INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!”

13-04-2014 Sublinieri

ΒΑΪΟΦΟΡΟΣ

Despre virtutea statorniciei si despre calea imparateasca

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 11, versetele 1-10)]

“Explicand insemnatatea evenimentelor legate de Intrarea Domnului in Ierusalim, asa cum sunt descrise ele la Evan­ghelistul Matei (Mt. 21, 1-10), Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca asina pe care au adus-o ucenicii, impreuna cu manzul, la Domnul lor simboliza poporul iudeu. Domnul n-a vrut sa sada pe ea, dand de inteles prin asta ca poporul ales a fost lepadat pentru necredinta sa, ca s-a luat de la el Impa­ratia lui Dumnezeu si ca a fost data poporului care va face roadele ei (Mt. 21, 43). Manzul, pe care nu-l calarise nimeni, simbolizeaza, dupa spusele Sfantului, toate popoarele paga­ne noi, putin cunoscute in istoria vechi-testamentara, care au alcatuit la inceput tanara Biserica a lui Hristos si au pri­mit jugul cel usor al Evangheliei. Haina cu care Apostolii au acoperit manzul simboliza invatatura Lui. Astfel, toate acestea marcau o cotitura fundamentala in planul iconomiei dumnezeiesti de mantuire a omului: insemnatatea exceptio­nala pe care o avea poporul lui Israel in Vechiul Testament a trecut de la el la alte popoare. Sezand pe manz, Domnul a aratat ca primeste popoarele acestea sub calauzirea Sa.

Aceasta este interpretarea pe care o da Sfantul Ioan. Bise­rica Noua, care a cuprins in sine tinerele popoare pagane, a primit drept de cetatenie in Imparatia lui Dumnezeu. Pana atunci a fost valabil principiul: intai sa se sature copiii, caci nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor. Intrucat din­tre popoarele pagane care au intrat in Biserica nou-testamentara face parte si poporul nostru, este limpede ce mare insem­natate are si pentru noi Intrarea Domnului in Ierusalim.

Lasand insa deoparte latura simbolica a evenimentului, trebuie spus ca si in sensul istoric el are mare insemnatate. Acesta este punctul culminant al gloriei, la care viata Mantu­itorului s-a ridicat pentru a se incheia sangeros imediat dupa aceea. Steaua maririi pamantesti a modestului Proroc din Galileea nu a stralucit niciodata atat de tare! Numele Lui nu a fost rostit niciodata cu atata entuziasm si atata nadejde, de atatea mii de guri. Niciodata nu L-a inconjurat o multime atat de numeroasa, gata sa se plece inaintea Lui si sa mearga oriunde va voi El, la cel mai mic semn al Lui… intreg Ierusa­limul s-a pus in miscare (v. Mt. 21, 10).

De aceasta data, Domnul nu fuge de glorie si de manifes­tarile furtunoase ale entuziasmului si respectului fata de El. De obicei evita zarva si agitatia omeneasca si nu cauta ono­ruri si veneratie din partea poporului, fiindca pentru lucra­rea Sa nu era nici o nevoie de aceasta. De aceasta data insa El nu pune capat strigatelor de jubilare, si atunci cand fariseii, turbati de furie, Ii cer sa le interzica ucenicilor cantarea de slavoslovie, Domnul raspunde:

Daca vor tacea acestia, pietre­le vor striga (Lc. 19,40).

E limpede ca El avea un scop aparte pentru care a ingaduit aceasta procesiune triumfala, in care nu putem vedea doar o manifestare intamplatoare a sentimentului popular care se acumulase si isi cauta expresie.detaliu Intrarea in Ierusalim

Putem intrezari acest scop din cuvintele pe care Mantui­torul le adreseaza in acest moment Ierusalimului si care sunt pastrate la Evanghelistul Luca.

Vazand cetatea, a plans pentru ea, zicand:

„Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai, caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impre­sura si te vor stramtora din toate partile, si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale (Lc. 19, 42-44).

Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim este cel din urma avertisment catre poporul necuvios. De cate ori a predicat Domnul in pietele lui si in templul lui! De cate ori locuitorii Ierusalimului au fost martori ai neobisnuitei puteri cu care El lucra minuni, insa inimile lor impietrite nu s-au lasat cucerite de farmecul cuvintelor Lui, nu s-au plecat, cu tulburare evlavioasa, in fata puterii Lui, nu L-au recunos­cut in El pe Mesia! Acum, intrand in cetate glorios, inconju­rat de o multime ce jubila, Domnul cauta din nou sa atraga atentia locuitorilor ei, sa le deschida ochii, care vazand nu vedeau, sa le aminteasca vestita prezicere a Prorocului Zaharia:

Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusali­mului, caci, iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei (Zah. 9,9).

Vai! Totul a fost zadarnic! Nici de aceasta data Ierusali­mul nu a recunoscut vremea cercetarii sale, nu a recunoscut cele ce erau spre pacea lui!

Nu s-au inmuiat inimile invartosate, si locuitorii Ierusa­limului au fost cei dintai care au luat parte la cea mai cum­plita faradelege care s-a savarsit vreodata in istoria lumii: la rastignirea Domnului.

Avertismentul nu a fost inteles, si mai apoi s-a implinit ingrozitoarea prorocie a Mantuitorului: orasul a fost daramat din temelii.

Pe de alta parte, Intrarea triumfala a Domnului in Ieru­salim are inca o trasatura (fara indoiala, nu intamplatoare) care arata scopul aparte al acestui eveniment.

Entry Into Jerusalem (09s)Domnul intra in oras inconjurat de o multime nenuma­rata, in strigate de bucurie si in entuziasmul general. Calea pe care avea sa treaca este asternuta cu haine, sub picioarele asinului sunt aruncate ramuri de finic. Din toate partile se aud strigate de bucurie si de entuziasm:

Osana! Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului!

Toate acestea amin­tesc mult de o procesiune triumfala, si totodata sunt atat de deosebite fata de obisnuitele triumfuri ale generalilor si ale marilor cuceritori!

Atunci cand un general roman se intorcea in Cetatea Eterna dupa o victorie importanta asupra dusmanilor, isi facea de obicei intrarea intr-un car aurit, la care erau inha­mati patru cai albi pursange; deasupra capului sau, o statuie a zeitei Victoria intindea o cununa de aur; in jur marsaluiau regimentele intoarse impreuna cu el, iar in fata lui mergea multimea prizonierilor si era dusa prada de razboi.

Cat de putin semana cu un trufas imparat roman smeri­tul si blandul nostru Mantuitor calare pe un mic asin, care pasea marunt pe strazile pietruite ale Ierusalimului, intr-o ciudata dizarmonie cu aureola de glorie cu care jubilarea poporului Il inconjura pe Marele Proroc in acel moment! De obicei, pe asini mergeau taranii la oras, la piata – si bineinteles ca Domnul le-a poruncit dinadins ucenicilor Lui sa Ii aduca un asin in vederea acestei intrari triumfale.

intrarea Domnului in IerusalimCalare pe asin, imbracat simplu, fara armura straluci­toare, fara cununa de invingator pe cap, Mantuitorul parea intruchiparea pacii si a blandetii. In aceasta priveliste nu era nimic razboinic, nimic care sa aminteasca fie si de depar­te triumfurile generalilor romani. Pentru orice om lipsit de prejudecati era absolut limpede ca Acest Proroc din Galileea nu va fi niciodata cuceritorul stralucit si puternic cu care inchipuirea evreilor il identifica pe Mesia. Fara indoiala ca tocmai asta voia sa dea de inteles Domnul.

Procesiunea Lui a fost plina de glorie si maretie, dar asta in virtutea straluci­rii maretiei morale, nu a maretiei pamantesti, desarte. Domnul S-a luptat toata viata cu aceasta prejudecata, care prin­sese radacini trainice in mintea poporului si chiar a propriilor Sai ucenici, care si-l inchipuiau pe Mesia doar ca pe un monarh pamantesc de felul lui Solomon sau David, dar mai stralucitor si mai puternic. Acum, El le da din nou urmato­rilor Sai o lectie graitoare cu privire la faptul ca Imparatia Lui nu este o imparatie a maretiei exterioare, la fel ca toate imparatiile acestei lumi, ci o imparatie pur duhovniceasca, mareata prin frumusetea si sfintenia sa launtrica. Din paca­te, gloata nu intelege nici acum aceasta lectie si, orbita de prejudecatile mandriei nationale, este gata sa vada si in sme­ritul invatator din Nazaret, care mergea calare pe un asin, un viitor imparat plin de glorie, fara sa observe ca asteptarile sale nu se potrivesc cu infatisarea Lui. Ea este deja gata sa Il proclame imparat si, presupunand ca in sfarsit se implinesc vechile sale asteptari, striga nebuneste:

Bine este cuvantata imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de Sus!

Insa chipul Mantuitorului este trist si ochii Lui sunt plini de lacrimi. El este absolut singur cu gandurile Sale. Nimeni din gloata nu-L intelege, nu-L inteleg nici macar ucenicii Lui cei mai apropiati, care sunt antrenati de entuziasmul gene­ral. Toti asteapta de la El sa Se declare imparat, sa Se puna in fruntea ostirilor israelite si sa le duca, pe calea glorioasa a biruintelor, la rasturnarea odiosului jug roman, la indepen­denta, la putere. El stie insa ca asteptarile lor sunt zadarnice, ca nu poate sa le dea asta, ca nu pentru asta a venit, ca este vorba de aceeasi ispita cu care a incercat, la inceputul sluji­rii Lui, sa-L insele diavolul, ca daca gloata ar sti asta si nu s-ar amagi cu nadejdi desarte ar fi mai moderata in manifes­tarea entuziasmului sau.

El stie ca dupa cateva zile aceasta gloata Ii va intoarce spatele ca unui amagitor din pricina ca nu-i va indreptati asteptarile; stie ca, desi El nu le-a promis nimic si s-a straduit in repetate randuri sa ii scoata din rata­cire, dovedindu-le ca nadejdile lor sunt desarte, ei tot Il vor uri, din dezamagire, si ca aceiasi oameni care acum striga cu atata entuziasm: Osana! vor striga peste cateva zile cu inversunare: Rastigneste-L!

Iata de ce este trist chipul Domnului nostru Iisus Hristos!

Intr-adevar, ce uriasa schimbare! Iata-i pe acesti oameni ce par a fi gata sa isi dea viata pentru iubitul lor Proroc… Au ragusit de atatea strigate triumfatoare, ochii le ard de entuziasm, in mainile lor se leagana mii de ramuri de finic, ridicandu-se si coborandu-se ca o padure in furtuna, haine­le colorate flutura in vazduh ca niste pete aprinse… ivan-glazunov-crucify-himAceas­ta gloata orientala patimasa, agitata, si-a gasit eroul!.. Dupa cateva zile, tabloul se schimba radical: aceleasi fete, insa pli­ne de inversunare; ochii le ard de ura; mii de pumni stransi se ridica amenintator; din guri li se revarsa blesteme si hule… Iar inaintea lor se afla Acelasi Mantuitor, linistit si maret in blandetea Sa, in a Carui inima atat entuziasmul, cat si ura lor intampina doar durere si compasiune.

Gloata e nestatornica, si multi dintre cei ce fusesera cand­va ucenici ai Domnului, care il ascultau cu incantare si erau gata sa il urmeze peste tot L-au tradat si s-au lipsit de cununa vesnicei fericiri. Nu au avut destula statornicie.

Aceasta este pentru noi o mare lectie, mai ales pentru cei care sunt incepatori pe calea crestina. Dupa cat se pare, nestatornicia este unul dintre pacatele de moarte ale firii poporu­lui nostru. Ne pasionam usor de orice lucru nou, ne avantam cu incantare la orice lucrare noua, mai ales daca poarta pecetea idealismului, insa pasiunile acestea se racesc la fel de repede cum apar, iar cele dintai piedici ne potolesc ardoa­rea, incordarea vointei ne oboseste repede si, in fata unei cai lungi, pe care se vede un sir nesfarsit de greutati, pe noi pune stapanire descurajarea. Ne lasam pagubasi chiar fara a fi incercat sa ne luptam.

Deosebit de funest se face simtita aceasta lipsa a statornici­ei in viata duhovniceasca. Cati tineri n-au pierit duhovniceste din pricina lipsei de rabdare! La inceput, cand in penumbra ignorantei religioase a vietii obisnuite inaintea lor straluceste orbitor lumina adevarului evanghelic, ei nu se pot impotrivi, caci nu te poti impotrivi adevarului atunci cand l-ai recunos­cut. Se dedica cu pasiune noii vieti, in care totul le aduce atata bucurie, este perceput atat de profund si spune atat de mult inimii. La inceput, in ei este atata ravna, incat aproape intot­deauna se transforma intr-o nazuinta catre asceza.

Formele obisnuite ale slujirii lui Dumnezeu, care nu cer mare incorda­re, li se par prea slabe, prea incete, si de obicei se impovareaza de capul lor cu nesfarsite pravile de postire, de rugaciune, de metanii si de alte nevointe ale vietii ascetice. Vai! Cu cat iau mai mult asupra lor, cu atat obosesc mai repede, si cu cat este mai puternica pornirea de la inceput, cu atat se face simtita mai grabnic lipsa statorniciei. Dupa cateva luni ei merg deja in virtutea inertiei, se simt cumva pierduti, de parca rezulta­tele ravnei lor nu corespund cu asteptarile pe care le aveau, si raceala primei dezamagiri si a nedumeririlor se furiseaza in suflet.

Putin cate putin, se „coace” prima indoiala fatala: „Oare este buna calea pe care am ales-o?” – si, simtindu-se corecti in osardia lor, ei se straduie sa isi explice nereusita si insatisfactia nu prin nepriceperea lor duhovniceasca, ci prin aceea ca au fost inselati. Acesta este deja un pas spre necredin­ta si, mergand mai departe pe aceasta cale, in cele din urma renunta cu desavarsire la calea vietii duhovnicesti si trec in tabara vrajmasilor Evangheliei. Si se fac omului cele din urma mai rau decat necredinta dintai.

Poate ca amanuntele acestui proces nu sunt intotdeauna la fel, insa, oricum ar fi, aceasta nestatornicie, aceasta incapacitate de a-ti tine nerabdarea in frau si trista inclinatie spre a ceda rapid duhului dezamagirii si descurajarii fac multe victi­me, mai ales in randul tineretului. Daca am putea inconjura cu privirea intregul camp al luptei duhovnicesti din aceasta lume, ni s-ar parea ca un cimitir acoperit de cadavrele nadejdi­lor nedate in parg si al avanturilor pierite inainte de vreme.

ARG06AthosStatornicia pana la capat, pana la moarte, este indispen­sabila. Nu ajunge doar sa pornesti pe calea crestina, ci trebu­ie sa si ajungi la tinta – si daca viata crestina, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel, e ca o alergare in arena, in care toti luam parte la intrecere, este limpede ca premiul il primesc doar cei care alearga pana la finis. Atletul care la jumatatea cursei inceteaza sa mai alerge se elimina singur de pe lista pretendentilor la victorie, si oricat de rapid ar fi alergat pri­ma jumatate a cursei, asta nu ii va aduce nici un folos: e un efort zadarnic.

Si dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nele­giuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale, pe care le-a savarsit, va muri (Iez. 18, 24).

Fii credincios pana la moarte, si iti voi da tie cununa vietii (Apoc. 2, 10)

– iata regula fundamentala a vie­tii duhovnicesti.

Cum sa facem asta?

Nu vom vorbi aici despre staruinta in viata duhovniceas­ca: despre incordarea indelungata a vointei si despre lucrarea darza de biruire a greutatilor intalnite in cale. Despre aceasta am vorbit deja mai inainte. Aici este vorba doar de statorni­cie, adica despre capacitatea de a pastra neschimbate pana la capat scopul si orientarea fundamentala a vietii.

Se intelege de la sine ca este imposibil sa oferim un ras­puns exhaustiv la intrebarea data, fiindca aici totul depin­de, in ultima instanta, de voia lui Dumnezeu. Domnul are puterea sa-l mantuiasca pe om chiar si in situatiile cele mai disperate. Totusi, putem arata o serie de piedici sau de pasi gresiti care, starnind dezamagirea sau descurajarea, impiedi­ca mai mult decat orice statornicia vietii duhovnicesti si care trebuie evitate cu multa grija!

Cea mai obisnuita piedica este aici orientarea gresita a nadejdilor fundamentale chiar la inceputul vietii duhovni­cesti. De ce gloata care era gata aproape sa Il divinizeze pe Domnul L-a tradat atat de curand? Am vazut deja ca cea mai insemnata cauza a acestei dezamagiri a constat in aceea ca asteptau de la Mantuitorul ceea ce El nu putea sa dea. Gloata voia sa Ii impuna voia sa si nadejdile sale, si s-a maniat atunci cand El nu i S-a supus, ci a mers pe calea Sa. 00010574Ovatiile zgomo­toase cu care ea L-a intampinat pe Domnul nu aratau dragoste fata de El personal, nici incantare de invatatura Lui, ci nadejdea ca El va putea sa-i infaptuiasca visele si dorintele. In acele clipe, oamenii care jubilau Il urmau pe Mantuito­rul nu fiindca pretuiau in El imaginea supremei desavarsiri duhovnicesti si recunosteau adevarul profund al cuvintelor Lui, ci fiindca asteptau de la El satisfacerea mandriei lor nati­onale, si atunci cand au vazut ca s-au inselat in asteptarile lor reactia a fost inevitabila.

Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Pasind pentru prima data pe calea religioasa, oamenii isi fixeaza adeseori scopuri proprii, fara a se intreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred ca bunastarea lor materiala va fi ocrotita de Dumnezeu si, ca atare, din acest punct de vedere vor propasi. Altii viseaza la glorie, onoruri si influenta pe calea lucrarii religioase. Altii privesc religia ca pe un mijloc de a face carie­ra. Poate ca foarte multi nici nu abordeaza religia cu aseme­nea calcule grosolan-materialiste, insa doresc sa ajunga cat mai repede la sfintenie si chiar sa primeasca darul facerii de minuni. In toate aceste cazuri, religia nu reprezinta un scop in sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul alta natura, aproape intotdeauna egoiste. Omul nu cauta atunci fericirea de a se pleca inaintea maretiei dumnezeiesti cu evla­vie si cu dragoste, ci, strict vorbind, Ii rezerva Facatorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerandu-I doar implinirea cat mai grabnica a propriilor dorinte.

Se poate spune cu toata increderea ca nici un om care apu­ca pe calea vietii religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodata ceva, nu va ajunge nicaieri si va fi silit, mai devreme sau mai tarziu, sa renunte la calea aceasta, nefacand decat sa-si iroseasca eforturile si timpul. Mai mult decat atat: dezamagi­rea starneste in el chiar si dusmanie fata de Dumnezeu, il pune in ce priveste mantuirea sa intr-o situatie mai proasta decat cea in care se afla inainte de a incepe nevointa religioasa.

Un episcop scrie despre aceasta urmatoarele:

„Am cunos­cut multi tineri care au pierit in acest fel. Imi aduc aminte de un tanar talentat ce s-a lasat furat de visul de a deveni episcop. A inceput sa se roage la nesfarsit, stand in picioare la pravila nopti intregi; si-a impus un post aspru, dar intrucat avea doar optsprezece ani si-a dat seama repede ca va avea de dus aceas­ta nevointa prea multa vreme pana cand va veni momentul cand va putea, potrivit regulilor canonice, sa primeasca hiro­tonia. Ravna i-a ajuns fix jumatate de an, dupa care a inceput sa duca o viata imprastiata si in scurta vreme a ajuns la fundul dezmatului.

Am cunoscut si un alt tanar, care a luat asupra sa nevointa nebuniei pentru Hristos, insa aceasta a fost doar un entuziasm copilaresc: pur si simplu ii placea sa se pros­teasca si sa faca sub masca nebuniei pentru Hristos tot felul de lucruri aiurite si caraghioase, care atrageau atentia naiva a rugatorilor simpli. In el isi spunea cuvantul vana de umorist si de actor. Totusi, dupa doi ani s-a saturat de toate acestea si a inceput sa bea.

Imi mai aduc aminte si de o tanara din popor, care aproape ca s-a istovit de moarte cu nevointa rugaciunii, zi si noapte citind Psaltirea si facand metanii. In setea sa de nevointa, tot timpul se agita: ba s-a bagat in subsolul plin de igrasie al bisericii, s-a declarat zavorata si se hranea numai cu paine si apa, ba a inceput sa faca pe nebuna pentru Hristos, nepunand mancare in gura cu saptamanile, ba si-a pus pe ea lanturi grele… Si toate astea de capul ei, in pofida sfaturilor primite de la stareti incercati. Pe de o parte, poza in fata gloa­tei, care se extazia de nevointele ei; pe de alta parte, o chinuia setea orgolioasa de sfintenie, dorinta de a fi mai presus de cei­lalti si visul tainic de a primi, pentru acele osteneli, darul clarviziunii sau vindecarilor – tot cu scopul de a-i uimi pe admiratori. A sfarsit prin a-si pierde mintile.

In nevointa vietii crestine, poti rezista pana la capat numai in cazul cand nu cauti nici un fel de scopuri de alta natura, ci iti gasesti suprema fericire in religia insasi, in iubirea de Dumnezeu si in unirea cu El. Nevointele, ostenelile si lipsurile incredibile pentru noi pe care le-au purtat vechii pustnici si mucenici ai crestinismului ar fi fost cu neputinta de indurat daca ei nu si-ar fi gasit in ei insisi izvorul fericirii.

Pe oricare din marii luminatori ai crestinismului l-am lua, vom afla ca statornicia si taria lui in slujirea lui Dumnezeu au fost determinate de adanca lui dragoste de Dumnezeu Facatorul si de lumina curata a Evangheliei, dragoste libera de orice imbolduri personale egoiste.

stathanasiusthegreat1Iata in fata noastra chipul marelui luptator pentru Ortodo­xie impotriva ereziei ariene: Sfantul Atanasie, care si-a dedicat intreaga viata aceste lupte si a rezistat in ea pana la sfarsit.

Pe cand era inca tanar, la varsta de 29 de ani, in cinul de dia­con al Bisericii Alexandriei, el si-a insotit episcopul la Sino­dul de la Niceea, unde l-a combatut cu convingere si cu eloc­venta pe Arie, care invata ca firea Fiului lui Dumnezeu este zidita. Argumentele lui Atanasie, cunoasterea si intelegerea textelor sfinte de care el a dat dovada, au biruit: arianismul a fost condamnat. Lupta insa abia incepea. Biruiti pe teren teologic, arienii au pornit pe calea manevrelor de culise si a intrigilor politice. Ei au obtinut de la imparatul Constantin un edict de primire a lor in comuniune cu Biserica Ortodo­xa, in numele pacii bisericesti.

Atanasie, care pe atunci deve­nise deja episcop al Alexandriei, nu s-a supus acestui edict, considerandu-l inadmisibil din punct de vedere canonic, si a fost imediat exilat in Gallia de imparat. Acesta a fost primul sau exil. Dupa moartea lui Constantin s-a intors la catedra sa, dar acolo fusese numit deja arianul Grigorie, care a intrat in oras cu un detasament militar. Atanasie a fost nevoit sa fuga la Roma. Inscaunat iarasi in Alexandria la scurta vreme dupa aceea, a continuat sa provoace ura arienilor aparand energic Ortodoxia. S-a poruncit sa fie inlaturat cu forta, si abia a sca­pat de la moarte. A fugit in pustia Egiptului, unde a fost pri­mit cu dragoste de catre calugarii schitului. Pe capul lui s-a pus recompensa, si din sihastria sa a trimis epistole peste tot in apararea dumnezeirii Fiului.

Din pustie s-a intors iarasi la Alexandria, spre marea bucurie a fiilor credinciosi ai Bisericii Ortodoxe, dar sub Iulian Apostatul a fost dat un nou edict: sa fie izgonit Atanasie oriunde s-ar afla.

„Sa nu va tulburati, copiii mei, spunea Sfantul plecand din nou in surghiun, aces­ta este numai un norisor… O sa treaca repede!”

Intr-adevar, Iulian a fost ucis nu dupa multa vreme, si Atanasie s-a intors, dar sub imparatul Valens a fost silit sa fuga iarasi. Numai ulti­mii ani din viata lui au trecut intr-o relativa liniste, dar cat de multe a avut de indurat! Si nimic nu i-a putut zdrobi statornicia si devotamentul neclintit fata de Ortodoxie. Omul acesta Il iubea din tot sufletul pe Dumnezeu si iubea din tot sufletul adevarul, si numai lor le slujea cu abnegatie. In aceas­ta consta taina fortei si fidelitatii sale.

O alta conditie obligatorie a statorniciei in viata crestina este credinta nestramutata in puterea si in biruinta finala a binelui atat in viata personala, cat si in cea obsteasca.

Daca nu crezi in victoria binelui nu poti, in general, sa inaintezi nici macar cu un pas in viata duhovniceasca, si ori­ce facere de bine, in orice forma a sa, devine atunci lipsita de scop si sens. Asta nu inseamna, desigur, ca trebuie sa astep­tam ca aceasta biruinta sa vina inca din timpul vietii noas­tre. Nu: asta se poate intampla in viitorul indepartat, dar sa ramanem neabatuti pe calea noastra si, la nevoie, sa ne jert­fim putem doar daca avem incredere neclintita in succesul final al lucrarii noastre.

Dar toti prorocii Vechiului Testament, din care doar putini au murit de moarte buna? Oare nu credinta fierbin­te in bine si in biruinta lui finala rasuna in cuvantarile lor de mustrare pasionata? Si nu dragostea de dreptate i-a facut sa nesocoteasca toate primejdiile si sa riste o moarte aproape sigura din partea compatriotilor maniati de mustrarile lor?

Dar cum poate sa apara aceasta incredere in triumful binelui atunci cand viata ofera atatea exemple contrare, de biruinta a raului asupra binelui?

In lume exista doua categorii de forte: pozitive, creatoare, si negative, distructive. Fortele distructive se disting prin caracterul lor furtunos si impresionant, si ca atare actiunea lor este deosebit de evidenta si lasa o puternica impresie de forta stihinica si invincibilitate. Cutremurele, eruptiile vul­canice, furtunile, taifunurile, tornadele – toate aceste feno­mene infricosatoare ale naturii socheaza imaginatia privitorului prin puterea lor fabuloasa. In realitate insa aceasta impresie este, de regula, exagerata, si dupa ce furtuna trece se dovedeste aproape intotdeauna ca rezultatele actiunii ei dis­trugatoare nu sunt atat de mari cum s-ar fi putut crede jude­cand dupa prima impresie.

Pe langa asta, actiunea tuturor fortelor distructive e de scurta durata, si echilibrul naturii, pe care ele il perturba, se reface rapid. 140950_schimbarea-duhovnicului-spovedaniaPe langa aceste forte distrugatoare exista si forte pozitive, ziditoare. Acestea sunt linistite, tacute, aproape neobservate, insa nebiruite in lucra­rea lor. Toate fortele cele mai mari ale naturii – forta gravi­tatiei, forta caldurii si luminii solare, forta cresterii organice si asa mai departe – actioneaza fara zarva, fara efecte vizibile subite, insa neincetat, neabatut, nebiruit. In ciocnirile cu fortele distructive, ele intotdeauna precumpanesc in econo­mia generala a vietii. Eruptiile vulcanice pot arunca in aer cantitati enorme de materie, insa aceasta cade toata inapoi, invinsa de puterea gravitatii Pamantului.

Acelasi lucru se petrece si in lumea duhovniceasca. Si aici fortele distructive sunt mai galagioase si mai de efect in manifestarile lor, si cateodata pare ca ele inving binele, insa aceasta biruinta e doar vremelnica, si fortele linistite, line, ale binelui – blandetea, smerenia, dragostea, rabdarea -, care lucreaza pe neobservate, insa necontenit si sigur, vor fi totusi biruitoare, pana la urma urmei, in viata lumii. Iata de ce aceste puteri line sunt pretuite in crestinism ca cele mai mari virtuti, fiindca ele duc la biruinta idealului crestin al binelui.

Inca doua sfaturi privitoare la pastrarea statorniciei in orientarea crestina a vietii.

Economisiti-va puterile – sau, mai bine zis, folositi-va de ele in mod rational. Nu trebuie sa suprasolicitati si sa va supraincarcati cu nevointe peste puterile voastre, fiindca nu veti suporta mult timp aceasta incordare. Pe de alta parte, nu trebuie sa slabiti prea mult intensitatea vietii duhovnicesti, fiindca rezultatul inevitabil al acestei atitudini va fi repre­zentat intotdeauna de lene, de apatie si de degradarea trep­tata a fortelor duhovnicesti. Trebuie neaparat sa gasiti calea de mijloc sau, asa cum zic Sfintii Parinti, sa mergeti pe calea imparateasca. Sentimentul unei anumite incordari a vointei trebuie sa fie intotdeauna prezent, dar nu trebuie sa fie inso­tit de epuizarea fortei duhovnicesti – iar pentru a gasi aceas­ta cale de mijloc, aceasta cale imparateasca, este neaparata nevoie de virtutea care in ascetica se cheama dreapta soco­tinta sau, mai modern, discernamant.

lrg-5710-icoane_invierea_domnuluimaria_m__1335-1350__decani_serbia_In fine, orice s-ar intampla cu voi, orice primejdii ati intalni in calea voastra, prin orice caderi morale ati trece, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa va tineti neabatut de o singura directie, sa mergeti neabatut pe linia urmarii lui Hristos. Caderile sunt inevitabile, dar important este pen­tru om sa nu scape din maini haina Domnului, sa nu piarda legatura cu El, fiindca atunci totul e reparabil.

Sa fiti ca un copil care se agata strans de rochia mamei. Chiar daca va veti poticni, chiar daca veti cadea si va veti manji de murdaria pacatului si intinaciunii lumesti, asta nu inseamna inca pierzarea inevitabila… Sculati-va si mergeti mai departe – cu lacrimi, poate, cu intristare adanca pentru cadere -, dar nu scapati din maini haina lui Hristos!

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

 

intrarea-domnului-in-ierusalim(sursa)

Pentru acest mare Praznic, va mai recomandam:

florii

LEGATURI:

***


Categorii

1. Slider, Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile), Razboiul nevazut, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Vasile al Kinesmei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!”

  1. Pingback: PREDICI trezitoare si hranitoare pe calea SAPTAMANII MARI: Avva Efrem Filotheitul si Arhim. Melchisedec Velnic (audio) despre COPLESITOAREA FRUMUSETE A SMERENIEI LUI HRISTOS si REFUZUL INVERSUNAT AL OMULUI: “Mandria respinge si rastigneste in cele d
  2. Pingback: Intrarea Domnului in Ierusalim – Floriile – La multi ani , tuturor celor cu nume de floare ! | albastru de ...
  3. Pingback: TRADAREA LUI IUDA PRIN SARUT FATARNIC si formele posibile de NECREDINCIOSIE din partea noastra: “Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?“. FIDELITATEA MARTURISITOARE – CONDITIA MANTUIRII -
  4. Pingback: LUPTA LUI IISUS DIN GRADINA GHEȚIMANI: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte“. CHINUL SUFLETESC AL DOMNULUI INAINTE DE PATIMA SA si marea lectie pentru noi: RUGACIUNEA e indispensabila cand avem de luat hotarari! -
  5. Pingback: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (I): ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA: “Rari sant sufletele care au destula barbatie pentru a iesi de pe cararile batute ale multimilor…“. MANA NEVAZUTA A DUMNEZ
  6. Pingback: RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile? -
  7. Pingback: Fericitul Parinte PAISIE DE LA SIHLA (†18 octombrie), cel care a deschis multora USA RAIULUI: “Tot timpul asta faci: cazi si te ridici… Nu te lasi in disperare” -
  8. Interesant text! (prin ‘interesant’ intelegand EXTRAORDINAR)

  9. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: INTRAREA LUI IISUS IN IERUSALIM. Citind Evanghelia de la Florii “pe dinauntru”, impreuna cu IPS Bartolomeu Anania… (si audio) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: INTRAREA IN IERUSALIM A DOMNULUI si intrarea noastra in SAPTAMANA PATIMILOR. Parintele Ioanichie Balan (audio) ne arata CUM SA NE PREGATIM PENTRU A SIMTI ADEVARATA BUCURIE A INVIERII: “Mergeti pe urmele lui Hristos!” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, î
  14. Pingback: UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunc
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate