Marturia PARINTELUI CALCIU despre IPS BARTOLOMEU ANANIA – 2006
Omagiu unui Arhiereu mereu tanar
Caci Mielul care sta in mijlocul scaunului de domnie va fi Pastorul lor, ii va duce la izvorul apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor (Apocalipsa 7:17).
Fara indoiala ca exista apa vie care curge din coasta impunsa a Mantuitorului pe cruce si pe care El o proclama solemn stand in picioare: “Cine crede in Mine, din inima lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura” (In. 7; 38).
Exista si apa vietii despre care ne spune Sf. Ioan in motto-ul Omagiului nostru si in alte parti, care ne este daruita de Dumnezeu fara plata: “…si celui ce-i este sete sa vina! Cine vrea, sa ia apa vietii fara plata! (Apocalipsa 22 : 17).
Dumnezeu ne da apa vietii fara plata, dar ne cere sa venim la El ca s-o primim. Unii vin si pleaca inapoi setosi; altii vin si o primesc pentru rodire, unii o suta, altii 60, altii 30 (Mt. 13 :3-9). Cine are urechi de auzit sa auda.
Sunt insa unii fericiti carora Dumnezeu le da apa vietii fara masura, si duhul lor, mereu tanar, nu se vestejeste niciodata: tari in suferinta, neinduplecati in fata asupririlor, nepatati in fata calomniatorilor, niciodata raspunzand cu aceeasi moneda, ei isi indeplinesc destinul harazit de Dumnezeu, pasind demni peste nimicniciile momentului, spre implinire. Acestia sunt oameni nascuti cu o mare fagaduinta langa ei. Purtati de vrerea lui Dumnezeu pe care o asculta, trec prin toate vicisitudinile, poate uneori nici nu stiu unde-i mana Duhul, dar, intr’o clipa neasteptata, printr’o rasucire brusca a circumstantelor, vointa lui Dumnezeu se implineste in ei si prin ei, caci lor le-a dat Dumnezeu multe si mult i-a incercat, ca pe un argint lamurit in cuptor de pamant, de sapte ori curatit. (Ps. 12 : 6)
Cei mai multi trecem prin viata aceasta comozi, aspirand la functii sedentare, unde duhul nostru nu tremura si inima noastra nu arde cum ardea inima in cei doi Apostoli cand le vorbea Iisus pe cale spre Emaus. La cina noastra de seara Iisus nu mai frange painea, glasul Lui nu-l mai auzim.
 |
Dar pentru Ierarhul acesta mereu tanar, painea se frange odata cu inima, glasul Domnului pentru el graieste. Uneori glasul sfant amuteste, incercarile curg, vrajmasul ii prigoneste sufletul si viata i-o calca in picioare, dar, pana acum, Domnul nu l-a dat mortii, caci nu s-a inchinat dumnezeilor mincinosi, nu a plans dupa castravetii Egiptului si nici n-a cartit in pustie intorcandu-si privirea spre vitelul de aur. Nu a ratacit de la dreapta credinta nu s-a lasat ispitit de slava desarta, nici nu s-a inchinat puterii omenesti sau stralucirii mintilor care au |
parasit calea Domnului glorificandu-se pe ei insisi. Cateodata Domnul l-a apasat cu apasare mare, cateodata a trimis vrajmasii asupra lui sa-l sfasie cu dintii, ademeniri si fagaduinte, grairi de rau, apasare pe cerbice. Dar, inca o data, mortii nu l-a dat, caci El il pregatea pentru o stare mai inalta, pe care totdeauna o daruieste celor care Il iubesc pe El.
Mintea lui nu s-a intunecat din cauza anilor, duhul lui nu s-a incovoiat pentru a placea oamenilor, ci totdeauna a tintit mai sus. Astazi pacatele se curata, inima se imbuneaza, dragostea arhiereasca invaluie pe toti, cu caldura inimii care niciodata nu a gandit razbunare.
Pasind pe treapta inaltarii, binecuvintati, Inalt Presfintite pe toti care va urasc si care va iubesc iubesc, pe cei care v-au facut rau sau v-au facut bine ca nimeni sa nu plece flamand sau insetat, sau intristat de la acest ospat al bucuriei. Dumnezeu sa va tina mintea treaza spre pazirea adevaratei gandiri ortodoxe, darul vorbirii si al scrisului neintinat de nici o minciuna din cele care astazi bantuie lumea, poftirile neingaduite sa nu vi se atinga de inima si totdeauna sa raspanditi binecuvantari pe care noi vi le cerem, dar si peste cei care nu vi le cer, insa au nevoie de ele. Amin.
Binecuvantati si iertati,
Preotul Gheorghe
Sursa: REVISTA ROST, mai 2006
-
Recomandari:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Incredinteaza-ne Iubire
de Traian Dorz
Incredinteazã-ne Iubire
Cã-n clipa-n care-am acceptat
Sã dãm un pret de plâns ori sânge
E tot asa cum l-am fii dat
C-atunci când acceptãm Lumina
Am si ajuns sfintiti de ea
C-odatã noaptea biruitã
Nu-i luptã sã mai fie grea
C-atunci când acceptãm calvarul
Am si ajuns biruitori
Caci Cel ce-a-nvins in el viata
E-nvingãtor de mii de ori
C-atunci când acceptãm ocara
Nimica nu va fii mai greu
Vor curge pietrele, dar ochii
Ni-i vom scãlda in Dumnezeu
Atunci când acceptãm mormântul
Am si ajuns nemuritori
Pot cât vor vrea sã ne zdrobeascã
Noi si suntem biruitori
Cã moartea acceptatã vrednic
Si linistit si curajos
E-o biruintã si-o cununa
Si-o-mpãrtasire cu Hristos
@Frate Admin!
Excelent comentariu: IUDA UMBLA NESTINGHERIT PRINTRE NOI. Ce ne facem?! Sunt multe Iude printre noi. Si-au luat avant si uite! au sorti de izbanda pentru ca, vai de noi nu luam/n-am luat aminte ca, ne-au luat prin invaluire (amanarea Sedintei Sf.Sinod pana pe 8iulie) ne-au sedus, ne-au luat ochii in virtutea linistirii (multora dintre noi)cu hotararea de a nu da de pamant cu cei vinovati (s-au pocait, vezi Doamne…)dar cu ‘promisiunea’ de a se face bici (doar) pe viitor cu potentialii vinovati uitand (cu buna-stiinta) ca, creand un precedent au dat mana libera la astfel de gesturi pregatindu-ne astfel pentru nimicirea definitiva. Si au putere de convingere datorita statului lor (PF, IPS…)avand studii inalte ori prea inalte venind toba de carte (rastalmacita) si apti pentru infruntare si demolare.
multumim frumos pentru pastorala IPS Bartolomeu. cuvant ziditor si adevarat. asa traieste, asa scrie, asa marturiseste. mi-e dor de predicile IPS Sale din Catedrala Clujului!
Acesti doi mari marturisitori ai neamului si credintei noastre sfinte – Pr. Calciu si IPS Anania – in “libertate” sau in temnita, si-au inteles menirea.
Multumim dragi frati de la admn. pt. toate cuvintele de suflet postate aici, mai ales in aceste momente tulburi pt. sufletele noastre.
Bucurie sfanta in ceruri…
O,OM de SF IOAN HOZEVITUL
O,om, ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii dai,
căci ea,mereu,spre iad sau rai
pe mulţi o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort ,ori viu ,odată.
Ai spus o vorbă,vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri,dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre ocară sau slavă.
Ai spus un cântec,versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.
Arăţi o cale,calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.
Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una,numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.
O,om!ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi,spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita!..Fi credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn,un gând,un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.
@Elania
O mica precizare:
Aceasta poezie este scrisa de Traian Dorz. Am gasit pe net aceasta poezie atribuita Sfantului Ioan Hozevitul, dar ea apartie poetului Traian Dorz.
Se stie exact in ce imprejurare a scris-o si cand.
Doamne Ajuta!
nu pot descarca predica de la Nicula : Serverul nu gaseste pagina pe care o cautati.
Puteti sa incercati sa o localizati dumneavoastra cautand in Arhiva.
@Calin – am rezolvat acum, incearca din nou.
Multumim, adevarat minunata!
@ Elania
Referitor la poezia “O, om” am gasit urmatoarele in cartea “Hristos – marturia mea” de Traian Dorz:
HRISTOS – MÃRTURIA MEA
de Traian Dorz
Capitolul 23: ŞI ULTIMUL II
În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatism, nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa. Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi, în raze şi în cântări cereşti, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu toate aceste frumuseţi ale ochilor şi ale inimii. Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris, ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele… Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că „acolo s au născut“, când mă desfătam acolo ca într-un rai negrăit de dulce, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri…
În tot timpul acestor doi ani de la venirea mea în Bărăgan m-au cercetat mult foarte mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora şi astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau. Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.
Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele. Acolo, Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp să citesc şi să scriu.
Cred că un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre îl are adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede, atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc, ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos, ci umbli pe înălţimi, păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.
Într-o zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel nefericit filosof necredincios din Franţa, de acum aproape 200 de ani, mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare, mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt al lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.
Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape 200 de ani… Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu, de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor şi altor suflete tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.
O, cât de drept şi de înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând mereu până la sfârşit, prin timp şi prin suflete, binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici.
La moartea personală fiecare dintre noi merge, precum este şi normal şi drept, în locul pe care şi l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale, ori la slava şi lumina veşnică, ori la ruşinea şi osânda veşnică – după cum este scris şi după cum este şi drept.
Dar numai judecata personală şi particulară din clipa morţii încă nu-i de-ajuns, pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca şi sufletul lui, iar aceste roade ale sale, rămase după el, duc ori la slavă, ori la ruşine, ori la bine, ori la rău, pe mulţi şi mulţi care vin pe urmele lui, până la sfârşit. Şi numai la Marea Judecată a tuturor, de la sfârşitul vremii, se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire – şi pe câţi i am împins la pierzarea veşnică (Dan. 12, 2).
Voltaire – şi toţi cei ca el – sunt acum, sigur, în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor, le-ar zice ca bogatul nemilostiv din evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el şi a spus când a trăit pe pământ.
Iar în Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi, atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se va descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.
Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au urmat până la Sfârşit. Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită, împreună cu cei care s-au mântuit, ascultându-i şi urmând cuvântul lor.
Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.
Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit, când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om – se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.
Din aceste frământări au ieşit atunci şi versurile poeziei „O, om, ce mari rãspunderi ai!…“
Ptr.CITITOR
Ma ucur ca ai facut precizarea despre O OM…
Autorul este TRAIAN DORZ.
MULTUMESC MULT.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads//2008/07/p-calciu-si-ips-bartolomeu.JPG
@Elaina @cititor @traian
da, confirm şi eu că poezia “O, om” este scrisă de Traian Dorz
şi se afă într-unul din volumumele de ”Cântări Nemuritoare”
chiar în primul volum care cuprindea selecţii din toate poeziile sale
şi a fost editat clandestin pe vremea regimului comunist
poezia se află la pag 167.
Asociaţia pentru Păstrarea Identităţilor vă invită la dezbaterea publică cu tema “IMPACTUL NOILOR TEHNOLOGII – introducerea noilor documente de identitate obligatorie şi a permiselor de conducere”. Dezbaterea va avea loc luni, 22 martie 2010, ora 17 la Centrul Cultural Municipal de pe strada Albert Berger, nr. 10 ( Casa de Cultură de lângă parc ).