PARINTELE DIMITRIE GAGASTATHIS (29 ianuarie): 35 DE ANI DE LA NASTEREA IN CER

29-01-2010 Sublinieri

carti_0013.jpg

Vezi si:

O mărturie scrisă cu sânge şi duh…

“Trăim vremuri foarte grele. În numele libertăţii drepturilor celorlalţi ni se cere să trecem cu vederea cuvântul lui Hristos. Şi ne întrebăm: Ce trebuie să facem? Suntem slabi, suntem neputincioşi, dar în acelaşi timp suntem conştienţi de faptul că în viaţa duhovnicească orice greşeală poate fi fatală. Şi ne întrebăm: Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? Care este voia lui Dumnezeu cu noi? Ce aşteaptă de la noi Cel Ce Se îngrijeşte de mântuirea noastră?

Avem trei variante: să păstrăm tăcerea, să acceptăm compromisurile sau să ne asumăm mărturisirea jertfelnică a credinţei în Hristos. Dacă judecăm cu luare aminte, ne vom da seama că, de fapt, prima variantă e o acceptare tacită a celei de a doua. Cel care îşi propune să tacă va sfârşi prin a se teme de adevăr. De multe ori tăcerea nu este o treaptă a curajului, ci a fricii. Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să fim orbi faţă de apostazia care ne înconjoară.

Este adevărat însă că există şi o tăcere înţeleaptă. Citim despre ea în vieţile sfinţilor, care nu s-au repezit să meargă în faţa prigonitorilor, ci au aşteptat momentul potrivit pentru ca mărturisirea lor să aibă roade. Nu de puţine ori Hristos Însuşi li S-a arătat şi le-a spus când anume venise acest moment. Numai că această tăcere însoţită de răbdare nu este provocată de frică, ci de dorinţa de a da mărturia potrivită la timpul potrivit.

Ne rămân deci două mari alegeri: ori acceptăm minciuna, ori mărturisim adevărul.

Ce să facem? Sunt unii creştini care spun din gură că ar vrea să dea mărturia cea bună, şi tot ei recunosc că faptele lor spun cu totul altceva.

Este uşor să îi judecăm, considerându-ne mai buni decât ei. Dar suntem oare mai buni? E viaţa noastră o viaţă răstignită, sau nu?

Cum să Îl mărturisim mai bine pe Hristos? E firesc să ne punem această întrebare. Şi tot la fel de firesc este să căutăm răspunsul nu în cărţile unor închipuiţi mărturisitori creştini, ci în vieţile celor care au cunoscut durerea mărturisirii.

De mare folos este citirea Vieţilor Sfinţilor. Sufletul prinde puteri citind despre eroismul acestor robi ai lui Dumnezeu ale căror fapte de vitejie le covârşesc pe cele ale celor mai „tari” eroi de filme hollywoodiene. Şi totuşi, ceva ne pune pe gânduri. Diferenţa foarte mare între condiţiile în care avea loc mărturisirea credinţei pe vremea lui Nero şi a celor dimpreună cu el, şi cele în care ar trebui să aibă loc în zilele noastre. Tocmai de aceea vieţile sfinţilor care au pătimit pentru Hristos în vremea diferitelor prigoane din secolul XX ne dau răspunsul de care aveam de fapt nevoie. În ei îi găsim pe fraţii noştri, pe vecinii noştri, pe cunoscuţii noştri. Suntem pur şi simplu vecini de bloc cu mucenicii din Rusia, din Serbia, din Georgia, din România şi din celelalte părţi ale lumii.

Nu e bine să ascultăm sfaturile înfierbântate ale celor care, fără să îşi fi biruit patimile, ne împing pe noi în rândurile din faţă pentru a primi cununa muceniciei de la înaintemergătorii Antihristului. Plini de mândrie, de o demonică iubire de sine, aceşti sfetnici se autopropun drept vase ale lui Hristos, prooroci ai Dumnezeului profetului Iona într-o lume care se aseamănă din ce în ce mai mult cu o cetate Ninive care refuză pocăinţa.

(…)

Ne punem deci problema: cum ar trebui să Îl mărturisim pe Hristos dacă va începe prigoana contra creştinilor?

Răspunsul potrivit îl putem afla vorbind cu puţinii bătrâni care mai trăiesc astăzi după ce din pricina numelui lui Hristos au fost prigoniţi sau chiar au fost aruncaţi în lagăre şi închisori de către comuniştii atei. Îl putem afla citind vieţile lor, pline de fapte de curaj, pline de sevă duhovnicească. Sau îl putem afla citind chiar mărturiile acestor eroi ai credinţei. Nu s-au păstrat multe, e adevărat. Eroii nu căutau să dea mărturie scrisă despre virtuţile lor, ci preferau să dea mărturie vie, prin fapte care se întipăreau în ochii şi în minţile privitorilor. Dar, atunci când din rânduiala lui Dumnezeu au aşternut în scris câteva întâmplări, nu au făcut-o pentru a se lăuda posterităţii. Ci au făcut-o pentru a le dărui urmaşilor lor duhovniceşti din puterea lor. Aşa cum Sfântul Ilie i-a aruncat proorocului Elisei cojocul său.

Dar oare ce avem noi în plus ca să Îl mărturisim pe Hristos? Ştim doar că în prigoana comunistă milioane de creştini s-au lepădat de credinţa lor. Nu oficial, cu declaraţie şi semnătură cum că nu cred în El, ci faptic, refuzând să meargă la biserică de teama represaliilor, refuzând să se spovedească şi să se împărtăşească pentru a nu fi consideraţi retrograzi sau misticoizi. Şi oare noi ne-am purta altfel în faţa prigoanei?

Mai e încă un motiv de îngrijorare: aproape fiecare cunoaşte măcar un preot sau a auzit de vreun preot care s-a purtat cu nevrednicie atunci când credinţa sa a fost pusă la încercare. Raţionamentul pare simplu: dacă prigonitorii comunişti i-au băgat în închisori pe toţi cei care se împotriveau ideologiei atee, înseamnă că cei care nu au trecut prin închisori au fost într-un fel sau altul acceptaţi tacit de către ateii pe care nu îi deranjau cu nimic, câtă vreme nu aveau curajul de a mărturisi jertfelnic Ortodoxia. (O astfel de generalizare este însă riscantă. În timpul prigoanei comuniste, Dumnezeu a avut robi care nu au cunoscut întunericul temniţelor sau al lagărelor şi nici nu au murit muceniceşte. Aceştia însă au purtat crucea cea grea a muceniciei nesângeroase, prin rugăciune şi nevoinţe istovitoare.)

Nu ne este de nici un folos să privim la neputinţele clericilor. Ne este mai de folos să ne ridicăm cugetele spre cei care au luat cununa mărturisirii. Spre cei care ne pot fi cu adevărat modele de curaj, răbdare şi credinţă.

Părintele Dimitrie Gagastathis este unul dintre marii mărturisitori ai secolului XX. A trăit în Grecia, o ţară pe care fiara comunistă a încercat să o cucerească. Astăzi, la început de secol XXI, în această ţară comuniştii prind noi puteri. De exemplu, în mediul universitar, între studenţi, cel mai puternic şi cel mai activ curent este cel comunist. De aceea mărturia părintelui Dimitrie trebuie privită cu şi mai multă atenţie. Ea ne ajută să înţelegem căror puteri nevăzute le slujesc comuniştii. Dar nu numai atât: ne ajută să înţelegem modul în care lucrează şi alţi duşmani ai Bisericii. Care, chiar dacă se declară duşmani ai comuniştilor, nu sunt cu nimic mai buni decât aceştia. Şi nici mai creştini…

***

sf-arhangheli-soborul-01.JPG

Pe 22 februarie 1943, forţele de gherilă [pro-comuniste] au venit în satul nostru răspândind slogane patriotice. La început arătau ca nişte sfinţi, pentru a-i câştiga pe toţi. De fapt, erau „lupi în blană de oaie”. Am fost şi eu înşelat şi i-am urmat. Le-am dat să mănânce, le-am dat haine etc. Totuşi, chiar din primul moment de când am început să-i susţinem, biserica Arhanghelilor nu a mai vrut să mă primească. Chiar şi când eram acolo, am simţit de undeva o presiune care mă îndemna să plec repede, ca şi când cineva m-ar fi izgonit afară. Mi-am dat seama că păcătuisem şi că eram izgonit din cauza păcatului, de aceea i-am rugat fierbinte pe Arhangheli să mă scape. În timp ce slujeam într-o duminică, înainte de Doxologie, mi-a trecut un gând prin minte, care îmi spunea că Biserica era ameninţată de comunism şi că trebuie să mă jertfesc pentru ea în acord cu Evanghelia: Îmi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 11). M-am hotărât să propovăduiesc împotriva comunismului. După ce am terminat Dumnezeiasca Liturghie, m-am dus către Arhangheli şi le-am cerut să mă sprijine în marea luptă care era pe cale să înceapă. Frica m-a părăsit imediat…

În acea noapte am văzut în vis două armate strălucitoare de ofiţeri greci, care mi-au adus mai multe bucăţi de pâine spunându-mi: „Nu te teme! Suntem de partea ta. Nu ţi se va întâmpla nimic. Uite, ia aceste pâini, pentru că ai o cale lungă de făcut – o cale grea, prăpăstioasă şi de care nu poţi scăpa uşor. Aceasta este cu siguranţă calea spre biruinţă, dar îţi va lua timp îndelungat. În orice primejdie, noi vom fi cu tine. Aceasta este adevărata cale către Dumnezeu!”

De atunci până acum, m-am hotărât să proclam cu toată puterea că comuniştii sunt duşmanii Bisericii, ai ţării şi ai familiei. Eu, să mă lepăd de Hristos? Niciodată! M-au chemat de trei ori la interogatoriu. Voiau să mă facă să mă răzgândesc şi să-mi ţin gura, aşa cum făcuseră şi alţi preoţi din ţinutul nostru. Dar am stat pe poziţie şi m-am rugat Arhanghelilor să mă ajute să-mi împlinesc misiunea. Nu am semnat declaraţia pe care o voiau. „Voi muri la datorie”, am spus. […]

Când au văzut că nu mă răzgândesc, l-au convins pe episcopul Ioachim al Kozaniei să emită o hotărâre în septembrie 1943 prin care mă condamna de două ori la moarte. Le eram o adevărată pacoste – nu puteau realiza nimic în sat. Toţi enoriaşii mă ascultau pe mine, ca în fiecare situaţie dificilă, eu eram primul care mă aruncam în pericol de dragul lor, făcând tot ce puteam pentru a-i salva. Episcopul l-a trimis pe arhimandritul său, părintele Cosma, împreună cu cinci luptători de gherilă, pentru a isprăvi odată cu mine. Au sosit vineri, 1 octombrie 1943. Eram în pădure, tăind lemne pentru familie. La întoarcere, la marginea satului, am simţit un pericol. M-am dus direct acasă. Preoteasa mătura în tinda bisericii. I-am spus că am intrat în necaz. Îmi spuse că mă căutase un preot. Am fugit imediat la Arhangheli şi i-am implorat să-l facă pe preot să renunţe la intenţiile sale. În acea noapte nu apăruse nimeni. Am stat acasă şi am aşteptat. În dimineaţa următoare, în jurul orei 10, un ofiţer de gherilă însoţit de doi inşi au venit să mă ia. Le-am deschis şi le-am spus: „Ştiu foarte bine ce mă aşteaptă. Aşteptaţi puţin, vă rog, mă întorc imediat”. Am aprins candela de la icoană, am stat şi am cântat câteva imne, precum „De tine se bucură toată făptura, cea plină de dar…”, etc. După aceea, am chemat-o pe preoteasă şi pe cele patru fete şi le-am spus câteva cuvinte de mângâiere: „Ei bine, sunt pe calea muceniciei mele. Domnul mă cheamă. Fie numele Lui binecuvântat! Voi primi mucenicia pentru Biserică”. A fost o despărţire dureroasă – cuvintele nu o pot descrie. Mişcat adânc, am plecat către locul de execuţie.

Pe cale, am cerut să mi se acorde zece minute pentru a mă duce la Arhangheli. Voiam să mă rog lor pentru ultima dată şi să-mi iau rămas bun. Mi-au acceptat cererea şi au aşteptat afară. Am intrat în locaş, am căzut în genunchi în faţa icoanelor şi m-am rugat Arhanghelilor din adâncul sufletului zicând următoarele cuvinte: „Dacă timpul meu nu a venit, scăpaţi-mă prin orice mijloace. Dacă totuşi Domnul mă cheamă la mucenicie, fie binecuvântat. Numai rugaţi-vă Lui pentru mine ca să mă miluiască. Pentru că, om fiind, am păcătuit fie în cuvânt, fie în faptă”. De îndată ce am început canonul de pocăinţă zicând: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”, am auzit o lovitură puternică în iconostas, iar icoana Arhanghelilor s-a mişcat, ca şi cum mi-ar fi spus: „Nu te teme, suntem cu tine!”. Nu-mi amintesc ce-am spus; eram tulburat. Mi-am luat curaj şi am ieşit afară, dar n-am văzut pe nimeni. În tot satul era numai rumoare, toată lumea alerga încolo şi-ncoace. Nemţii sosiseră pe neaşteptate stabilindu-şi avanposturile la marginea satului. Gherilele au dispărut. Apoi am strigat: Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Săi şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El! (Ps. 68, 1). […]

Ciobanii m-au dus la casa cea nouă a preotului. Era târziu în noapte, iar furtuna era tot mai puternică. A ieşit afară de parcă era Ana sau Caiafa. A început să mă ridiculizeze. „Bine ai venit, eroul naţionaliştilor!… Iată-l aici pe salvatorul naţiunii şi al Bisericii… Îi vezi pe toţi preoţii din jurul tău? Ei sunt cu noi! Avem de partea noastră mari oameni de ştiinţă şi chiar şi un episcop, şi tu crezi încă, omule de nimic, că numai tu poţi face ceva bun?”

M-a condus într-o cameră cu o podea murdară, oferindu-mi o piatră pe care să stau în loc de scaun. Apoi s-a apucat să-mi toarne tot felul de lucruri despre absurda lui propagandă într-o încercare de a mă converti. Mă rugam în gând tot timpul: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine e împotriva noastră?”

Îmi dădeam seama că nu mai am mult până la moarte. I-am spus: Ascultă, părinte Nicolae, în seara aceasta voi muri sigur în casa ta, dar vreau să-ţi reamintesc că eşti un preot al Celui Preaînalt şi că slujeşti Preacuratele Taine… Voi pleca din viaţa aceasta, dar o dată ce se va termina cu totul, tu vei sta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor dând socoteală pentru mine şi pentru familia mea”. A ieşit afară lăsându-mă singur în cameră. Nu era nici un foc pentru a mă usca, nici haine de schimb…

Stând pe piatră şi aşteptând ca moartea să vină în orice moment, m-am rugat în întuneric. Ceva mai târziu, am simţit o căldură înlăuntrul meu. Cu puterea lui Dumnezeu, m-am uscat tot. Fiindcă preotul nu m-a uscat, a făcut-o Dumnezeu… Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru, Singurul Care face minuni? (Ps. 77, 13).

Părintele Nicolae s-a întors dimineaţă şi m-a întrebat ironic cum îmi petrecusem noaptea. Spuse apoi „Nu te teme; am aranjat totul pentru tine. Du-te în satul tău şi dă o declaraţie de părere de rău, spunând că vei colabora cu noi, şi nu ţi se va întâmpla nimic”. Preoteasa lui îmi aduse nişte tăiţei, atât de acri încât numai porcii îi puteau mânca. Am mâncat puţin – ce puteam să fac? – apoi am plecat… Cuvintele pe care mi le-a spus au rămas fără ecou; nu m-am răzgândit. „Voi muri la datorie”, spusei, îmi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 11).

M-am îndreptat către un alt sat din apropiere pentru a vedea un prieten, pe părintele Chrestos. Imediat ce m-a văzut, a alergat să mă strângă în braţe. A suspinat pentru starea în care eram şi s-a oferit să aibă grijă de mine. Nu i-am cerut decât ceva de mâncare şi un pahar de vin. Voia să-i povestesc o grămadă de lucruri, dar eram prea obosit. L-am părăsit cu cuvintele: „Suntem bucuroşi să-L avem pe Hristos ca ajutor al nostru. Ţine-te de datoria ta şi nu te teme. Roagă-te şi pentru mine, că nu ştiu unde mă voi sfârşi”.

În cele din urmă am sosit în satul meu. Întâi m-am dus la biserica Celor mai Mari dintre Arhangheli pentru a mă ruga şi a mă întări duhovniceşte şi să le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine – trebuia să fac acest lucru…

M-am dus apoi acasă. Am bătut uşor la uşă ca nu cumva să audă vreun vecin şi să mă trădeze. După puţin timp, preoteasa şi-a dat seama că eram eu şi mi-a deschis uşa. Scena a fost foarte emoţionantă – cuvintele nu o pot descrie. Eram mort şi am înviat, pierdut eram şi-am fost aflat (cf. Luca 15, 32), ca şi fiul cel pierdut. M-a întrebat cum am reuşit să supravieţuiesc, cum am trecut prin toate satele fără să fiu prins etc. I-am spus că „Dumnezeu este Viu, împărăţeşte şi păzeşte lumea!” „Ştii, îmi spuse, astăzi au venit gherilele ca să ne ia proviziile şi să ne închidă în casă pentru a muri de foame, dar nu s-au pus de acord între ei. Unul dintre ei spunea: «Preotul şi-a ieşit din minţi şi a luat-o la sănătoasa prin munţi, dar ce rău au făcut aceşti micuţi pentru a muri?»; un altul spunea: «Nu i-a păsat nici de copii, nouă de ce să ne pese?»; un al treilea spunea: «Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Poate că se răzgândeşte şi se întoarce. Numai să ai grijă, preoteasă, să-l somezi să se întoarcă şi să lucreze pentru partid…»”

M-a întrebat dacă mi-era foame. „Nu, spusei, am mâncat la casa preotului – slavă lui Dumnezeu. Acum vreau numai haine de schimb şi să mă culc în şopronul nostru”. Îmi spuse: „Chiar că ţi-ai ieşit din minţi. Ai de gând să lupţi singur? Nu-i vezi pe ceilalţi preoţi, care stau liniştiţi în casele lor, se duc la treaba lor, mănâncă şi beau cu familiile lor? Tot ce e pus deoparte pentru fiecare, e pus şi pentru noi”. I-am spus: „Voi muri pentru Hristos! Nu voi fi niciodată comunist!”

Când mi-am schimbat hainele, s-a desprins o parte din piele de la piciorul stâng. S-a frecat de piatră în timp ce fugeam, dar, slavă lui Dumnezeu, nu mi s-a întâmplat nimic… În noaptea următoare, a venit preoteasa şi mi-a adus ceva de mâncare. Veniseră cu ea şi doi prieteni evlavioşi. Cu lacrimi în ochi, mi-au spus: „Părinte, în ce stare ai ajuns! Cât de mult suferi!” Le-am spus:Hristos a suferit pentru noi, şi noi trebuie să suferim pentru Hristos. Toată această mizerie şi tot acest întuneric vor trece, în timp ce Biserica va străluci mai departe. Ei se vor ruina, dar cei care cred în Hristos vor trăi şi vor împărăţi… “ Mi-au spus că tot satul plângea pentru mine ca să mă întorc. „Întotdeauna ne-a iubit ca un tată”, spuneau ei. „Nu a făcut rău nimănui! El ne este de folos, nu este o vătămare”.

Sătenii se duseră în dioceza Trikala pentru a afla despre mine. Secretarul le-a spus că, dacă vor cu adevărat să mă vadă din nou, trebuie să semneze o petiţie prin care să declare că toţi vor acest lucru şi că îmi vor garanta viaţa. […] După câteva zile, gherilele s-au gândit să-mi ofere o funcţie pentru a mă ademeni. Erau conştienţi de popularitatea mea, dar erau şi îndemnaţi de Satana să mă murdărească. Voiau să-mi asigure un cal şi patru gărzi de corp pentru a merge prin sate să propovăduiesc comunismul. Cea mai satanică funcţie!

Au venit în sat şi au anunţat hotărârea. Sătenii s-au enervat. „Ce fel de treabă e asta, spuneţi-ne? Ce aveţi de gând cu preotul, nu-l lăsaţi în pace o dată? Îl veţi nenoroci prin această funcţie păgânească…” Am plecat către Arhangheli şi i-am rugat fierbinte, zicându-le: „Ei vor să mă nimicească, dar voi să staţi împotriva tuturor intrigilor lor!”

I-am întâlnit pe cale, iar ei mi-au dat să citesc un ordin scris. Am spus: Ceea ce spuneţi aici nu pot să fac cu nici un chip. O asemenea treabă are nevoie de un om educat şi experimentat. Şi, oricum, am declarat deschis că vreau să mor ca un preot adevărat şi nu ca un clovn. Nu voi accepta slujba. Fie acum, fie mai târziu, sunt gata să mor pentru Hristos oricând veţi voi! Tot satul era de partea mea… Au plecat din nou cu mâna goală. Vezi cât de vie e credinţa noastră?

Pe 18 ianuarie 1944 două gherile mi-au adus o înştiinţare de la Ioachim, episcopul Kozaniei, care îmi cerea să mă întâlnesc cu el în dimineaţa următoare la ora opt la Mănăstirea Preasfintei Doamne din Gorbovo. M-am rugat în genunchi toată noaptea Arhanghelilor, cerându-le să-l împiedice pe episcop să ajungă aici. Şi ce minune! Ajungând la întâlnire, mi s-a spus că episcopul se îmbolnăvise şi, prin urmare, nu putuse să vină. Avea o criză de diaree care nu-l lăsa să se mişte nici un metru! Ce binecuvântare de la Domnul! Ce minune au lucrat Arhanghelii! Cuvintele de mulţumire pe care I le-am adresat lui Dumnezeu la întoarcere nu pot fi descrise. […]

Pentru a mă pedepsi şi a mă face să mă răzgândesc, gherilele mi-au luat toate hainele, astfel că nu mai aveam nimic de schimb. Au trimis de asemenea şi diferiţi preoţi pentru a-i spune preotesei: „În mod sigur el nu este singurul preot care refuză comunismul! Nici noi nu-l vrem! Dar ce putem face? Acum le facem jocul şi, de îndată ce situaţia se mai îndreaptă, pur şi simplu uităm de el!” Preoteasa mă bătea tot timpul la cap, dar eu o ţineam pe a mea: „Nu, nu voi asculta de nimeni!

În Vinerea Mare, 1944, doi preoţi pro-comunişti au vizitat un sat din apropiere. Jucau cărţi şi mâncau ouă cu brânză. Femeile din sat au început să strige: Vai! Ne va bate Dumnezeu! Ia te uită ce fac preoţii într-o zi ca aceasta – Vinerea Mare!” Spuneau: „Acum avem de dat o luptă – nu e timp de astfel de lucruri!” Un alt preot mergea de colo-colo predicând în adunări: „Frontul gherilelor este al lui Hristos, iar membrii frontului sunt Apostolii lui Hristos! Aşa cum mesajul lui Hristos a fost vestit peste tot, tot aşa şi mesajul frontului trebuie auzit până în cel mai îndepărtat cătun!”

Toate acestea m-au făcut să pornesc o nouă luptă. Nu-mi puteam găsi odihna. Numai rugăciunea neîncetată împreună cu acatistele pe care le rosteam regulat îmi dădeau putere şi mângâiere. […]

În februarie 1945, în ajunul lăsatului de sec de carne, comuniştii m-au chemat la ei şi mi-au spus: „Mâine dimineaţă te vom pune pe un cal şi vom merge împreună prin tot satul către Trikala pentru a participa la recrutare”. Am spus: „V-aţi ieşit din minţi? Mâine avem chiar şi o cununie!” „Luăm şi cununia cu noi”, spuseră ei, „E o vreme de mare nevoie!” M-am dus la Arhangheli şi le-am zis: „Nu lăsaţi duşmanul să-şi facă voia! Arătaţi acum o minune! Nu lăsaţi pe nimeni să meargă la recrutare!” Dimineaţă devreme, acei diavoli vicleni au început să bată clopotul şi să cheme pe toţi printr-un megafon ca să participe la recrutare. Preoteasa veni să-mi spună că aceşti diavoli nu mă vor lăsa să slujesc astăzi! „Ce îngăduie Domnul” – spusei eu. Din biserica Arhanghelilor am coborât spre biserica parohială Sfântul Nicolae. Am vorbit cu ei la modul cel mai amabil. Le-am cerut să mă lase să slujesc. S-au oprit puţin, dar după un timp au început din nou. Le-am cerut să se dea jos din clopotniţă, dar m-au luat în derâdere. Mişcat de o râvnă dumnezeiască, am terminat de zis „Slavă Tatălui…” şi după ce cântăreţul se apucase să citească cei şase Psalmi, am luat în mână un toiag de stejar şi m-am dus la icoana Sfântului Nicolae. „Sfinte Nicolae – spusei – nu auzi ce se întâmplă afară? Nu mă lasă să slujesc! Sfinte Nicolae, tu l-ai lovit odinioară pe Arie. De ce ai făcut un astfel de lucru? Deoarece atunci când Sfântul Spiridon a luat cărămida şi a sfărâmat-o pentru a aduce o dovadă în sprijinul dogmei Sfintei Treimi, cu un foc care se înălţa, cu o apă care curgea şi cu pământul rămas în mâini, vicleanul Arie a spus că era curată magie. În acel moment, Sfinte Nicolae, mişcat de o râvnă dumnezeiască, l-ai lovit pe Arie. Ai fost pus în temniţă pentru aceasta, dar Hristos şi Născătoarea de Dumnezeu te-au adus înapoi, ca pe unul ce avea dreptateAcum, din partea mea, îi voi lovi pe aceşti diavoli unul câte unul şi-i voi da jos din clopotniţă! Eu le voi da bătaia, dar toată responsabilitatea pentru ceea ce mi se va întâmpla va fi a ta!”

Am ieşit afară şi am strigat la ei fără frică să se dea jos. Deveneam tot mai furios când am văzut steagul cu secera şi ciocanul în piaţa satului şi m-am repezit asupra lor, lovindu-i fără milă, unul câte unul. I-am dat pe toţi jos; am spart şi megafonul. Nu prea mi-amintesc ce le-am spus. M-am întors în biserică, am dat slavă Sfântului Nicolae zicând: „Am lovit, Sfinte Nicolae! Situaţia este acum în mâinile tale: nu lăsa pe nimeni să meargă la Trikala! Minunea a continuat. La recrutare s-au prezentat doar opt oameni. Am stat în biserică şi am săvârşit Liturghia viu şi nevătămat. Dau mărturie cu toată sinceritatea: „Nu mi-au replicat cu nici un cuvânt – harul Sfântului Nicolae şi al Arhanghelilor nu i-a lăsat să facă nimic! Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va sta împotriva noastră?”

Pe 20 octombrie 1945, duminică dimineaţa, la puţin timp după ce am bătut clopotul, trupele de gherilă au încercuit satul. Un detaşament de naţionalişti îşi făcuse tabăra în satul nostru voind să ne distrugă pe toţi. Tocmai intrasem în biserică. Auzind toată agitaţia, mi-am făcut cruce, am cerut ajutorul Sfântului Nicolae şi am fugit rapid. Au tras în mine cu puştile, dar nu m-a atins nici un glonţ. M-am îndreptat către alt sat în care se afla armata naţionalistă. La scurtă vreme după aceea m-au ajuns optsprezece călăreţi. Gloanţele au pătruns prin sutană, dar nu prin mine… M-au înconjurat la aproape cincizeci de metri şi au strigat: „Unde ai de gând să te duci, diavol bărbos, eh?” (M-au înjurat foarte urât.) Mi-am ridicat mâinile către cer şi am strigat din adâncul sufletului: „Arhanghele Mihail, sunt în primejdie, salvează-mă!” Şi iată, mare minune: Arhanghelul Mihail a apărut ca un fulger! Pe şeful lor l-a aruncat jos de pe cal, tăindu-i cu sabia curelele de la şa. Şeful şi-a frânt şira spinării, timp în care ceilalţi zece au îngheţat pe loc. În cele din urmă, unul dintre ei mi-a spus: „Iartă-ne, păstorul nostru, du-te pe calea ta! Ai dobândit păzitori puternici!” „Îţi mulţumesc” – spusei eu. I-am iertat şi m-am rugat lui Dumnezeu să-i lumineze ca să se poată pocăi şi să devină oameni buni. „Întotdeauna să grăiţi adevărul – le spusei eu – şi Dumnezeu să fie ajutorul vostru!”

***

Mărturia părintelui Dimitrie nu are nevoie de laude. Şi-a primit deja răsplata de la Hristos. Noi însă avem nevoie să luăm aminte la ea, pentru că multe dintre detaliile tabloului zugrăvit de părintele Dimitrie se pot observa şi în tabloul vieţii de astăzi. Unele apar chiar ca nişte constante în istoria Bisericii creştine, încă din cele mai vechi timpuri. „Frontul gherilelor este al lui Hristos, iar membrii frontului sunt Apostolii lui Hristos! Aşa cum mesajul lui Hristos a fost vestit peste tot, tot aşa şi mesajul frontului trebuie auzit până în cel mai îndepărtat cătun!” Porunca dată sfinţilor apostoli, de a propovădui Evanghelia în toată lumea, a fost răstălmăcită de către slujitorii diavolului: aceştia au vrut ca mărturia care să cucerească lumea să fie una mincinoasă. Cu câtă putere s-au luptat ereticii să împrăştie rătăcirile lor… Şi iată că apar aceşti noi eretici care unesc Biserica lui Hristos cu un partid politic ai cărui întâi stătători au mucenicit zeci de mii de creştini. Care consideră că idealurile comuniste îşi găsesc ecourile în paginile Evangheliei.

Dacă ideea aceasta nu şi-ar fi găsit susţinători, nu ar fi meritat atenţie. Totuşi, nu numai că oamenii slabi în credinţă s-au lăsat seduşi de ea (de fapt înşelarea lor era previzibilă), ci chiar unii slujitori ai Bisericii au devenit propagatori ai ei. Este adevărat, unii au făcut-o de frică, alţii din dorinţa de a fi sprijiniţi de către comunişti, alţii pentru că nu vroiau să iasă în evidenţă rupându-se de poziţia pe care se aflau cei apropiaţi lor. Unii erau conştienţi de faptul că ideologia comunistă e mincinoasă, că nu poate fi legată de adevărul lui Hristos, dar preferau să nu îşi facă publice punctele de vedere.

Mai trăiau prin Grecia şi alţi părinţi mărturisitori, numai că în regiunea în care trăia părintele toţi se lăsaseră ademeniţi de otrava comunistă. Este trist, dar soţia părintelui Dimitrie îi reproşa că este singur, în timp ce toţi ceilalţi clerici reuşiseră ca prin compromisuri mai mici sau mai mari să pactizeze cu comuniştii. Oare nu era mai simplu ca şi părintele Dimitrie să facă acelaşi pas? Şi totuşi, în timp ce atâţia alţii trăiau în nepăsare, părintele Dimitrie simţea cum credinţa sa era supusă marelui examen: „Voi muri pentru Hristos! Nu voi fi niciodată comunist!”

Situaţiile prin care a trecut părintele Dimitrie se vor regăsi în vremurile de pe urmă, când mărturisitorii vor fi atât de puţini încât vor avea impresia că sunt singuri. Părintele Dimitrie, curajos ca un cavaler în faţa unui balaur, a luptat cu toate puterile sale. Şi a biruit.

Oamenii se mulţumesc să judece păcatele preoţilor şi ale episcopilor, şi duc o viaţă păcătoasă. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă părintele, aflând că episcopul Ioachim al Kozaniei îşi trimisese arhimandritul împreună cu alţi cinci ucigaşi ca să îl omoare, s-ar fi lăsat biruit de gândurile drăceşti şi ar fi spus că Dumnezeu a părăsit Biserica? Ce Biserică este aceea în care un ierarh plănuieşte uciderea unui mărturisitor? Cum să fie această Biserică Trupul lui Hristos? Ce părtăşie are o crimă cu sfinţenia?

Evident, nici una. Dar părintele Dimitrie a trecut cu vederea scăderile ierarhului său, ca şi ale celorlalţi clerici care făcuseră compromisuri cu comuniştii. El şi-a văzut de slujirea sa, fără să se lase influenţat de greşelile altora. Trebuie să luăm aminte însă la faptul că, atunci când duşmanii lui Hristos vor să se dea drept prieteni ai creştinilor, caută să atragă de partea lor preoţi şi episcopi care să le ţină partea. „Îi vezi pe toţi preoţii din jurul tău? Ei sunt cu noi! Avem de partea noastră mari oameni de ştiinţă şi chiar şi un episcop, şi tu crezi încă, omule de nimic, că numai tu poţi face ceva bun?”

Şi iată că adevărul era de partea acestui om de nimic, şi nu a puternicilor care se lăsaseră înşelaţi de diavol. Acest om de nimic a luptat din toate puterile pentru mărturisirea lui Hristos. Şi, atunci când s-a aflat în faţa morţii, a rostit acele cuvinte care par scoase din vechile scrieri hagiografice despre mucenici: „Sunt pe calea muceniciei mele. Domnul mă cheamă. Fie numele Lui binecuvântat! Voi primi mucenicia pentru Biserică”. Şi atunci, cine era mai puternic, fricoşii care se lepădaseră sau el, care nu se temea de moarte?… Întrebarea nu are nevoie de răspuns. Este ea însăşi un răspuns.

Dacă Biserica ar fi avut numai episcopi care să condamne mărturisitorii la moarte şi numai preoţi asemeni celor care mâncau brânză şi jucau cărţi în acea Vineri din Săptămâna Patimilor, porţile iadului ar fi biruit-o. Numai că o Biserică îngenuncheată nu poate fi a lui Hristos. Dar Biserica a avut cete de mucenici preoţi şi ierarhi. Numai dacă ne uităm la canonizările făcute în ultima vreme de Biserica Rusă, vom găsi destule exemple… Slavă lui Dumnezeu!

Cineva ar putea spune: dar oare de ce părintele Dimitrie a cutezat să îi bată pe comunişti cu toiagul? Oare Hristos nu ne-a învăţat să îi iubim pe vrăjmaşii noştri? Dacă părintele nu avea iubire pentru vrăjmaşi, atunci cum ajunsese la mari măsuri de sfinţenie?

Trebuie să facem o deosebire între duşmanii noştri şi duşmanii lui Hristos. Când duşmanii ne batjocoresc, ne prigonesc, ne defaimă, trebuie să îi iertăm şi să ne rugăm pentru ei. (Părintele Dimitrie chiar l-a ajutat să rămână în viaţă pe unul dintre cei care semnaseră condamnarea lui la moarte şi care după o vreme se afla el însuşi în faţa morţii.) Dar când e vorba de batjocorirea Sfintei Biserici, atunci putem fi fermi în mărturisirea credinţei noastre. Preoţii ortodocşi nu aveau datoria să pună mâna pe arme atunci când prigonitorii îi împiedicau să săvârşească sfintele slujbe. (Biserica nu trebuie transformată în detaşament de gherilă, în care preoţii să fie un soi de Rambo locali.) Dar fiecare dintre ei avea datoria să stea împotriva acestor prigonitori, folosindu-se de sabia cuvântului.

Ar fi multe de spus pe marginea mărturiei date de părintele Dimitrie. Chiar numai lupta de durată pe care a dus-o cu soţia sa, care îl îndemna să accepte compromisul cu comuniştii, putea fi descrisă într-un articol întreg. Eu nu încerc însă să fac tâlcuiri pe marginea unui text care are o valoare apropiată de cele din martirologiile Bisericii primare. Am încercat doar să surprind anumite idei care m-au frământat citind şi recitind cuvintele părintelui Dimitrie.

Foarte mult m-a impresionat şi faptul că aceeaşi preoteasă, care în tinereţe îl sfătuia să facă lucruri potrivnice lui Dumnezeu, spre sfârşitul vieţii îl ajuta într-un mod aparte pe părintele Dimitrie (care cu o răbdare mucenicească suferea dureri groaznice pe patul de spital):

„Am de partea mea un colaborator – preoteasa – care are grijă de mine şi mă uşurează cu răspunsul Doamne miluieşte. Sunt foarte emoţionat de acest lucru, că am pe cineva care-mi stă alături, îndeosebi în rugăciune. Mă întreb, aşa ca nişte neînvăţaţi cum suntem amândoi, dacă această lucrare a noastră este bineplăcută lui Dumnezeu. […] Treaba merge bine, fără piedici. Cât de bine s-a îndreptat totul cu ajutorul lui Dumnezeu, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Arhanghelilor! Durerea îşi va face treaba ei, eu pe a mea. De îndată ce-mi voi termina rugăciunea cu epitrahilul pe mine, voi lua mătăniile… E o lucrare fără sfârşit… Preoteasa are grijă de mine fără să se plângă. De îndată ce termină de făcut mâncarea, ia mătăniile… Bucurie dumnezeiască, binecuvântarea lui Dumnezeu!”

Să ne ajute şi pe noi bunul Dumnezeu să avem parte de pocăinţa de care a avut parte această preoteasă. Şi, dacă prin viaţa noastră am amărât într-un fel sau altul pe vreunul dintre cei care ne-au sfătuit să ducem o viaţă de rugăciune şi nevoinţă – fie că este vorba de cunoştinţe, soţi, soţii, părinţi, socri sau alte rude, şi fie că este vorba poate chiar de copiii noştri – să încercăm să schimbăm lucrurile. Şi aşa cum preoteasa i-a devenit părintelui din prigonitor sprijinitor, tot aşa să fim şi noi sprijinitori ai celor care se luptă pentru binele Bisericii lui Hristos.

Nu ne este uşor. Ne e greu, da, ne este foarte greu. Dar asta e singura noastră cale de mântuire…

Însemnări pe marginea unei cărţi

Citind viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis, am fost impresionat de câteva din cuvintele acestui om luminat de Dumnezeu. Le-am copiat şi am scris câteva rânduri pe marginea lor…

 

Am văzut multe lucruri în viaţa mea, unul dintre ele fiind acela că rugăciunile, canoanele şi dumnezeieştile Liturghii i-au făcut pe mulţi să se întoarcă în staulul Bisericii.

Ne plângem că lumea se îndepărtează de Biserică. Asistăm neputincioşi la această apostazie, şi ne supărăm că cercul se strânge din ce în ce mai tare în jurul nostru. Ce e de făcut? Părintele Dimitrie arată clar: rugăciunea este o lucrare prin care putem să îi ajutăm pe ceilalţi. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu ne-am rugat lui Dumnezeu destul pentru ei. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu am ştiut să Îl mărturisim pe Dumnezeu în faţa lor, prin cuvintele şi mai ales prin faptele noastre…

Când prelaţii altor biserici au venit în Trikala, la început m-am dus doar să-i văd, dar apoi mi-am zis:Părinte Dimitrie, pleacă imediat de aici şi nici măcar nu privi înapoi…”. Nu trebuie să-i acceptăm. Urmez acest principiu de mulţi ani. A fost cam nepoliticos din partea mea. Dar e mai bine să te pui bine cu Dumnezeu decât cu oamenii…

În relaţia cu „preoţii” celorlalte confesiuni, părintele Dimitrie a avut o poziţie nepoliticoasă. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi fost etichetat drept fundamentalist sau extremist. De ce s-a purtat aşa acest om a cărui inimă era plină de dragoste pentru toată făptura, a cărui inimă îi cuprindea până şi pe cei care îi doreau moartea? Răspunsul nu e deloc original. Îl găsim mărturisit de atâtea ori atât de marii sfinţi ai Bisericii, cât şi de cuvioşii vremurilor noastre: decât să Îl superi pe Dumnezeu, e mai bine să îi superi pe oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Şi, crezând că slujesc adevărului, de fapt sunt amăgiţi de minciună… Lipsa de politeţe a părintelui Dimitrie trebuie deci înţeleasă ca o virtute…

Este cumplit. Oamenii de aici au părăsit biserica, ducându-se în duminici să lucreze la câmp – să adune bumbac… Câmpiile sunt pline, iar bisericile sunt goale. Umblă după aur [în gr. chrisos] şi nu după Hristos.

Câte duminici am pierdut până acum în deşertăciuni?… Suntem ca fariseii care înţelegeau legea după cum le convenea. Şi ce facem acum? Nu vorbesc despre cei care muncesc duminicile, pentru că dacă ar fugi la biserică, ar fi concediaţi. (Pe aceştia parcă dinadins diavolul îi împiedică să îşi găsească un alt loc de muncă; deşi, la drept vorbind, mulţi dintre aceşti creştini acceptă serviciile la care lucrează şi duminicile nu pentru că altfel le-ar muri copiii de foame sau pentru că nu ar avea cum să se întreţină, ci pentru că de fapt iubesc mai mult un gram de aur decât un moment de rugăciune…).

Fugim de muncă duminica, nu cumva să Îl supărăm pe Dumnezeu, şi, după ce venim de la biserică, deschidem televizorul şi ne pierdem timpul „odihnindu-ne”. Vedem şi lucruri care ne smintesc, vedem şi imagini păcătoase, dar ne mândrim că nu muncim. Nu cumva stând la televizor şi privind deşertăciuni suntem asemenea celor care mergeau la cules de bumbac? Sau poate că faţă de noi aceştia sunt virtuoşi…

În timpul Postului Mare, inspectorul şcolar din districtul nostru ne-a vizitat satul, iar preotul din sat a fript un miel pentru a-i mulţumi cumva. Iată cum dărâmăm Biserica. El a zis aşa: „Mulţumeşte şi mănâncă!” Dumnezeu să aibă milă de noi…

Am auzit şi fapte mult mai smintitoare prin care anumiţi slujitori ai altarului au încercat să facă pe placul stăpânitorilor lumii acesteia – „pentru a le mulţumi cumva”... Am auzit şi pe mulţi luându-le apărarea, pe motiv că e greu să mai rezişti astăzi fără să faci compromisuri. Şi e mai bine să faci un compromis mai mic decât unul mai mare. O astfel de perspectivă exclude însă faptul că Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne purtăm creştineşte oricât de mari ar fi ispitele din faţa noastră. Şi, excluzând această perspectivă, dărâmăm Biserica. Fie că vrem, fie că nu…

 

Îmi cereţi să vă însoţesc în excursie. Problema e câţi din ei vor fi pelerini şi câţi vor fi turişti şi spectatori – se poate ca cele de pe urmă… să se facă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45)… Femeile fumează, au buzele rujate, etc… Cu astfel de oameni eu nu merg.

Dacă preoţii care organizează pelerinaje ar pune condiţii morale celor care au intenţia de a merge împreună cu ei, atunci grupurile de pelerini ar fi mult mai mici. Oare faptul că unele femei fumează şi se rujează este suficient pentru ca un părinte de talia părintelui Dimitrie să refuze să ia parte la un pelerinaj alături de ele? Cine este el ca să îi judece pe alţii?

Şi totuşi… sunt multe grupuri de pelerini care vin prin mănăstiri şi produc sminteală (şi dacă nu ar mai fi atâţia „pelerini” care să le smintească pe maici sau închinătoare necuviincioase care să îi smintească pe călugări, nu ar mai fi tot atâta cădere prin mănăstiri…); preotul care îşi asumă riscul de a le însoţi se face părtaş păcatului lor. Şi ce e de făcut? Să meargă în pelerinaje numai oameni sfinţi? Nu, în nici un caz. Dar cei care merg în pelerinaje să fie conştienţi de faptul că, aşa cum împărtăşania le este spre osândă celor care o primesc fără să se pocăiască, la fel şi un pelerinaj le poate fi spre osândă celor care batjocoresc „cetăţile lui Dumnezeu”…

De altfel, Sfântul Ioan Maximovici nici nu le lăsa pe femeile rujate să sărute icoanele. Câtă vreme o femeie vine la biserică pregătită să atragă privirile bărbaţilor, ce legătură are ea cu Maica Domnului, Pururea Fecioara? Iar dacă vine ca să Îl afle pe Dumnezeu, de ce se găteşte într-un fel în care nu Îi place Domnului?

Tinerii, fete şi băieţi, au luat-o razna şi astfel nu vor putea nici să audă, nici să vadă, în vreme ce nimeni nu se osteneşte să-i oprească. Şi totuşi, cum ar putea s-o facă cineva, când şi cei mari merg spre mai rău?…

„Tineretul păcătuieşte… Vai de el…” – spunem, de multe ori, pentru că este uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care noi nu le-am făcut (sau poate am şi uitat că le-am făcut). Şi este şi mai uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care şi noi le-am face, dacă am avea prilejul… Problema mare este că în loc să ne ostenim să îi oprim, nu facem altceva decât să fim martori ai căderii lor. Fără să ne dăm seama că prin lipsa noastră de dragoste suntem părtaşi păcatelor lor. Şi, mai mult încă: cei care ar trebui să le ofere tinerilor pilde de virtute de multe ori le oferă pilde de făţărnicie, de egoism, de răutate, de orice, numai de virtute nu. Uneori cei mari sunt chiar mai păcătoşi decât tinerii pe care îi judecă. Şi atunci, cum să se ridice tinerii?…

 

Numai harul dumnezeiesc mă va ajuta. Trebuie să rămân ţintuit la pat – nu e uşor să faci aur! Nu vreau să supăr nici un sfânt – pur şi simplu nu am dreptul. N-au suferit ei destul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie şi ceilalţi? Nici pe Dumnezeu nu-L mai rog să mă vindece. Iubitul meu Arhanghel m-a asigurat de aceasta spunându-mi: „Părinte Dimitrie, eu sunt cel ce te-am apărat şi te-am ajutat întotdeauna. Dar acum nu te mai pot ajuta…” „Mulţumesc, copilul meu – am spus eu -, ştiu că nu putem continua prin a cere amânări la nesfârşit.”

Oare noi vom ajunge să avem atâta credinţă? Ne place să spunem că suntem creştini, dar când suntem pironiţi pe crucea durerii, fie în necazuri, boală sau din alte motive, cârtim. Şi aşa pierdem cununa…

 

Atât clerul, cât şi oamenii de astăzi şi-au pierdut duhovnicia. Vorbesc neîncetat despre chestiuni materiale şi politice.

Diferiţi oameni care ocupă poziţii sociale înalte vorbesc despre faptul că astăzi Ortodoxia ar trebui să sufere un „aggiornamento”, să iasă din închistare şi să îşi mai strunjească punctul de vedere. Episcopii, clericii şi mirenii care evadează din închistarea dogmatică a Bisericii sunt priviţi ca oameni model, care exprimă noua sfinţenie, varianta modernistă a sfinţeniei. Ce atâta preocupare pentru dobândirea raiului, când problemele politice sunt mult mai aproape de noi? Ce atâta luptă pentru sfinţirea sufletului, când în loc de nevoinţă iubim lenevia, în loc de ascultare de Dumnezeu iubim libertatea pătimaşă?

Oamenii, fie ei clerici sau mireni, vorbesc despre subiectele pe care le macină în minţile şi în inimile lor. Nu e de mirare atunci că sfinţenia lor e îndoielnică. Totuşi, cine poate să îi judece? Numai Dumnezeu, sau sfinţii prin care vorbeşte Dumnezeu. Şi părintele Dimitrie Gagastathis este un astfel de glas binecuvântat. Dar glasul său nu a fost pe placul multora dintre cei care se simţeau mustraţi de el…

Vorbind despre părintele Dimitrie, cunoscutul stareţ athonit Emilian – de la Sfânta Mănăstire Simonos Petras – întreba retoric: „să mai pomenim oare şi miile de prilejuri de mucenicie şi prigoniri prin care a trecut? … Chiar şi mâinile preoţilor cu care obişnuia să liturghisească erau gata să-i ia viaţa”. De ce? Pentru că el nu vroia să amestece lumina lui Hristos cu întunericul minciunii, curăţia virtuţii cu murdăria compromisurilor.

(Părintele nu susţinea ideea eretică potrivit căreia, pentru păcatele lor, clericii îşi pierd puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Ci spunea că, deşi au acest har, nu se poartă cu vrednicia cuvenită. Şi atunci darul, în loc să îi învrednicească de cunună, îi învredniceşte de osândă…)

Să ţinem minte verdictul părintelui: „ne-am pierdut duhovnicia…”.

***

Suntem slabi, suntem neputincioşi, suntem… Cum suntem? Aşa cum vrem să fim. Nu suntem predestinaţi nici să fim laşi, nici să fim păcătoşi, nici să fim răi. Dimpotrivă, Dumnezeu ne trimite harul Său pentru a duce o viaţă de sfinţenie. Lupta e grea, desigur. Dar şi robii lui Hristos sunt puternici. Părintele Dimitrie ne vorbeşte şi ne cere să fim eroi ai lui Hristos, mai eroi decât eroii din filme, decât eroii din romane, decât eroii din cărţile de istorie. Să fim eroi, aşa cum a fost şi părintele Dimitrie. Să fim urmaşi ai păstorului David, care l-a biruit pe Goliat. Pentru că, ne place sau nu, din ce în ce mai mulţi urmaşi ai lui Goliat se arată la orizont. Şi trebuie să le stea cineva împotrivă…

(Danion Vasile, Noi sfinti preoti de mir, Editura Lucman, 2007)

2084m.jpg


Categorii

Biserica rastignita, Fericitul Parinte Dimitrie Gagastathis, Marturisirea Bisericii, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “PARINTELE DIMITRIE GAGASTATHIS (29 ianuarie): 35 DE ANI DE LA NASTEREA IN CER

  1. Frumos e omul prin credinţă

    Frumos e omul prin credinţă,
    Curat ca roua de april
    Purtând lumina învierii,
    În zimbetul ca de copil.

    E’ un înger pământean vizibil,
    Cu învierea în privire
    Şi rugăciune nencetată
    Ce curge lin spre mântuire.

    Cu viers profund şi glas din ceruri,
    Mustind de sens şi de divin,
    Curat ca lacrima de rouă
    Şi ca adâncul cer senin.

    Purtând şi viaţa şi lumina
    Înmiresmate-n Duhul Sfânt,
    Şi frumuseţile divine,
    Ce curg prin har peste pământ.

    Privirea sa iradiază,
    Respect,iubire, bunătătate,
    Iertare şi milostivire
    Şi sete vie de dreptate.

    Întregul om e o comoară
    Ce-n toate se mărturiseşte,
    Sfinţenie fără trufie
    Smerenie care vorbeşte.

    Tăcere care strigă lumii,
    Prin faptele strălucitoare,
    Care vorbesc fără de vorbe
    Prin roadele mântuitoare.

    Iubire mai presus de fire
    Culeasă din ce e mai greu,
    Din bucuriile Golgotei
    Prin dragostea de Dumnezeu.

    Cât de curat e omul astfel.
    Cât e de viu, de îngeresc,
    Curat ca neaua de pe piscuri,
    Prin mila Tatălui ceresc.

    E chip divin în trup ce poartă
    Un suflet nobil şi ceresc
    Crescut cu hrana din potirul
    Altarului dumnezeiesc .

    Aşa au fost şi-aşa sunt sfinţii
    Înveşmântaţi în Duhul Sfânt,
    Care-n Iisus prin har şi taine
    Şi-au sfinţit viaţa pe pământ .

  2. Doamne ajuta-ne!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate