Arhimandritul Sofronie despre LIBERTATEA PIERZARII si despre DUREREA RUGACIUNII PENTRU LUME

25-09-2008 Sublinieri

 1987841277_small_1.jpg

Din: Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul sau, Arhimandritul Sofronie:

Despre libertate

” (…) Viata staretului se petrecea mai cu seama in rugaciune. Or, mintea care se roaga nu “gandeste”, nu rationeaza, ci traieste. Mintea in stare de rugaciune nu lucreaza cu notiuni abstracte, ci participa nemijlocit la existenta. Mintea care se roaga cu adevarat opereaza cu categorii calitativ diferite de cele pe care le utilizeaza gandirea rationala. Acest alt tip de categorii sunt o perceptie existentiala directa, care nu poate fi inchisa in cadrul strict al notiunilor abstracte.
Staretul nu era un filozof in sensul obisnuit al cuvantului, dar era un intelept care avea cunoasterea lucrurilor aflate dincolo de limitele filozofiei. Sa luam, de exemplu, experienta “aducerii aminte de moarte. Prin aceasta expresie scrierile ascetice ale Parintilor nu inteleg constiinta pe care o are in chip obisnuit omul cu privire la faptul ca este muritor, simpla amintire a faptului ca murim. “Pomenirea mortii” incepe printr-o simtire duhovniceasca deosebita a scurtimii existentei noastre pamantesti; uneori slabind, altadata intarindu-se, aceasta se transforma cateodata intr-un adanc simtamant al caracterului coruptibil si efemer a tot ce-i pamantesc, modificand prin aceasta comportamentul omului fata de tot ceea ce intalneste in lume. Tot ce nu ramane in vesnicie isi pierde in ochii sai valoarea, invindu-se in schimb sentimentul zadarniciei tuturor agoniselilor de aici.

Atentia mintii se intoarce de la lumea din afara, concentrandu-se in interior, acolo unde sufletul se gaseste in fata unui adanc nepatruns de intuneric. Aceasta vedere arunca sufletul intr-o spaima care isca in el o rugaciune intensa ce nu se mai poate opri nici ziua, nici noaptea. Timpul isi pierde durata, dar, la inceput, nu pentru ca sufletul vede lumina vietii vesnice, ci, dimpotriva, pentru ca totul este inghitit de o simtire a mortii vesnice. In sfarsit, dupa ce a strabatut etape numeroase si variate, sufletul ajunge sub sub lucrarea harului la vederea Luminii dumnezeiesti. Nu este vorba aici de o depasire printr-un demers filozofic, ci de viata insasi in adevarata ei manifestare si care n-are nevoie de “dovezi” dialectice exterioare. E o cunoastere indefinibila, nedemonstrabila si ascunsa, dar, in ciuda caracterului ei nedefinibil, aceasta cunoastere ca viata adevarata, e incomparabil mai intense si mai convingatoare launtric decat cea mai impecabila dialectica abstracta.

Staretul se roaga: “Oamenii Te-au uitat pe Tine, Ziditorul lor, si-si cauta propria lor libertate fara sa inteleaga ca esti milostiv, ca iubesti pe pacatosii ce se caiesc si le dai harul Duhului Tau Cel Sfant“. Adresandu-si rugaciunea Dumnezeului atotstiutor, staretul se exprima in putine cuvinte si nu-si dezvolta gandurile. Oamenii isi cauta propria lor libertate“, cu alte cuvinte o cauta in afara lui Dumnezeu, in afara adevaratei vieti, acolo unde e “intunericul din afara” al neantului; caci libertatea nu exista decat acolo unde nu este moarte si unde se gaseste adevarata viata vesnica, adica in Dumnezeu. “Tu esti milostiv si le dai harul Duhului Sfant“. Dumnezeu da darul Duhului Sfant, si atunci omul devine liber. “Unde e Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Co 3, 17). “Oricine savarseste pacatul este rob pacatului. Iar robul nu ramane in casa in veac; fiul insa ramane in veac. Deci daca Fiul va va face liberi, veti fi liberi cu adevarat.” (In 8, 34-36). Cunoasterea “existentiala” sau, cum spunea staretul, cunoasterea prin experienta traita a libertatii omenesti e extrem de adanca in rugaciunea nascuta din har.

Staretul era convins din tot sufletul ca singura robie adevarata e cea a pacatului, ca singura libertate adevarata e invierea in Dumnezeu. Cata vreme omul n-a realizat invierea sa in Hristos, totul in el ramane deformat de frica mortii, deci de robia pacatului (cf.Evr 2, 15). Printre cei care n-au cunoscut inca harul invierii lor, numai cei despre care s-a spus: “Fericiti cei ce n-au vazut, dar au crezut” (In 20, 29) vor putea evita aceste deformari. Nu gasim niciun termen potrivit ca sa definim viata duhovniceasca, caci ea este nepatrunsa si propriu-zis indefinibila in izvoarele ei, in originea ei vesnica si, in acelasi timp, simpla si una in natura ei. Poate ca acest domeniu s-ar putea denumi “supraconstient, dar aceasta denumire nu e suficient de limpede  si, pe de alta parte, nu precizeaza altceva decat relatia ce exista intre constiinta reflexiva si realitatea aflata dincolo de limitele ei.

Daca trecem de la acest domeniu indefinibil la domeniul supus observatiei noastre si chiar unui anume control din partea noastra, vom vedea ca viata duhovniceasca se manifesta in doua feluri: ca o stare sau un act duhovnicesc si ca o constiinta dogmatica. Aceste doua aspecte intr-o oarecare masura separate in “intruparea” lor, adica in expresia lor formala in planul vietii noastre empirice, constituie in fiinta lor un intreg unic si indivizibil. Cu alte cuvinte, orice act ascetic, orice stare duhovniceasca  e indispensabil legata de o constiinta dogmatica corespunzatoare. Avand in vedere cele de mai sus, am incercat intotdeauna sa sesizam constiinta dogmatica legata de marea rugaciune a staretului si lacrimile fierbinti ce le varsa pentru lume. Transpunand intr-un limbaj mai accesibil omului contemporan cuvintele staretului, greu de inteles in marea lor simplitate, nadajduim sa ne apropiem mai mult de continutul constiintei sale dogmatice. Staretul spunea si scria ca iubirea lui Hristos nu sufera pierzania nici macar a unui singur om si ca, in dorinta de a-i mantui pe toti si a atinge acest scop, ea urmeaza calea jertfei.

Domnul a daruit monahului iubirea Duhului Sfant. Aceasta iubire umple inima monahului de durere pentru oameni, pentru ca nu sunt toti pe calea mantuirii. Domnul Insusi a fost pana intr-atat mahnit pentru poporul Sau, ca S-a predat mortii pe cruce. Maica Domnului a purtat si ea in inima sa aceeasi compatimire pentru oameni; si ca si Fiul ei preaiubit, dorea din toata inima mantuirea pentru toti. Acelasi Duh Sfant Domnul L-a dat Apostolilor, Sfintilor nostri Parinti si Pastorilor Bisericii.”

Nu-i putem mantui pe altii intr-un mod autentic crestin decat prin iubire, adica atragandu-i; nicio constrangere nu-si are locul aici. Cautand mantuirea tuturor oamenilor, iubirea vrea sa mearga pana la capat, de aceea imbratiseaza nu numai lumea celor ce vietuiesc acum pe pamant, ci si pe cei ce sunt deja morti, iadul insusi, ba chiar si pe cei nenascuti, cu alte cuvinte Adamul total. Vesela si bucuroasa cand vede mantuirea fratilor, iubirea plange si se roaga cand vede pierzania lor. L-am intrebat pe staret: “Cum putem iubi pe toti oamenii? Si unde gasim o asemenea iubire incat sa fim una cu toti?” Staretul a raspuns: “Ca sa ne facem una cu toti oamenii, dupa cuvantul Domnului: <<Ca toti sa fie una>> (In 17, 21), n-avem nimic de nascocit; avem cu totii aceeasi fire, de aceea e firesc san e iubim toti; iar puterea de a iubi o da Duhul Sfant“. Puterea iubirii e mare si biruitoare, dar nu este nemarginita. Exista in om un taram in care insasi iubirea nu se poate impune, un lucru ce limiteaza puterea ei. Aceasta este libertatea. Libertatea omului e atat de reala si de mare, incat nici pe jertfa lui Hristos, nici cea a tuturor celor ce au urmat lui Hristos nu duce neaparat la biruinta. Domnul a zis: “Iar Eu cand ma voi inalta de pe pamant (adica atunci cand voi fi rastignit), ii voi atrage pe toti la Mine“(In 12, 32-33). Astfel, iubirea lui Hristos nadajduieste sa atraga la El toti oamenii si de aceea coboara pana in adancul iadului. Totusi, si acestei iubiri desavarsite si acestei jertfe desavarsite omul – cine este acesta? nu stim; cati sunt acestia? deasemenea nu stim – ii poate raspunde printr-un refuz chiar in vesnicie spunand: “Eu nu vreau aceasta“.

Aceasta infricosatoare posibilitate a libertatii, pe care Biserica o cunoaste bine prin experienta ei duhovniceasca, a facut-o sa respinga invatatura origenistilor. Fara nicio indoiala, rugaciunea pentru mantuirea tuturor pe care o vedem in viata staretului nu s-ar putea naste intr-o constiinta origenista. In clipa aratarii lui Hristos staretul cunoscuse o certitudine de neclintit. El stia ca Cel ce i Se aratase era Domnul Cel Atotputernic. Stia ca prin lucrarea Duhului Sfant cunoscuse smerenia lui Hristos si ca se umpluse de o iubire ce intrecea masura a ceea ce putea suporta. Prin Duhul Sfant a cunoscut ca Dumnezeu e Iubire nemarginita si Mila nesfarsita. Si totusi, cunoasterea acestui adevar nu l-a facut sa creada ca “oricum toti se vor mantui“. Mintea sa a ramas mereu constienta de posibilitatea pierzaniei vesnice, fiindca sufletului in stare de har i se descopera intreaga amploare a libertatii omenesti. Libertatea absoluta consta in puterea de a ne determina existenta pe toate planurile, fara nicio dependenta, necesitate sau limita impusa din afara. E libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o asemenea libertate. Ispita pentru omul creat liber dupa chipul lui Dumnezeu e aceea de a voi sa-si creeze propria existenta, de a se defini el insusi pe toate planurile, de a deveni prin el insusi egalul lui Dumnezeu; fiindca a nu primi decat ceea ce este dat atrage dupa sine un sentiment de dependenta. Fericitul staret spunea ca aceasta ispita, ca si toate celelalte, poate fi depasita prin credinta in Dumnezeu. Credinta in bunatatea si mila nesfarsita a lui Dumnezeu face harul sa coboare in suflet si atunci acest penibil sentiment de dependenta dispare: sufletul iubeste pe Dumnezeu ca pe Tatal sau si traieste prin El. Staretul era un om putin invatat; dorinta sa de a cunoaste adevarul nu era insa mai mica decat la oricare alt om; dar pentru a atinge acest adevar, el urma o cu totul alta cale decat cea a filozofiei speculative. Stiind acest lucru, observam cu cel mai mare interes felul in care, intr-o atmosfera cu totul deosebita si intr-o forma originala, problemele teologice cele mai diferite se infatisau mintii sale, si cum se contura in cele din urma solutia lor in constiinta sa. El nu putea sa dezvolte o chestiune dupa regulile dialecticii, nici sa exprime intr-un limbaj de notiuni rationale, caci se temea “sa nu se insele in gandul sau“; dar tezele pe care le exprima purtau amprenta unei profunzimi exceptionale.

Asa ca se impunea chiar fara voie intrebarea: De unde ii venea aceasta intelepciune? Staretul era o marturie vie a faptului ca cea mai inalta cunoastere, cunoasterea adevarurilor duhovnicesti se dobandeste prin pazirea poruncilor Evangheliei, iar nu prin eruditie. El traia in Dumnezeu si-si primea lumina de la Dumnezeu, iar cunoasterea sa nu era deloc o stiinta abstracta, ci viata insasi. La inceputul acestui capitol mi-am propus sa expun invatatura staretului dar mi-a venit gandul ca mi-as atinge poate mai bine scopul descriind in masura posibilului experienta sa duhovniceasca. Lucrare a lui Dumnezeu in om, orice experienta duhovniceasca aduce in fiecare caz istoric concret un lucru vesnic nou; pe de alta parte, toate gandurile staretului cu privire la problemele duhovnicesti erau roada ascezei rugaciunii sale si a venirii in el a harului dumnezeiesc. Crestinismul nu e filozofie, nu e o “invatatura” (o doctrina), ci viata, si toate convorbirile si scrierile staretului sunt o marturie a acestei vieti“.

(in: Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul sau, Arhimandritul Sofronie, Editura Deisis, Sibiu)

siluan_sofronie.jpg


Categorii

Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, Sfantul Siluan Athonitul

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

47 Commentarii la “Arhimandritul Sofronie despre LIBERTATEA PIERZARII si despre DUREREA RUGACIUNII PENTRU LUME

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: RUGACIUNE CATRE SFANTUL SILUAN ATHONITUL. Paraclisul Cuviosului Siluan. Troparele (text, audio, video) -
  2. Pingback: Lupta rugaciunii: SA NE TINEM STRANS DE MANA LUI DUMNEZEU! -
  3. Pingback: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (I): ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA: “Rari sant sufletele care au destula barbatie pentru a iesi de pe cararile batute ale multimilor…“. MANA NEVAZUTA A DUMNEZ
  4. Pingback: IPS Ierotheos Vlachos despre CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11 iulie 1993), cel care ITI TRANSMITEA VIATA SI DUH DE POCAINTA prin simpla sa prezenta si prin binecuvantare: “Era un om care efectiv L-a vazut pe Dumnezeu. A fost un urmas al Sfintilor Pa
  5. Pingback: ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA (II): “Calea crestinului este rastignirea… A trai crestineste este cu neputinta; crestineste este cu putinta numai a muri… aceasta este acea CALE INGUSTA ce duce la viata”
  6. Pingback: “Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispi
  7. Pingback: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (IV): ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre SUFERINTELE SI FERICIRILE DUHULUI: “Este oare cu putinta… fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzato
  8. Pingback: Sfantul Siluan despre NECREDINTA, MANDRIE, IUBIRE SI PACEA INIMII. “Omului pacatos Domnul ii pare neinduplecat, pentru ca nu este har in sufletul lui” -
  9. Pingback: SFANTUL SILUAN ATHONITUL da marturie vie despre IUBIREA MILOSTIVA a lui Dumnezeu pentru CEI PACATOSI -
  10. Pingback: PARINTELE CIPRIAN din Namur, Belgia despre lucrarea RUGACIUNII comunitare: “CANDELA” – ca forma de supravietuire si rezistenta duhovniceasca in vremurile din urma: “Rascumparati vremea, ca zilele rele sunt” | Cuvântul Ortodo
  11. Pingback: Cuviosul Sofronie Saharov despre razboaie si oamenii zdrobiti ai vremii noastre: “SCRIU DINTR-O PROFUNDA DURERE A SUFLETULUI MEU SI NU SOCOTI LUCRUL ACESTA A FI UN PESIMISM NEMODERAT” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: CEL MAI INFRICOSATOR LUCRU: CAND DUMNEZEU NE LASA IN ALE NOASTRE… Predica audio a Arhim. Hrisostom Radasanu – “dus rece” duhovnicesc pentru crestinul care se amageste ca poate negocia si cu Dumnezeu, si cu “mamona” | Cu
  13. Pingback: CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI M
  14. Pingback: “SA NE SMERIM, FRATILOR, SI DOMNUL NE VA ARATA TOATE!”. Cuvintele Sfantului Siluan Athonitul despre SMERENIE si TANJIREA DUPA DUMNEZEU (si audio) | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E C
  16. Pingback: INVATAMINTE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI SILUAN VALABILE ORICARUI CRESTIN (I): “Durerile de cap mi s-au dat fiindca am staruit in dorinta mea… Cand sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut artagos” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: MARTURII DESPRE SFANTUL PARINTE SOFRONIE – 20 de ani de la nasterea in Cer a unui adevarat “staret” purtator de Duh al secolului XX | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate