PĂRINTELE MELHISEDEC DE LA LUPȘA în “Familia ortodoxă”: “ÎMPRĂȘTIEREA ne face să fim superficiali. DUREREA ne ajută să ne întoarcem spre noi înşine şi să ne descoperim inima noastră”

19-07-2019 Sublinieri

Revista Familia Ortodoxă / Numărul 126/ iulie 2019:

Părintele Melhisedec de la Lupşa

„Să purtăm durerile lumii în inima noastră”:

Dacă toţi cei care ne rugăm, cât ne rugăm, am avea într-adevăr o lucrare a rugăciunii din inimă şi cu simţirea despre care ne vorbeşte Părintele Melhisedec, cu siguranţă lumea ar fi cu mult mai bună, şi noi înşine am avea cu mult mai puţin de criticat neputinţele celor din jur. Tocmai de aceea un astfel de cuvânt e mai important decât mii de ore de dezbateri și talk-show-uri sau oricare alt discurs politic. De fapt, nu poţi să compari în nici un fel nimicul cu plenitudinea, minciuna cu adevărul. Oare de ce oamenii zilelor noastre iubesc atât de mult împrăştierea şi derizoriul şi fug de esenţă şi Adevăr? Poate pentru că, până la un punct, jocul cu moartea poate părea distractiv. A venit însă vremea să ne trezim, mai ales noi, neamurile care am îmbrăţişat dintru început Ortodoxia. (G.F.)

– Părinte, în lumea de astăzi, atât de grăbită, cum ne putem găsi timp pentru rugăciune ‒ dar rugăciunea din inimă, nu o rugăciune citită, cu mintea plimbându-se prin alte părţi?

– Asta e problema cea mai de căpătâi a tuturor oamenilor în ziua de astăzi, pentru că împrăştierea ne face să fim superficiali.

Dar există o realitate care se găseşte în lumea întreagă, o realitate care ne poate ajuta pe noi să ajungem la inima noastră, şi această realitate e suferinţa. Toţi oamenii suferă în lumea asta, fie că suferă de boli, de patimi, de înţelegeri, de neînţelegeri, tot omul este suferind. Și noi suntem suferinzi. Suferinţa şi durerea ne ajută să ne întoarcem spre noi înşine şi să ne descoperim inima noastră. Pentru că o rugăciune care nu e rostită înaintea lui Dumnezeu din inimă, cu simţirea inimii, cu participarea inimii, aceasta este o rugăciune exterioară, formală, care nu rodeşte. Mintea poate să fie atentă la cuvintele rugăciunii, dar, dacă nu e împletită cu simţirea inimii, rămâne fără rod duhovnicesc. Şi atunci, suferința e cea care ne interiorizează şi ne învaţă să punem inima ‒ să o „înjugăm”, mai bine-zis ‒ la lucrarea rugăciunii.

Când punem durerea noastră înaintea lui Dumnezeu, când vedem neputinţa noastră, când vedem eşecul nostru, când vedem căderea noastră, când vedem limita noastră, când vedem nevoia noastră de ajutorul Lui, de puterea Lui, de harul Lui, de binecuvântarea Lui, când avem nevoie de ele ca de aerul pe care îl respirăm, atunci durerea aceasta a inimii se împleteşte cu înţelegerea minţii şi se pune înaintea lui Dumnezeu într-o rugăciune simţitoare.

– Şi dacă nu avem această durere, o putem cere de la Dumnezeu?

– Nu cred că există om fără durere. Fiecare om îşi are durerea lui, numai că trebuie să fie atent, să şi-o descopere. Eu nu am văzut oameni care să nu aibă o durere cât de mică – chiar şi copiii mici. Din copilărie, omul suferă de tot felul de lucruri, de neajunsuri, de neîmpliniri… E imposibil să fie om pe faţa pământului care să zică că nu are durere. Dar există și oameni care nu-şi cunosc durerile, sunt aşa de înstrăinaţi de sine, încât nu mai realizează care sunt propriile lor dureri.

În realitate, dacă omul se întoarce în sine, e imposibil să nu-şi vadă neputințele. Și, când omul își vede neputințele, atunci simte o durere în inimă, și toată atenția lui se îndreaptă către această durere. Acesta e momentul când mintea lui se coboară în inimă, după cum spun Sfinţii Părinţi, şi inima petrece înaintea lui Dumnezeu în rugăciune curată. Starea aceasta de rugăciune poate că mulţi au cunoscut-o ca și experienţă, dar să o păstrezi ca și lucrare duhovnicească nu poţi fără puterea Duhului Sfânt, care te învaţă să ții lucrurile acestea în smerenie. Altfel, le pierzi.

„Nu există viaţă duhovnicească fără rugăciune”

– Ce valoare are rugăciunea în contextul vieţii noastre liturgice?

– Rugăciunea e fundamentală, nu există viaţă duhovnicească fără rugăciune. Rugăciunea este şi personală, adică dialogul meu personal între mine şi Dumnezeu, dar este şi rugăciunea liturgică, în care noi învăţăm să trăim după gândul lui Hristos.

Valoarea rugăciunii, cum spuneam, este una fundamentală. În măsura în care omul se apropie de Dumnezeu, iar Lumina dumnezeiască îi pătrunde în suflet şi începe să-i arate păcatele lui, omul se simte neputincios înaintea lui Dumnezeu ‒ dar această Lumină nu este una care îl zdrobeşte, ci este una care îl zideşte. Pentru că noi vedem şi învăţăm din cântările bisericii acest paradox pe care îl prezintă foarte frumos Sfântul Ioan Damaschin în slujba parastasului: „Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deşi port ranele păcatelorˮ.

Omul, când începe să trăiască în această Lumină şi Lumina să pătrundă în el, Lumina lui Dumnezeu îi arată păcătoşenia lui, dar nu-l aduce la deznădejde, pentru că Lumina lui Dumnezeu nu este o lumină rece, ci este o lumină a iubirii dumnezeieşti. Şi atunci omul, simţindu-se iubit de Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu îi arată păcătoşenia, nu deznădăjduieşte. De aceea se trăieşte acest paradox: te vezi păcătos, te vezi nevrednic de Dumnezeu, te vezi vrednic de toate chinurile iadului şi, în ciuda acestei trăiri, îndrăzneşti să ceri mila lui Dumnezeu, să ceri ajutorul Lui, să ceri puterea Lui, să te apropii de Sfintele Taine, să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în ciuda acestei vederi a nevredniciei.

– Cum să ne pregătim pentru Dumnezeiasca Liturghie? Dar pentru Dumnezeiasca Euharistie?

– Rugăciunea liturgică, în general, şi Dumnezeiasca Liturghie, într-un mod special, este rugăciunea pe care ne-o împărtăşeşte nouă maica noastră Biserica, ca noi să învăţăm să trăim drept înaintea lui Dumnezeu, să învăţăm să ne recunoaştem păcatele şi să-I cerem ajutorul ‒ această trăire paradoxală despre care spuneam: să te vezi nevrednic şi, în acelaşi timp, să-I ceri ajutorul lui Dumnezeu.

Dumnezeiasca Liturghie, aşa cum spune Părintele Sofronie, este „un schimb de vieţi”. Dacă eu văd că viaţa mea e plină de întuneric, de păcat, de răutate, plină de patimi, dacă văd că nu am sorţi de izbândă cu viaţa mea, dacă mă văd biruit în a îndrepta, în a schimba, în a corecta ceva din viaţa mea, cu starea asta merg înaintea lui Hristos şi Îi dau Lui viaţa mea, şi El îmi dă, în schimb, Viaţa Lui cea dumnezeiască, care se află în Sfintele şi Preacuratele Taine, pe care le primim împărtăşindu-ne la Dumnezeiasca Liturghie.

Acest schimb de vieţi face ca eu să încep să văd lucruri pe care nu le vedeam înainte, adică încep să înţeleg mai adânc gândul lui Hristos pentru om, încep să înţeleg mai adânc sensul vieţii pe pământ, încep să înţeleg mai adânc Jertfa lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie pentru păcatele întregii lumi, cum Îşi frânge Trupul pentru ca noi, care I-l frângem, să avem viaţă în noi, cum Îşi varsă Sângele pentru ca noi să ne curăţim de păcatul acesta de a-I vărsa Sângele. Începem să înţelegem toate lucrurile acestea şi, luminându-ne prin aceste înţelegeri, viaţa Lui pătrunde în viaţa noastră.

Primul pas în pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie este tocmai această conştientizare: cum mă duc eu înaintea lui Dumnezeu? Ce Îi duc eu lui Dumnezeu ca dar, ca „prescură” din care să se facă pâinea care se preschimbă în Trupul lui Hristos? Pentru că omul Îi duce jertfă de pâine şi de vin, dar, pe lângă această jertfă materială, jertfa pe care o aducem noi înaintea lui Dumnezeu la Dumnezeiasca Liturghie este conştientizarea aceasta a vieţii noastre limitate, lipsite de prezenţa lui Dumnezeu. Şi venim şi-I predăm viaţa noastră lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie, şi El primeşte rugăciunea noastră, primeşte jertfa noastră, primeşte păcatele noastre, cum zice Sfântul Ioan de Kronstadt, ca pe o prescură care se preschimbă în Trupul lui Hristos, şi în locul ei ne dăruieşte viaţă adevărată, pe care o primim în chipul cel mai concret împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Dumnezeul nostru.

„Noi, pământ, ne împărtăşim cu Dumnezeirea”

– Părintele Sofronie spunea, de asemenea, că nu ar trebui să poarte numele de creştin cel care nu se roagă pentru întreaga lume. Ce este această rugăciune pentru lume şi cum putem să o dobândim?

– Rugăciunea pentru lume e capătul poruncii celei de-a doua, să spunem aşa. Hristos spune să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi.

Acum, rugători pentru lume, aşa cum a fost Părintele Sofronie sau cum a fost Sfântul Siluan, care plângea pentru cei care nu se mântuiesc şi se ruga chiar şi pentru cei din iad şi pentru cei nenăscuţi, sunt persoane foarte rare în istoria Bisericii noastre. Dar, la măsura noastră, avem această rugăciune pentru lumea întreagă în Dumnezeiasca Liturghie. De fapt, rugăciunea pentru lume este rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani, înainte de Jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce. Or, puţini sunt cei care se învrednicesc de darul acesta pe care l-a avut Părintele Sofronie şi Sfântul Siluan, de a purta în rugăciunea lor lumea întreagă, de trăirea aceasta ipostatică după chipul desăvârşit pe care îl vedem la Hristos.

Biserica este spaţiul duhovnicesc în care noi primim Tainele cele mari şi desăvârşite ale lui Dumnezeu, dar le primim la măsura noastră, ne împărtăşim la măsura noastră cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Este cea mai înfricoşată Taină, dacă stăm să ne gândim aşa: noi, pământ, ne împărtăşim cu Dumnezeirea ‒ Trupul şi Sângele lui Hristos devin trupul şi sângele meu! Şi totuşi, lucrul acesta se întâmplă gradual, adică fiecare om care trăieşte în Biserică are măsura lui la care se împărtăşeşte din Dumnezeieştile Taine, şi preotul chiar spune într-una dintre rugăciuni: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Taleˮ. Aşa şi cu rugăciunea pentru lumea întreagă: o găsim, o avem şi o purtăm în Biserică, numai că o purtăm fiecare la măsura putinţei ‒ sau neputinţei ‒ noastre, în funcţie de starea duhovnicească în care noi suntem înaintea lui Dumnezeu. Atunci când, în Ectenia mare, auzim diaconul că zice: Pentru pacea întregii lumi, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici…ˮ, primim toate acestea ca şi provocări pe care noi să le punem în rugăciunea noastră înaintea lui Dumnezeu pentru lumea întreagă, fiecare la măsura conştiinţei şi la măsura inimii lui, la măsura dragostei lui faţă de aproapele.

Măsura desăvârşită a acestei rugăciuni ne-a arătat-o Hristos, ne-a arătat-o Cuviosul Siluan şi Părintele Sofronie şi alţii asemenea lor, care au trăit durerile şi suferinţele întregii lumi. Pentru că rugăciunea pentru lume nu se poate naşte dacă nu porţi durerea lumii. Spuneam mai devreme că noi, dacă vrem să ne regăsim pe noi înşine, trebuie să ne liniştim şi să vedem care sunt durerile ce le poartă inima noastră, şi atunci ne găsim inima şi putem să stăm altfel înaintea lui Dumnezeu.

Cel care începe să aibă rugăciune pentru lumea întreagă începe să simtă şi să poarte duhovniceşte, în chipul cel mai real, durerile lumii în inima sa. Toţi trăim această unime a Duhului în Biserică, în Dumnezeiasca Liturghie, unde „cu o gură şi cu o inimă” mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

„Iubirea este măsura desăvârşită”

– Spuneaţi că ar trebui să purtăm durerea celui de lângă noi în inima noastră. Din păcate, uneori simţim satisfacţie când oamenii care fac fărădelegi sunt pedepsiţi de Dumnezeu. Cum poate fi învins acest sentiment?

– Omul trăieşte la diferite niveluri duhovniceşti. Sfântul Dorotei al Gazei spunea că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea, şi pacea este unul din roadele Duhului Sfânt, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Roada Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, paceaˮ Galateni 5:22. Or, când omul trăieşte la nivelul dreptăţii omenești, înseamnă că trăieşte, duhovniceşte vorbind, la un nivel destul de primitiv, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este cu totul alta decât dreptatea noastră. Dreptatea lui Dumnezeu a făcut ca Fiul Său Unul Născut Iisus Hristos să Se întrupeze şi să ia păcatul întregii lumi asupra Sa. Şi când Hristos S-a îndreptat la repejunile Iordanului şi a vrut să fie botezat de Ioan, Ioan a fost foarte surprins şi a spus: „Cum? Eu am nevoie să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?ˮ. Şi Hristos atunci i-a spus un lucru foarte important: „Lasă, că aşa se cuvine nouă să plinim toată dreptateaˮ Matei 3:15. Abia după acest cuvânt Ioan Botezătorul L-a botezat pe Mântuitorul Hristos în repejunile Iordanului.

Or, omul, dacă trăieşte la nivelul dreptăţii omeneşti, nu înţelege, duhovniceşte vorbind, lucrarea de mântuire pe care Hristos a săvârşit-o pentru lumea întreagă. Pentru că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viucf. Iezechiel 33:11.

Era un dialog în viaţa Sfântului Siluan cu un Părinte care, tot aşa, vorbea despre eretici, bucurându-se că vor arde în chinurile cele veşnice, şi Cuviosul Siluan îi spunea, nu fără durere, că nu e nevoie în Rai de o inimă de piatră, adică de o inimă nesimţitoare. Că tu, dacă eşti în Rai şi îl vezi pe celălalt chinuindu-se în iad, cum te-ai putea bucura? Dar nu a continuat discuţia, pentru că celălalt monah oricum nu era la măsura să înţeleagă gânduri mai adânci.

Oamenii se situează pe diferite niveluri duhovniceşti: ale dreptăţii, ale păcii, ale iubirii. Iubirea este măsura desăvârşită pe care Hristos ne-o arată şi, când spune că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său cel Unul Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnicăˮ Ioan 3:16, nu ne-o spune la modul alegoric, ci ne spovedeşte cumva inima lui Dumnezeu, Care chiar vrea ca lumea să se mântuiască prin El şi nu să piară.

– În ce măsură fiecare dintre noi suntem răspunzători de relele care se abat asupra neamului nostru?

– Măsura noastră este măsura în care noi avem o responsabilitate pentru neamul nostru, în sensul că, dacă suntem oameni însemnaţi pentru neamul acesta, ar trebui să fim farul care luminează poporul lui Dumnezeu; dacă nu suntem la măsura aceasta, atunci suntem responsabili pentru relele care se abat asupra lui.

În realitate, omul, dacă are o viaţă de pocăinţă şi o viaţă lăuntrică pe care o trăieşte cu Dumnezeu în intensitatea lui, este cruţat de păcatele acestea care au repercusiuni asupra celorlalți. Pocăinţa face să se oprească lucrarea morţii în viaţa mea, darămite să se mai răsfrângă şi în viaţa celorlalţi! Or, omul care nu se pocăieşte, care nu trăieşte cu Dumnezeu, care trăieşte o viaţă în păcat, trebuie să știe că păcatele au întotdeauna efecte mortale şi au şi efecte colaterale. În măsura în care omul trăieşte în păcat şi alege de bunăvoie păcatul şi nu se pocăieşte, firește că sunt și efecte atât asupra sa, cât și asupra celor din jur. Iar dacă omul acesta este unul din fruntea ţării, atunci efectele păcatelor lui cu atât mai mult se răsfrâng asupra celorlalţi.

Din contră, omul care se pocăieşte şi care atrage harul lui Dumnezeu, nu numai că nu răsfrânge păcatul lui asupra celorlalţi, ci, dacă atrage harul lui Dumnezeu, el devine prilej de binecuvântare şi de lumină pentru ceilalţi. Căci spune Hristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru care este în Ceruriˮ Matei 5:16. Adică, atunci când lucrarea pocăinţei începe să fie mai consistentă înlăuntrul nostru, începe să se reverse şi în afara noastră, ca lucrare de binefacere pe care o resimt ceilalţi.

„Prin harul Tău, şi eu sunt aşa cum Tu Eştiˮ

– Tot Părintele Sofronie spunea că „pocăinţa nu are sfârşit pe pământˮ. Cum să înţelegem acest cuvânt?

– E foarte simplu de înţeles acest cuvânt. Dacă înţelegem pocăinţa la un nivel moral, care este destul de superficial, atunci faptele morale îşi au o limită a lor. Dar dacă noi înţelegem şi trăim pocăinţa la un nivel mai adânc, în care vedem rădăcina păcatului la un nivel fiinţial, unde mrejele subţiri ale mândriei au atins şi pervertit firea noastră, atunci înţelegem că viaţa pe care ne-o împărtăşeşte Hristos nu este o viaţă morală, o viaţă obişnuită a omului ‒ ci este o viaţă dumnezeiască.

Viaţa veşnică e viaţă dumnezeiască pe care Hristos o împărtăşeşte umanităţii prin întruparea Sa şi prin lucrarea Sa de mântuire. Dacă omul înţelege mai adânc lucrarea pocăinţei, înţelege că firea noastră întotdeauna mai are de lucrat, ca să poată să primească în chip desăvârşit viaţa dumnezeiască. În sensul acesta Părintele Sofronie spunea că pocăinţa nu are sfârșit pe pământ, până când omul nu ajunge să primească marele har al îndumnezeirii. Pentru că Părintele Sofronie nu înţelegea mântuirea decât ca îndumnezeire a omului şi ca asemănare a omului cu Dumnezeu.

Aşa cum zicea Părintele Rafail într-o conferință, pronia lui Dumnezeu face ca moartea să oprească lucrarea morţii, adică moartea e ca un filtru în care se opreşte toată mortalitatea din noi. Și abia după ce trecem de hotarul morţii vedem cu adevărat cine suntem noi înaintea lui Dumnezeu, şi abia acolo începem noi să primim chipul acesta al desăvârşirii pocăinţei, când începem să ne asemănăm tot mai mult cu Hristos, Care e Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Și atunci devenim, cum zicea Părintele Sofronie, „dumnezei după har”. Atunci vom putea să spunem: „Prin harul Tău, şi eu sunt aşa cum Tu Eştiˮ.

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

***

„Am observat cu durere că, în zilele noastre, oamenii suferă îngrozitor, pentru că mintea le este împrăştiată. Imaginaţiei i s-a dat frâu liber peste măsură şi stăpâneşte viaţa oamenilor, ducând pe unii la împietrirea inimii, pricinuită de mândrie, iar pe alţii, la boli psihice. Potrivit învăţăturii Scripturii, mintea lucrează în chip firesc numai atunci când este unită cu inima. Iar mintea şi inima se unesc în chip firesc atunci când în inimă se află focul pocăinţei”.

Părintele Zaharia de la Essex

Legaturi:

Staretul Melhisedec de la Lupsa in “Familia ortodoxa” despre FOCUL RAVNEI, ORBIREA FORMALISMULUI SI LUMINA ASUMARII DE SINE. “Prin pacat, duhurile rautatii te talharesc, se hranesc din energia vietii tale”

PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Manastirii Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada”

“Curajul sfant la inceput de drum” – Conferinta de la Iasi (2011) a Ierom. Melhisedec Ungureanu: DE CE OAMENII NU SE MAI ROAGA? CARE SUNT ETAPELE VIETII DUHOVNICESTI? DESPRE EXPERIENTA HARULUI (video)

Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…”

STARETUL MELHISEDEC DE LA LUPSA – CONFERINTA DE LA BUCURESTI (audio si text): Se poate obisnui omul cu Duhul Sfant? Chemarea la adanc si agonia lumii

Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale (1): CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM?

GUSTUL SI MIREASMA LUI DUMNEZEU. Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri de folos (2) din conferinta ASCOR Bucuresti, martie 2012

Staretul Manastirii Lupsa, Parintele Melhisdec Ungureanu, despre INCREDEREA IN SINE si CURAJUL CEL BUN in zilele noastre (video + text) – conferinta de la Iasi (nov. 2018). “Este nevoie de incredere in tine, asa cum o are Hristos fata de tine, ca atunci cand vin furtunile si incercarile duhovnicesti sa nu te simti blestemat si parasit de Dumnezeu”

Arhimandritul Melhisedec (Ungureanu), stareţul Mănăstirii Lupşa: „Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”

“PROGRAM DUHOVNICESC” de la PARINTELE ZAHARIA pentru a dobandi si a pastra DUHUL SMERIT SI INIMA ZDROBITA. “De aceea trebuie sa ne facem un program, CA SA NU NE PREDAM ZADARNICIEI LUMII ACESTEIA, sa nu ne lasam atrasi de modelele ei si sa nu ne supunem inselaciunii ei, care ne infatiseaza ca dragostea lui Dumnezeu ar fi compatibila cu dragostea lumii”

“Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – CUVANT AL LUI DUMNEZEU PENTRU VREMEA NOASTRA

RUGACIUNEA DIN GHETSIMANI. Ce importanta capitala si nestiuta are si ce legatura este cu mine si viata mea duhovniceasca?

“Ca toti sa fie una, precum noi una suntem…” – Parintele Sofronie despre PARTASIA LA SUFERINTA LUMII PRIN ASUMAREA RUGACIUNII LUI IISUS PENTRU “INTREGUL ADAM”. “Lumea inainteaza catre catastrofa apocaliptica… O UNIRE DE ALT TIP, POLITIC, VA FI IMPUSA CU SILA; si ea va fi un iad general”

Parintele Rafail Noica: NU-I NEVOIE SA DEZNADAJDUIM!

PACAT, LUPTA SI RIDICARE. “Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor”. SCRISORI DE DRAGOSTE… DUMNEZEIASCA, CUVINTE DE TREZIRE SI DE INCURAJARE DE LA UN SFANT AL ZILELOR NOASTRE: “Tu să nu te tulburi de inevitabilele căderi şi să nu te descurajezi. Nimic nu se face dintr‑odată”


Categorii

Parintele Melhisedec de la Lupsa, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “PĂRINTELE MELHISEDEC DE LA LUPȘA în “Familia ortodoxă”: “ÎMPRĂȘTIEREA ne face să fim superficiali. DUREREA ne ajută să ne întoarcem spre noi înşine şi să ne descoperim inima noastră”

  1. Mulțumim frumos ! Puternic, explicit și ziditor cuvânt ! Ce-ar mai fi de adăugat ? Părintele Melchisedec TRĂIEȘTE ! Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să TRĂIM și noi ! Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate