“Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte…” – SFINȚII SILUAN și SOFRONIE în fața începutului CĂDERII DUHOVNICEȘTI a lui BALFOUR prin alegerea VOII PROPRII. Ascultare duhovnicească VS. disciplină

3-06-2017 Sublinieri

VEDETI SI:

***

“FIE SĂ TRĂIASCĂ DUPĂ SINE”

[Scrisoarea este răspunsul la Scrisoarea nr. 1 a lui D. Balfour, din 7 Aprilie, 1936, scrisă din Athena, unde Balfour trecuse după ce fusese izgonit din Athos. Cf. Anexa II, 1: „Duhovnicul nu este un oracol”]:

Despre [Frăția/Asociația Zoi]. Lepădarea de lume este o neîncetată nevoinţă a întregii vieţi. Care este esenţa ascultării creştine. Convorbirea cu Stareţul Siluan: duhovnicul nu este un oracol. Răspunsurile duhovnicilor după inima celui ce întreabă.

Athos, 7/20 Aprilie, 1936

[…]

Iubite întru Domnul, adânc cinstite părinte Dimitrie,

Blagosloveşte!

Mă bucur că în Athena există un fenomen atât de pozitiv ca [Frăția] Zoi. De la mulţi aud mărturii bune în privinţa acestei „Frăţii” [foarte asemanatoare cu “Oastea Domnului” de la noi – n.n.]. Dar pentru omul lumesc până şi moralitatea elementară creştină, precum lepădarea de băuturi alcoolice, de tutun, de a merge în locuri de destrăbălare publică, înfrânarea la mâncare, sinceritatea, modestia şi curăţia, şi cu atât mai mult celibatul – îi apar deja ca fiind culmea desăvârşirii şi a lepădării de lume şi de sine, şi chiar ca [exagerare]. Ştiind acestea, nu dau foarte multă atenţie mărturiilor lor, bucurându-mă doar de faptul că admiraţia lor şi cucernicia faţă de nevoitori este de folos mai întâi de toate pentru ei.

Pe mata te ştiu ca pe un om nu uşor influenţabil, mai curând unul care judecă, iar uneori e înclinat a fi prea critic. Având în vedere acestea, şi pe deasupra şi experienţa ce ai în viaţa duhovnicească, entuziasta matale mărturie despre Frăţia „Zoi” o primesc cu deosebită seriozitate. Mi-e ruşine pentru Athos, şi mai întâi de toate pentru mine însumi. La Athos eu n’am întâlnit acea desăvârşire pe care ai întâlnit-o acolo. Trăind în condiţii mai bune decât ale lor, noi nu atingem înălţimile lor. Deja de mult am simţit până în străfundurile sufletului că noi sântem „gunoiul lumii” şi „lepădătura tuturor” – […] [cf. 1 Cor. 4:13]

Lepădarea lumii nu este un act ce se săvârşeşte o singură dată; lepădarea lumii este nevoinţa neîntreruptă a unei întregi vieţi. Liniştirea este cea care arată măsura lepădării, părăsirii acestei lumi. Iar dacă este să înţelegem lumea ca „totalitatea” patimilor” [Sf. Isaac Sirul], atunci desăvârşita lepădare va fi desăvârşita nepătimire. În acest sens, noi încă nicicum nu am părăsit lumea; doar cu trupul ne-am îndepărtat de ea.

Lauzi „Zoi” pentru refuzul lor „faţă de orice compromis sau oportunism”, care sânt aproape principiul de căpetenie al tuturor activităţilor şi comportamentelor noastre. Faci referinţă la „desăvârşita lor ascultare“, iar la noi nu există nici măcar disciplină omenească.

Esenţa ascultării creştine eu o văd în căutarea plină de rugăciune a voii lui Dumnezeu şi urmarea ei. Prin disciplină eu înţeleg supunerea omului faţă de om, fie de bună voie (de pildă, un partid politic), fie de nevoie (de pildă armata), supunere care este condiţia neapărată a succesului oricărei întreprinderi omeneşti obşteşti.

Singura bucurie este faptul că, în sfârşit, ai aflat aceasta în Biserica Orthodoxă. Citind şi recitind mărturia matale („ei cer o astfel de curăţie de cleştar şi supunere … toţi sânt tăcuţi, supuşi, înfrânaţi… Vieţuirea lor nu este axată pe maniere şi obiceiuri, ci pe conştiinţă”, ş.a.m.d.), văd că la noi toate sânt pe dos. Sântem cei mai autentici barbari. Înţeleg bine că poţi afla odihnă sufletească în mijlocul lor, după barbaria de la noi.

Îmi place şi felul slujirii Bisericii pe care l-au ales: apostolatul. Noi, bineînţeles, avem altă cale, alt plan, al luptei pentru sine şi pentru lume. În principiu, nu sânt nicidecum înclinat să înjosesc nici calea noastră. Mă tângui doar că noi nu atingem ţelul nostru: felul lor de a trăi, calea lor îţi este mai apropiată.

Căile noastre nu coincid (căile, zic, iar nu ţelul final). Adevărul este unul, de un singur chip, simplu. Cu toate acestea, are o mulţime de diferite proiecţii. Pricina diferenţelor între proiecţii ale Adevărului unul şi simplu este diferenţa de niveluri ale celor ce-l primesc. Ei îţi sânt mai apropiaţi. Aceasta, în parte, mi-o explic prin faptul că între ei îţi este „mai uşor să respiri”, că ei îţi sânt mai „după sufletul matale“. Dar oare nu chiar eu, dintru bun început, ţi-am spus că aceasta îţi este calea?

Am primit scrisoarea matale în a treia zi de Paşti. M-am dus la părintele Siluan, i-am povestit pe scurt esenţialul, aproximativ aşa:

„Pe părintele Dimitrie l-au primit foarte bine la Athena. Unii i-au propus să locuiască la ei cât voieşte, chiar şi ani de zile. S-a întâlnit cu nişte oameni culţi care vor să-l ajute să intre la Universitate, aşa încât să poată termina în doi ani. Îi făgăduiesc să îi găsească un mijloc de trai uşor şi comod. Pe lângă aceasta, a făcut cunoştinţă acolo cu mulţi oameni deosebiţi, cu adevărat nevoitori, cu oameni binecinstitori, şi totodată cu înaltă formare theologică. Toate cele pomenite i-au plăcut. Deocamdată a amânat călătoria la Ierusalim. Va rămâne în Grecia”.

Părintele Siluan a răspuns:

– Ei bine, fie să trăiască acolo cât îi voieşte sufletul. Însuşi lucrul va vădi toate.

Astfel, părintele este de acord să trăieşti la Athena. Eu m-am gândit: în ochii matale aceasta va fi o nouă contradicţie.

Scrii: „Rogu-te, nu mi te împotrivi”. Nu demult ai fost martor nimicniciei mele, încât acum mi-am pierdut puterea, încumetarea şi îndrazneala să-ţi vorbesc despre viaţa duhovnicească. Mai mult decât oricine, eu merg pieziş, pe căi ocolite. Îndrăzni-voi să-mi deschid gura? Nu-ţi ascund, de data aceasta îmi este greu să-ţi scriu.

Duminică 6/19 aprilie, din nou m-am dus la părintele Siluan să-i vorbesc despre mata. Voiam să-l încunoştinţez ceva mai amănunţit în privinţa a ceea ce scriseseşi. Pe scurt, îţi voi înfăţişa convorbirea noastră.

Eu:

– Părintele Dimitrie se sminteşte de contradicţiile din sfaturile şi convorbirile şi blagosloveniile pe care i le daţi: când îl blagosloviţi să se întoarcă în Franţa, când să trăiască ani de zile la Ierusalim.

Părintele Siluan:

Prima dată m-a întrebat, m-am rugat lui Dumnezeu şi a reieşit să se întoarcă în Franţa. I-am spus-o. Observ că nu doreşte. Vrea în Grecia; m-am rugat – inima nu se împotriveşte. A voit la Ierusalim. Fie, să meargă. De fapt, este ca un copil. Eu, ca o dădacă, l-am ferit de pacoste, să nu-şi spargă capul. Dar fie să trăiască în Grecia. O să fie chiar interesant ca experienţă.

– Şi dacă acea experienţă va fi amară?

– Ce să-i faci!

– Părintele Dimitrie socoteşte că este mai bine dacă va hotărî el însuşi în astfel de probleme.

Părintele Siluan:

– Fie, fie. Noi nu-i vom îngrădi libertatea. Bine că măcar a scris acea scrisoare. El doar îşi caută libertatea; dar nu pentru prima oară văd astfel de cazuri. Unii îţi cer sfatul, le vorbeşti: nu vor să te asculte, le este greu ce le spui; şi aşa, chiar încep să te duşmănească. Uite, părintele H., de câţi ani nu încetează să mi se împotrivească, dar mai înainte îmi urma. Câte cazuri de astea nu sunt!

Eu:

Legătura dintre ucenic şi duhovnic este una de bunăvoie, şi în acest sens, liberă. Dacă părintele Dimitrie găseşte incomod să vă urmeze unele sfaturi şi vrea el însuşi să hotărască, el de fapt vă slobozeşte şi pe dumneavoastră. Legătura se rupe.

Părintele Siluan:

– El însuşi m-a numit duhovnic luişi. Deja nu mai puteam să refuz. La tundere, Vlădica mi l-a încredinţat în lipsă… Iar acum socotesc că trebuie încă răbdare. Lucrul de la sine se va hotărî.

– Părintele Dimitrie zice că nu este drept a cere duhovnicului povăţuiri pentru astfel de amănunte ca, de pildă, unde să trăieşti, unde să te duci. Nu se cade să te foloseşti de duhovnic ca de un oracol.

– Cum de asemuieşte el rugăciunile noastre cu oracolul? Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte. Experienţa îl va învăţa. Şi-a pierdut credinţa, iar fără credinţă nu va afla folos. E ca în cântecul despre Luca: „La tine venit-am după sfat, cumetre…”

– Părintele Dimitrie mă roagă „să nu mă împotrivesc lui”.

Părintele Siluan:

– Ce nevoie avem să ne împotrivim? Scrie-i că nu-i vom schimba hotărârea. Când am văzut că nu voia să asculte sfatul, la sfârşit i-am spus că fie să trăiască acolo unde voieşte, doar să se păzească, să-şi trăiască monahismul. Vremile sunt grele. Am văzut că dacă te porţi cu el aspru se va răzvrăti.

Mi-am amintit:

Învăţătorule, ce voi face? Domnul: Poruncile ştii. Tânărul: Învăţătorule, acestea toate din tinereţe  le ştiu. Spune-mi ceva mai mult. Domnul, iubindu-l, a zis: Vinde-ţi averile… şi urmează Mie. Dar el, posomorându-se s-a dus întristat”.

[…]

La Sf. Antonie au venit nişte fraţi să-l întrebe: Cum să ne mântuim? Marele Antonie: Faceţi aşa şi aşa. Ei au răspuns: Nu putem. Cuviosul Antonie: Faceţi atunci aşa şi aşa. Iarăşi răspunsul: Nu putem. A treia oară sfântul: Ei, atunci faceţi aşa şi aşa. Răspuns: Nici aceasta nu putem. Cuviosul Antonie, către ucenicul său: Fierbe-le nişte legume, şi slobozeşte-i în pace.

Şi Sfânta Scriptură spune că şi prorocii dau sfaturi „după inima celui ce întreabă”.

Nu vreau să te întristez. Dar însuţi ai ridicat întrebarea privind contradicţiile în sfaturile părintelui Siluan. Dacă ai fi împlinit cu credinţă primul sfat, n-ai mai fi dat loc contradicţiilor. Toate acestea sunt acoperitoarea dragoste care se contrazice.

I-am mai spus părintelui Siluan încă un lucru:

– Mi-e foarte greu să scriu sau să vorbesc părintelui Dimitrie când văd că te înţelege în felul lui. El crede că sfaturile noastre se explică prin faptul că suntem interesaţi a nu-l pierde din Biserica Rusă. Unele din reacţiile noastre el le înţelege nu ca dorinţa de a-l ajuta, ci mai curând interes.

Părintele Siluan:

– Niciodată nu mi-a trecut prin gând una ca asta. Mie mi-e totuna – Greci, Francezi, Ruşi, Evrei. Eu tuturor nu le doresc decât mântuirea. Nici nu m-am gândit vreodată să ţin partea Bisericii Ruse. El m-a întrebat ce să facă, unde să meargă, unde să se ducă. Eu i-am răspuns după rugăciune. Dar omeneşte nu ştiu unde, în ce condiţii sunt.

Am socotit necesar să nu-ţi ascund cuprinsul convorbirii noastre. Dar însuţi vei putea înţelege greutatea poziţiei părintelui şi stânjeneala poziţiei mele.

Dacă aş şti că la Athena neapărat te aşteaptă vreo pacoste, nu aş avea dreptul (moralmente) să tac; dar noi umblăm prin credinţă, iar nu prin vedere. Ultimul cuvânt al părintelui: „Fie ca el să trăiască la Athena -spre slava lui Dumnezeu”. Şi eu, din toată inima îţi doresc să-ţi foloseşti vremea petrecerii la Athena cât mai roditor.

Părintele Kiric a scris de Paşti scrisori părinţilor N., I., şi părintelui Vissarion. Acestuia i-a scris: „Ieromonahul Dimitrie, Englezul care trăieşte la voi la Athena, a stârnit aici în Patriarhie o întreagă furtună. Se plânge că l-au izgonit din mănăstire. Zilele acestea merg la Patriarh să mă spovedesc lui. Voiu vorbi cu el despre aceasta”.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Cu toate acestea ne este greu de trăit. În realitate, a trăi creştineşte este cu neputinţă. Creştineşte se poate numai „muri” mii de morţi în fiecare zi. Trebuie necontenit să-ţi pierzi sufletul în această lume, pururea omorâciunea Domnului Iisus purtând, pentru ca şi viaţa Sa să se arate întru noi.

Rezultă că, în măsura în care „trăim” în lumea aceasta, în aceeaşi măsură sântem „morţi” lui Dumnezeu.

Dar rămâne încă starea cumplită a părăsirii lui Dumnezeu. De-acuma omul „nu are viaţă” în această lume, adică nu poate trăi prin această lume; amintirea unei alte lumi, dumnezeieşti, îl atrage „acolo”, însă în ciuda acestui fapt, întunerecul împresoară sufletul.

În esenţă, a ne mântui, a ajunge la Dumnezeu nu putem. Însuşi El, Cel de nesilit, Domnul, dacă va voi, va putea veni către noi. Eu îl chem, când cu plânset, când cu cârteală asupra întunerecului şi sărăciei vieţii mele, când cu rugăciune, când cu tăcere, când cu strigăte…, dar El nu mă aude. Şi am obosit.

Cu mine s’a petrecut o cumplită schimbare. Lumina dumnezeiescului har departe s’a abătut de la mine. Am suferit o pierdere care cu nimic nu poate fi compensată, şi în aceasta constă izvorul nesecat al suferinţelor mele care din nou au ajuns la o putere ce covârşeşte măsura puterilor mele; şi sufletul şi trupul sânt bolnave. Din prea multă scârbă, ca Iov uneori, îmi ies din fire.

Cel cu sufletul dăruit matale, nevrednic întru Hristos mai mic frate,

Ierodiaconul Sofronie.

***

Povestea rezumata a vietii lui David (Dimitrie) Balfour din Inaintecuvantare:

D. Balfour [1903-1989]

Întreagă viaţa lui D. Balfour a fost o neistovită căutare a adevăratei vieţi. Mintea lui căutătoare, iscoditoare, niciodată nu l-a lăsat să se mulţumească cu ţelul aflat. Puterea mişcătoare a vieţii sale a fost, în cuvintele lui, „setea adevăratei fiinţări”.

David Balfour s’a născut la 20 ianuarie 1903, într’o familie de intelectuali englezi. Curând după naşterea fiului, părinţii săi au trecut la Catholicism, iar aceasta mult a determinat devenirea religioasă a tânărului David. În vremea studiilor în şcoala catholică el a simţit lăuntric chemarea către preoţie şi monahism. După absolvirea studiilor la Roma, în 1922, a intrat ca novice în mănăstirea benedictină „Farnborough”, nu departe de Londra. Încă din primii ani ai dezvoltării sale duhovniceşti el a arătat interes pentru monahismul dreptslăvitor şi, în 1926, a trecut în mănăstirea belgiană Chevetogne, unde se slujeşte şi în stil apusean, precum şi după rânduielile răsăritene. Acolo şi-a dat făgăduinţele monastice şi a primit mai târziu şi preoţia.

Chemarea lui Dumnezeu

În anul 1932 s’a întâmplat un eveniment care a schimbat întreaga viaţă a lui D. Balfour: a mers la Sfântul Munte Athos cu gândul de a cerceta oarecari manuscrise. Acolo s’a petrecut întâlnirea cu Stareţul Siluan şi cu părintele Sofronie, întâlnire care avea să-i determine soarta vieţii. Când a sosit la Mănăstirea Sf. Panteleimon, primul pe care l-a întâlnit după ce a coborât din vaporaş a fost Părintele Siluan, care l-a condus la mănăstire. Pe cale, aşa cum avea să povestească mai târziu Stareţul Siluan, tot mereu simţea dorinţa de a-i spune lui Balfour: „Rugaţi-vă, şi Domnul vă va lumina!” Cu toate acestea, nu se hotărî atunci să rostească acele cuvinte; dorinţa însă nu îl părăsea, ba chiar se întărea. Atunci, desluşind voia lui Dumnezeu, se hotărî chiar să cheme pe Balfour în chilie şi să-i spună:

Dumnezeu mi-a însuflat să vă spun: Rugaţi-vă, şi Domnul vă va lumina!”

Pentru Balfour, care de multă vreme era muncit de îndoieli şi nehotărâre, încercând să-şi rezolve problemele cu propria-i minte – adică pe calea obişnuită mai cu seamă omului vremilor noastre, a cercetării logice din toate laturile – aceste cuvinte simple şi, în esenţă, cele mai obişnuite, i-au fost aproape o descoperire. Ele i-au arătat calea către dezlegarea acestui fel de îndoieli – cale hotărâtă, chiar dacă poate mai presus de fire. Şi alt schimonah al Mănăstirii Sf. Panteleimon, care trăia „la pustie”, la distanţă ca de o verstă de mănăstire, după plecarea lui Balfour de la Athos povestea că în toată vremea petrecerii lui Balfour la Sfântul Munte şi în Mănăstirea Sf. Panteleimon avea o puternică înclinare să-i spună: „Primiţi Dreapta-slăvire, părăsiţi Catholicismul!” Părintele Sofronie l-a întrebat:

– Dar cum de v’a venit o înclinare aşa de curioasă? Câţi vizitatori nu vin în mănăstire – şi catholici, şi protestanţi, şi alţii! Pe lângă aceasta, nu se cade ca noi, monahii, să intrăm în legătură cu oaspeţii, şi îndeobşte cu străinii, cu atât mai puţin cu cei de altă credinţă.

Pustnicul răspunse:

– L-am văzut pe Balfour în biserică şi l-am îndrăgit, şi mi s’a făcut milă de el pentru că nu este orthodox, şi m’am rugat pentru el; şi uite aşa mi-a venit dorirea de a-i spune să primească Dreapta-slăvire.

Şi alţi monahi au avut o înclinare asemănătoare, şi mulţi s’au rugat pentru el. Însuşi părintele Sofronie nu a încetat a se ruga pentru Balfour vreme de câteva luni, ziua şi noaptea. Pomenirea lui Balfour în rugăciune nu o părăsea nici atunci când îşi citea pravila şi canoanele, sau când îşi săvârşea ascultările în biserică. A purtat o nevoinţă nu uşoară, de rugăciune mijlocitoare pentru David, şi mult a suferit sufleteşte pentru dânsul, dar curând Domnul l-a îmbucurat cu bucurie mare.

După plecarea lui Balfour, Ieroschimonahul Pinufrie l-a întrebat pe părintele Sofronie despre el. Părintele Sofronie nu a povestit nimic despre Balfour atunci: i-a cerut doar să se roage pentru dânsul, deoarece la plecare Balfour ceruse tuturor monahilor să se roage pentru el. Părintele Pinufrie a spus la început cu o oarecare deznădejde:

– Ce, să ne rugăm noi acum pentru catholici?… Ei ne sânt străini; dea Domnul ca toţi să se mântuiască!…

Şi totuşi a început a se ruga. Şi iată – după câteva zile, întâlnindu-l pe părintele Sofronie, a zis:

– Balfour este un om neobişnuit… închipuieşte-ţi că la cererea matale, noaptea, la canon, am început să mă rog pentru el, şi dintr’o dată rugăciunea pentru el a început să-mi curgă într’un chip oarecum deosebit, şi într’atâta a pus stăpânire pe inima mea, că toate zilele astea, şi acasă, şi în biserică, tot numai pentru el mă rog.

Părintele Sofronie a tăcut: mulţumea lui Dumnezeu şi se uimea de Pronia Lui. Povesti toate acestea Stareţului Siluan, iar Stareţul de multe ori repeta: Balfour se îndreaptă către Dreapta-slăvire printr’o minune”.

Mai târziu părintele Sofronie, amintindu-şi de acele zile, scria:Deocamdată sânt departe de a înţelege totul în privinţa lui D. Balfour … dar este deja destul pentru a vedea cât de uimitor lucrează harul lui Dumnezeu în acelaşi timp în inimile multor oameni…, poate pentru ca ceea ce nu face unul, să facă celălalt; sau poate ca să atragă cât mai mulţi oameni spre a lua parte la dumnezeiasca lucrare a lui Hristos: răscumpărarea şi mântuirea lumii; sau poate ca să ne lege puternic pe toţi cu dragostea … sau poate pentru că Dragostea lui Dumnezeu nu este fără dreptate… Eu însă gândesc că toate cele înşiruite mai sus, de departe nu secătuiesc nesfârşita înţelepciune a Proniei lui Dumnezeu pentru noi”.

Primirea Orthodoxiei

Într’atât de adânc şi de puternic a trăit Balfour pronia lui Dumnezeu, că i-a devenit limpede primirea Dreptei-slăviri. Tocmai din acea clipă s’a înfiripat corespondenţa frăţească între Balfour şi părintele Sofronie. Povăţuit de sprijinul duhovnicesc al părintelui Sofronie şi de îndrumările părinteşti ale Stareţului Siluan, Balfour a trecut la Orthodoxie pe data de 12 Septemvrie 1932, cu recunoaşterea cinului preoţesc. Aceasta s’a petrecut în Lituania. În legătura canonică cu Biserica a fost primit de Mitropolitul Eleftherie, Exarhul Patriarhiei Moscovei în Europa Apuseană. Noul loc unde avea să slujească Pr. David a fost Biserica Sf. Trei Ierarhi din Paris (Rue Petel).

Tot acolo şi-a dat făgăduinţele monahale, de acum însă ca preot orthodox. A fost tuns de Arhiepiscopul Veniamin. Cu acest prilej Vlădica i-a dat noul nume monastic – Dimitrie – şi l-a încredinţat povăţuirii Stareţului Siluan.

Încercările

Curând după tundere au început ispitele care au pus la încercare credincioşia lui Balfour faţă de făgăduinţele monahale şi faţă de credinţa Dreptslăvitoare îndeobşte. O dată cu numirea Arhiepiscopului Veniamin ca Exarh al Americii, Părintelui Dimitrie i s’a dat o nouă ascultare: a-şi însoţi Arhiereul în SUA, în calitate de secretar şi de traducător.

Curând el deveni martorul conflictului între jurisdicţiile celor doi ierarhi – Mitropolitul Veniamin (Patriarhia Moscovei) şi Mitropolitul Platon (Biserica Rusă din Afara Graniţelor). Această sminteală deveni o încercare serioasă a credinţei sale încă neîntărite. Întorcându-se în Europa, Balfour petrecu şase luni la Londra, în nădejdea de a înfiinţa o parohie – nădejde care nu era menită a se împlini.

În toamna anului 1935, cu gândul de a-şi afla un liman duhovnicesc, Pr. Dimitrie a vizitat pentru a doua oară Athosul şi a petrecut acolo şase luni într’o totală zăvorâre. Dar încă o dată – năruirea nădejdilor: athoniţii nu recunoşteau botezul său „catholic”, cu atât mai puţin preoţia sa. După toate cele trăite la Sfântul Munte, autorităţile civile au impus Părintelui Dimitrie să părăsească Athosul.

Ruptura

Ceea ce s’a petrecut în sufletul Părintelui Dimitrie – nu este greu de înţeles. Dezamăgirea, istovirea din pricina necontenitei pribegii, izgonirea şi nestatornicia l-au determinat să-şi caute un loc de slujire mai „stabil”. Pentru aceasta a hotărât să se rupă duhovniceşte de Stareţul său – Părintele Siluan – şi a nesocotit sfatul de a se întoarce la Paris, iar apoi să meargă în Anglia spre a propovădui Dreapta-slăvire. În scrisoarea sa către părintele Sofronie scria:

„Roagă-te pentru mine, nu mă judeca, şi să ai în vedere că voiu continua să încerc să împlinesc porunca de a merge şi a propovădui în Anglia. Cât despre felul de a mă pregăti şi despre vremea şi mijloacele înfăptuirii, am hotărât ferm să mi le socotesc eu însumi, cu sfatul mai-marilor şi a astfel de duhovnici pe care mi-i va trimite Dumnezeu la faţa locului. (…) De sfătuit, mă voiu sfătui şi voiu primi drept povăţuire linia generală [a Stareţului Siluan], însă mai mult nu pot. Nu se cade a te folosi de duhovnic ca de un oracol”.

La acestea Stareţul Siluan a răspuns:

Cum de asemuieşte el rugăciunile noastre cu oracolul? Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte. Experienţa îl va învăţa. Şi-a pierdut credinţa, iar fără credinţă nu va afla folos”.

Mai târziu Balfour avea să spună:

„Dacă aş fi urmat sfatul Stareţului, altfel ar fi decurs tot restul vieţii mele”.

Pentru neascultarea sa faţă de Stareţul Siluan, Balfour s’a căit până în ultimele zile ale vieţii sale.

Luându-şi soarta în propriile mâini, a hotărât să rămână în Athena. La început totul părea să meargă bine: a fost primit în obştea Mănăstirii Pendeli de lângă Athena, a fost pus duhovnic, şi-a încheiat studiile la Universitatea din Athena cu rezultate strălucite, a fost hirotesit arhimandrit şi numit ecleziarh al bisericii care ţinea de spitalul regal din Athena, „Evanghelismos”. înzestrat fiind cu calităţi muzicale ieşite din comun, a putut organiza acolo un cor bisericesc de elită. În timpul vizitelor lor la „Evanghelismos”, membrii familiei regale nu arareori mergeau la slujbele din biserica spitalului, atraşi fiind de armonia corului organizat de Balfour. Astfel, Pr. Dimitrie s’a apropiat de palatul regal grecesc şi, precum se zicea atunci, a primit la spovedanie pe unii din membrii familiei regale.

Cu toate acestea, slujirea Părintelui Dimitrie la Athena s’a întrerupt tot atât de neaşteptat ca şi toate celelalte întreprinderi ale sale. De data aceasta, evenimentul care, neprevăzut, a zguduit întreaga sa viaţă, a fost ocupaţia germană din 1941. Cu numai câteva zile înainte de a ajunge Nemţii în Athena, în dimineaţa de 18 Aprilie, a reuşit să primească ieşirea din eparhie de la Episcopul local, ca seara să se afle deja pe vapor, împreună cu alţi refugiaţi care călătoreau spre Egipt.

Ceea ce s’a petrecut ca urmare este greu de înţeles cu limpezime: acest moment a rămas cel mai enigmatic în viaţa lui Balfour. Ajungând la Cairo a început să-şi caute un nou loc de slujire în Biserica Ortodoxă, cunoscut fiind deja ca arhimandrit şi duhovnic – dar fără succes. Deşertarea lăuntrică a credinţei sale, de data aceasta şi-a atins culmea. Însuşi Balfour mărturisea:

Îmi pierdusem credinţa că Biserica Ortodoxă este singura care deţine Adevărul în totalitatea sa”.

Mai târziu părintele Sofronie scria, având în vedere, pe lângă alte cazuri, şi povestea lui Balfour:

Din întâlnirile mele am avut nu puţine prilejuri să mă conving că orice înmicşorare a creştinismului atrage după sine catastrofe, fie personale, fie de obşte. Singură această înmicşorare poate explica îndepărtarea din ograda Bisericii a multor persoane care caută dreptatea atotcuprinzătoare ‘catholică’ şi adevărul atotcuprinzător ‘catholic’. Vorbesc nu de cei stricaţi, ci de cei care caută adânc dezlegarea marilor probleme ale fiinţării noastre, care năzuiesc către cunoaşterea integrală, ba chiar absolută, firească a omului”.

După cinci luni de inactivitate în Cairo şi-a ras barba, şi-a dat jos rasa şi a rupt orice legătură cu Biserica Ortodoxă. Neavând nici loc, nici bani, nici câştig, nici pâinea de zi cu zi, nici familie, nici patrie, nici – lucrul cel mai important – credinţa, Balfour s’a afundat într’o criză lăuntrică adâncă, din care a început să-şi caute ieşire cu orice preţ. Mai târziu a denumit această perioadă „anii desăvârşitului atheism”. În Cairo i s’a întâmplat să locuiască într’o cameră de la a cărei fereastră se vedea Consulatul Britanic. Când şi-a văzut compatrioţii intrând şi ieşind pe uşile Consulatului, i s’a ivit în chip firesc simţământul compătimirii de sine. În comparaţie cu jalnica sa stare de vegetare, viaţa lor i se părea stabilă, bine întemeiată, plină de siguranţă pentru ziua de mâine. Subt influenţa fratelui său geamăn, care era funcţionar public în cadrul reprezentanţei Marii Britanii în Egipt, Balfour s’a dus să-şi caute o slujbă la Consulat. Nădăjduia că faptul de a stăpâni câteva limbi străine avea să-l ajute să-şi câştige traiul.

Fiind primit în serviciul de contrainformaţii din Armata Britanică din Cairo, curând a fost avansat la rangul de maior. Ca unul care stăpânea limba greacă la perfecţie, lui Balfour i s’a oferit curând un post important în Ministerul Britanic al Afacerilor Externe, în relaţiile politice cu Grecia. În toamna anului 1944 a fost trimis la Athena în calitate de diplomat spre a lucra pentru Armata Britanică.

În afara Bisericii

După întoarcerea la Athena, de acum ca diplomat, Balfour şi-a reluat corespondenţa cu părintele Sofronie. Pricina trezirii interesului religios într’însul a fost moartea tragică a fratelui său care pierise în Hong Kong, în lagărul de concentrare japonez pentru prizonierii de război. Acest eveniment a renăscut în Balfour simţământul deşertăciunii tuturor celor pământeşti şi simţământul viu al tragediei existenţei omeneşti, cu toate că, lăuntric, era încă prea îndepărtat de părintele Sofronie pentru a se reaprinde într’însul flacăra credinţei care se stinsese cândva. După război viaţa lui Balfour, s’ar părea, curgea pe „făgaşul obişnuit” al vieţii lumeşti: serviciu diplomatic, căsătorie, familie. În cadrul slujbei i se întâmpla adesea să călătorească dintr’o ţară în alta şi să locuiască în multe oraşe: Tel-Aviv, Smirna, Genova, Geneva şi altele.

Epilog

În tot acest răstimp părintele Sofronie nu a întrerupt corespondenţa cu Balfour. La începutul anilor ’50, prevăzând în viitorul apropiat întoarcerea lăuntrică a prietenului său, prezicea:

„Tu scrii: <<Cât de departe sânt toate acestea de mine acum… Nu ştiu, poţi tu oare să înţelegi cât de departe am ajuns eu de voi toţi?>> Şi, în acelaşi timp, ai adăugat: <<Şi totuşi pomenesc cu dragoste şi recunoştinţă pe vechii prieteni, şi doresc să comunic cu ei>>. Îndrăznesc să gândesc că tu totuşi nu vei putea uita cu totul dragostea noastră în Hristos. Psihologic, s’a petrecut o deplasare a centrului lumii tale lăuntrice. Puterea noilor impresii, puternica înrâurire a tot ceea ce te înconjoară acum – toate acestea, cu anii, îşi vor pierde ascuţimea, iar atunci din nou vei vedea că noi nu sântem chiar atât de departe de tine, că şi noi avem un loc în inima ta, precum este un loc pentru tine şi în inimile noastre. Ţi-am spus-o deja, şi poate e de prisos să repet, că eu nu te voiu uita. De altfel, eu nu îndrăznesc să grăiesc astfel, căci om sânt. ‘Eu nu te voiu uita’ – acesta este cuvântul lui Dumnezeu”.

Acestea, de departe, nu erau cuvinte goale – părintele Sofronie a rămas credincios lui Balfour până la sfârşitul zilelor sale.

Fireşte, conştientizându-şi răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru sufletul lui Balfour, părintele Sofronie niciodată nu a întrerupt rugăciunea stăruitoare pentru el. Şi iată că în Geneva s’a petrecut ultima întoarcere lăuntrică, de acum finală, în viaţa lui Balfour. Aceasta s’a întâmplat în anul 1962. Cumva, într’o noapte, şi-a deşteptat familia şi, într’o stare neobişnuit de agitată, a rostit cu nestăvilită bucurie: „Cred din nou!” Rămâne o taină ce fel de cercetare dumnezeiască a trăit el atunci, dar din acea clipă a început stăruitor să caute a se reuni cu Biserica Ortodoxă. Mai mult decât orice el înseta după împărtăşania cu sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine – Trupul şi Sângele Răscumpărătorului. Fără zăbavă s’a întors către părintele Sofronie, vechiul şi credinciosul său frate în Hristos, în acea vreme deja igumen al Mănăstirii Sf. Ioan Inaintemergătorul din ţinutul englezesc Essex. Întâlnirea lor mişcătoare s’a terminat cu o adâncă spovedanie de pocăinţă a lui Balfour pentru toţi anii înstrăinării sale duhovniceşti, trăiţi departe de Biserică. După aceasta Balfour s’a întors la Mitropolitul Nicolai, Exarhul Europei Occidentale, cu rugămintea de a fi reprimit în sânul Bisericii ca mirean. Din acea clipă Balfour a păzit cu toată luarea-aminte credincioşia faţă de Dreapta-slăvire până la sfârşitul zilelor, neîntrerupt împărtăşindu-se cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Mulţi îşi aminteau cum, rugându-se în vremea Liturghiei, el vărsa lacrimi fierbinţi de pocăinţă. Din acea vreme s’a reînnoit şi legătura sa duhovnicească cu părintele Sofronie. Povăţuirea duhovnicească, de data aceasta, s’a înfiripat nu prin scrisori, ci faţă către faţă, în timpul deselor lor întâlniri. Iată de ce tocmai în scrisorile acelei perioade, problemele duhovniceşti aproape nici nu se pomenesc.

După o îndelungată boală, Balfour s’a dus în pace la Domnul, pe 11 Octomvrie 1989. Aşa s’a sfârşit calea vieţii, deloc uşoară, a acestui om, în multe privinţe deosebit. Nu cu mult înainte de moartea sa Balfour spunea despre tărâmul duhovnicesc pe care-l străbătuse:

Eu, ca un măgăruş neînţelept, gândeam să alerg după doi armăsari puternici: Stareţul Siluan şi părintele Sofronie”.

În ultima sa scrisoare părintele Sofronie scria lui Balfour:

„Da, noi sântem legaţi de-a pururea prin tot ce s’a petrecut de-a lungul a mai mult de o jumătate de veac. Dumnezeu într’atâta Şi-a arătat grija faţă de soarta noastră a amândurora, încât noi datori sântem să nu pierdem simţământul unei vecinice mulţămite faţă de El”.

(Arhimandritul Sofronie Nevointa cunoasterii lui DumnezeuScrisori de la Athos (catre D. Balfour) Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006)

Legaturi:

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Egoismul, voia proprie, Minuni si convertiri, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, Sfantul Siluan Athonitul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la ““Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte…” – SFINȚII SILUAN și SOFRONIE în fața începutului CĂDERII DUHOVNICEȘTI a lui BALFOUR prin alegerea VOII PROPRII. Ascultare duhovnicească VS. disciplină

  1. Va multumesc pentru acest articol. N-aveti idee cit de important este. Doamne Ajuta!

  2. “Eu însă gândesc că toate cele înşiruite mai sus, de departe nu secătuiesc nesfârşita înţelepciune a Proniei lui Dumnezeu pentru noi”.

  3. Pingback: Scrisori ale Părintelui Sofronie Saharov către Balfour despre HAR, LIBERTATE și despre CELE SUFLETEŞTI vs. DUHOVNICEŞTI. Ce putere are și ce nu poate să facă OMUL singur? | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Protos. Hrisostom de la Putna: LA CE SUNTEM DISPUȘI SĂ RENUNȚĂM PENTRU HRISTOS? (video și text). Care este păcatul lui Adam pe care îl repetăm și noi, “iarăși și iarăși”? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: MAI AVEM URECHI DE AUZIT PLANSUL, RUGACIUNEA SI STRIGATUL DUREROS AL SFANTULUI SILUAN PENTRU NOI? “Cad in genunchi inaintea voas­tra si va rog cu lacrimi… O, fratii mei din tot pamantul, caiti-va pana cand mai e vreme!” | Cuvântul Orto
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate