“Îndumnezeirea – împlinirea Sfatului Dumnezeiesc”. PĂRINTELE ARSENIE MUSCALU despre SFINȚENIE și chipurile de ÎNSTRĂINARE de la înțelegerea dreaptă a acesteia și de la CHEMAREA omului dintru început (VIDEO, TEXT – I)

31-07-2018 Sublinieri

Îndumnezeirea – împlinirea Sfatului Dumnezeiesc

– conferința Pr. Arsenie Muscalu (de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul şi Cuvioasa Eufrosina“ din comuna prahoveană Cornu) – 11 martie 2018, București, Facultatea de Teologie (prima parte):

Un prim gând ar fi acela că un cuvânt despre îndumnezeirea omului ar trebui să-şi afle începutul, temeiul nu jos, pe pământ, ci sus, în cer. Ar trebui să ne suim cu mintea până la cer, să pătrundem în taina Sfatului Dumnezeiesc, al acelui Sfat în care Dumnezeul Treimic l-a gândit pe om, zicând: Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare. Şi aşa să ne facem părtaşi adevărului, apoi să încercăm să găsim căi de a împărtăşi acest adevăr celorlalţi, fraţilor şi surorilor noastre. Această perspectivă, însă, are riscurile ei. La gândul de a ne sui cu mintea până la cer, s-ar pute, de exemplu, să ne cuprindă entuziasmul, care, cel mai adesea, nu oferă decât aripile şubrede ale imaginaţiei, ale închipuirii, aripi cu care nu numai că nu am ajunge până la cer, dar probabil că nu am ajunge prea departe şi ne-am poticni, am cădea în nas, în noroiul patimilor celor mai pământeşti. Am trage apoi concluzia că toate cuvintele acestea despre sfinţire, despre îndumnezeire, trimit către ceva ireal, irealizabil, cufundându-ne apoi în scepticism, în indiferenţă, în necredinţă. E drept că la scepticism, la indiferenţă, la necredinţă putem să ajungem şi fără a face neapărat mai întâi experienţa unui entuziasm facil; aş zice că de multe ori o singură privire, privire căreia noi îi zicem realism, asupra conţinutului vieţii noastre lăuntrice și exterioare, de zi cu zi, cu toate neputinţele, mai ales neputinţele, mizeriile, răutăţile cotidiene, şi ar fi de ajuns pentru a fi zădărnicită orice năzuinţa către sfinţenie, către îndumnezeire.

Ca să evităm, însă, aceste riscuri, aceste neajunsuri, cred că este nevoie să reuşim cumva, pe de o parte să păstrăm dorinţa vie, setea cunoaşterii lui Dumnezeu, iar pe de alta să înfrânăm în noi acele năzuinţe către lucruri mari pe care le simţim că sunt mişcate de slava deşartă, de mândrie. O năzuinţă către cunoaşterea lui Dumnezeu, către sfinţenie, către îndumnezeire, este esenţial să se întemeieze nu pe nisipul mişcător al părerilor noastre, al dorinţelor noastre sau al simţămintelor noastre, ci pe neschimbatul, veşnicul gând al lui Dumnezeu cu privire la om. Şi, chiar dacă eu nu sunt un văzător de Dumnezeu, chiar dacă în ticăloşia neputinței mele nu mă pot înălţa în rugăciune cu mintea până la cer, ca, astfel, din vie împărtăşire de Dumnezeu, să cunosc gândul Lui cu privire la om, totuşi Domnul îmi deschide şi mie o cale atunci când fericeşte nu numai pe cei care au văzut şi au crezut, ci şi pe cei care, deşi nu au văzut, totuşi cred. Crezând cuvântului lui Dumnezeu pe care-l aflu în Sfânta Scriptură, şi cuvântului acelora care cu minţi luminate, îndumnezeite de sus, l-au tâlcuit, aflu despre mine și înţeleg că am fost plăsmuit pe preacuratele mâini ale Ziditorului din ţărâna pământului, insuflat cu suflare de viaţă şi aşezat în grădina Raiului, încununat cu daruri dumnezeieşti, totuşi într-o stare cumva la mijloc între smerenie şi măreţie, între vremelnic şi netrecător, între murire şi nemurire, putând să mă înclin fie spre una, fie spre cealaltă, în virtutea chipului dumnezeiesc care mi-a fost dat să-l pot, fiind zidit ca făptură raţională şi liberă.

Scopul Ziditorului era, ca prin înclinarea mea liberă la El, să mă conducă la îndumnezeire, adică la unire cu El, la părtăşia deplină la viaţa dumnezeiască, dorind Ziditorul să-mi umple viaţa cu tot conţinutul vieţii Sale dumnezeieşti, primind noi prin harul Lui tot ceea ce Ziditorul are prin Sine ca putere, ca bunătate, ca virtute, ca desăvârşire. Înclinaţia mea către Dumnezeu ar fi urmat să se arate prin ascultarea mea iubitoare faţă de El, prin păzirea poruncii dumnezeieşti: Din tot pomul ai să mănânci, numai din pomul cunoștinței binelui şi răului să nu mănânci. Iar eu am călcat porunca Ziditorului. Şi, in loc de a atinge ţinta îndumnezeirii, am ajuns să fiu alungat din Rai în lumea aceasta în care trăiesc acum şi trupul meu, destinat să moştenească nestricăciunea, să ajungă a fi luat de moarte, întorcându-se în pământul din care a fost luat. Tot prin credinţă cunosc, înţeleg, că pe mine, cel căzut, Ziditorul nu m-a trecut cu vederea, ci mi-a dăruit mântuire din starea nenorocită în care am ajuns printr-o a doua naştere, care este prin Însuşi Fiul Său cel Unul Născut, pe Care L-a trimis în lume, Care S-a întrupat, pentru ca să nimicească, să osândească păcatul în trupul său şi să dezlege durerile morţii prin Învierea Sa.

Am exprimat toate lucrurile acestea referitoare la chemarea îndumnezeirii, la căderea în păcat prin neascultare şi la răscumpărare, pentru că acestea sunt ale fiecărui om în parte, toate acestea ne privesc pe fiecare din noi în mod direct, personal. Deşi acest adevăr uneori pare greu de acceptat. De exemplu, cu privire la călcarea de poruncă ce s-a petrecut în Rai, cum ne priveşte ea în mod direct? Cum putem noi să fim părtaşi la un păcat ce s-a săvârşit mai înainte ca noi să ne naştem? Cu ce suntem noi vinovaţi că părintele nostru Adam a ales să întindă mâna către fructul oprit deşi cunoştea prea bine porunca Ziditorului? Sfântul Inochentie, arhipăstor al Odessei în a doua jumătate a secolului al 19-lea, într-un cuvânt despre căderea lui Adam, folosind o logică ce nu prea ne mai este proprie – s-o numim o logică a credinţei – afirmă cu hotărâre că, din faptul că simţim apăsând asupra noastră pedeapsa dată lui Adam pentru călcarea de poruncă, putem înţelege limpede că suntem părtaşi la căderea lui. Nu moştenim vinovăţia lui Adam; nici noi, ca oameni, n-am pedepsi pe cineva pentru greşeala altcuiva. Nu este vorba de a moşteni vinovăţia lui Adam. Ceea ce afirmă Sfântul Inochentie, şi nu este gândul lui, ci gândul Bisericii, este că suntem în mod real părtaşi la căderea lui Adam.

Şi, într-adevăr, oare nu apasă şi asupra noastră osânda morţii? Nu ne mâncăm pâinea în sudoarea feţei? Nu ne rodeşte pământul nu numai pământul acesta pe care-l călcăm cu picioarele, dar şi pământul inimii noastre, nu ne rodeşte spini şi pălămidă? Nu ştim, nu cunoaştem că aproape orice bine se săvârşeşte greu, cu mult efort, pe când răul ne invadează cu mare uşurinţă şi pe toate căile?

Dar, pentru a face cumva mai apropiat cuvântul Sfântului Inochentie, pentru a arăta mai limpede în ce anume constă părtăşia noastră la căderea lui Adam, să încercăm să aducem şi mărturia unor văzători de Dumnezeu ai timpurilor noastre, mă refer la Sfântul Siluan Athonitul şi la Cuviosul Părinte Sofronie, ucenicul lui. După mărturia amândurora – şi poate nu este greşit să spunem că după mărturia Duhului Sfânt arătată în ei – de fiecare dată când un om este cuprins de duhul răzvrătirii, se lasă biruit de gândul ispititor care-i zice: <Cu ce sunt eu vinovat dacă el a păcătuit?!>, de câte ori se întâmplă aceasta omul repetă căderea lui Adam. Cu ce sunt eu vinovat dacă el a păcătuit? – fie că prin “el” înţelegem pe Adam sau, de multe ori, înţelegem pe soţ, pe soţie, pe copil pe prieten, pe vecin, pe fratele sau pe sora cu care vieţuim în obştea călugărească sau pe orice alt om. Cu ce sunt eu vinovat dacă el a păcătuit? Să ne întoarcem acum puţin la cele petrecute în Rai. Este adevărat că răul a început prin călcarea poruncii Ziditorului, prin întinderea mâinii către fructul oprit; totuşi, în această fază a lucrurilor, răul încă era uşor de vindecat, după mărturia Părinţilor Bisericii, putea fi tămăduit îndată şi foarte uşor acest rău. Ce făcuseră Adam şi Eva stătea sub semnul amăgirii, fusese făcut dintr-un impuls din afară, dintr-o mişcare produsă cumva din afara lor. Dar atunci când Adam a zis, încercând cumva să se dezvinovăţească: Femeia pe care Tu mi-ai dat-o! – aşa I-a zis lui Dumnezeu – sau când femeia a zis: Şarpele m-a amăgit!, atunci răul s-a desăvârşit. Atunci, de fapt, şi-au împropriat răul pe care începuseră să-l săvârşească. Atunci s-au petrecut în chip deplin despărţirea de Dumnezeu şi unirea cu duhul cel amăgitor, în clipa învinovăţirii altuia şi a dezvinovăţirii proprii. Pentru că atenţia noastră se fixează, de obicei, pe momentul călcării poruncii, însă, repet, după mărturia Părinţilor Bisericii, a Sf. Ioan Gură de Aur, de exemplu, sau a Sf. Ioan al Gazei, răul principal a fost săvârşit în momentul dezvinovăţirii, pentru că acum ceea ce s-a făcut a venit din interiorul lui Adam şi din interiorul Evei. În momentul acesta ei s-au înstrăinat de Dumnezeu.

Gândul lui Dumnezeu noi îl cunoaştem acum, ştim că El caută motive de a ierta, de a scuza pe cel care greşeşte. Acest gând al lui Dumnezeu a fost deplin cunoscut, ni s-a făcut deplin arătat în Hristos, Care a luat asupra Lui povara întregii lumi, până la moarte pe cruce. A primit să lovească în El consecinţele greşelii altuia, greşelii lui Adam şi ale greşelilor noastre, ale tuturor. Astfel am cunoscut că Dumnezeul nostru este Dumnezeu Care Se pocăieşte pentru păcatele noastre, pe când locul duhului amăgitor este întotdeauna să caute motive de a acuza, chiar şi când acestea nu există în mod real. Şi acum parcă devine mai limpede de ce anume acest <Cu ce sunt eu vinovat dacă el a păcătuit?> este semn de înstrăinare de Dumnezeu, de cugetul Lui şi de unire cu duhul cel amăgitor.

Şi poate aşa devine mai limpede pentru fiecare dintre noi că greşeala celuilalt devine un fel de pom al cunoaşterii binelui şi răului. Atunci când suntem afectaţi într-un fel oarecare de greşeala cuiva, atitudinea noastră lăuntrică, ceea ce iese din noi în contextul acela va arăta dacă în interior Îl avem pe Dumnezeu sau avem înrâurirea şarpelui ispititor. Devine poate astfel mai limpede că atunci când ne aşezăm în starea aceasta de răzvrătire, de nemulţumire, de cârtire, atunci când învinovăţim, chiar dacă o facem pe drept, atunci de fapt noi reflectăm căderea lui Adam. Şi cât de prezent este acest gând în lumea noastră! Nu numai că nu vrem să ne asumăm greul greşelii altora, dar cu mare greutate ne asumăm greul propriilor greşeli. Această stare măsoară, dacă poate fi măsurat, înstrăinarea de Dumnezeu a lumii noastre.

Chemarea la sfinţenie este o chemare care străbate veacurile. Nu ţine de un moment anume, ci fiecare suntem chemaţi la sfinţenie. Părintele Rafail Noica, îl citez, spunea acest cuvânt: “Vrei să vezi un sfânt? Uită-te la tine!” Şi nu este o glumă. Trebuie să luăm foarte în serios cuvântul acesta, pentru că de multe ori ne aşezăm pe o poziţie de falsă smerenie sau pe o poziţie a neştiinţei sau a comodităţii, părându-ni-se că problema aceasta cu sfinţenia, cu îndumnezeirea, nu ne priveşte pe noi, că este o problemă extraterestră şi că priveşte, eventual, pe oarecare aleşi.

Am trecut, iată, pe nesimţite, la problema sfinţeniei în contextul epocii contemporane. Cred că poate fi observat în vremea noastră că în mare măsură s-a pierdut înţelesul drept, adevărat, a ceea ce înseamnă sfinţenia. Aceasta nu o spun de la mine, ci o spun întemeindu-mă pe mărturia ucenicilor oamenilor sfinţi care au trăit în vremurile noastre. Dumnezeu nu a lipsit Biserica şi nu o va lipsi până la sfârşitul veacurilor de oameni sfinţi.

de Gabriela Mihaita David

Parintele Sofronie Saharov si Parintele Rafail Noica – desen de Gabriela Mihaita David

Ucenicii părintelui Sofronie de la Essex mărturisesc că, deşi simţeau puterea harului care lucra prin părintele, totuşi abia după moartea lui şi-au dat seama că era un gigant. Tot pe părintele Rafail Noica îl citez; el spune că de obicei îl suim pe un sfânt, pe un stâlp de 15 km, și ne uităm la el cu un binoclu, dar cu partea care îndepărtează, nu care apropie, în aşa fel încât să nu mai aibă niciun fel de legătură cu viaţa noastră de zi cu zi. Şi în modul acesta sigur că nu-i mai vedem pe oamenii sfinţi între care poate ne este dat să trăim.

Întotdeauna, să zicem aşa, a fost greu de recunoscut sfinţenia. Mă gândesc acum la un cuvânt al Sf. Simeon Noul Teolog care zice – ştiţi că Sf. Simeon are cuvinte tari, care pot chiar descuraja – că cei mai mulţi oameni cinstesc ca nepătimitor şi ca sfânt pe cel arătos şi guraliv, iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.

Dar, revenind la contemporaneitate, ştiţi că chiar în obştea mănăstirii Sf. Pantelimon, a mănăstirii ruseşti din Muntele Athos, sfinţenia Sf. Siluan nu a prea fost remarcată. Chiar după adormirea sfântului veneau mai ales greci în mănăstire şi întrebau de moaştele Sfântului Siluan, iar părinţii de acolo nici nu ştiau bine unde se află mormântul şi se mirau ce caută oamenii acolo, că doar îl cunoscuseră şi trăiseră împreună cu el, un simplu ţăran rus, cumsecade, e adevărat, dar a vorbi despre sfinţenie în privinţa lui părea mult prea mult.

Aşa că nu este uşor de recunoscut sfinţenia din cauza ochilor cu care privim. Ne-am format idei greşite despre sfinţenie. În general, poate că se poate spune că identificăm sfințenia cu minunile, cu daruri ale străvederii, ale înainte-vederii, clarvederii, şi este adevărat, acestea sunt daruri ale sfinţilor. Ca să revin la părintele Sofronie de la Essex, părintele Rafail spune că acest dar al înainte-vederii, al străvederii, se manifesta în părintele Sofronie atât de discret, încât, de multe ori, după zeci de ani şi-a dat seama că un lucru ce se întâmplase fusese o manifestare a acestui dar în persoana părintelui Sofronie.

Un alt mod, poate putin naiv de a privi sfinţenia, care este propriu timpului nostru, este acela în care cineva începe să ofteze, să suspine că este înconjurat de oameni răi, de oameni păcătoşi, şi şi-ar dori ca acei oameni să cunoască un om sfânt, să trăiască între oameni sfinţi. Ceea ce am spus eu are o nuanță de ironie și nu e potrivită această nuanţă. Se poate întâmpla ca un suflet chinuit, îndurerat, să simtă nevoia aceasta a prezenţei unui om sfânt și poate unui asemenea suflet îndurerat să-i fie dat să întâlnească un om sfânt şi în prezenţa lui sau prin cuvântul lui să dobândească dintr-o dată o luminoasă nădejde, să învieze sufleteşte. A gândi, însă, că în preajma unui om sfânt este mereu aşa este, de acum, o înşelare. Este ceea ce spune părintele Sofronie de la Essex, apropo de sfinţenie şi de modul cum îi percepem noi pe oamenii sfinţi în vremurile noastre. Este o înşelare, în sensul că nici măcar un om sfânt nu poate să ne scutească de lupta pe care o avem de dat, de lupta, de truda, de nevoinţa, de durerea pe care e nevoie să le suferim în lupta cu păcatul care se află în noi. Un om sfânt poate ajuta cu rugăciunea, cu exemplul lui, poate să ne ajute mult, dar nu ne poate scuti de această trudă, de aceasta nevoință. Toţi Părinţii ne spun că, pentru a ajunge la sfinţenie, la îndumnezeire, avem nevoie să ne întâlnim cu duhurile răutăţii şi să cunoaştem şi răutatea acestora, pentru întărirea noastră în bine, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Este esenţial să avem şi o astfel de întâlnire, nimeni nu poate să ne scutească de ea. Aceste dureri despre care am vorbit fac parte din procesul vindecării, dacă vreţi; ocolindu-le, ne ratăm ţinta.

Ca să întregesc ceea ce am spus acum, aş mai aduce mărturia părintelui Athanasie de Limassol, care a fost binecuvântat de Dumnezeu să cunoască mai mulţi oameni sfinţi ai timpului nostru. Între alţii, l-a cunoscut îndeaproape pe cuviosul Paisie Aghioritul. Într-o omilie a lui, mitropolitul Atanasie observa lucrul acesta, că ne raportăm la oamenii sfinţi de parcă nu ar mai fi oameni, îi ducem într-o zonă a perfecţiunii, a idealului, dacă vreţi a infailibilităţii, o zonă artificială; de fapt, nu le mai dăm voie să fie oameni. Or el, ca ieromonah în Muntele Athos, a avut în preajma cuviosului Paisie Aghioritul că, deşi era un sfânt, avea chiar şi unele ciudăţenii chiar aşa se exprimă şi poate apasă puţin pe cuvânt în dorinţa de a ne scoate pe noi dintr-o artificialitate. Probabil că aţi citit articolul din Familia Ortodoxă, din care citez din memorie acum. Şi mitropolitul Athanasie spune că părintele Paisie avea un buton şi, dacă voiai să [-l superi], trebuia să apeşi pe acest buton. Şi care era acest buton? Era următorul: trebuia să-i spui: “Părinte, cutare a zis că tu ai zis cutare.” – ceva ce nu zisese. […] De asemenea, mitropolitul Athanasie spune că era un om plin de umor, un om vesel, că adesea imita pe câte cineva, cu foarte mult farmec, cu foarte mult haz, fie că se afla la masă, fie chiar în biserică. Noi de multe ori am putea să ne smintim văzând într-o asemenea ipostază pe un om pe care-l socotim sfânt; dar asta, repet, din cauza ochiului cu care privim.

[…]

[va urma]

 

NE MAI STIM CHEMAREA ADEVARATA? O MAI LUAM IN SERIOS?

Parintele Rafail Noica despre “SUBTIRIMEA” si VULNERABILITATEA iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?

Parintele Rafail Noica: SFINTENIA – FIREA OMULUI

Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII

CONFERINTA PARINTELUI RAFAIL NOICA DE LA IASI – “Intalnirea cu duhovnicul – Parintele Sofronie Saharov, Staretul meu”. POVESTEA MINUNATA A UNEI NASTERI… LA 20 DE ANI. Prima intalnire… cu sfintenia, cu harul. RISCUL DE “A OBRAZNICI CU DUMNEZEU”, LUAND IN USOR DARURILE SALE (video)

FIRESCUL MINUNILOR, SIMPLITATEA NOBILA A SFINTENIEI. Parintele Rafail despre duhovnicul sau sfant, Cuviosul Sofronie

PARINTELE RAFAIL NOICA evocand la Cluj chipul sfant si minunile discrete ale ARHIMANDRITULUI SOFRONIE (video)/ “Cunosc un om in Hristos” – CUVINTE DUHOVNICESTI (si audio) din tezaurul viu al duhovnicului de la Essex

DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”

IPS Ierotheos Vlachos despre CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11 iulie 1993), cel care ITI TRANSMITEA VIATA SI DUH DE POCAINTA prin simpla sa prezenta si prin binecuvantare: “Era un om care efectiv L-a vazut pe Dumnezeu. A fost un urmas al Sfintilor Parinti”

PARINTELE SOFRONIE (†11 iulie 1993), fericitul “ARISTOCRAT” AL IUBIRII LUI HRISTOS: “Vom avea dragoste pentru ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei”

CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX – 25 DE ANI DE LA NAȘTEREA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR. Adormirea unui sfânt și minunea vindecării copilului cu tumoarea pe creier. REACTORUL NUCLEAR… DUHOVNICESC ASCUNS SUB MANTIA SIMPLITĂȚII

MARTURII DESPRE SFANTUL PARINTE SOFRONIE – 20 de ani de la nasterea in Cer a unui adevarat “staret” purtator de Duh al secolului XX

Noi marturii despre Sfintii Siluan si Sofronie. DARUL CUVANTULUI TAMADUITOR SI TAINA “REPETITIEI” DUHOVNICESTI

SFANTUL SILUAN ATHONITUL. Viata si invatatura marelui staret contemporan (VIDEO). Intalnirea cu Parintele Sofronie. Calauza la “izvoarele vietii Duhului”. DORUL DUPA DUMNEZEUL CEL VIU – conferinta audio a Pr. Florin Botezan (audio)

Arhimandritul Sofronie Saharov: INCERCARI DUHOVNICESTI. Nici un sfant nu ne poate cruta de necesitatea de a lupta cu pacatul care lucreaza in noi

“Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispititorului? “BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA” (III)

Ce ne invata sfintii contemporani despre… SFINTENIE, LUCRAREA HARULUI, SPOVEDANIE, BINECUVANTARE si INSELAREA MENTALITATII MAGICE in practica ortodoxa

Sfantul Iustin Popovici: “SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“

Sfantul Simeon Noul Teolog despre NEVOIA DE CAINTA DIN TOT SUFLETUL pentru toti crestinii. DIALOGUL LUI DUMNEZEU CU ADAM, DUPA CADERE

“Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?

Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de sine: jertfa


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Arsenie Muscalu, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““Îndumnezeirea – împlinirea Sfatului Dumnezeiesc”. PĂRINTELE ARSENIE MUSCALU despre SFINȚENIE și chipurile de ÎNSTRĂINARE de la înțelegerea dreaptă a acesteia și de la CHEMAREA omului dintru început (VIDEO, TEXT – I)

  1. Pingback: Noi RASPUNSURI (II) din conferinta Protos. ARSENIE DE LA CORNU de la Bucuresti (martie 2018): “Ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează”. HARUL DIN INCERCARE, FOLOSUL DIN CADERE, BINECUVANTAREA DIN STARILE DE EPUIZARE, DEZ-AMAGIREA CEA BUNA
  2. Pingback: Noi RASPUNSURI (II) din conferinta Protos. ARSENIE DE LA CORNU de la Bucuresti (martie 2018): “Ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează”. HARUL DIN INCERCARE, FOLOSUL DIN CADERE, BINECUVANTAREA DIN STARILE DE EPUIZARE, DEZ-AMAGIREA CEA BUNA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate