STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E CEA MAI MARE TRAGEDIE PENTRU OM?

10-07-2015 Sublinieri

sofronie-de-la-essex-icoana

CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11 iulie 1993)

Va recomandam si:

 

***

***

x_808f3e2b

Intervenţia minunată şi pocăinţa

Un astfel de Stareţ ce trăia în isihia minţii, cu o dragoste kenotică [in care se golea de sine insusi, n.n.] faţă de toţi oamenii, în unire şi comuniune cu Dumnezeu, era cu neputinţă să nu provoace schimbări duhovniceşti în cei pentru care se ruga – dacă, desigur, şi aceia răspundeau chemării sale. De obicei se ruga pentru toată omenirea. Undeva scrie un cuvânt minunat, care ne arată că era rugător pentru întreaga lume, preot al întregii lumi:

„Grija pentru toţi face ca slujirea unor persoane anume să devină o piedică şi te determină oarecum să te îndepărtezi de ei” .

Odată însă, după cum îi scrie lui Balfour, s-a rugat pentru o femeie, o cunoştinţă a sa, care suferea de cancer în stadiu terminal, fiind „condamnată la moarte, după părerea doctorilor”. Stareţului i s-a cerut să se roage pentru ea şi a făcut-o „cu bucurie în duh, dar cu multă durere în inimă”. A rămas lângă patul ei la spital „mai mult de două ceasuri”, rugându-se împreună, vorbind, discutând, şi apoi împărtăşind-o cu Preacuratele Taine. Femeia s-a vindecat pe deplin, cu lucrarea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Stareţului. Aceasta nu i-a prilejuit însă schimbarea prin pocăinţă, nici ei, nici soţului ei, şi amândoi au continuat să-şi trăiască viaţa lumească de dinainte. Dar, precum scrie Stareţul,

„minunea nu s’a săvârşit pentru ca ei să rămână cum fuseseră până atunci”:

femeia s-a îmbolnăvit din nou. De data asta, scrie Stareţul,

x_9f6222e5„mi-a fost cât se poate de greu din nou să cer lui Dumnezeu, căci prima mea nădejde fusese zădărnicită: ei nu renăscuseră”.

Şi aceasta i-a adus certitudinea că rugăciunea pentru bolnavi, pentru vindecarea lor pe cale minunată,

„este cu putinţă numai dacă se făgăduieşte pocăinţă, adică a-şi schimba fundamental întreaga viaţă, ca slava lui Dumnezeu să-şi afle loc în ei, ca tot restul vieţii lor să se petreacă de acum tocmai în planul slavei lui Dumnezeu”.

În acest fel trăieşte, se poartă, păstoreşte, se roagă un Părinte duhovnicesc isihast.

Theofania – Dumnezeiescul Har

După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu are esenţă (ousía) şi lucrare (enérgeia) şi, în vreme ce esenţa Sa este de neîmpărtăşit omului, energia-lucrarea Sa poate fi împărtăşită. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este făcătoare-de-esenţă, făcătoare-de-viaţă, făcătoare-de-înţelepciune şi făcătoare-de-dumnezei (îndumnezeitoare). Astfel, întreaga zidire, în chip potrivit fiecărei făpturi, este părtaşă la lucrarea lui Dumnezeu – dar numai sfinţii şi îngerii sunt părtaşi la lucrarea Lui cea îndumnezeitoare.

Energia-lucrarea lui Dumnezeu este numită şi Har [dar] al lui Dumnezeu, deoarece ne este dăruită de El. Nu este lucrarea noastră. Dumnezeu e Cel ce făptuieşte îndumnezeirea, în vreme ce omul doar primeşte îndumnezeirea. Şi, deoarece Harul lui Dumnezeu este Dumnezeiesc, de aceea şi energia-Harul se numeşte nezidită, căci nu a fost creată – ci, dimpreună cu Dumnezeu, este mai nainte de toţi vecii. Omul care înaintează spre îndumnezeire este părtaş la lucrarea curăţitoare, luminătoare, îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, şi se numeşte îndumnezeit.

x_a993c3b4În scrisorile sale către Balfour, Stareţul Sofronie face referire la această temă theologică a Dumnezeiescului Har, deoarece în acea vreme, mai mult decât până atunci, era scăldat în energia-lucrarea lui.

Dumnezeiescul Har este dar al lui Dumnezeu, nu este izbânda sau lucrarea noastră; este lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, care vine către om atunci când el nici nu se aşteaptă. Omul înţelege în această stare că este părtaş unui dar ce nu-i aparţine, care nu este omenesc, ci are o altă obârşie, dumnezeiască. Stareţul scrie:

Experienţa însă arată că Harul vine la noi atunci când îl aşteptăm cel mai puţin, când ne socotim nevrednici de el, ba chiar de însăşi mântuirea. Dar toate acestea într’o măsură.”

Într-un alt loc descrie foarte minuţios şi relevant cum Harul lui Dumnezeu vine în sufletul care a pătimit multă durere şi îl mângâie, şi îl întăreşte. De asemenea, descrie din proprie experienţă cum, după ce omul a vieţuit ani îndelungaţi în starea de întuneric a căderii, voinţa-libertatea-patimile lui se împotrivesc Dumnezeiescului Har – însă Harul îşi săvârşeşte lucrarea cu răbdare şi respect faţă de libertatea omului. În cele din urmă, Dumnezeiescul Har îl călăuzeşte pe om la pocăinţă şi îi îndreaptă urmările rătăcirilor voinţei celei libere, însă şi omul împreună-lucrează la mântuire. Din această analiză, este demn de luat în seamă un pasaj semnificativ:

„Dar totuşi, într’o extremă încordare a voinţei, ajungeam la mine în odaie şi aproape cădeam la pământ în neputinţă, din pricina zbuciumului şi a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, şi chiar plângeam. Şi numai rugăciunea mă ridica şi reaşeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aş fi putut-o închipui cu putinţă, care până atunci nici nu venise în inima mea.”

Stareţul a avut o mare experienţă a cercetărilor Dumnezeiescului Har. Cunoştea nu din studiul cărţilor, ci din experienţa personală lucrările felurite ale Harului

„în fiecare om, ţinând seama de înclinarea lui sufletească şi de structura lui mentală. În unii el se manifestă furtunos, în alţii, dimpotrivă, foarte subţire şi gingaş; în unii treptat se înalţă de la măsuri mai mici la mai mari, în alţii însă se manifestă dintr’o dată cu putere mare iar apoi, s’ar părea, îi părăseşte.”

Înlăuntrul omului se petrec multe schimbări, descreşteri şi creşteri ale Dumnezeiescului Har, iar omul cunoaşte existenţial această stare, cunoaşte când Harul lui Dumnezeu lucrează înlăuntrul său şi când, după iconomia lui Dumnezeu, îl părăseşte. Fireşte, în această stare, omul poate deosebi lucrările Harului celui nezidit al lui Dumnezeu de darurile fireşti pe care le are, căci aşa-numitele daruri naturale-ontologice rămân permanent înlăuntrul lui, chiar dacă pentru o vreme nu sunt lucrătoare, în timp ce Dumnezeiescul Har vine – şi se depărtează. Iar lucrul acesta este foarte limpede cunoscut de omul care a primit acest dar. Scrie:

„Noi trebuie să ştim când sântem cu Dumnezeu şi când ne îndepărtăm de la El; trebuie să ştim ce avem de făcut în fiecare zi spre a rămâne în Dumnezeu, spre a ne apropia de El.”

6DljstXf-4cStareţul cunoştea nu doar venirea şi ridicarea Dumnezeiescului Har în propria sa lume lăuntrică, ci îl vedea că lucrează şi în alţi oameni. Aceasta nu era o dezvoltare a vreunei calităţi fireşti, nici rezultatul cunoştinţelor psihologice, ci rod al experienţei trăite a Dumnezeiescului Har. Se vede foarte limpede din scrisorile sale către Balfour că putea distinge între lucrările zidite şi nezidite, între lucrările diavoleşti şi Dumnezeiescul Har, fapt pe care îl conferă harisma theologiei. Acest discernământ, care este dovada vederii dumnezeieşti şi a cunoaşterii din experienţă a Harului, îl face pe om vrednic să poată săvârşi lucrarea de păstor duhovnicesc căci astfel poate desluşi când lucrează diavolul şi când Dumnezeu, când un gând provine de la diavol şi când vine de la Dumnezeu, şi aşa îi poate vindeca pe oameni. Acestea le distingea şi la Balfour, şi i le scrie în epistolă.

Deşi este vădit că Stareţul Sofronie avea harisma de a discerne venirea şi părăsirea Dumnezeiescului Har, totuşi se ferea să cerceteze acest lucru, povăţuindu-l şi pe destinatarul scrisorilor sale să se ferească a face astfel de observaţii. Mai mult, îl sfătuieşte să se considere pe sine „nevrednic de Har”.

Stareţul, însă, cunoaşte personal nu doar venirea şi ridicarea Dumnezeiescului Har, ci cunoaşte din experienţă şi intensitatea diferită cu care Dumnezeiescul Har îl cercetează pe om. Într-adevăr, la început, acest Har Dumnezeiesc lucrează cu o intensitate mai mică, aproape pe nesimţite, şi cu iubire faţă de om – chiar dacă omul îl simte atunci ca fiind un mare Har, din pricina întunecimii de mai nainte a minţii sale – apoi continuă cu o lucrare de o intensitate sporită, călăuzindu-l pe om la extaz, la răpire şi la contemplarea lui Dumnezeu. De aceea, într-una din scrisori, în care face referire la feluritele stări ale vieţii sale lăuntrice, mărturiseşte:

„Uneori dragostea pentru Dumnezeu mă rupe de lume, voiesc să uit lumea în contemplarea cu mintea a Dumnezeirii lui Hristos…”

x_5936802fÎntr-o epistolă către Balfour, scrisă în zilele Paştilor anului 1935, la zece ani după intrarea sa în Sfântul Munte, vorbeşte despre chipul Paştelui celui veşnic pe care îl prăznuise în vremea aceea, ca şi despre dimineaţa zilei celei neînserate, care este veşnicia, şi pe care o trăise. Şi scrie:

„Ştiu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paşti, timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile fiinţării noastre pământeşti, el n’a găsit cu putinţă a o exprima decât în cuvintele că a văzut dimineaţa neînseratei zile. Dimineaţă – pentru că lumina era neobişnuit de gingaşă, de subţire, de «lină», ca şi albastră. Iar neînserata zi – vecinicia.

Aceasta era o experienţă a sa, o trăise la Paris, înainte de a veni în Sfântul Munte, aşa cum am văzut-o deja relatată în cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Este surprinzător faptul că prima oară i-a descris-o lui Balfour la câţiva ani după ce a trăit-o, în corespondenţa personală cu acesta, iar apoi a păstrat-o tainic în inima sa, până când a descris-o şi publicat-o după alţi cincizeci de ani, către sfârşitul vieţii sale. Şi ne putem întreba cum de-a îndurat să păzească tăinuit un astfel de dar, ferindu-se să vorbească despre el chiar şi celor mai apropiaţi. Aceasta este o dovadă a autenticităţii duhovniceşti.

Într-o altă epistolă, pe care i-a scris-o lui Balfour cu trei ani înaintea celei amintite mai sus, adică în decembrie 1932, este mai limpede şi mai deschis spre a se dezvălui. Ca să-l ajute pe Balfour şi să-l întărească şi susţină în noua viaţă duhovnicească ce se trăieşte în Biserica Ortodoxă, face referire la propriile sale experienţe ale vederii dumnezeieşti. În această epistolă vorbeşte despre „Harul minunat” şi, precum înţelegem din cele scrise, este vorba de vederea lui Dumnezeu şi vederea Luminii nezidite.

La început vorbeşte despre două arătări dumnezeieşti (theofanii), petrecute pe când se găsea la Paris:

Îmi amintesc că de două ori la Paris un Har minunat m’a cercetat.”

Atunci nu a priceput nimic, acest lucru întâmplându-se abia când, mai târziu, avea să citească Imnele Sfântului Simeon Noul Theolog. Însă, îndată ce a bănuit că fusese vorba de Lumina nezidită, Harul lui Dumnezeu nu l-a mai cercetat din nou. Apoi vorbeşte despre o experienţă a vederii dumnezeieşti pe care a avut-o în Sfântul Munte, şi care s-a pierdut după ce a încercat să o înţeleagă raţional, pentru a-i răspunde Părintelui Iuvenalie. Printre altele, Stareţul scrie:

„Trebuie să spun că acea vedenie este atât de plăcută minţii (şi sufletului), încât atunci când, după rugăciune, sufletul din nou îşi aminteşte că neapărat trebuie să se întoarcă în lumea aceasta şi să vadă lumina soarelui materialnic, el cu durere primeşte acest imperativ. Ar vrea să petreacă la nesfârşit în contemplarea luminii minţii, luminii nematerialnice. Atât de treptat intră sufletul într’o astfel de vedenie, că la început (aşa se petrecea cu mine) eu nu eram conştient de ceea ce se petrecea; dar de când stânga mea a prins de veste ceea ce făcea cu mine dreapta lui Dumnezeu, atunci vedenia s’a curmat. Şi astfel de cazuri am cunoscut de mai multe ori.”

Prin vederea lui Dumnezeu, Stareţul a dobândit o cunoaştere empirică a lui Dumnezeu nu o cunoaştere despre Dumnezeu, pe care omul o poate agonisi prin studiul diverselor cărţi, ci o cunoaştere a lui Dumnezeu, o cunoaştere existenţială. De altfel, în învăţătura Sfinţilor Părinţi, vederea lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului, îndumnezeirea este unire şi comuniune a omului cu Dumnezeu, iar unirea aceasta înainte-sădeşte cunoaşterea Lui, care este mai presus de orice cunoaştere omenească. O asemenea cunoaştere, pe cel ce este văzător-de-Dumnezeu îl face theolog neînşelat în Biserică. Iată ce scrie, în chip revelator, Stareţul:

„Sufletul meu a cunoscut pe Dumnezeu că «El Dragoste este», şi dragoste negrăită, nespusă, neînţeleasă, neostoită, nemărginită, preacurată, preasfântă, de negândit în desăvârşirea ei, preadulce, puternică, vecinică, şi ce vom mai spune încă? – «Dumnezeu Lumină este, şi nici un întunerec întru El este» (nici pată, nici prihană).”

4L4jW6d9l4gVorbind despre Dumnezeu ca dragoste, scrie că s-a încredinţat pe deplin de acest adevăr. Un pasaj dintr-o scrisoare este foarte grăitor:

„Eu de mult m’am încredinţat că Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoită sete caută pe fiecare dintre noi, că Îi este dor de noi, că, în a Sa dragoste către noi, El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi faţă de El, că El pururea năzuieşte să ne covârşească cu bunătăţi.”

Această cunoaştere a lui Dumnezeu a deschis orizontul duhului său, făcându-l să înţeleagă cât de tragică este pentru om necunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Nu-l preocupau alte evenimente tragice ale vieţii omului, cât îl preocupa faptul că oamenii Îl ignoră pe Dumnezeu:

„Cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.”

Această cunoaştere a lui Dumnezeu, care vine prin vederea Dumnezeieştii Lumini, prin vederea adevăratului Dumnezeu, nu este o cunoaştere teoretică, ci transfigurează întreaga existenţă a omului, şi îi sporeşte dorirea unei mai mari şi neîncetate comuniuni cu El. În acest chip, omul trăieşte veşnicia, cu toate urmările acestei stări.

Într-o epistolă scrie că omul care a dobândit cunoaşterea lui Dumnezeu se roagă „cu plâns neostoit” pentru prietenii şi pentru vrăjmaşii săi, şi pentru întreaga zidire. Doreşte încă şi sufletul să-l piardă pentru mântuirea celorlalţi. Atunci,

„inima rănită de dragostea dumnezeiască uneori doare, ca şi cum cineva ar fi străpuns-o cu o sabie înroşită în foc”,

însă acea durere este dulce, şi îl face „să uite lumea întreagă”.

Deoarece Stareţul gusta din viaţa cea dumnezeiască, inima îi era cuprinsă de flăcări şi înseta să vieţuiască dimpreună cu sfinţii. Scrie:

„Adevăr îţi spun, că atunci când mi s’a aprins inima, chinuit însetam de a trăi acolo unde să fiu înconjurat de sfinţi, căci simţământul binecinstitor al fricii lui Dumnezeu face să-ţi fie chinuitor spectacolul vieţii necucernice (vezi ce zice Apostolul: 2 Pt. 2:8).”

După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cunoaşterii celei dumnezeieşti, Stareţul mărturiseşte că, de acum, nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să devină al Aceluia pe care Îl cunoscuse personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr theologic! Nu căuta acum „o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui «Dumnezeu necunoscut»” – ci pe Hristos, dorind să se asemene Lui, şi al Lui să devină.

9fAt5xqjEacÎnsă, ca un mare theolog empiric, Stareţul cunoştea prea limpede şi primejdiile care decurg din vederea Luminii nezidite. Aceasta vădeşte totodată caracterul neînşelat prin care se distinge theologia sa. Nu se entuziasmează peste măsură de acest mare şi „minunat Har”, nici nu se arată nepăsător faţă de acesta, ci punctează primejdiile care urmează unui asemenea mare dar, între care se află înşelarea şi slava deşartă.

Aspectul care vădeşte că theologia sa este neînşelată constă în faptul că, deşi Dumnezeu l-a învrednicit unui asemenea mare şi rar întâlnit dar, vederea Luminii celei nezidite – care este Împărăţia lui Dumnezeu, gustarea celor Cereşti, comuniunea cu Dumnezeu –, cu toate acestea, Stareţul cunoaşte foarte limpede că

„omul nu trebuie niciodată să năzuiască spre vedenie, spre contemplare, spre înalte izbânzi”,

ci să coboare cu mintea în iad şi să trăiască în pocăinţă adâncă şi în plânsul cel după Dumnezeu, care curăţă inima de patimi şi slobozeşte mintea de orice înşelare şi închipuire, să-şi simtă „ticăloşia” şi faptul că este vrednic de osândă.

Stareţul, precum a dovedit-o în toată viaţa sa, păstra tăcerea asupra darului ce-i fusese dat de Dumnezeu, socotind tăcerea ca fiind „răspunsul” cel mai autentic la marea harismă a vederii-lui-Dumnezeu în Lumina nezidită. Cunoştea că această vedere înseamnă treapta cea mai înaltă a vieţii duhovniceşti, care, atunci când este propovăduită, nu poate fi primită de oamenii ce trăiesc în patimi şi se închină lor, căci unii ca aceştia se întorc împotriva celui care le propovăduieşte adevărul. Aşa se explică şi de ce oamenii se întorceau împotriva Prorocilor şi a Apostolilor – care, cel mai adesea, îşi sfârşeau viaţa muceniceşte. Din cele scrise de Stareţ, se poate cunoaşte că el însuşi se număra între văzătorii-de-Dumnezeu, între Proroci şi Apostoli.

Dacă lui Balfour îi scrie despre aceste experienţe văzătoare de cele dumnezeieşti, o face deoarece credea în „bărbăţia” lui duhovnicească, dar şi ca o lucrare prin care Stareţul însuşi se smerea pe sine”.

(din: Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, “Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul”, Editia a doua, revazuta si adaugita, Editura Sophia, 2013, traducere de Ieromonah Teofan Munteanu)

635

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, IPS Hierotheos Vlachos, Minuni si convertiri, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E CEA MAI MARE TRAGEDIE PENTRU OM?

  1. Pingback: Arhimandritul Sofronie, scriind DIN ADANCA DURERE A INIMII SI IMPREUNA-PATIMIRE, despre IUBIREA DE PUTERE CARE SFASIE TESUTUL VIETII: “Unora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raul
  2. Pingback: Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul despre CUM POT FI AJUTATI SI CUM AR TREBUI SLUJITI CEI BOLNAVI. “Daca nu suspini in pat, suspina cel putin in rugaciunea pentru bolnavi. Daca cerem ceva de la Dumnezeu fara sa jertfim şi noi ceva, rugaciunea nu ne e
  3. Pingback: “Deosebit de rău este că atunci când îl ameninţa boala s‑a întors pe calea cea dreaptă, iar CÂND S-A FĂCUT BINE, A UITAT TOTUL” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Maica Macrina Vassopoulos despre PUTEREA RUGACIUNII, ASCULTARII SI TREZVIEI: “Rugaciunea este cel mai mare dar pentru om. Sa nu traim usuratic, fara profunzime, SA NU FIE VIATA NOASTRA SUPERFICIALA SI DE NIMIC. Cand omul are luare-aminte si rugaciun
  5. Pingback: Maica Macrina Vassopoulos (II) despre PUTEREA RUGACIUNII, ASCULTARII SI TREZVIEI: “Rugaciunea este cel mai mare dar pentru om. Sa nu traim usuratic, fara profunzime, SA NU FIE VIATA NOASTRA SUPERFICIALA SI DE NIMIC. Cand omul are luare-aminte si rug
  6. Pingback: CEL MAI INFRICOSATOR LUCRU: CAND DUMNEZEU NE LASA IN ALE NOASTRE… Predica audio a Arhim. Hrisostom Radasanu – “dus rece” duhovnicesc pentru crestinul care se amageste ca poate negocia si cu Dumnezeu, si cu “mamona” | Cu
  7. Pingback: Din Omiliile duhovnicesti ale SFANTULUI MACARIE EGIPTEANUL despre INDELUNGA-RABDARE SI MILA LUI DUMNEZEU care asteapta intoarcerea noastra deplina la El: Ce s-a intamplat cu LOCUITORII SODOMEI? | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: “CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVO
  9. Pingback: PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De
  10. Adevărat şi foarte folositor articolul. Mulţumesc pentru strădanie!

  11. Pingback: PARINTELE SOFRONIE (†11 iulie 1993), fericitul “ARISTOCRAT” AL IUBIRII LUI HRISTOS: “Vom avea dragoste pe ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS (II): “Cred că mântuirea lumii se face prin Biserica Ortodoxă. Biserica Ortodoxă este mereu asemenea lui Hristos Celui Răstignit. Şi noi suntem răstigniţi, nu răstig
  13. Pingback: CUM SE FACE MARTURISIREA LUI HRISTOS? Vladica IEROTHEOS VLACHOS despre conditiile teologhisirii veritabile, RAVNA FARA CUNOSTINTA, EXPERIENTA DUHOVNICEASCA si DEOSEBIREA DUHURILOR. “Cineva poate sa para si sa actioneze ortodox, si totusi sa fie stap
  14. Pingback: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE INAPOI! Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare? | Cuvântul Ortodo
  15. Pingback: ORBUL DIN IERIHON. Predici audio si video la Duminica a 31-a dupa Rusalii: “DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ!”. Ne lasam GASITI DE DUMNEZEU, fara sa ne predam MOLICIUNII si sa dam inapoi din calea spre Lumina? | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: Vindecarea slăbănogului… nostru suflet lăsat în părăsire: VOIEȘTI SĂ TE FACI SĂNĂTOS? | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: VOCEA PARINTELUI SOFRONIE SAHAROV in inregistrari inedite, inclusiv rostind RUGACIUNEA LUI IISUS/ Marturiile Mitropolitului ATANASIE DE LIMASSOL si Egumenului EFREM VATOPEDINUL (video) | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: Arhimandritul Sofronie Saharov de la Essex | Gabriela Mihaita David
  19. Pingback: DISPERAREA TRANSFORMATĂ ÎN RUGĂCIUNE. Mărturia vie a Daianei, românca-medic… vindecată de cancer, salvată de la orbire și transformată sufletește prin puterea minunată a “CANDELEI RUGĂCIUNII”, a SPOVEDANIEI și a mijlocirii s
  20. Pingback: “RAMAI CU NOI, DOAMNE!” – PS Benedict Vesa despre INTALNIREA CU HRISTOS DE LA EMAUS si dorul nostru dupa Viata intalnita in LITURGHIE si in POTIR | Cuvântul Ortodox
  21. Sa avem parte de rugaciunea Sfantul Sofronie de la Essex!

  22. Pingback: SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE DE LA ESSEX (†11 iulie) – PARACLISUL și SLUJBA. “Izbăveşte, Sfinte Sofronie, din toată nevoia pe cei care cu credinţă la tine vin, dorind solirile-ţi înflăcărate către Iubitorul de oameni” | Cuvântu
  23. Pingback: “Tot ceea ce vine de la Dumnezeu MILA este”. PS BENEDICT Bistrițeanul despre FOLOSUL BOLILOR ȘI SUFERINȚELOR: “Omul care suferă nu mai este omul care le stie pe toate, care le poate pe toate, care sa le vrea pe toate” (VIDEO, T
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate