Demostene Andronescu despre FENOMENUL PITESTI si despre Colonelul Craciun, TORTIONARUL DE LA AIUD

63 de ani de la inceputul experimentului satanic infricosator al REEDUCARII DE LA PITESTI

Vezi si:

***

Fenomenul Pitesti

Despre ceea ce s-a intamplat in intregul univers concentrationar din Romania s-a scris relativ putin, si s-a publi­cat si mai putin, in raport cu dimensiunea apocaliptica a su­ferintelor indurate de oameni in aceste adevarate bolgii ale ororii. Dar si ceea ce s-a publicat, atat cat s-a publicat, a apa­rut in editii confidentiale si, adesea, in conditii mai mult de­cat modeste, din initiativa si pe cheltuiala unora dintre vic­time, fiind mai totdeauna ignorate cu oarecare ostentatie, atat de clasa politica, cat si de opinia publica in general. Nici chiar istoricii, carora le-ar incumba sarcina de a cerceta si de a explica pentru posteritate ce s-a intamplat in gulagul ro­manesc, nu se inghesuie sa faca acest lucru, nici chiar acum, cand nu mai pot invoca imposibilitatea accesului la arhive. Astfel stand lucrurile, este oarecum normal ca majoritatea romanilor sa nu stie ce a fost si ce inseamna fenomenul Pi­testi, de exemplu. Ca romanul de rand, coplesit de griji si victima a acestei interminabile “tranzitii”, nu stie mai nimic despre acest “fenomen” este oarecum explicabil. Cu totul in­explicabil este insa faptul ca pana si intelectualitatea, care este – sau ar trebui sa fie – “constiinta cetatii”, manifesta o vinovata indiferenta fata de aceasta problema, chiar si dupa ce i s-a atras atentia, inca de timpuriu, de catre o voce auto­rizata, asupra importantei studierii si elucidarii problemelor pe care le genereaza acest diabolic “experiment”. Este vorba de Virgil Ierunca, caruia in 1990 i-a aparut la Editura Humanitas cartea intitulata Fenomenul Pitesti (care, din cate stiu eu, este singura scriere in domeniu ce s-a bucurat de atentia unui public mai larg).

Iata ce spune exilatul roman de la Paris despre acest “experiment”:

“Toata lumea cunoaste astazi Arhipelagul Gulag. Toata lumea mai stie ca, sub denumirea posibila de Arhipelag M.A.I., el s-a intins si asupra Romaniei. Ceea ce nu a ajuns insa – si inca – la cunostinta tuturor este ca in Arhipelagul romanesc a existat o insula a ororii absolute, cum alta n-a mai fost in intreaga geografie penitenciara co­munista: inchisoarea de la Pitesti. Acolo a inceput, la 6 de­cembrie 1949, o experienta de o sumbra originalitate denumita reeducare si tinzand la distrugerea psihica a individului“.

Si, in incheiere, face urmatoarele precizari:

“Feno­menul Pitesti ni se pare a depasi in oroare, din fericire nu si in durata, reeducarea de tip chinezesc. Paralela intre aceste doua experiente de distrugere a psihismului se impune de la sine, oricare ar fi explicatiile acestui straniu paralelism pe care le vor gasi istoricii de maine. Astazi ne revine noua, contemporanii acestei degradari, ai acestui proiect demonic […], sarcina de a culege pentru memoria de maine elemen­tele ce definesc fenomenul Pitesti”.

Avem, cu alte cuvinte, datoria morala de a smulge uitarii destinul acestei nefericite generatii de intelectuali (amintesc ca tinerii asupra carora s-a facut experimentul de la Pitesti au fost in marea lor majori­tate studenti) si de a elucida, atat pentru contemporanii mi­opi (sau doar neinformati), cat si pentru posteritate (mai ales pentru posteritate), multiplele probleme legate de acest cum­plit “fenomen”.

Are dreptul la aceasta “aducere aminte” un Pop Cornel, de exemplu, a carui figura o voi evoca pe scurt, pentru edi­ficare, in cele ce urmeaza. Desigur, acelasi drept il au toti cei care au trecut prin Pitesti, dar l-am ales pe el pentru ca este o figura emblematica din acest punct de vedere.

Pop Cornel, fost eminent student al Facultatii de Medi­cina din Cluj, care, atat prin pregatirea sa profesionala si umanista, cat si prin inalta sa tinuta morala, promitea sa de­vina un fel de lider de generatie, a nimerit si el, ca majoritatea colegilor sai, in “iadul” de la Pitesti. Ţurcanu, care-i cunostea biografia, s-a ocupat personal de el si in sase saptamani de tortura continua a reusit sa faca din acest om in­tegru si echilibrat un “neom”, un robot care executa orbeste tot ceea ce ii cerea “dresorul” sau. Pentru a ilustra ce facuse tortura din acest om, reproduc urmatoarea scena evocata chiar de unul dintre “pitesteni”. Pentru a-l tine sub tensiune si a-i spori dezumanizarea, Ţurcanu, ori de cate ori avea de facut cate o “operatie” mai dificila, il lua pe el “mana a do­ua”. Intr-una din zile, pe cand “trudeau” impreuna sa aduca la ascultare un “pacient” care se incapatana sa reziste, Pop Cornel se opri deodata din “lucru” si se adresa “dresorului” sau: “Domnule Ţurcanu, am gandit rau despre dumneavoas­tra. Scoateti raul din mine!“. Si zicand acestea, isi dete jos pantalonii si se intinse alaturi de victima. Nu se stie ce gand natang o fi trecut prin mintea tulbure a nefericitului om, dar Ţurcanu a interpretat acest gest in felul lui, considerand ca Pop Cornel a recurs la acest tertip pentru a oferi victimei un moment de respiro si, in consecinta, i-a ordonat sa treaca in “pozitie”, ceea ce insemna reluarea intregului ciclu al educarii. S-ar putea ca Ţurcanu sa nu fi gresit in aprecierea lui, pentru ca Pop Cornel a mai facut si cu alte ocazii dovada ca, pe undeva, prin strafundurile ravasite a sufletuluj lui mai pastra o farama din omul care fusese altadata.

Ion Munteanu, coleg cu el de facultate si de suferinta, relateaza ca intalnindu-l odata, dupa cadere, in loc de orice alta discutie acesta i-a recitat cu ochii in lacrimi balada lui Stefan Augustin Doinas Mistretul cu colti de argint, “o trista spovedanie – remarca Ion Munteanu -, alegoria poeziei acoperind-o pe cea a propriei sale vieti“. Intr-adevar, Pop Cornel se aseamana printului din balada, fiind sfasiat, ca si acesta, de propriul sau ideal. Si inca o dovada ca el percepea starea in care se gasea o constituie faptul ca, in ultimul cuvant pe care l-a rostit la procesul in care a fost judecat impreuna cu Turcanu, a cerut sa fie condamnat la moarte. Si a fost condamnat la moarte si executat. “Numai ca – remarca cineva – aceasta condamnare pentru el nu a fost o pedeapsa, a fost o elibera­re“. Si o ispasire asumata, as adauga eu.

Am amintit deja mai sus ca, pe langa datoria de a smul­ge uitarii “destinul acestei generatii crucificate“, mai avem si obligatia de a elucida, pentru contemporani si pentru pos­teritate, unele probleme legate de acest diabolic “experi­ment”, cum ar fi: identificarea initiatorilor acestui proiect, identificarea celor care au dat dispozitii sa fie pus in aplicare si care l-au “monitorizat” si, nu in ultimul rand, stabilirea cauzelor pentru care doar Romania a avut parte de un ase­menea “experiment” (despre care, pentru a nu cadea in “pa­catul” evreilor, care sustin unicitatea holocaustului, nu voi spune ca a fost unic, ci doar ca, pe o scara a ororilor savarsi­te in cumplitul secol XX, el se situeaza pe una dintre cele mai de sus trepte).

Toate aceste probleme trebuie lamurite, pentru a nu mai da prilejul – nici celor de rea-credinta, nici celor neinformati – sa interpreteze in fel si chip aceasta cumplita tragedie, asa cum face d-l H.-R. Patapievici, de exemplu, care considera, nici mai mult, nici mai putin, “fenomenul Pitesti” drept “ex­presie a specificului national romanesc“! Intr-un eseu pu­blicat in nr. 1 al revistei 22, din ianuarie 1994, dumnealui spunea textual: “Abia cand privim spatiul mioritic ca anti­camera a fenomenului Pitesti, gravitatea chestiunii specificului national romanesc este cu adevarat pusa“!

Aceasta asertiune a autorului Politicelor a scandalizat, pe buna dreptate, pe multi, desi s-ar putea ca d-l Patapievici sa se fi referit doar la “resemnarea” ciobanului mioritic, iar nu la crima propiu-zisa. S-ar putea, deci, ca dumnealui sa considere fatalismul ca “specific national al poporului ro­man“. Dar aceasta interpretare nu poate fi acceptata, deoa­rece victimele de la Pitesti nu s-au lasat hacuite din fatalism, in cazul lor nu exista alternativa, liberul arbitru fiindu-le anulat. Si apoi, toti cei care isi dau cu parerea despre feno­menul Pitesti, deci si d-l Patapievici, ar trebui sa remarce si reversul medaliei, adica dimensiunea eroica a celor intam­plate acolo. Caci “Pitestiul” n-a fost numai oroare si abjec­tie, ci a avut si o imensa dimensiune eroica. Amploarea supliciilor si a ororii atesta amploarea rezistentei care trebuia infranta. Daca toti cei care au fost supusi reeducarii ar fi acceptat-o fara a se opune, fenomenul nu ar mai fi avut loc si d-l Patapievici ar fi trebuit sa caute in alta parte “specificul national al poporului roman“…

Sa trecem acum in revista problemele legate de acest experiment despre care am spus ca trebuie elucidate. Este vorba de identificarea celor care au initiat si au conceput acest proiect (prima problema), a celor care l-au pus in aplicare si au supravegheat indeplinirea lui (a doua problema), precum si cauzele pentru care doar detinutii din Romanii avut parte de un asemenea tratament (a treia problema).

Pantiusa Bodnarenko

Supozitia ca reeducarea apartine, ca initiativa si conceptie, unei mentalitati straine se sprijina pe date indubitabile. Este deja un truism faptul ca ea a fost gandita la Moscova si minutios pusa la punct in birourile Ministerului de Interne si ale Comitetului Central, sub directa indrumare a consilierilor sovietici, de catre comunistii care erau in posturi de conducere, in marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiusa) era rus, iar Ana Pauker si triada demonica din preajma ei (Nicolschi, Dulbergher, Zeller), precum si Teohari Georgescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazar, ca sa enumar doar cativa dintre cei implicati, erau evrei.

Desigur, au fost si destui romani, cozi de topor, care au participat la aceasta criminala actiune. Ma refer la cei cativa directori de inchisoare (Alexandru Dumitrescu, Goiciu, Gheorghiu etc.) la unii dintre ofiterii politici si dintre gardieni, precum si la grupul primilor tortionari cu ajutorul carora a demarat reeducarea. Unii dintre acestia din urma, care au facut, de fapt, partea urata a trebii, au fost judecati si executati, pentru a nu mai putea depune marturie, iar altii au fost inclusi si judecati in lotul “tapilor ispasitori”. Printre creierele care au clocit “actiunea”, eu nu stiu insa sa fi fost vreun roman. Nu vreau prin aceasta sa minimalizez vinovatia romanilor care au fost complici la aceste orori, pentru ca ei sunt aproape tot atat de vinovati ca si cei care le-au pus la cale. Vreau doar reliefez faptul ca reeducarea de la Pitesti nu apartine — nici ca initiativa, nici in conceptie – romanilor, ci are cu totul alte origini. Eu nu cred ca a fost doar o simpla coincidenta faptul ca, o data cu debarcarea Anei Pauker si a grupului de “deviationisti”, in vara anului 1952, a incetat si reeducarea. Se vorbea chiar, printre cei avizati, ca Gheorghiu-Dej ar fi vrut sa o faca raspunzatoare, printre altele, si de ororile de la Pitesti. Dar pana la urma a renuntat la aceasta acuza, de teama implicatiilor internationale, se pare. Sa nu uitam ca la vremea aceea mai traia inca Stalin. In orice caz, ar fi intere­sant de scormonit, in legatura cu aceasta problema, prin arhivele fostului Comitet Central. Dar aceasta este treaba is­toricilor.

(Puncte cardinale, aprilie 2007, p. 6)

***

“Spovedania” colonelului Craciun

In imunda publicatie Romania Mare (anul IX, nr. 391, 6 ianuarie 1998) a aparut un interviu luat colonelului Craciun, fostul comandant al penitenciarului din Aiud (cand a avut loc acolo vestita “reeducare”), de catre un alt personaj cu iz securistic, generalul de divizie (r) Neagu Cosma. Prin acest interviu, intitulat “Adevarul despre temnitele staliniste“, se urmareste evident nu numai reabilitarea colonelului Craciun, ci si a Securitatii ca institutie, ba chiar a comunismului in general. Sa fie doar o simpla coincidenta faptul ca aceasta stangace incercare de reabilitare a comunismului romanesc si a celor care l-au slujit cu abnegatie s-a declansat tocmai acum, intr-un moment cand si in Occident fortele de stanga au inceput o campanie asemanatoare de justificare a crimelor comise in inspaimantatorul Gulag comunist? Pro­vocata de aparitia in noiembrie trecut [1997] a volumului documentar Le livre noir du communisme, aceasta campanie a stangii europene nu putea sa nu constituie prilej de contraatac si pentru “impricinatii” de la noi. Si iata ca a fost ales colonelul Craciun, unul dintre “clasicii” in viata a represiunilor comuniste, caruia i-ar fi fost mai de folos sa se spove­deasca unui duhovnic decat celor de la Romania Mare.

Colonelul Craciun si-a castigat faima de “pontif al oro­rii” in perioada cat a fost comandant al penitenciarului din Aiud, desi se remarcase si in lupta impotriva rezistentei anti­comuniste din munti, ca sef al Securitatii Regiunii Brasov. Tocmai calitatile de care daduse dovada in aceasta functie il recomandasera drept omul potrivit pentru aducerea la inde­plinire a misiunii de la Aiud. Vrand sa-i “spele imaginea”, generalul Neagu Cosma, pornind de la caragialesca aserti­une ca “in toate epocile, indiferent de regimul politic, au existat fapte bune si fapte rele“, se intreaba retoric in preambului interviului:

“Este atat de grav sau de rusinos sa se spuna ca in sistemul de detentie, in perioada regimului co­munist, ca si in regimurile trecute de altfel, au existat si oa­meni care i-au tratat pe cei aflati in recluziune ca pe niste oameni, acordandu-le, in conditiile de detentie, consideratia corespunzatoare?!”

Vor fi existat, d-le general (desi eu, in lunga mea perioada de detentie, nu am intilnit nici unul, cel putni printre cadrele de conducere), dar nici intr-un caz colonelul Craciun nu se numara printre acestia. Ba dimpotriva, el excela prin marlanie si totala lipsa de consideratie fata de om in general si fata de conditia de om a detinulului in particular. Sa va dau un exemplu. In vara anului 1964, prin iunie sau iulie, cand actiunea de “reeducare” se apropia de sfarsit si se intrase in criza de timp, pentru a se putea raporta, probabil, ca la aceasta sinistra actiune au luat parte cat mai multi detinuti, incepusera sa fie adusi la filmele care se proiectau, din cand in cand, pe un ecran improvizat in curtea fabricii, si detinuti care refuzasera “reeducarea” si care erau izolati in Zarca. La unul dintre aceste filme, ceva mai mai deocheat, a fost adus, fara voia lui, si parintele calugar Ioan, fostul duhovnic al Manastirii Vladimiresti. Bietul preot, pe care nu-l interesea filmul statea cu capul plecat si cu ochii inchisi, murmurandu-si probabil rugaciunile. Colonelul Craciun, care umbla printre detinuti pentru a le studia reactiile, l-a observat si, apropiindu-se de el, l-a apostrofat grosolan:

„Ce-i, ma popo, tu nu te uiti la film? Ţie nu-ti plac muie­rile?“.

Parintele a ingaimat sfios un raspuns, dupa care Craciun i-a replicat:

“Roaga-te, popo, roaga-te! Dar sa stii ca nu Dumnezeul la care te rogi iti va da drumul de aici, ci tot eu, dar numai daca iti bagi mintile in cap“…

Pentru a intelege mai bine cat de “uman” era colonelul Craciun, voi repeta o caracterizare pe care i-am facut-o cu alta ocazie:

“Desi nu era chiar o bestie, o bruta sadica ase­meni altor comandanti de inchisoare, precum Goiciu sau Maromet, era totusi extrem de dur, neinduplecat si insensibil la suferintele pe care, cu buna stiinta, le provoca celor peste ale caror destine ajunsese stapan. El nu-si permitea rautati gratuite, nu actiona la nivelul instinctelor, precun cei mai sus pomeniti, ci savarsea raul deliberat, cu discernamant, pa­truns fiind de importanta misiunii pe care o avea de inde­plinit. De aceea, este cu atat mai vinovat“.

Si mai avea colonelul Craciun o “calitate”. Suferind ca orice semidoct de un accentuat complex de inferioritate, avea o placere perversa sa-i umileasca pe cei pe care ii simtea superiori (social, moral sau intelectual).

In preambulul interviului, generalul Cosma pune la in­doiala faptul ca la Aiud ar fi fost vorba de o actiune de “spa­lare a creierului”.

“Dupa revolutie – spune el – s-a vorbit si s-a scris mult in legatura cu asa-numita actiune de spalare a creierului petrecuta in penitenciarul de la Aiud, dar argu­mente viguroase au lipsit“.

N-or fi fost ele argumentele “vi­guroase”, domnule general, dar convingatoare sunt, caci constituie marturiile celor care au trait din plin aceasta tra­gedie. Desigur marturiile victimelor au gradul lor de subiec­tivitate, dar cu atat mai subiective sunt marturiile colonelului Craciun care, de fapt, nici nu sunt marturii, ci justificari. In acest interviu, el se apara, creandu-si alibiuri, atat pentru opinia publica, cat si pentru propria-i constiinta. Daca vreti argumente “viguroase”, de ce nu apelati la alte surse? La do­cumente, de exemplu, caci sunt destule si suficient de edifi­catoare. De ce nu cercetati rapoartele pe care administratia penitenciarului le trimitea periodic Ministerului de Interne, sau sutele de rapoarte prin care detinutii erau pedepsiti la izolare si reducerea ratiei alimentare, rapoarte aprobate de colonelul Craciun sau de subalternii sai? Sau de ce nu cititi declaratiile aberante facute de unii detinuti in timpul “reedu­carii” si conservate cu grija de colonelul Craciun, “pentru a fi transmise posteritatii”, dupa cum, cu malitiozitate, el in­susi zicea? De altfel, unele dintre aceste declaratii au si fost exploatate publicistic de un “istoric savant” in saptamanalul Timpul, in mai multe numere din 1995. Cum va explicati dumnevoastra ca un om care a fost robul unui ideal, pentru care a luptat si suferit ani grei de prigoana si temnita, a putut sa faca dintr-o data o astfel de declaratie?! Sa va dau doar o mostra, nu stiu cui ii apartine; am luat-o din revista mai sus amintita. S-ar putea sa fie a preotului Dumitrescu-Borsa sau a lui Tache Savin, dar nu sunt sigur. Iata ce spune “reedu­catul” respectiv, referindu-se la campaniile electorale ale le­gionarilor:

“Adunarea de la Resita, cu tot zgomotul care s-a facut in jurul ei, nu a avut nici un efect politic. A avut insa efecte de alta natura; de pe urma relatiilor prea apropiate cu vitejii echipieri, fetele au contractat diferite boli venerice ca­re s-au raspandit in randurile tineretului cu o viteza si cu o eficacitate cu mult mai mari decat fraziologia legionara despre necesitatea salvarii neamului. De aceasta amintire nu a scapat nici chiar sotia lui Jovin, seful organizatiei legionare din Resita, in casa caruia fusese gazduit un tanar comandant legionar care i-a rasplatit in felul acesta ospitalitatea… Pe drum, ca sa fie in spiritul coechipierilor sai, in popasurile pe care le-a facut pe la diferiti preoti, mosieri sau bogatasi, Codreanu insusi mai gresea paturile si nimerea langa o femeie tanara, care avea grija sa-si imbete barbatul, in timpul ospa­tului, ca sa-i tina de urat“.

Ce ziceti de o asa aberatie? Nu va intreb daca o credeti sau nu, caci, probabil, v-ati simti jignit; dar va intreb: cum putea nu om care cu un an sau doi in urma, era dispus sa moara pentru crezul sau, sa faca o ase­menea declaratie? Nu cumva este vorba, in acest caz, de un Creier spalat? Cum va explicati apoi ca un om ca Victor Biris, care timp de 20 de ani (fusese intemnitat inca din 1941) nu a facut nici cel mai mic compromis politic, moral sau de alta natura, a putut sa faca declaratiile pe care le-a facut, pentru ca apoi, la numai cateva zile de la eliberare, sa se sinucida? Nici acest caz nu constituie un argument “viguros” ca in Aiud s-au spalat creiere? Si exemple de acest fel abunda. Trebuie numai sa le cautati, tovarase general, iar apoi, dupa ce le veti fi cunoscut, sa-l intrebati pe colonelul Craciun ce metode a intrebuintat pentru a obtine asemenea declaratii. Caci litania pe care o indruga el acum suna a jus­tificare. O cunosc bine, caci a debitat-o si cu alte ocazii.

In urma cu citiva ani, prin 1993, vrand sa aflu unele amanunte in legatura cu “reeducarea”, i-am facut o vizita la locuinta sa din cartierul Militari, ocazie cu care, timp de vreo trei ore, nu a facut altceva decat sa-mi indruge aceeasi su­breda “aparare”. De asemenea, aceleasi lucruri le-a repetat cu aroganta, si intr-o emisiune televizata, cu ocazia prezentarii unui episod din “Memorialul Durerii“. Singura deose­bire intre versiunea de atunci si cea de acum este in legatura cu paternitatea initiativei actiunii de “reeducare”. Atat in discutia cu mine, cat si in emisiunea de la televizor, el sustinea, nu stiu din ce motive, ca initiativa acestei actiuni ii apartine. Acum recunoaste ca ea a fost clocita in birourile Ministerului de Interne si ale Comitetului Central si ca el a fost trimis la Aiud sa o aduca la indeplinire.

“La noul meu loc de munca – spunea el – in interviu, au mai fost in vizita si alti sefi, ca Pintilie-Pantiusa si generalul Negrea, indemnandu-ma sa-mi fac munca de reeducare cu legionarii, pen­tru ca «de asta am fost trimis aici»”.

Recunoaste, de ase­menea, ca generalul Pintilie-Pantiusa i-a facut si unele reco­mandari cu privire la felul cum sa procedeze

“La Aiud sunt banditi – pretinde ca i-ar fi spus acesta – si trebuie batut cur la ei… trebuie bagam frica in ei cu duritate si la nevoie bataie, noi trebuie facem la ei reeducare, fara sa stie c-o facem…”.

Si daca el nu a aplicat intru totul instructiunile generalului Bodnarenko Pantelei, alias Pintilie Pantiusa, si nu a recurs, decat cu foarte rare exceptii, la bataie, nu a facut-o din considerente umanitare, ci din cu totul alte motive. In primul rand, nu a facut-o din teama. O marturiseste el insusi in interviu. Avea prea proaspat in amintire ceea ce patisera tovarasii sai de breasla de la Pitesti, Gherla si de la Canal. Nu voia sa fie si el tap ispasitor, daca evenimentele ar fi evoluat nefavorabil. Apoi, era destul de inteligent ca sa inteleaga ca se poate achita de misiunea primita si prin alte metode, pentru care avea acoperirea regulamentelor pe care nu el le intocmise. Si a procedat in consecinta. La Pitesti oamenilor li s-au ucis sufletele, intr-un timp record, prin aplicarea torturii fizice si psihice neintrerupte; celor de la Aiud li s-a facut acelasi lucru, dar cu incetisorul, intrebuintandu-se metoda dresorului: “biciul si zaharul“.

Indata ce s-a instalat in noua sa functie, colonelul Cra­ciun s-a pus pe treaba. Primul lucru pe care l-a facut a fost reorganizarea detinutilor pe celule. Daca pana atunci, repar­tizarea in celule se facea, oarecum la intamplare, dupa cum se nimerea, de data aceasta formatiile de patru, cinci sau sa­se oameni, care urmau sa convietuiasca in aceeasi celula au fost cu grija alcatuite dupa anumite criterii pe care noi, deti­nutii, nu le-am putut intelege decat mult mai tarziu.

Din acest moment pentru “locatarii” Aiudului incepe o lunga perioada extrem de critica. Timp de aproape doi ani ei nu au fost nevoiti sa traiasca in aceeasi formatie, pentru ca timp de aproape doi ani in temnita Aiudului nu s-a mai facut nici o miscare. Si acest lucru a avut urmari nefaste asupra starii lor de spirit, stiut fiind ca mentinerea a doi sau mai multi oameni, timp indelungat, intre patru pereti, face convietuirea aproape imposibila. De altfel, acest lucru se si urmarea: de­gradarea relatiilor dintre oameni si slabirea rezistentei lor morale si psihice. S-au consumat atunci, in spatele usilor fe­recate, adevarate drame. Oameni echilibrati, ce pana atunci fusesera prieteni sau macar se respectau reciproc, au ajuns sa nu se mai poata suferi, sa se urasca chiar. Fiecare agresa pe fiecare cu ticurile sale, cu automatismele sale, cu obsesiile sale, si fiecare era agresat de ticurile, de automatismele si obsesiile celorlalti. Iti trebuia o mare capacitate de intelegere si o si mai mare capacitate de autocontrol pentru a-ti putea struni sentimentele ce o luau razna.

O data cu aceste masuri a fost instituit si un regim extrem de sever. Vigilenta celor care ne supravegheau a sporit considerabil si cea mai mica abatere (sau presupusa abatere) de la un regulament aberant era aspru pedepsita. Detinutul trebuia sa perceapa dureros tre­cerea timpului. Fiecare clipa trebuia sa-i fie muscatura – si muscatura ii era. S-a pedepsit mult in aceasta perioada si s-a pedepsit pentru orice. Toate aceste mizerii urmareau slabirea rezistentei fizice si sufletesti a detinutului, pentru ca atunci cand i se va propune “o alternativa”, sa o accepte.

Toate aceste realitati contrasteaza flagrant cu afirma­tiile pe care le face acum colonelul Craciun. Caci iata ce de­clara el, vroind, chipurile, sa restaureze “adevarul”:

“Trata­mentul a fost pentru toti omenesc si de apropiere, fara bat­jocura si ura, ceea ce probabil a si contribuit la rezultatele bune pe care le-am avut; n-au existat revolte sau evadari, s-au produs foarte putine acte de indisciplina, iar pedepsele au fost reduse aproape de zero“.

Citind o astfel de declaratie, tu, care stii bine cum stau, de fapt, lucrurile, caci ai simtit pe propria-ti piele “tratamentul uman” care ti s-a aplicat, cum poti sa nu te revolti?

Desigur, colonelul Craciun are dreptul sa se apere. Si se apara in felul lui, asa cum, de altfel, se apara toti marii “pa­catosi” ai epocii de trista amintire, compunandu-si “o editie revazuta, corectata si infrumusetata a propriului trecut“…

Dumnezeu sa-l ierte.

(Puncte cardinale, februarie-martie 1998, p. 16)

(din: Demostene Andronescu, „De veghe la cumpana vremilor”, Editura Christiana, Bucuresti, 2011)

Legaturi:

De acelasi autor: