Intre MARTURISIRE si RAZBUNARE

Sf. Chiril al Alexandriei: Pana unde poate merge zelul nevinovat al credintei?

1. „Dar Simon-Petru având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus” (In 18, 10)

Dar de ce era necesar, va zice cineva, ca dumnezeiescul Evanghelist să amintească şi acestea, arătând că ucenicul s-a folosit, contrar obiceiului, de sabie împotriva celor ce au venit pentru prinderea lui Hristos, purtat de o simţire mai fierbinte şi mai neîmblânzită, pentru care a şi fost mustrat de Hristos?

Expunerea acestora va părea unora de prisos, dar nu este aşa. Căci ni s-a dat această pildă spre învăţătură, ca din acest fapt să cunoaştem până unde poate merge în chip nevinovat zelul credinţei în Hristos şi ce trebuie să alegem să facem în asemenea lupte, ca să nu cădem în cele de care se supără Dumnezeu. Chipul acestei fapte nu ne lasă să întindem sabia sau să ridicăm piatra împotriva vreunora, sau să lovim cu un băţ pe cei potrivnici, cu care suntem în conflict ca urmare a credinţei în Hristos.

Căci armele noastre nu sunt trupeşti, după cuvântul lui Pavel (II Cor. 10, 4), ci trebuie să ne purtăm mai degrabă cu bunătate chiar şi faţă de cei ce vor să ne omoare, când timpul nu ne îngăduie să fugim şi să ne depărtăm de ei. Căci e mult mai bine ca, pentru nedreptăţile pe care ni le fac, să fie judecaţi de către Cel ce judecă drept, decât să cerem noi înşine socoteală cu preţul sângelui, dând ca motiv dreapta noastră credinţă şi evlavia.

2. “Iisus i-a raspuns: Daca am vorbit rau, dovedeste ca este rau, iar daca am vorbit bine, de ce ma bati?” (In 18, 23)

Domnul nostru Iisus Hristos, chiar pălmuit, nu se răzbună, deşi e Dumnezeu şi Domnul cerului şi al pământului. Iar noi, netrebnicii, care suntem pământ şi cenuşă şi asemenea ierbii, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea, câmpului; aşa va înflori” (Ps. 102, 15), când se întâmplă ca un frate să ne greşească în cuvânt şi ne supără puţin cu vorba, socotim că trebuie să ne năpustim asupra lui ca un balaur şi nu ne saturăm să-i răspundem la un cuvânt cu mii de cuvinte, nedând iertare micimilor sufletului omenesc, neînţelegând slăbiciunea comună a firii, nepotolind prin iubire frăţească patimile care ar apărea, neprivind la „începătorul şi plinitorul credinţei” noastre, Iisus (Evr. 12, 2), ci silindu-ne să ne răzbunăm cât mai aspru, deşi dumnezeiasca Scriptură zice odată:

„Căile celor ce ţin minte răul sunt spre moarte” (Rom. 11, 19), altădată: „Nici unul să nu ţineţi minte în inimile voastre răutatea fratelui” (Zah. 7, 11). Dar să ne fie pildă a bunătăţii şi a iertării mai presus de raţiune Însuşi Hristos, Stăpânul tuturor, Care şi din cauza aceasta zice către noi: „Nu este ucenicul mai presus de învăţător, nici robul mai presus de stăpânul său”.

Scoliile Parintelui Dumitru Staniloae:

Nerăspunzând la lovituri cu pedepse, Hristos nu arată o slăbiciune, ci, dimpotrivă, nu Se arată slab ca noi, nici supus patimilor noastre, cum sunt mânia, supărarea… Tocmai prin aceasta arată că nu e biruit de slăbiciunea noastră în aşa măsură, încât să fie dus cu sila la încercarea de a Se elibera de ea. Toate le suferă nu fără voie, ci cu voia. Şi, prin aceasta, e mai tare ca ele, deşi suferinţele acceptate sunt extreme.

Nu iertăm, ci ne răzbunăm, fiindcă ne vedem primejduită existenţa de cel ce ne face rău şi vrem să-i primejduim şi noi existenţa lui din teama să nu ne-o primejduiască el mai departe. Aceasta, deoarece nu credem că unirea cu Dumnezeu, izvorul puterii, ne va menţine şi spori în existenţă. Bunătatea vine din simţirea adâncimii şi bogăţiei existenţei. Putem ajuta şi pe alţii să crească în această existenţă, urmând exemplul lui Hristos.

(Din: Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, EDIMBOR, 2000)

Va recomandam si: