“AZI E JOIA MARE. Dar uite, azi, creștinii nu se mai pot împărtăși. Bisericile Tale sunt închise…” – VREMEA CERCETĂRII NOASTRE. Spovedania unui preot în numele său, al confraților săi și al credincioșilor

Preot Florin Moldovan:

E Joia Mare…

E Joia Mare. Azi, Tu, Doamne, ai stat la masă cu cei doisprezece, ai luat pâinea, ai mulțumit, ai binecuvântat, ai frânt, ai dat și ai zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Ai luat vinul, l-ai binecuvântat și ai zis: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu!”. Apoi ai poruncit: „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea!”.

Și  ucenicii  au  împlinit  porunca  Ta. Căci au crezut în cuvintele Tale. Tu ai zis „Acesta  este  Trupul  Meu” –  și  ei  Te-au  crezut. Tu  ai  zis: „Acesta  este  sângele  Meu” – și  ei  te-au  crezut. Au  fost  încredințați că  acolo, deși văd o smerită bucățică de pâine și câteva picături de vin, acolo e Trupul și Sângele Tău. Cu adevărat. De aceea, atunci când creștinii se adunau ca Biserică, ei nu doar vorbeau despre Tine și învățătura Ta, ci se și împărtășeau – cu Tine. „Stăruiau  în  învățătura  apostolilor, în  părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2.42). Și asta în fiecare zi. Mai apoi, în fiecare Duminică. De ce-ar fi săvârșit ei „frângerea  pâinii” de fiecare dată când se adunau, deci, atât de des, prin catacombe, adesea noaptea, de ce și-ar fi riscat viața în vremea persecuțiilor, dacă ar fi crezut că e doar un ritual, doar ceva  simbolic, cum  au  început  unii, de la Reformă încoace să zică. De parcă Tu ai fi zis: „Acesta este simbolul Trupului Meu” sau „Acesta este simbolul Sângelui  Meu”. Nu, aceștia din urmă, Doamne, nu  Te-au crezut pe cuvânt. S-au crezut înțelepți și s-au apucat să Îți explice ei ce-ai vrut Tu să zici. Și au adăugat cuvintele lor în Scripturile Tale.

Azi e Joia Mare. Dar uite, azi, creștinii nu se mai pot împărtăși. Bisericile Tale sunt închise. Ne împărtășim numai noi, preoții. Dar cu strângere de inimă. Căci cum spun eu, preotul, în Biserica goală, „Pace tuturor” și „Harul  Domnului nostru Iisus Hristos… să  fie cu voi cu toți”, numai Tu știi.

Dar, cum ziceam acum câteva zile, de Florii (când vorbeam singur în biserica goală, sau poate cu Tine vorbeam, sau poate cu credincioșii nevăzuți, nici nu mai știu), e vremea cercetării noastre. Și-atunci, să ne cercetăm. Cât putem.

Doamne, ai îngăduit aceasta ca să înțelegem cu toții câte ceva. Să înțelegem, de pildă, ce e o biserică goală. Să înțelegem ce e preotul fără credincioși. Ce sunt credincioșii fără preot. Ce suntem noi toți fără Sfânta Liturghie. Ce e Biserica fără adunarea concretă a membrilor ei.

Poate ne cercetezi, întâi, pe noi, clericii. Cu ce să încep? Poate cu asta. De câte ori nu ne-am crezut noi stăpânii Bisericii Tale?! Și am așteptat doar slavă de la oameni. Iată acum nu are cine să ne mai laude. Suntem regi fără supuși, părinți fără fii, papi fără putere. Am zis că vrem să Te slujim pe Tine și pentru asta vrem să fim preoți. Dar am mințit. Ne-am mințit chiar și pe noi înșine – aceasta până ne-am văzut cu sacii în căruță, adică până când au fost puse mâinile Tale peste noi, până când am apucat cu mâinile noastre Altarul Tău. Dar noi, de fapt, ne doream să fim bine aranjați în viața aceasta (despre care predicăm altora că e o deșertăciune).

Ți-am făcut biserici, Doamne, dar n-am făcut din sufletele noastre biserici. Am lucrat omenește, dar nu ne-am sfințit. Și, ca atare, n-avem prooroc dintre noi și printre noi, care să ne deslușească ceea ce, de fapt, trăim astăzi. Și ceea ce vom trăi mâine. Da, avem înțelepți lumești, doctori în teologie, profesori, arhimandriți, etc. Aceștia toți știu, toți predică, toți dau sfaturi, toți încurajează. Dar funcționează cu adevărat? Chiar știm ce avem de făcut?

Dar, mai ales, de câte ori, Doamne, nu am săvârșit această Mare Taină a Împărtășaniei, Taina Tainelor și Taina Bisericii, fără cutremur sfânt, în grabă, plictisiți? Fără să ne dăm seama la ce Măreție suntem chemați a fi părtași. Tu ai zis aceste cuvinte la Cina cea de Taină și acum m-ai pus și pe Mine să le rostesc. Eu să rostesc cuvintele Tale. Să-Ți dau vocea mea. Și toate gesturile Tale mie mi le-ai dat. Ca să fac eu ceea ce ai făcut Tu. Atunci. Adică, azi, în Joia Mare. Și eu, ca un nesimțit, nu m-am gândit prea des la asta, am săvârșit doar un ritual, atent la tipic, la literă și simboluri, și nu la Tine, Cel ce Acolo erai, nevăzut, dar real, și, prin Mâna Ta cea puternică ne împărtășeai pe toți. M-am grăbit, m-am fățărnicit, m-am mândrit. Și m-am gândit la deșertăciuni în timp ce Te țineam în palmele mele, în timp ce Sângele Tău se amesteca cu sângele meu. De câte ori, eu, preotul Tău, nu am întins mâna spre potir și am zis „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu care se varsă pentru voi” (adică, și pentru mine), și nu aveam nici o simțire, nici o lacrimă, nimic? Și câte ar mai fi de mărturisit…

Poate, apoi, Doamne, îi cercetezi și pe frații creștini. Căci și tu, frate creștine, numai nu găseai timp de rugăciune și de citire a Scripturilor. Iată acum ai timp. Dar te rogi? Citești cuvintele Domnului? Sau tot televizorul te ispitește, tot el e cel mai important? Iată, acum poate ai vrea să te împărtășești. Dar nu poți. Ai avut sute, ce zic sute, mii de Duminici și zile la dispoziție ca să te spovedești și să te împărtășești, dar adevărul e că nu ți-a păsat. N-ai crezut că acolo, în Potir, e viața ta. N-ai crezut că cine nu va mânca și nu va bea Trupul și Sângele Domnului nu are viață întru el, cum Însuși Domnul a spus (In. 6,53). N-ai crezut că Acolo e cea mai importantă Lucrare din toate câte sunt. Poate ai zis: Lasă, mă voi împărtăși în Postul Mare, sau de Paști. Și, iată, acum, e Postul Mare, vin Sfintele Paști, și nu mai poți.

Sau, poate, atunci când te-ai împărtășit, ai făcut-o tot așa, ca mine, formal, fără dragoste de Domnul. Ai zis: așa trebuie să fac de Paști și de Crăciun, hai, fie, și de Rusalii. Să înșir câteva păcate sub patrafir, să zic „Cred, Doamne, și mărturisesc...”, să deschid gura și…, gata, mi-am făcut datoria. Dar tot acela ai rămas. Nimic nu s-a schimbat în viața ta. L-ai luat pe Hristos și n-ai înțeles că El e cu Tine. L-ai dus la crâșmă, L-ai afumat cu tutun, ai privit la desfrânări, ai spus miciuni, ai nedreptățit, ai, ai, ai… Și Hristos era în tine. Și, poate, acum El vrea să-ți arate că e destul. De-acum trebuie să-L primești altfel, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. E adevărat, și până acum ai zis asta, dar cam numai atât, ai zis, ai repetat după preot. De acum chiar trebuie s-o faci cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, și, dacă se poate, și cu o lacrimă. Căci e Sângele vărsat pentru tine. Iată, acum e timpul în care nu mai poți primi acest Sânge care, totuși, încă se mai varsă, acest Trup care, uimitor, se tot frânge. Cel puțin o vreme n-o să poți. Doar o să-L vezi la televizor. Ca să-ți fie dor. Ca să te gândești: Cum mă voi împărtăși când va veni iarăși libertatea? (Dacă va mai veni vreodată. Dacă vor mai fi toate așa cum au fost cândva). Și câte ai mai avea de mărturisit…

Acum, dacă te-ai cercetat, poate simți ceva, măcar un dor. Poate puțină căință. Și chiar o lacrimă îți umezește ochiul. Și asta e bine. E un har dacă ți-e dor de Sfânta Împărtășanie!

Sau, poate, vai, chiar și acum nu-ți pasă. Altul ți-e gândul, alta dorința. Privești la știri toată ziua, numeri morții, infectații, înjuri guvernul, poliția, admiri medicii, te îngrozești o clipă, apoi iei antidotul: faci glume, postezi tot felul de poante, te joci pe internet ca un copil, afli ce meserie ți se potrivește, te încurajezi singur, totul va fi bine, vom scăpa noi și de asta, cânți pe balcon, încurajezi pe unul, pe altul (ca să te încurajezi tot pe tine), declari că îi iubești pe toți, faci o mică donație, aștepți vaccinul miraculos, s-a descoperit, nu s-a descoperit, ori poate ne salvează căldura, oricum cei morți aveau și alte probleme de sănătate, diabet, etc, iar tu nu, nu ai, ești sănătos, ești în putere, șamd. Și inima ta tot împietrită a rămas. Tot n-ai priceput nimic. Tot numai la soluții omenești recurgi. Iar Paștele ăsta, din izolare, tot ca pe vremuri o să-l petreci, ca un bun creștin. Cozonaci, miel, pască, vin, chef! În anii trecuți tot nu mergeai la biserică, acum, vorba aia, ai pretext binecuvântat, respecți legea, biserica e închisă. Dar o să stai în picioare în Noaptea Sfântă ascultând Slujba? Și câte, nu-i așa, ar fi de mărturisit… Atunci, ce se mai poate face că să te trezești din necredință și nesimțire? Ce?… Ce necaz să-ți mai trimită ție Domnul?

*

Dar eu, totuși, Doamne, cred că pentru mila Ta, vei deschide din nou bisericile. Și din nou va putea să vină tot creștinul: să Te laude, să-Ți mulțumească și, mai ales, să Te primească. Dar, oare, atunci nu vom uita iarăși, cu toții, cler și popor, ca faraon odinioară, tot dorul de acum, toată lacrima, toată promisiunea de azi? Și iarăși vom săvârși Sfintele Liturghii cu nepăsare, iarăși ne vom crede un fel de împărați bizantini, iarăși va zice creștinul: lasă, mă voi împărtăși la celălalt Paști, mă voi schimba mâine, voi fi mai bun de Crăciun (când, iarăși, Coronavirusul va fi la datorie)?

Legaturi:

***