AVEM NEVOIE DE SEMNE SI MINUNI? sau Despre smeritele binefaceri dumnezeiesti

1-05-2009 Sublinieri

christ-heals-the-blind-and-the-lame.jpg

Partea a doua

“Năzuinţa, întâlnită în societatea creştină de astăzi, de a vedea minuni şi chiar de a face minuni nu trebuie lăsată nebăgată în seamă. Această năzuinţă trebuie cercetată amănunţit. Năzuinţa spre săvârşirea de minuni e foarte doje­nită de către Sfinţii Părinţi: această năzuinţă dă în vileag amăgirea de sine ca­re trăieşte în suflet şi stăpâneşte sufletul, întemeiată pe părerea de sine şi slava deşartă.

Marele îndrumător al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, cugetă în aceas­tă privinţă precum urmează:

„Domnul este în toată vremea Ocrotitor apropi­at de sfinţii Săi; însă fără nevoie nu arată puterea Sa prin vreun lucru şi semn simţit, ca ocrotirea Lui să nu se facă pentru noi un lucru obişnuit, ca să nu ne pierdem cuvenita evlavie către Dânsul şi să nu slujească drept pricină de vă­tămare. Aşa face El, purtând de grijă pentru sfinţi: îi lasă ca în orice împreju­rare trudnică să arate nevoinţă după puterea lor şi să se ostenească la rugăciu­ne; totodată, le arată că nici o clipă nu încetează tainica Lui purtare de grijă pentru ei. Iar dacă strâmtorarea întrece măsura înţelegerii lor, dacă slăbesc şi nu sunt în stare să lucreze din pricina fireştii lor neputinţe, Insuşi săvârşeşte cele de trebuinţă pentru a-i ajuta, potrivit măririi stăpânirii Sale, precum se cade şi precum ştie. El îi întăreşte pe cât se poate în chip tainic, punând în ei puterea de a-şi birui necazurile. El descurcă necazul cel încurcat – îl descur­că prin înţelegerea pe care o dăruieşte de la Sine – şi prin priceperea purtării Lui de grijă îi îndeamnă la slăvirea Lui, care e de folos în toate împrejurările. Iar atunci când împrejurările cer ajutor vădit, El face, după nevoie, şi aceas­ta. Mijloacele şi chipurile în care ajută El sunt cele mai înţelepte. Ele ajută în sărăcie, în nevoie, şi nu lucrează fără noimă. Cel ce cutează să Il roage pe Dumnezeu pentru săvârşirea vreunui lucru neobişnuit fără a fi silit de nevo­ie, cel ce doreşte ca prin mâinile lui să se săvârşească minuni şi semne este is­pitit în mintea sa de diavol, care îşi bate joc de el; se arată stăpânit de slava deşartă şi neputincios cu conştiinţa. Se cuvine a cere ajutorul lui Dumnezeu la necaz; a-l ispiti pe Dumnezeu fără nevoie este un lucru aducător de neno­rocire. Cu adevărat, nedrept e cel care doreşte lucrul acesta. Aflăm în Vieţile Sfinţilor pilde ale faptului că Domnul a împlinit asemenea dorinţe, dar arătându-şi nebinevoirea. Cel ce voieşte şi doreşte lucrul acesta în chip samavolnic, fără să fi fost silit de nevoie, cade din starea păzirii de sine şi se abate de la înţelegerea adevărului. Dacă cel care cere aşa ceva este ascultat, vicleanul afla în el loc – fiindcă un asemenea om umblă înaintea lui Dumnezeu fără evla­vie, cu obrăznicie – şi îl aruncă în mai mari căderi. Adevăraţii drepţi nu doar că nu doresc să fie făcători de minuni, ci şi atunci când li se dă darul facerii de minuni se leapădă de el. Ei nu doresc aceasta nu doar de ochii lumii, ci nici in sine, în taina inimilor lor. Oarecare dintre Sfinţii Părinţi, din pricina curăţiei sale, a primit de la harul lui Dumnezeu darul de a înainte-vedea pe cei care veneau la dânsul; el însă L-a rugat pe Dumnezeu – şi a cerut prietenilor săi sa se roage pentru acelaşi lucru – ca acest dar să fie luat de la el. Dacă unii dintre sfinţi au primit dăruiri [harisme], le-au primit pentru că era nevoie sau pen­tru simplitatea lor; alţii le-au primit pentru că aşa a socotit de cuviinţă Duhul lui Dumnezeu, Care sălăşluia în ei, iar nicidecum la întâmplare, fără temei… Adevăraţii drepţi gândesc neîncetat că sunt nevrednici de Dumnezeu. Faptul că se socotesc ticăloşi, nevrednici de purtarea de grijă dumnezeiască, măr­turiseşte adevărul lor”[16].

Din cugetarea aceasta sfântă reiese că cei ce doresc a săvârşi semne doresc aceasta din trupească înfierbântare, fiind traşi de patimi pe care nu şi le pricep, chiar dacă li se pare, poate, că sunt călăuziţi de râvna pentru lucrarea lui Dumnezeu.

In aceeaşi stare de amăgire de sine şi înfierbân­tare se află şi cei care doresc să vadă semne. A-L ispiti pe Dumnezeu este un lucru care calcă evlavia faţă de El şi este întotdeauna oprit; este îngăduit a cere ajutorul lui Dumnezeu la mare nevoie, atunci când nu avem mijloace proprii de a ieşi din ea; alegerea mijloacelor de ajutorare trebuie să o lăsăm însă în sea­ma lui Dumnezeu, încredintându-ne voii si milei Lui. Domnul trimite întotdeauna mijloc de ajutorare care este folositor pentru suflet: el ne dă şi ajutorul de care avem nevoie, şi în acest ajutor dă sfânta gustare a smereniei.

Ajutorul nu e împreunat cu strălucire exterioară, aşa cum ar pofti cugetarea trupească, pentru ca sufletul să nu se vatăme în urma satisfacerii slavei sale deşarte. Şi in lucrul lui Dumnezeu, în însăşi slujirea Bisericii, trebuie să chemăm neîncetat binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să credem ca doar mijloacele dumnezeieşti, duhovniceşti, pot fi folositoare pentru credinţa şi cucernicie, iar nicidecum mijloacele propuse de cugetarea trupească.

Este greu pentru oameni să poarte slava fără a suferi vătămare sufletească[17]. Acest lucru este greu nu numai pentru cei pătimaşi sau pentru cei care se lup­tă cu patimile, ci şi pentru cei care au biruit patimile, şi pentru sfinţi. Chiar dacă li s-a dăruit biruinţa asupra păcatului, putinţa de schimbare nu li s-a luat, nu li s-a luat putinţa de a se întoarce la păcat şi sub jugul patimilor, unde s-au întors unii, din pricina lipsei de priveghere asupra lor înşişi, îmbinată cu îngăduirea încrederii în sine, în propria stare duhovnicească. Aplecarea spre trufie rămâne, precum bagă de seamă Preacuviosul Macarie cel Mare, chiar şi în sufletele cele mai curăţite[18].

Tocmai această aplecare slujeşte drept temei al pervertirii şi abaterii de la calea dreaptă. Din pricina ei, darul tămăduirii şi celelalte daruri văzute sunt foarte primejdioase pentru cei cărora le-au fost da­te, fiindcă se bucură de o mare preţuire din partea oamenilor trupeşti şi robiţi simţurilor, sunt proslăvite de către ei. Darurile nevăzute, harice, neasemuit mai înalte decât cele văzute, cum ar fi darul călăuzirii sufletelor la mântuire şi al tămăduirii lor de patimi, nu sunt înţelese şi băgate în seamă de către lume: aceasta nu numai că nu îi proslăveşte pe slujitorii lui Dumnezeu care au daru­rile acestea, ci îi şi prigoneşte, fiindcă ei lucrează împotriva principiilor lumii, fiindcă ei pun în primejdie domnia stăpânitorului acestei lumi[19]. Milostivul Dumnezeu dă oamenilor ceea ce le este cu adevărat de trebuinţă si de folos, chiar dacă ei nu înţeleg lucrul acesta şi nu pun preţ pe el – nu le dă ceea ce es­te oricum de puţin folos, iar adesea poate fi foarte vătămător, deşi cugetarea trupească şi neştiinţa însetează fără saţ de el şi îl caută.

„Mulţi”, spune sfântul Isaac Sirul, „au săvârşit semne, au înviat morţi, s-au ostenit pentru întoarcerea celor rătăciţi, au făcut minuni mari, au adus pe alţii la cunoştinţa de Dum­nezeu, iar după aceea chiar ei, care dăduseră viaţă altora, au căzut în patimi spurcate şi urâcioase, s-au omorât pe sine”[20]. Preacuviosul Macarie cel Mare istoriseşte că un oarecare nevoitor care vieţuia împreună cu el primise darul vindecărilor cu o asemenea îmbelşugare încât tămăduia bolnavii prin singu­ră punerea mâinilor – însă, fiind proslăvit de oameni, s-a trufit şi a căzut în adâncul păcatului[21].

In Viaţa Preacuviosului Antonie se face pomenire de un tânăr monah care poruncea măgarilor sălbatici în pustie. Când Sfântul Antonie cel Mare a auzit de această minune şi-a arătat neîncrederea în întocmirea sufletească a făcătoru­lui de minuni, nu a întârziat să vină veste despre amara cădere a monahului[22].

In al patrulea veac vieţuia în Egipt un bătrân sfânt, care avea un deosebit dar al facerii de minuni, şi din pricina lui se bucura de o uriaşă slavă între oa­meni. Degrabă a băgat de seamă că trufia punea stăpânire pe el şi nu era în stare s-o biruie prin propriile sforţări. Bătrânul a alergat la Dumnezeu cu rugăciuni preafierbinţi ca să îi fie îngăduit, pentru a se smeri, să se îndrăcească. Dumnezeu a împlinit cererea lui cea insuflată de smerita cugetare şi a îngăduit satanei să intre în el. Bătrânul a fost supus de-a lungul a cinci luni tuturor acceselor unui îndrăcit; au fost siliţi să-l ferece în lanţuri; poporul care mai înainte vreme se aduna la el gloată, proslăvindu-l ca pe un mare sfânt, l-a pă­răsit, spunând peste tot că şi-a pierdut judecata – iar bătrânul, izbăvindu-se de slava omenească şi de trufia care se zămislise în el pe temeiul acestei slave a mulţumit lui Dumnezeu, Care l-a mântuit de la pierzanie. Mântuirea a fost săvârşită prin mijlocirea unui chin neînsemnat şi a unei necinstiri neînsem­nate înaintea oamenilor trupeşti, care nu pricepeau că din pricina semnelor diavolul îi pusese bătrânului la cale un necaz, iar prin mijlocirea îndrăcirii vadite bătrânul fusese întors la calea neprimejduită de minunata milostivire a lui Dumnezeu[23].

Acum devine limpede pricina pentru care marii Părinţi, Sisoe, Pimen şi alţii, având dar îmbelşugat al tămăduirilor, se străduiau să îl ascunda: ei nu aveau încredere în sine, ei cunoşteau că omul poate să se schimbe les­ne, şi se îngrădeau [păzeau] de nenorocirea sufletească prin smerenie[24]. Pronia lui Dumnezeu a îngăduit ca asupra sfinţilor apostoli, cărora li se dăduse darul facerii de minuni în ajutorul propovăduirii, să vină totodată necazuri şi pri­goane grele, anume pentru a-i feri de îngâmfare. Grăieşte Sfântul Isaac Sirul:

„Dăruirea [harisma] fără ispitire este pieire pentru cel care o primeşte. Daca lucrarea ta este plăcută lui Dumnezeu şi El îţi va da ţie dăruire, roagă-L să-ţi dea şi înţelegere, ca să pricepi în ce chip să te smereşti având darul, sau ori sa pună pază dăruirii (pază a darului au fost la sfinţii apostoli necazurile îngădu­ite de Dumnezeu asupra lor), ori să ia de la tine dăruirea, ce poate fi pricină a pierzaniei tale: fiindcă nu toţi pot să păzească bogăţia fără a se vătăma[25].

Vederea pe care o are înţelegerea duhovnicească asupra bolilor trupeşti si a vindecării lor minunate este cu totul alta decât vederea cugetării trupeşti. Cugetarea trupească socoate bolile ca fiind nenorociri, iar vindecarea de ele – îndeosebi cea minunată – ca fiind cea mai mare fericire, puţin păsându-i da­că vindecarea este însoţită de folos sufletesc sau vătămare sufletească. Inţele­gerea duhovnicească vede atât în bolile trimise de Pronia lui Dumnezeu cât si în vindecările dăruite de Harul Dumnezeiesc mila lui Dumnezeu faţă de om. Luminată cu lumina cuvântului dumnezeiesc, înţelegerea duhovnicească ne învaţă să ne purtăm în amândouă împrejurările în chip plăcut lui Dumnezeu şi mântuitor pentru suflet. Ea ne învaţă că e îngăduit să cerem de la Dumnezeu vindecarea unei boli dacă avem hotărârea nestrămutată de a întrebuinţa sănătatea şi puterile redobândite în slujba lui Dumnezeu, nicidecum în slujba deşertăciunii şi păcatului. Altminteri, tămăduirea minunată va sluji doar spre mai mare osândă, va atrage mai mare pedeapsă vremelnică şi veşnică. Despre lucrul acesta a dat mărturie Domnul. După ce l-a tămăduit pe slăbănog, El i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos. De acum nu mai păcătui, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rau (In. 5, 14). Neputincios e omul, lesne plecat spre păcat. Dacă unii sfinţi, care aveau darul haric al vindecărilor, care erau bogaţi în dreapta socotinţă du­hovnicească, s-au supus căderii în păcat şi au căzut, asta înseamnă că oamenii trupeşti, care nu au o idee limpede cu privire la lucrurile duhovniceşti, cu atât mai lesne pot întrebuinţa în chip rău darul lui Dumnezeu. Şi mulţi l-au între­buinţat în chip rău! După ce au primit în chip minunat vindecare de boală, ei nu au luat aminte la binefacerea dumnezeiască si la îndatorirea lor de a fi recunoscători pentru binefacere, au început să ducă viaţă păcătoasă, au întors darul lui Dumnezeu spre vătămarea lor, s-au înstrăinat de Dumnezeu, au pier­dut mântuirea. Din această pricină, vindecări minunate ale bolilor trupeşti au loc rareori, deşi cugetarea trupească le cinsteşte foarte mult şi le doreşte foarte mult. Cereţi şi nu primiţi, spune Apostolul, fiindcă rau cereţi, ca întru patimile voastre să cheltuiţi (Iac. 4, 3).

Inţelegerea duhovnicească ne învaţă că bolile şi celelalte necazuri pe care Dumnezeu le trimite oamenilor sunt trimise dintr-o deosebită milostivire dumnezeiască: precum doctoriile amare bolnavilor, şi ele dau mântuirii noas­tre, veşnicei noastre fericiri, un ajutor cu mult mai de nădejde ca vindecările minunate. Adeseori, foarte adeseori, boala este o binefacere mai mare decât tămăduirea, dacă aceasta ar veni; boala este o binefacere atât de vitală încât îndepărtarea ei prin vindecare ar însemna îndepărtarea unui bine duhovnicesc cât se poate de mare, care nu suferă asemuire cu binele vremelnic adus de vindecarea bolii trupeşti. Săracul, bolnavul Lazăr, cel pomenit în Evanghelie, nu a fost vindecat de boala sa cea grea, nu a fost izbăvit de sărăcie, s-a săvârşit în acea stare în care s-a chinuit vreme îndelungată, însă pentru răbdarea sa a fost suit de îngeri în sânul lui Avraam (Lc. 16, 22). Sfânta Scriptură mărturiseşte pe toată întinderea sa că Dumnezeu trimite feluritele necazuri, printre care şi bolile trupeşti, acelor oameni pe care îi iubeşte (Evr. 12, 6 şi în conti­nuare). Sfânta Scriptură spune cu tărie că toţi sfinţii lui Dumnezeu, până la unul, şi-au săvârşit călătoria pământească pe calea cea îngustă şi spinoasă, pli­nă cu necazuri şi lipsuri de tot felul (Evr. 12, 3). Intemeindu-se pe o astfel de concepţie despre necazuri, adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu s-au purtat în ce priveşte necazurile care se abăteau asupra lor cu cea mai mare înţelepciune şi lepădare de sine.

Ei întâmpinau necazul, oricare ar fi fost el, ca pe un lucru de care erau vrednici[26], crezând din tot sufletul că necazul nu ar fi venit de nu l-ar fi îngăduit Dreptul Judecător şi Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuinţe­lor celui cu pricina. La venirea necazului, primul lucru era conştiinţa că sunt vrednici de el. Ei căutau şi aflau totdeauna în sine pricina necazului. Dupa aceea, dacă vedeau că necazul îi împiedică să placă lui Dumnezeu, se întorceau către Dumnezeu cu rugăciune pentru izbăvirea de necazuri, lăsând împlinirea sau neîmplinirea cererii la voia lui Dumnezeu, nesocotind nicidecum drept corectă concepţia lor despre necaz. Aceasta nici nu putea fi corectă: judecata unui om – care este mărginit, fie el şi sfânt – nu cuprinde şi nu vede toate pricinile necazului aşa cum le cuprinde şi le vede atoatevăzătorul ochi al lui Dumnezeu, Care îngăduie să vină necazuri asupra robilor Săi, asupra celor iu­biţi ai Săi. Sfântul Apostol Pavel de trei ori s-a întors către Dumnezeu cu ru­găciune ca îngerul satanei, care îl împiedica pe Apostol în răspândirea creştinis­mului, să fie înlăturat. Pavel nu a fost ascultat: judecata lui Dumnezeu în această privinţă era alta decât cea a de Dumnezeu insuflatului Apostol (II Cor. 12, 7-10). Incredinţarea în voia lui Dumnezeu, dorinţa nefătarnică si evlavioasă ca aceasta să se săvârşească asupra noastră, este o urmare de neînlăturat, firească, a dreptei socotinţe adevărate, duhovniceşti. Sfinţii monahi, atunci când erau supuşi bolilor, le primeau ca pe o foarte mare binefacere de Dumnezeu, nu căutau tămăduire, chiar dacă vindecările minunate se săvarşeau mai mult în rândurile lor. Ei doreau să îndure cu răbdare şi cu smerenie lucrul îngăduit de Dumnezeu, crezând şi mărturisind că el este mai de folos pentru suflet decât orice nevoinţă pe care şi-ar fi luat-o asupră-le de voia lor. Preacuviosul Pimen cel Mare spunea:

„Trei lucrări călugăreşti sunt deopotrivă în vrednicie: atunci când se linişteşte cineva în chip nerătăcit, atunci când este cineva bolnav si dă mulţumită lui Dumnezeu, atunci când cineva face ascultare cu gând curat”[27].

In Schitul Egiptului, acolo unde petreceau sfinţi mo­nahi de cele mai mari măsuri, trăia Preacuviosul Veniamin. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a dăruit din belşug darul tămăduirii bolilor. Având darul acesta, el însuşi a fost supus unei boli (hidropizie) grele şi lungi, şi se umflase în chip neobişnuit. Părinţii au fost siliţi să-l mute din chilia lui în al­ta, mai încăpătoare. Pentru aceasta a trebuit să fie scoase uşile de la chilie. In noua locuinţă i-au făcut un loc de stat aparte [special], fiindcă în pat nu putea să zacă. Aflându-se într-o asemenea stare, Preacuviosul continua să îi vindece pe ceilalţi, iar pe cei care, văzând pătimirile lui, îl compătimeau, îi îndemna sa se roage pentru sufletul lui, fară a se îngriji de trup. „Atunci când trupul meu este sănătos”, spunea el, „nu am cine ştie ce folos de la el; iar acum, supus fi­ind bolii, el nu-mi aduce nici o vătămare”[28]. Avva Petru spunea că cercetând cândva pe Preacuviosul Isaia Pustnicul şi aflându-l suferind de o boală grea, şi-a arătat compătimirea – la care Preacuviosul a răspuns:

„Aşa îngreunat fiind de boală, şi de-abia pot ţine pomenirea vremii celei înfricoşate (a morţii şi ju­decăţii lui Dumnezeu); dacă trupul meu ar fi sănătos, aducerea aminte de această vreme mi-ar fi străină cu desăvârşire. Atunci când trupul este sănătos, el e mai înclinat spre stârnirea unor fapte vrăjmaşe lui Dumnezeu. Necazurile ne slujesc drept ajutor spre păzirea poruncilor lui Dumnezeu[29]”.

Sfinţii Părinţi, atunci când îi atingeau boli şi alte necazuri, în primul rând se străduiau să ara­te răbdare, atât cât depindea de ei: ei foloseau mustrarea de sine şi osândirea de sine, silind prin ele inima să rabde[30]: ei îşi aduceau aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de muncile cele veşnice, de a căror amintire slăbeşte însemnătatea şi simţirea necazurilor pământeşti (Mt. 10, 28-31); ei îşi înălţau gândul la Pronia lui Dumnezeu, îşi aminteau făgăduinţa Fiului lui Dumnezeu de a rămâne totdeauna împreună cu următorii Săi şi de a-i păzi, prin aceasta îşi chemau inima la seninătate şi bărbăţie (Mt. 28, 20); ei se sileau să dea slavă lui Dumnezeu şi să Ii mulţumească pentru necaz, se sileau să îşi conştientizeze păcătoşenia, care cere pedeapsă pedagogică şi învăţare de minte din pricina dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, din pricina chiar a bunătăţii lui Dumnezeu. Pe lângă propria osteneală după putinţă de a dobândi răbdare, ei înmulţeau rugăciunile osârdnice către Dumnezeu pentru dăruirea darului duhovnicesc – răbdarea harică, care este nedespărţită de un alt dar duhovnicesc – smerenia harică, care împreună cu cel dinainte slujeşte drept chezăşie nemincinoasă a mântuirii si fericirii veşnice.

Marii Părinţi săvârsitori de semne nu tămăduiau – ceea ce le-ar fi fost atât de lesne – pe ucenicii lor supuşi din îngăduinţa sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu unor boli grele, pentru a nu-i lipsi de spori­rea duhovnicească ce negreşit este adusă de boala îndurată potrivit predaniei morale a Bisericii. Igumenul chinoviei din Gaza, Preacuviosul Serid, ucenicul Marelui Varsanufie, care se liniştea în aceeaşi chinovie, a fost bolnav vreme îndelungată. Unii dintre mai-marii obştii l-au rugat pe cel Mare să îl vindece pe igumen. Sfântul Varsanufie a răspuns: „Pentru sănătatea fiului meu s-ar putea ruga lui Dumnezeu unii dintre sfinţii aflători aici – fapt despre care l-am ves­tit – ca să nu fie bolnav nici măcar o zi; însă atunci nu ar primi roadele răbdării. Boala aceasta este foarte folositoare pentru deprinderea răbdării şi a recunoştinţei faţă de Dumnezeu”[31]. Lămurind de ce necazurile sunt neapărat trebuincioase pentru nevoitorul lui Hristos, Sfântul Isaac Sirul grăieşte:

„Ispita este de folos fiecărui om. Dacă ea a fost de folos lui Pavel, atunci toată gura să se astupe şi vinovată să fie toată lumea lui Dumnezeu (Rom. 3, 19). Nevoitorii sunt supuşi ispitei pentru a înmulţi bogăţia lor; cei slabi – pentru a fi păziţi de ceea ce este vătămător pentru ei; cei ce dorm – pentru a se trezi; cei care stau departe – ca să se apropie de Dumnezeu; casnicii – ca să devină şi mai casnici. Fiului neînvăţat nu i se dă pe mână bogăţia tatălui său, fiindcă nu ştie s-o iconomisească spre folos. Din această pricină, Dumnezeu mai întâi încearcă şi chinuie pe om, iar după aceea dă şi dăruirea [harisma]. Slavă Stăpânului, Care prin doctorii amare ne aduce desfătarea sănătăţii (duhovni­ceşti). Nu este om care să nu sufere necaz în vremea cât deprinde (legea du­hovnicească). Nu este om căruia să nu i se pară amară vremea în care este adă­pat cu băutura ispitelor. Fără acestea însă nu este cu putinţă a dobândi tărie sufletească. Şi nici a răbda nu este de la noi. Cum ar putea vasul din lut să ţină subţirimea apei, dacă nu va fi întărit mai înainte de focul cel dumnezeiesc? Dacă întru cucernicie, întru necontenită dorire a răbdării, o vom cere pe aceasta lui Dumnezeu, toate le vom primi întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[32].

jews-looking-for-a-sign-from-christ2.jpg

Partea a treia

Inaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos vor fi semne în soare şi în lună şi în stele, marea va da sunet şi se va tulbura (Lc. 21, 25). Cum vor putea fi deosebite aceste semne de semnele lui Antihrist? Cum vor putea fi deosebi­te, fiindcă şi el va da semne în soare, în lună, în stele, în văzduh?[33]

Cele din­tâi semne vor fi adevărate, lucru prin care se vor deosebi cu totul de semne­le lui Antihrist, care vor fi alcătuite din fenomene amăgitoare ale simţurilor. Săvârşitorii minunilor lui Antihrist vor fi Antihrist şi apostolii lui; semnele în soare, lună şi stele ce vor vesti venirea lui Hristos se vor arăta de la sine, fără vreo mijlocire. Luminătorii cereşti îşi vor împlini menirea lor, pentru care ele, la porunca Ziditorului, au început a străluci pe cer (Fac. 1,4). Ele şi-au îm­plinit deja această menire la naşterea lui Hristos prin steaua minunată (Mt. 2, 2); au împlinit-o şi la răstignirea Dumnezeu-Omului, atunci când soarele s-a ascuns în plină zi sub acoperământul întunecat al beznei (Mt. 27, 45). Sfântul Evanghelist Matei spune că după trecerea necazurilor pricinuite de stăpânirea lui Antihrist va avea loc fără întârziere venirea lui Hristos, şi ea va începe prin aceea că soarele se va întuneca, şi luna nu va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer (Mt. 24, 29). Aceşti luminători vor rămâne la locurile lor, bagă de sea­mă Fericitul Teofilact al Bulgariei, însă ei se vor întuneca şi vor apărea privi­rilor omeneşti ca şi cum ar fi pierit de pe tăria cerului, din pricina belşugului de lumină cerească ce va lumina lumea pregătită pentru primirea Domnului întru slava Lui.

Indrăznim a numi învăţătura despre minuni şi semne înfăţişată de către noi învăţătură a Sfintei Biserici Ortodoxe, învăţătură a Sfinţilor ei Părinţi. Necesitatea vitală a unei expuneri exacte şi, pe cât se poate, amănunţite a aces­tei învăţături este limpede. Adevăratele semne au fost ajutătoare spre adevăra­ta cunoaştere de Dumnezeu şi spre mântuirea cea dăruită prin aceasta; sem­nele mincinoase au fost ajutoare ale rătăcirii şi ale pierzării ce vine din aceasta. Lucrarea semnelor pe care le va săvârşi Antihrist va fi cu osebire cuprinzătoa­re şi puternică, va atrage nefericita omenire la recunoaşterea trimisului sata­nei drept dumnezeu. Ziditoare, mângâietoare, de suflet mântuitoare, evlavi­oasă este contemplarea minunilor săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos. Ce sfântă simplitate e în ele! Cât de lesnicioasă pentru toţi oamenii devine prin mijlocirea lor cunoaşterea lui Dumnezeu! Contemplarea minunilor lui Hristos ne înalţă la Cuvântul, Care e Dumnezeu. Dumnezeu, pentru a refa­ce împărtăşirea cu omenirea cea căzută de la El, bine a voit ca al Său Cuvânt să Se îmbrace în omenitate, să Se arate, să umble între oameni, să intre în le­gături cât se poate de strânse cu ei şi, după ce Şi i-a împropriat, să îi înalţe la cer. Îmbrăcându-Se în omenitate, Cuvântul rămâne Cuvânt al lui Dumne­zeu, şi lucrează ca un Cuvânt, potrivit vredniciei Sale Dumnezeieşti. El sade de-a dreapta Tatălui cu omenitatea luată, iar ca Dumnezeu este pretutindeni. El este scris pe hârtie, El Se îmbracă în sunete – însă, fiind Duh şi viaţă (In. 6, 63), El intră în minţi şi inimi, rezideşte pe cei ce s-au unit cu El în duh, atrăgând şi trupul la viaţa duhovnicească. De la contemplarea minunilor lui Hristos ne înălţăm la cunoaşterea marii însemnătăţi cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul de trebuinţă (Lc. 10, 42) pentru a noastră mântuire, în Cuvântul care slujeşte în chip cu totul îndestulător mântuirii noastre şi săvâr­şeşte în chip cu totul îndestulător mântuirea noastră.

Cunoaşterea Cuvântului Dumnezeiesc din Sfânta Scriptură, care a fost rostită de către Sfântul Duh şi tâlcuită de către Sfântul Duh, această cunoaştere, împreunată cu aceea pe care omul o capătă prin făptuirea după îndreptarul Cuvântului Dumnezeiesc si adumbrită, în fine, de cunoştinţa dată de către harul lui Dumnezeu, aduce creştinului curăţia minţii şi a inimii. Intru această curăţie răsare înţelege­rea duhovnicească, precum soarele pe un cer curat, liber de nori. Odată cu venirea zilei după întunecimea nopţii, chipul lucrurilor simţite se schimbă: unele dintre ele, care până atunci rămâneau nevăzute, devin văzute; altele, ca­re se vedeau nelămurit, amestecate cu alte lucruri, apar deosebite de acestea şi se văd întocmai aşa cum sunt. Aceasta se întâmplă nu fiindcă lucrurile s-ar schimba, ci fiindcă raportul privirii omeneşti cu ele se schimbă odată cu înlo­cuirea beznei nopţii de către lumina zilei. Intocmai acelaşi lucru se săvârşeş­te în privinţa raportului minţii omeneşti cu lucrurile morale şi duhovniceşti, atunci când mintea este luminată de cunoaşterea duhovnicească, ce vine de la Sfântul Duh.

Doar în lumina înţelegerii duhovniceşti poate sufletul să vadă sfânta cale spre Dumnezeu! Doar în lumina înţelegerii duhovniceşti se poate săvârşi fără greş nevăzuta mergere a minţii şi a inimii către Dumnezeu! Doar în lumina înţelegerii duhovniceşti putem scăpa de rătăciri, de hăţişurile şi pră­păstiile pierzătoare. Acolo unde nu se află această lumină nu este nici vederea adevărului; acolo unde nu se află această lumină nu este nici virtutea bineplacută lui Dumnezeu, mântuitoare pentru om, care îl suie în locaşurile raiului[34]. De lumina înţelegerii duhovniceşti trebuie să fie luminată vederea semnelor şi minunilor de către ochiul sufletului pentru a scăpa de nenorocirile la care poate duce privirea lor de către cugetarea trupească. Am văzut caracterul mi­nunilor Dumnezeu-Omului; am văzut care era scopul lor. Semnele, după ce şi-au săvârşit slujirea, au părăsit arena slujirii, lăsându-L să lucreze pe adevă­ratul lucrător – Cuvântul, Care rămâne şi va rămâne lucrător până la sfârşitul lumii, precum însuşi a vestit despre sine: Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).

După ce s-a încheiat săvârşirea de semne pretutindeni, săvârşire de semne care a însoţit semănarea propovăduirii apostolilor şi a băr­baţilor de o seamă cu apostolii, semnele se săvârşeau numai pe alocuri de către vasele alese ale Sfântului Duh. Odată cu trecerea vremii, cu slăbirea treptată a creştinismului si cu ştirbirea vieţii duhovniceşti, bărbaţii săvârsitori de semne s-au împuţinat[35]. In fine, ei au lipsit cu desăvârşire. Intre timp, oamenii, pierzându-şi evlavia şi cinstirea faţă de tot ce e sfinţit, pierzându-şi smerenia, care se socoate nevrednică nu numai de săvârşirea minunilor, ci chiar si de vederea lor, însetează de minuni mai mult decât oricând. Oamenii, îmbătaţi cu păre­rea de sine, cu nădăjduirea în sine, cu neştiinţa lor, năzuiesc cu nechibzuinţă, fără prevedere, cu îndrăzneală, spre tot ce e miraculos, nu se dau în lături să fie părtaşi la săvârşirea de minuni, se aruncă să facă asta fără a sta câtuşi de pu­ţin pe gânduri. Această orientare e mai primejdioasă decât oricând. Ne apro­piem treptat de vremea în care trebuie să se deschidă un larg spectacol de nu­meroase şi izbitoare minuni mincinoase, atrăgând în pierzare pe acei nefericiţi fii ai cugetării trupeşti care vor fi amăgiţi şi înşelaţi de aceste minuni.

Invierea sufletului de către Duhul lui Dumnezeu naşte credinţă vie în Hristos. Credinţa vie se poartă ca şi cum L-ar vedea pe Hristos (Evr. 11, 27). Pentru privirile sale, creştinismul, rămânând taină, se descoperă; rămânând neajuns, el devine limpede, lesne de înţeles, nemaifiind acoperit de grosul, nepătrunsul văl cu care e acoperit de credinţa moartă. Credinţa vie e înţelege­re duhovnicească[36]. Ea nici nu mai are nevoie de semne, fiind în chip atotdesăvârşit îndestulată de semnele lui Hristos şi mai ales de cel mai mare dintre ele, cununa semnelor: cuvântul Lui. Dorinţa de a vedea semne este semn al necredinţei, si semnele au fost date necredinţei, ca s-o întoarcă la credinţă. Să ne alipim de cuvântul lui Dumnezeu cu tot sufletul, să ne unim cu El în­tr-un singur duh, şi semnele lui Antihrist nu ne vor atrage luarea-aminte. Cu nepăsare şi ură faţă de ele, ne vom întoarce de la ele privirile ca de la o pri­velişte drăcească, ca de la nişte fapte ale vrăjmaşilor înverşunaţi ai lui Dum­nezeu, ca de la nişte batjocoriri ale lui Dumnezeu, ca de la o otravă şi de la o boală ucigătoare. Să ne amintim următoarea observaţie de mare însemnăta­te scoasă din cercările [experienţele] nevoitorilor făptuitori: toate fenomenele drăceşti au însuşirea că până şi cea mai măruntă luare-aminte care li se dă este primejdioasă; dintr-o asemenea luare-aminte, pe care omul şi-o îngăduie chiar fără nici o împreună-simţire faţă de respectivul fenomen, el poate primi o întipărire cât se poate de vătămătoare, să fie supus unei ispite grele.

Smerita cugetare este nedespărţită de înţelegerea duhovnicească. Grăieşte Sfântul Isaac Sirul: „Numai cel ce are smerenie poate fi socotit drept înţele­gător; cel ce nu are smerenie nu va dobândi înţelegere niciodată”[37]. Credinţa vie îl descoperă privirilor sufletului pe Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu uneşte sufletul cu Dumnezeu. Cel care L-a văzut în acest chip pe Dumnezeu, care L-a simţit în acest chip pe Dumnezeu, vede nimicnicia sa, se umple de negrăită evlavie către Dumnezeu, către toate lucrurile Lui, către toate porun­cile Lui, către toată învăţătura Lui, dobândeşte smerită cugetare. Smeritul cu­getător nu va cuteza nici măcar să fie curios cu privire la ceea ce se săvârşeşte în afara voiei lui Dumnezeu, la ceea ce a fost osândit de Cuvântul lui Dumnezeu: semnele lui Antihrist vor rămâne străine de smeritul cugetător, fiindcă acesta nu are nimic de-a face cu ele.

Vederea nimicniciei proprii şi neputinţei proprii, vederea lui Dumnezeu, a măreţiei Lui, a atotputerniciei şi nesfârşitei Lui bunătăţi, îndeamnă sufletul sa năzuiască prin rugăciune spre Dumnezeu. Toată nădejdea unui astfel de suflet este adunată în Dumnezeu, şi ca atare el nu are pricină de împraştiere la rugă­ciune; el se roagă, adunându-şi laolaltă puterile şi năzuind spre Dumnezeu cu toată fiinţa sa; el aleargă la rugăciune cât poate de des, el se roagă neînce­tat. La venirea marilor necazuri din vremea lui Antihrist, vor striga cu rugă­ciune deosebit de arzătoare către Dumnezeu toţi adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu[38]. Ei vor striga după ajutor, după ocrotire, după trimiterea Harului Dumnezeiesc spre întărirea şi îndrumarea lor.

Propriile puteri ale oamenilor, chiar dacă este vorba de credincioşi ai lui Dumnezeu, nu sunt îndeajuns pen­tru a se împotrivi puterilor unite ale îngerilor şi oamenilor apostaţi, care vor lucra cu înverşunare şi deznădejde, presimţindu-şi pierzania apropiată (Apoc. 12, 12). Harul Dumnezeiesc, adumbrindu-i pe aleşii lui Dumnezeu, va face nelucrătoare asupra lor amăgirile amăgitorului, va face neînspăimântătoare pentru ei ameninţările lui, va face dispreţuite în faţa lor minunile lui; el le va da a mărturisi plini de bărbăţie pe Mântuitorul, Cel ce a săvârşit mântuirea oamenilor, şi a-l da în vileag pe mesia cel mincinos, venit pentru a-i duce pe oameni la pierzanie; el îi va sui pe eşafoduri ca pe nişte tronuri împărăteşti, ca la un ospăţ de nuntă. Simţirea dragostei de Dumnezeu este mai dulce ca sim­ţirea vieţii[39]. Precum chinurile dinaintea morţii si care însoţesc moartea sunt pentru păcătos început al chinurilor veşnice[40], aşa şi chinurile îndurate pentru Hristos şi moartea silnică pentru Hristos sunt început al veşnicelor bucurii ale raiului. Vedem limpede acest lucru din lucrarea Harului Dumnezeiesc faţă de mucenicii primelor veacuri ale creştinismului: la început erau lăsaţi să îşi arate buna voire; după ce sufereau primele chinuri, se pogora asupra lor aju­torul de Sus, le făcea plăcute şi chinurile şi moartea pentru Hristos.

Domnul, prevestind necazurile ce trebuie să meargă înaintea celei de-a doua veniri, a poruncit ucenicilor Săi să privegheze şi să se roage: Păziţi-va, privegheaţi şi va rugaţi, le-a grăit El, fiindcă nu ştiţi când va veni vremea aceea (Mc. 13, 33). Rugăciunea este întotdeauna trebuincioasă şi folositoare omului: ea îl ţine în împărtăşire cu Dumnezeu şi sub acoperământul lui Dumnezeu; ea îl păzeşte de nădăjduirea în sine, de amăgirea prin slava deşartă şi trufie – atât de cele proprii, ce odrăslesc din firea căzută, cât şi de cele aduse în gânduri şi închipuiri din tărâmul duhurilor căzute. La vreme de necazuri şi de primejdii, atât văzute cât şi nevăzute, este deosebit de trebuincioasă rugăciunea: aceasta, fiind vădire a lepădării de nădăjduirea în sine, vădire a nădejdii în Dumnezeu, atra­ge către noi ajutorul dumnezeiesc. Atotputernicul Dumnezeu Se face lucrător al celui ce se roagă în împrejurările sale grele, şi îl scoate din ele pe robul Său prin minunata Sa purtare de grijă.

Cunoaşterea de Dumnezeu, smerita cugetare harică, rugăciunea curată sunt însuşirile deosebitoare ale înţelegerii duhovniceşti; ele sunt părţi alcătui­toare ale ei. Dimpotrivă, necunoaşterea de Dumnezeu, necredinţa, orbirea duhului, trufia, nădăjduirea în sine şi părerea de sine sunt însuşiri deosebitoa­re ale cugetării trupeşti. Aceasta, necunoscând pe Dumnezeu, neprimind [ne­acceptând] şi neînţelegând mijloacele pe care ni le propune Dumnezeu ca să primim prin ele cunoaşterea de Dumnezeu, îşi alcătuieşte singură un mijloc greşit, pierzător de suflet, spre dobândirea cunoaşterii de Dumnezeu, potrivit aşezării sale sufleteşti: ea cere semn din cer. Amin”.

————————————————————————–

[16] Cuvântul 36, în traducerea Preacuviosului Paisie Velicikovski.

[17] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 1

[18] Omilia a VII-a, cap. 4.

[19] Sfântul Tihon de Zadonsk, Scrisoarea 103, punctul 4.

[20] Cuvântul 56.

[21] Omilia a XXVII-a, cap. 16.

[22] Pateticul Egiptean.

[23] Patrologiae Latinae, vol. LXXIII. De vitis Patrum, liber IV, cap. XIII.

[24] Patericul Egiptean.

[25] Cuvântul 34.

[26] Preacuviosul Marcu Ascetul, 226 de capete despre cei ce socot a se îndreptăţi din fapte, cap. 6.

[27] Patericul Egiptean.

[28] Patericul Egiptean.

[29] Preacuviosul Isaia Pustnicul, Cuvântul 27.

[30] Preacuviosul Avvă Dorotei, Invăţătura a 7-a.

[31] Răspunsul 130.

[32] Cuvântul 37.

[33] Vezi Tâlcuirea Sfântului Teofilact al Ohridei la Marcu 8, 11-12.

[34] Sfântul Isaac Sirul, Cuvintele 25, 26, 27 şi 28.

[35] Scara, Cuvântul 26, cap. 52

[36] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 28.

[37] Cuvântul 89.

[38] Preacuviosul Efrem Sirul, Cuvântul 106.

[39] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 38.

[40] Acest gând este al Sfântului Mucenic Iacov Persanul.

(Din: Sf. Ignatie Briancianinov, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

st_ignati_1.jpg

0501jeremiah-prophet.jpg


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Razboiul nevazut, Sfantul Ignatie Briancianinov, Sfantul Isaac Sirul

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la “AVEM NEVOIE DE SEMNE SI MINUNI? sau Despre smeritele binefaceri dumnezeiesti

  1. Ca sa suferi boala, necazul, ticalosiile, neajunsurile… fara cartire trebuie sa fii plin de Dumnezeu, sa te lasi cu totul in Voia Lui – intr-un cuvant: detasat de tot ceea ce inseamna lumesc! Pentru asta iti trebuie incredere, barbatie, credinta si nadejde…si-atunci, precum Ap.Pavel caruia i s-a dat un ghimpe ca sa nu se mandreasca, ca sa nu ‘cada’ din starea de smerenie, de credinciosie…vei vedea purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de tine prin ceea ce ingaduie sa dea peste tine bucurandu-te ca nu te ‘lasa’ sa pierzi starea de alipire, de limpezire a puterilor sufletesti, a darurilor Sf.Duh care, ar fugi de la tine pentru cea mai mica parere de sine, slava desarta, mandrie, trufie…ca esti ‘ceva’ ca ai ajuns ‘undeva’ dinainte de a iesi din trup!

    Este o mare intelepciune din partea lui Dumnezeu care, stie ce-i mai bine pentru fiecare si lucreaza (atat in trup cat si in suflet) cu medicamentul necesar fie pentru tinerea sanatoasa a vietii duhonvicesti fie intrebuintand unul amar pentru a te vindeca de fierea invidiei, rautatii aducandu-te ‘pe cale’ din nou!

    Greu este insa, atata timp cat iti iubesti trupul rasfatandu-l mai mult decat trebuie, iubind numai starea de bine frica fiindu-ti de o boala care te-ar dobari, care te-ar face dependent de ajutorul celorlalti, ajungand la mila lor, suportandu-ti trupul bolnav, greu mirositor, ingrijindu-te zi si noapte, amintindu-ti – pe deasupra – cat de sanatos erai, cat de tanar erai, cat de ‘in putere’ erai si cum ai ajuns…imposibil la un moment dat sa nu deznadajduiesti, sa nu protestezi, sa nu ceri ‘socoteala’ lui Dumnezeu pentru incercarea la care esti supus dar care, ti-a fost data atat pentru incercarea rabdarii, probarea credinciosiei cat si ca plata pentru pacatele tale pe care vrea sa ti le ispasesti aici ca sa fii liber ‘dincolo’! Iar daca reusesti prin rabdare, te vei mantui si tu si cel care, te ingrijeste purtandu-va unii altora crucea! Asta am inteles citind in Vietile Sfintilor! Toate bune si frumoase…pana la proba contrarie, adica pana cand esti insuti pus in atare situatie! Pana atunci, ramane sa lupti sa te ridici de la a fi rob pacatului la a deveni fiu al lui Dumnezeu toate suportandu-le, toate acceptandu-le…

  2. Am 54ani si de cind am descoperit site-ul nu ma mai satur de aceasta hrana spirituala ;fara E-uri;Alta sansa decit sa fim uniti intru lisus si credinta noastra Ortodoxa,credeti-ma, NU AVEM.

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Vindecarea slabanogului din Capernaum - intre mintea lui Hristos si viclenia necredintei
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie): Cursele stapanitorului lumii acesteia
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (2)
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul despre INFRICOSATOAREA INSELARE: Numai diavolul teatralizează
  9. Pingback: Razboi întru Cuvânt » REPORTAJ “ROMANIA, TE IUBESC” despre ratacirile preotului Cristian Pomohaci de la Mosuni. Si alte fenomene sectare de psihoza in masa si… marketing religios
  10. Pingback: Razboi întru Cuvânt » DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?
  11. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Vindecari si vindecatori sau CUM DEOSEBIM SFINTENIA DE SARLATANIE?
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie) despre obiceiurile care devin patimi si despre lupta cu ele
  13. Pingback: Predica PS Sebastian al Slatinei la vindecarea slabanogului din Capernaum. II PURTAM PE CEILALTI IN SUFLETELE NOASTRE? NE PASA DE SUFLETELE LOR?
  14. Pingback: Predica importanta a PS Sebastian la vindecarea a doi orbi si un mut: DISCRETIA DOMNULUI SI SETEA DE SPECTACOL SI DE SUCCES IEFTIN A LUMII
  15. Pingback: PUBLICITATE SAU DISCRETIE? IMAGINE SAU TRAIRE? Cine are nevoie de Hristos? "In loc sa evanghelizeze lumea, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii"
  16. Pingback: Parintele Cleopa DESPRE VISE, VEDENII, GHICITORII, VRAJITORII SI "DRACII ARHICONI": "Auzi cum amesteca diavolul otrava cu mierea ca sa te duca in iad?".
  17. Pingback: SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE -
  18. Pingback: Vindecari si vindecatori sau CUM DEOSEBIM SFINTENIA DE SARLATANIE? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  19. Pingback: NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL: Cati dintre noi am cauta si am urma astazi un astfel de calauzitor, care nu face minuni? -
  20. Pingback: Din provocarile crestinului ortodox de astazi: FRUMUSETEA INSELATOARE, GOANA DUPA MINUNI -
  21. Pingback: Predici audio la Duminica dupa Botezul Domnului: ISPITIRILE DIAVOLULUI, CHEMAREA LA POCAINTA, DUMINICA – PRIMA ZI A SAPTAMANII -
  22. Pingback: Inmultirea painilor. ENTUZIASM SFANT SAU INTERES? -
  23. Pingback: ISPITIRIREA LUI IISUS DE CATRE DIAVOL, IN PUSTIA CARANTANIEI. Cum putem dobandi biruinta in razboiul cu ispitele celui-rau? – Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia Sambetei de dupa Botezul Domnului -
  24. Pingback: “Vezi, nimanui sa nu spui nimic!”. LUPTA CU SLAVA DESARTA si ASCUNDEREA VIETII LAUNTRICE sau: Intre TAINA PAZIRII DUHULUI si TENTATIA SUCCESULUI -
  25. Pingback: SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV despre SEMNELE SI MINUNILE ANTIHRISTULUI. “Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta; va fi urmarea logica, indreptatita si fireasca a orientarii morale si duhovnicesti a oamenilor” -
  26. Pingback: Predica audio la DUMINICA BOGATULUI NEMILOSTIV a Arhim. Hrisostom Radasanu: PRETENTII SI SIMPLITATE -
  27. Pingback: STARETA MACRINA, sfanta ucenica a sfantului Iosif Isihastul, “cea asemenea cu ingerii” (†4 iunie 1995) | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: PS IGNATIE – chemare esentiala la “revizie sufleteasca” in Postul Mare, punand degetul pe rana: NE MINTIM PE NOI INSINE, FUGIM DE NOI INSINE, DEVENIM FORMALISTI SI RITUALISTI, ALERGAM DUPA MINUNI SI SPECTACOL, TRANSFORMAM CREDINTA DUPA C
  29. Pingback: PS IGNATIE – chemare esentiala la “revizie sufleteasca” in Postul Mare, punand degetul pe rana: NE MINTIM PE NOI INSINE, FUGIM DE NOI INSINE, DEVENIM FORMALISTI SI RITUALISTI, ALERGAM DUPA MINUNI SI SPECTACOL, TRANSFORMAM CREDINTA DUPA C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate