PARINTELE IOANICHIE BALAN – ULTIMII ANI, BOALA SI PLECAREA LA DOMNUL

22-11-2012 Sublinieri

sursa: Orthphoto

Ultimii ani

Fugi de oameni, de pacate,

Urca sus calvarul,

Iata vin la tine, frate,

Ca sa-ti duc amarul.

Si voi ramanea cu tine

Pana la mormant,

Numai tu sa crezi in Mine

Caci cu tine sunt.

Odata cu intrarea lumii in cel de-al treilea mileniu de la Hristos, Parintele Ioanichie implinea peste 50 de ani de viata monahala. Se rugase, se nevoise in toti acesti ani, dar, asa cum am vazut mai sus, nu avusese momente de tihna, de indepartare de lume si de problemele acesteia. Mereu intalniri cu oamenii, mereu preocupari misionare sau nevoi organizatorice care ii acaparau fiecare clipa. Parintele Cleopa, Parintele Paisie si alti parinti pe care se straduise sa ii urmeze, avusesera experienta vietii de pustie, in care omul se indeparteaza cu totul de lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Parintele Ioanichie insa isi petrecuse mai toata viata pe baricadele ascultarii si ale misiunii.

Totusi, Dumnezeu a randuit ca ultimii ani de viata ai parintelui sa-i aduca insingurarea necesara pregatirii pentru plecarea din aceasta lume, dandu-i posibilitatea sa-si curateasca mai mult sufletul prin suferinte si boli sa se inalte prin rugaciune pe culmi neatinse inainte.

Cu peste 40 de ani inainte, la 19 august 1956, Parintele Ioanichie scrisese in jurnalul sau de taina urmatoarele cuvinte:

Ceva cu totul strain si deosebit este ca ma stapaneste mai ales din acest an o prea grea uitare a mintii. Si sunt foarte ingrijorat de acest lucru. Iar daca Domnul asa vrea sa ma certe, nu e nimic. Voi rabda toate, numai sa ma mantuiesc. Singura mangaiere in aceasta boala am plansul si smerenia. Poate ca prea mult m-am mandrit cu stiinta mea, cu memoria mea, cu vorbirea mea etc, de aceea Domnul acum m-a certat asa. Apoi ma simt peste tot trupul ostenit, slabit, anemic. Indeosebi sunt bolnav de inima, de hernie si reumatism. Dar Domnul toate le stie. As vrea numai sa scap de doctori si de spitale si sa-mi sfarsesc zilele mele aici in manastire… Fie voia Domnului. Nu vreau decat sa-i plac Lui si sa-mi mantuiesc sufletul meu.

Nu stim sub imboldul carei stari a scris Parintele Ioanichie aceste cuvinte in tineretea sa, dar ele ilustreaza intocmai incercarile prin care a avut de trecut in ultimii ani din viata, prin care s-a curatit si s-a luminat pentru marea despartire de lumea aceasta. Poate presimtirea acestor suferinte cu zeci de ani inainte l-a si pregatit pentru aceasta cruce pe care a dus-o cu multa rabdare si rugaciune. Si vedem ca cererile pe care le inalta in tinerete catre Domnul i-au fost ascultate, asa incat nu a zacut prin spitale si in cele din urma si-a sfarsit zilele in manastirea mult iubita.

Incepand din anul 2000, starile si durerile amintite mai sus s-au accentuat de la an la an, astfel incat din anul 2002 parintele nu a mai putut sa slujeasca si nici sa mai predice. Au urmat ani in care boala se impletea cu urcusul duhovnicesc de taina al parintelui: din ce in ce mai multa rugaciune si mai staruitoare, lipsita de grijile vietii dinainte si indreptata numai spre cer.

Nu s-a plans de durerile sale si nu a cartit niciodata pentru boala care a venit asupra sa, nici nu a cautat vinovati din afara. Desi unii au cautat sa gaseasca raspunderea pentru boala parintelui in alta parte, parintele nu a invinovatit niciodata pe nimeni si a iertat tuturor toate. A inteles ca aceasta este voia Domnului si ca nimic nu se intampla fara ingaduinta Sa, deci atunci cand era intrebat: „Parinte, o sa va faceti bine?“, raspundea: „Nu, caci nu vrea Dumnezeu. Si pana la urma timpul a aratat ca parintele a trebuit sa treaca prin patimirile acestea ca sa intre in slava imparatiei ceresti.

Treptat, el s-a retras din activitatile zilnice de mai inainte, a oprit si discutiile indelungi cu vizitatorii din manastire si din afara, ramanand cu rugaciunea de taina si cu slujbele Bisericii, prin care vorbea cu Dumnezeu in inima sa. In aceasta stare fiind, adeseori chipul sau luminat vorbea despre intensitatea rugaciunii interioare, iar in jurul lui se simtea o atmosfera de bucurie si de pace, care trada pe nevoitorul ce dobandise harul Duhului Sfant.

Din anul 2005 parintele a incetat sa mai spovedeasca, avand nevoie de ucenici care sa-l ingrijeasca indeaproape. Este greu sa intelegem trairile sale din aceasta perioada.

Pe de o parte era vizibila boala si slabiciunea fizica tot mai accentuata, dar pe de alta parte se vedea ca nu era parasit de Dumnezeu. Intr-adevar, cum era sa se departeze Hristos de cel care lasase lumea din tinerete si Ii slujise cu dragoste vreme de peste 50 de ani? Cum era sa-l treaca cu vederea pe cel care Il cautase cu lacrimi de-a lungul a mii de nopti de priveghere? Cum era sa-l uite pe cel care se nevoise cu timp si fara timp sa aduca cat mai multe suflete la cer? Nu il parasise, ci dimpotriva, acum isi facuse lacas din sufletul cel insetat de Dumnezeu al Parintelui Ioanichie.

Odata, in anii de dinainte, fiind intrebat cum se recunoaste omul indumnezeit, parintele raspunsese:

Om indumnezeit e cel ce se roaga fara sfortare, cu lacrimi si cu bucurie. Si care, fara sa-ti spuna cuvant, cand treci pe langa el sau stai in preajma unui asemenea om, te simti fericit, te simti bucuros, parca ai intrat intr-o atmosfera harica“.

Aceste cuvinte il descriau foarte bine pe parintele in ultimii sai ani de viata.

Nu mai era nevoie sa vorbeasca ceva, nu mai era nevoie sa predice, simpla lui prezenta spunea mai mult decat toate acestea. Uneori insa, din vistieria ascunsa a inimii sale, rostea si unele cuvinte care mergeau la sufletul celor carora li se adresa, facandu-i sa se minuneze de darurile cu care fusese impodobit.

Adeseori, in drumurile sale de la biserica la chilie sau spre cimitir, spunea cuvinte poate neintelese de cei din jur, dar care raspundeau unor framantari ascunse ale celor carora le erau adresate si care erau hotaratoare pentru soarta lor. Indeosebi se ingrijea de unitatea obstii, ca sa nu se piarda nici unul din cei aflati in corabia mantuirii. Din multimea de situatii de acest fel, vom infatisa in continuare doar cateva.

Odata, un frate era ispitit de gandul de a pleca la o manastire vestita din Ucraina, caci acolo, se gandea el, este un loc cu har deosebit. Dar intalnindu-se din intamplare cu Parintele Ioanichie, fara sa-i spuna nimic de gandurile ce il framantau, acesta i-a spus direct:

Stai aici, ca harul il trimite Dumnezeu din cer“.

Tot astfel, un parinte care ingrijea de un batran era ispitit de ganduri ca sa plece in Sfantul Munte, dar nu spunea la nimeni. Odata s-a intalnit cu Parintele Ioanichie care i-a spus:

Mai, unde vrei sa te duci? Pe acela (adica pe batran) cui il lasi?“.

Alteori, prin simple cuvinte sau indemnuri, parintele indrepta asezarea interioara a celor mahniti. Astfel, pe un frate il necajeau gandurile si, in aceasta stare fiind, s-a intalnit cu parintele. Acesta i-a spus:

Ai grija la gandurile acelea. Alunga-le de la tine“.

Altadata i-a zis cuiva: Sa te rogi mai mult, sa plangi. Acela i-a raspuns: „Parinte, a plecat plansul de la mine“. Dar parintele i-a zis: „A plecat, dar iarasi va veni“. Si in seara aceea l-a luat un plans de s-a minunat de cuvantul batranului.

Cateodata parintele raspundea gandurilor nerostite ale celor cu care se intalnea. Cineva din obste care l-a ajutat pe Parintele Ioanichie se gandea in sinea lui: „Bine imi va fi atunci cand parintele se va duce la Domnul, caci se va ruga si pentru mine“. Cand s-a intalnit cu Parintele Ioanichie, sfintia sa i-a spus: „Numai sa porti de grija si sa aduci mancare nu este de ajuns, trebuie sa te rogi mai mult“.

Cineva se gandea ca astazi nu mai este ca altadata cand se ajutau unii pe altii, ci acum fiecare trebuie sa se ingrijeasca numai de sine si sa nu mai poarte grija de altii. Cu aceste ganduri s-a dus la Parintele Ioanichie. Cand a intrat la el, parintele i-a spus:

Fara de aproapele tau nu te poti mantui. Trebuie sa ajuti pe aproapele tau atunci cand poti“.

Pe masura ce anii treceau, parintele era din ce mai sensibil. Il emotionau pana la lacrimi cantarile, oamenii simpli, copiii. Simpla aducere aminte in discutie a oamenilor curati de la tara il faceau pe Parintele Ioanichie sa exclame: Mi-s asa de dragi oamenii astia simpli de la tarasi incepea sa planga.

Odata a vazut un grup de copii mici si s-a dus in mijlocul lor, zicand: „Ingerasii, ingerasii!” si ii binecu­vanta, mangaindu-i. Mai tarziu, cineva amintindu-i de asta, a zis: Mi-s asa de dragi copiii! si iarasi a inceput sa planga.

Bolile si suferinta il curatisera intr-atat incat acum era pregatit pentru trecerea la viata vesnica. Odata a zis unui ucenic: „Am ajuns ca un copil. Iar altuia i-a spus in taina: Cu mila lui Dumnezeu am aflat raiul!“. Si era adevarat, caci era plin de dragoste si nu mai vedea rautatea omeneasca. Odata cineva a incercat sa spuna ceva rau despre altcineva in preajma parintelui, dar acesta a spus pe un ton impaciuitor: Toti sunt copii!. Intrase intr-o lume a nevinovatiei in care orice fapta rea o vedea ca o pozna a unor copii, dragostea sa covarsind totul.

***

Plecarea la Domnul

Astept sa vina Domnul

Spre mine, mai aproape

Sa-nchid-aceste pleoape

Si-n cer apoi la Sine,

Sa intre si cu mine

Pe masura ce se apropia de plecarea la Domnul, parintele s-a adancit tot mai mult in sine. Slabiciunea fizica nu i-a mai ingaduit sa iasa din chilie, iar sfintia sa a incetat aproape total sa mai vorbeasca.

Ca tacerea sa nu era provocata de boala, ci era o nevointa de taina, sta marturie si urmatoarea intamplare. Odata, cu doar cateva luni inainte de plecarea parintelui la Domnul, un frate a venit sa-l viziteze la chilie si a intrat in vorba cu un alt frate care era de fata. La un moment dat discutia a alunecat spre lucruri lumesti. Atunci parintele, care era bolnav si nu mai vorbea de catava vreme, a intrerupt tacerea sa si a spus limpede:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. Pe toate sa le lasam si numai pe aceasta sa o lucram“.

Era limpede ca rugaciunea era si lucrarea parintelui, pentru care intrerupsese vorbirea cu oamenii. Nemaiiesind din chilie, intalnirile sale cu cei din afara s-au imputinat si s-a putut ruga nestingherit.

La cateva zile dupa implinirea a 58 de ani de viata monahala, starea parintelui s-a agravat. Dupa o saptamana in care a slabit din ce in ce mai mult, la 22 noiembrie 2007 Parintele Ioanichie a parasit lumea aceasta pentru a se alatura iubitilor sai parinti duhovnicesti, ieroschimonahul Paisie si arhimandritul Cleopa, precum si tuturor celor pe care i-a invesnicit in paginile cartilor sale. Era in noaptea de dupa praznicul Intrarii Maicii Domnului in Biserica si credem ca nu a fost o zi intamplatoare. Pe de o parte parintele avea o evlavie deosebita catre Maica Domnului, iar pe de alta parte stim din traditia Bisericii ca a doua zi dupa un praznic imparatesc se cinstesc cei prin care s-a savarsit acea sarbatoare. Si poate nu intamplator parintele, care prin lucrarea sa a adus o multime de oameni in Biserica, s-a mutat la Domnul in aceasta zi.

In data de 24 noiembrie 2007 a avut loc inmormantarea parintelui. Vreme de trei zile inainte de aceasta, cat timp trupul sau a fost privegheat in biserica, mii de oameni au trecut prin fata acestuia pentru a-si lua ramas bun. Toti au fost cuceriti de lumina, linistea si frumusetea chipului Parintelui Ioanichie, care parca era viu. La slujba de inmormantare, savarsita de preasfintitii Casian al Dunarii de Jos, Calinic Botosaneanul si Ioachim Bacauanul, alaturi de zeci de preoti, a fost o atmosfera de mare sarbatoare, de praznic al Invierii. In amintirea multora aceasta zi a ramas de neuitat. Se parea ca se sarbatoreste triumful Ortodoxiei, triumful vietii asupra mortii. Cantarile calugarilor erau insotite parca nevazut de corurile ingerilor coborati sa-l insoteasca pe cel ce se facuse inger in trup. Mii de oameni veniti din toata tara si din strainatate, ucenici ai parintelui sau oameni care il cunoscusera pe Hristos prin cartile lui, calugari si calugarite care au luat chipul ingeresc la indemnul sau, s-au adunat impreuna ca sa-l petreaca pe drumul vesniciei pe cel care le fusese calauza in viata.

Trupul sau a fost inmormantat in cimitirul Sihastriei, alaturi de ceilalti parinti iubiti ai sai si de Parintii Paisie si Cleopa, carora le-a fost vrednic urmas. In fiecare an, in primele zile ale lunii decembrie, se face pomenirea acestor trei mari apostoli ai Ortodoxiei romanesti, care prin lucrarea lor neobosita au adus nenumarate suflete la Hristos.

***

Nimeni sa nu-si inchipuie ca ar putea descrie viata unui om duhovnicesc, oricat de mult l-ar fi ascultat, l-ar fi vazut sau ar fi trait impreuna cu el1,

spune Parintele Iosif Vatopedinul in cartea inchinata staretului sau, Cuviosul Iosif Isihastul. Mai mult decat atat, numai un om duhovnicesc poate intelege un om duhovnicesc. Asadar, ar fi fost nevoie de un sfant pentru a scrie despre Parintele Ioanichie. Noi, avand puterile slabe si fiind departe de virtutile si darurile parintelui, am incercat sa-i prezentam viata sa in aceasta carte, insa in mare parte ea ramane o taina. Nu putem pretinde ca am putut sa o infatisam in toata dimensiunea ei. Am incecreat sa-l lasam chiar pe sfintia sa sa-si povesteasca amintirile folosindu-ne de insemnarile si de cuvintele sale ramase inregistrate. Din prima parte a vietii s-au pastrat mai multe note, urmarind indeaproape urcusul duhovnicesc al parintelui. Din cea de-a doua parte insa nu am avut astfel de scrieri, deoarece parintele s-a uitat pe sine, pentru a-i salva de la uitare pe marii parinti ai trecutului si ai prezentului Bisericii noastre. S-a micsorat pe sine, pentru a-i inalta pe inaintasii sai.

Insa daca parintele nu a scris despre sine in anii din urma, insasi viata sa s-a inscris in memoria celor care l-au cunoscut. De aceea, in cea de-a doua parte a cartii de fata am pus mai multe marturii de la ucenici si de la cei care i-au fost aproape. Din aceste amintiri vom intelege ca Parintele Ioanichie nu numai a scris despre sfinti, ci a si trait sfintenia. Nu a fost o contradictie intre ceea ce ce propovaduia si ceea ce traia. Iar ceea ce el traia era dorul dupa Dumnezeu, dorul dupa cer, dorul dupa rai pe care l-au avut in cea mai mare masura sfintii. Nu a cautat desavarsirea in cele omenesti, nici chiar in cartile sale, ci in cele dumnezeiesti, care te pot inalta la cer: in smerenie, in rugaciune, in credinta si in dragoste.

Fie ca lucrarea Parintelui Ioanichie sa ne ramana tuturor drept pilda si calauza in viata duhovniceasca, in drumul spre cer.

1 Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Evanghelismos, Bucureşti, 2009, p. 76

(din: Mi-e dor de cer, Viata Parintelui Ioanichie Balan, Editie ingrijita de Arhim. Petru Balan, Ed. Man. Sihastria)

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Parintele Ioanichie Balan, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “PARINTELE IOANICHIE BALAN – ULTIMII ANI, BOALA SI PLECAREA LA DOMNUL

  1. Frumoasa icoana cu cei trei care s-au iubit duhovniceste, au crescut in acelasi Duh, au trait o prietenie in adevaratul sens al cuvantului aici, pe pamant….iar ca punct comun – de legatura – AU ARS din dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele!

    Ii iubesc si am evlavie la toti trei, deopotriva…Pr.Paisie m-a cucerit prin blandetea sa, Pr.Cleopa prin focul cuvintelor sale care trezeau in tine dorul de Dumnezeu si petrecerea impreuna cu El in vesnicie, iar Pr.Ioanichie prin imbinarea echilibrata si fericita intre blandetea Pr.Paisie si focul arzator de Dumnezeu ce parjoleste patimile inabusind placerea care vine din/prin viciu!

    Nu in ultimul rand, au iubit poporul asta surd, mut si orb la semnele de sfarsit (de neam si de veac) care ne impresoara, fiind adevarati nationalisti;

    -anul asta – mai mult ca oricand – am ascultat inregistrarile Pr.Ioanichie Balan in care isi arata (inca din 1998) durerea pustiiri neamului asta si consecintele dezastruoase pentru viitor, in ceea ce priveste fii sai (prin plecarea pe alte meleaguri de voie/nevoie) dar si datorita lasarii de izbeliste a preocuparior duhovnicesti….acuzand, infierand – pe buna dreptate – apucaturilor politicienilor corupti si vanduti, total dezinteresati in ceea ce priveste binele comun, prin protejarea propriilor cetatieni;
    Pr.Ioanichie a observat dintru inceput dictatura mascata in ‘democratie’ si pasii alunecosi/perversi in creearea haosului care a urmat si care nu se mai termina!
    A anticipat genocidul poporului roman si favorizarea infractorului (din/de neam dar si de tara) fortand o recunoastere ín masa a unei vine colective pornind de la parinti trupesti pana la cei duhovnicesti, ducandu-se spre conducatori, aratand consecintele pentru prezent si viitor a lipsirii dragostei de Dumnezeu si de tara!
    N-a uitat nici de intelectuali pe care-i mustrat pentru neimplicare, atragandu-le atentia pentru talanutul tainuit si ingropat!

    Ce mai! A fost, este si va fi un model de urmat, de ascultat fiindca tot ceea ce a spus/s-a spus este mai actual ca niciodata si ne priveste pe toti!

  2. Pingback: “Bucura-te, Ioanichie, mare facator de carti duhovnicesti!” PARINTELE IOANICHIE BALAN – IN CAUTAREA SFINTILOR -
  3. Pingback: PARINTELE IOANICHIE BALAN, mult-ostenitorul Sihastriei, slujitorul neobosit al neamului sau: “SALVAREA NOASTRA ESTE RUGACIUNEA. LUMEA ESTE LA O RASCRUCE. Strigati mai tare, mai mult, sa auda Dumnezeu strigatul romanilor” -
  4. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “Sa dea Dumnezeu sa NU intram in NATO… Acum este timpul apocalipti
  5. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “Sa dea Dumnezeu sa NU intram in NATO… Acum este timpul apocalipti
  6. Pingback: MARTURII despre FERICITUL PARINTE IOANICHIE BALAN, marele duhovnic de la Sihastria Neamtului: “Multa grija avea de noi!”. DUIOSIE SI FERMITATE -
  7. Inaltator si acest articol, ca si tot ce citesc aici. Sunt cu sufletul alaturi si sustinator a tot ce faceti domniile voastre aici, si sunt fericita ca Dumnezeu a randuit sa ma nasc ortodoxa. Va iubesc, iubesc ROMANIA si ii iubesc pe toti acesti sfinti minunati care se roaga pentru tarisoara asta necajita. Trebuie sa spalam cu sange sangele pruncilor varsat si poate..in timp..Dumnezeu ne va milui

  8. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “PENTRU CA E TARA ORTODOXA, DE ACEEA E MAI TARE HARTUITA” | Cuvân
  9. Pingback: Avertismentele profetice ale Parintelui Ioanichie: “SA NU RAVNITI LA FERICIREA CELOR DIN OCCIDENT! E vremea sa ne rugam! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat“. CAT TIMP MAI POATE DAINUI ROMÂNIA? | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Predica Parintelui IOANICHIE BALAN (†22 nov. 2007) la PILDA BOGATULUI CARUIA I-A RODIT TARINA: “Bogatia noastra este dreapta credinta ortodoxa pe care o ataca in toate ziarele cei care nu sunt ortodocsi, cei care cred in bani! Nu cu noi se lupta,
  11. Colosal. Azi l-am ascultat pe Trinitas…fabulos…de Sus pana jos !

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate