MARTURII despre FERICITUL PARINTE IOANICHIE BALAN, marele duhovnic de la Sihastria Neamtului: “Multa grija avea de noi!”. DUIOSIE SI FERMITATE

22-11-2014 Sublinieri

22 noiembrie – 7 ani de la mutarea la Patria cereasca

maica-maria-si-parintele-ioanichie-balan

MĂRTURII

(fragment)

Ai fost, o, bunule parinte,

In toate pildă pentru noi

Privind de-a pururi inainte

La ceasul cel mai de apoi

Pe toţi ne învătai de bine

Ca un bătrân mai iscusit

Şi sfătuiai pe orisicine

Să rabde până la sfarsit.

“Prin anul 1960 mama mea s-a dus la Sfanta Mănăstire Sihăstria, pentru alinare şi îmbărbătare vrednicul de pomenire Părinte Paisie Olaru. Venind acasă ne-a povestit despre un părinte tânăr deosebit, Părintele Ioanichie Bălan.

Peste ani, Părintele Ioanichie a venit la Manastirea Bistriţa – Neamţ. Era înalt, subţirel, iute la pas şi aprig bun cuvântător. Predicile din duminici şi sărbatori au făcut să se încălzească inimile credincioşilor, schimbându-le gândurile, faptele, obiceiurile. Credincioşii din localităţile apropiate Mănăstirii Bistriţa, ba chiar si mai de departe, veneau cu mare râvnă şi dragoste pentru a participa la sfintele slujbe şi la sfârşit să asculte cuvantul de folos al Părintelui Ioanichie.

Cuvântul părintelui era duios, dar, în acelaşi timp ferm, puternic, moral, plin de demnitate, curaj si statornicie. Ne îndemna la post, rugăciune şi iertare, rugaciune către Maica Domnului – la care avea mare evlavie – şi către sfinţii mijlocitori. Predicile părintelui trezeau în credincioşi dragostea de ţară, de neam şi de credinţa, zdrobire de inimă pentru tot ce nu a fost dupa voia Bunului Dumnezeu. Era un mare patriot! Ne îndemna spre rugăciune şi mulţumire pentru tot ce ne-a lasat Bunul Dumnezeu. După 1990 a plecat imediat la iubita Mănăstire Sihăstria.

Fac parte dintr-o familie numeroasă, cu opt copii, ceea ce pe vremea regimului trecut era un fapt înjositor, peste tot erai privit rău. Părintele ne-a cunoscut pe rând toţi, de la părinţi (mama şi tata), până la ultimul copil apoi şi pe nepoţi. Pentru mamele cu mulţi copii avea o deosebită dragoste. Adesea îmi spunea: “Aveţi o mama credincioasă, o mamă sfântă!”. Ne îndemna să fim bucuroşi că suntem mulţi copii, căci cu fiecare naştere ingerul Domnului coboară cu multă dragoste din cer peste noi.

Se crease între familia noastră şi cuviosul părinte o legatură de taină, duhovnicească. In repetate rânduri cand familia era înconjurată de greutăţi sufleteşti si trupeşti, cuviosul părinte ne simţea, era cu oarecare grija pentru noi; când mă vedea mă întreba: „Ce se petrece la voi acasă, ce faceţi voi?”. Deci eu cred că era văzător cu duhul.

Uneori îmi spunea la mărturisire despre nişte stări pe care atunci nu le percepeam, dar după oarecare timp le intelegeam.

Despre cel mai mic frate, încă de când era în prima clasa de liceu, a spus unei cunoştinţe că va fi “un călugăraş frumos” şi, într-adevăr, în ultimul trimestru al clasei a XII-a s-a hotărât să dea la Teologie. A absolvit Institutul de Teologie, iar acum este călugăr – Părintele Gherman.

Mereu mă întreba de fraţii mei, Părintele Pangratie şi Părintele Gherman (deşi treceau pe la cuviosul părinte), de surori; le transmitea sănătate şi toate cele de folos să le dăruiască Dumnezeu „şi să nu uitaţi să va rugaţi la Maica Domnului; rugaţi-vă şi pentru mine!”.

Ioanichie-02Avea o mare grijă pentru ucenicii sfinţiei sale. Culoarul şi cerdacul de la chilia părintelui erau pline de oameni. Din când în când ieşea şi îi încuraja pe cei de afară, îi întărea cu câte un cuvânt, îi întreba de unde sunt, dacă au unde dormi, dacă au mâncat – avea mare grijă de toţi.

Spovedirea ucenicilor ajungea până noaptea târziu pentru că era mereu întrerupt cu diverse probleme legate de editură; atunci ieşea la uşă şi ne ruga să-l iertam pentru întârziere. Când trebuia să ne împărtăşim, ne urmărea din Sfântul Altar pe fiecare în parte şi la sfârşit ne aştepta zâmbindu-ne cu faţa luminoasă, întărindu-ne: „Să vă fie de folos Sfânta împărtăşanie şi să treceţi pe la chilie înainte de plecare!”. Multă grijă avea de noi! Ne dădea cărţi să citim şi să dăm şi la alţii. Nu vorbea de două ori acelaşi lucru.

După ce a fost în Occident, la fiecare predica adăuga şi o parte din cele văzute şi petrecute acolo. De fiecare dată ne accentua:

„Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-am născut creştini ortodocşi, că avem biserici, mănăstiri, preoţi, avem unde ne ruga – nu ca-n Occident unde oamenii nu ştiu pe ce potecă să meargă!”.

In chilie era ordine şi disciplină: în afară de cărţi – o bibliotecă mare -, o maşină de scris mică, hârtie, manuscrise, o găleată pentru apă şi o cană, nu găseai nimic altceva.

Era smerit şi evlavios! O dată am vrut să-i ofer nişte flori pentru cameră, dar nu le-a primit, spunându-mi taios: „Călugărul nu trebuie să se împodobească cu flori in chilie, du-le la icoana Maicii Domnului!“. Tot ce primea de la unii credincioşi, dădea la cei nevoiaşi.

Acum, când Părintele Ioanichie nu mai este printre noi, îmi vin în minte tot felul de întâmplări cărora de abia acum le înţeleg sensul şi le pătrund adâncimea; mă doare lipsa mea de ascultare şi smerenie şi-i cer: „Iartă-mă, cuvioase Părinte Ioanichie, pentru tot ce am greşit!”. (Dumitriţa P.)

***

In anii ’80 mergeam la biserică, dar eram doar prezentă. Predicile erau foarte sumare. Tinerii de azi nici nu mai înţeleg cum era atunci. De exemplu, în 1990 am primit două discuri de colinde cu corul Madrigal. Era prima dată în viaţa mea când auzeam colinde cântate de un cor. Cărţi duhovniceşti nu existau. Aveam doar o carte de rugăciuni. Mergeam la biserică doar din obişnuinţă, dar nu eram pătrunsă de credinţă. Ne împărtaşeam o dată pe an, de Paşti. Postul îl posteam doar cate o săptămână la început şi una la sfârşit.

Părintele Ioanichie era pe atunci la Mănăstirea Bistriţa şi umbla foarte mult prin biblioteci şi prin ţară. L-am cunoscut când îşi adunase materialul pentru Convorbirile duhovniceşti şi era aproape de tipărire.

Când a dus cartea la tipar era atât de bucuros, plutea de bucurie că va apărea. Probele de tipăritură care rămâneau de la tipografie şi de obicei se aruncau, părintele le aduna cu grijă, foiţă cu foiţă, şi le împărţea la ucenici. Atât de mult ţinea la carte, încât nu pierdea nicio bucăţică de hârtie.

Aşa l-am întâlnit eu pe părintele şi prin sfaturile sale am ajuns la viaţa duhovnicească. Eu eram tânăr, aveam doi copii, unul de cinci ani şi unul de şapte ani, şi mergeam des la părintele. Prima oară când l-am întâlnit a binecuvântat copiii şi i-a spus celui mic: „Tu să te faci preot!”. Fiul meu, care era de cinci ani când l-a cunoscut şi pe care părintele l-a binecuvântat să fie preot, atunci când a crescut şi-a dorit şi el aceasta şi într-adevăr a ajuns slujitor al Domnului. Mi se pare că o binecuvântare a părintelui şi astăzi este asupra noastră.

Când îl găseam ne primea cu răbdare, ne dădea sfaturi. Ca duhovnic nu era aspru. Sunt convinsă ca iubea foarte mult copiii şi mamele. Grija lui cea mal mare era pentru copii, cum creştem copiii. Totdeauna atât la spovedanie, cât şi în afara spovedaniei, spunea: „Ochii şi copilaşii! Ai grijă de copilaşi!”.

Ne spunea:

Căsuţa voastră să fie ca o bisericuţă: tata cu Psaltirea, mama cu acatistele, copilaşii cu rugăciunile lor. Cântaţi în casă Sfinte Dumnezeule. Nu vă gândiţi aiurea. Când aveţi treabă în casă cântaţi Sfinte Dumnezeule şi alte cântări”.

Canonul lui era acesta: ne rugăm mai mult în casă, rugăciunea să fie prezenta tot timpul. Nu ne dădea în mod exact un număr de metanii sau rugăciuni, ci insista să fii prezent tot timpul cu mintea la Dumnezeu.

Era foarte sensibil şi delicat. De când l-am cunoscut a avut aceeaşi răbdare, aceeaşi iubire. Chiar şi când ajungeam la el la ore în care se odihnea, ieşea în prag zâmbitor, parcă ne aştepta, şi se bucura: „Ei, uite, cutare şi cutare, haideţi!”. Şi ne întreba pe fiecare în parte: „Tu cum te descurci? Tu ce faci? Tu să înveţi, tu să fii liniştit!”. Aveam discuţii foarte deschise cu sfinţia sa: despre viaţă, despre copii, despre lume. Avea momente la spovedanie când era ca o mamă. Nu făcea deosebire între ucenici şi era plin de iubire. La el veneau şi alţi mari părinţi şi personalităţi ca Ioan Alexandru şi alţii, iar părintele avea aşa o smerenie şi curăţie că ne trata la fel pe toţi. Nu l-am văzut niciodată încruntat, deşi mai suferea şi era bolnav. Nu l-am văzut trist sau supărat. Niciodată nu ne-a limitat timpul, să spună că are altceva de făcut. Şi ca preot era foarte trăitor. Noi îl ştiam la început ca mare scriitor, dar odată l-am văzut din întâmplare în genunchi la Bistriţa, în altar, rugându-se cu sudoare.

Când predica, o făcea din tot sufletul, din inimă şi cu toată puterea. Avea o mare putere în cuvânt şi ne transmitea şi nouă convingerea că nu poate fi altfel decât cum spune. Ne spunea odată după 1990:

„Iubiţi-vă tara. Staţi aici, nu plecaţi. Fiţi mulţumiţi cu ale noastre”.

El îşi iubea foarte mult ţara. După cum se vede şi în cartea sa, Pelerinaj la Mormântul Domnului, la fiecare loc vizitat el se ruga pentru ţară, pentru mame, pentru copii, cuprindea toate cu rugăciunea.

Ne-a rămas ca o amintire de o frumuseţe aparte, cu vocea aceea caldă. A fost deosebit pentru noi, nu pot eu să exprim cât de mult a însemnat pentru noi. De multe ori mergeam la el nu neapărat la spovedit, ci numai ca sa îl vedem şi să ne mai dea nişte sfaturi. De când s-a îmbolnăvit şi nu mai puteam intra la el în chilie, am avut o durere foarte mare în suflet. A fost o perioadă foarte dureroasă aceşti ani cât a fost bolnav. Să ştii că este suferind şi că nu poţi vorbi cu el a fost foarte greu. Mergeam la uşă la el şi plângeam că nu mai iese cu altădată. Imi dădeam seama că urma să plece.

Când am fost ultima oară la părintele, era deja bolnav. Nu ne-a recunoscut, deşi i-am dat multe amănunte. Soţul meu a insistat şi l-a întrebat: „Parinte, dar ce mai faceţi?”. Părintele a spus: „Şi bune si rele, dar Hristos lucrează!”. Iar eu am rămas cu acest raspuns şi a fost o despărţire frumoasă de părintele. Il am in minte aşa cum era. Nu l-am văzut în suferinţă si mi-a rămas în amintire plin de viaţă şi zâmbitor.

Atunci când am auzit că s-a mutat la Domnul, am simţit pe de o parte durere, dar pe de alta şi o mangaiere că părintele a scăpat de suferinţă şi a mers la bine. Dar au  fost  judecăţile lui Dumnezeu, cum spunea si părintele: „Hristos lucrează”. Şi a lucrat, s-a vazut la înmormântare că a lucrat destul şi că lucreaza in continuare.

La înmormântare, când i-am sărutat mâna era ca şi viu. Mâna îi era caldă, nu rigidă sau rece. Exact ca si cum era viu. Aşa am simţit şi la Părintele Cleopa. Chiar mă gândeam cum să mă apropii ca să nu raman cu alta imagine decât cea pe care o avusesem. Dar părintele era ca şi viu. Au văzut toţi cât era de frumos. Mă gândeam că după atâta suferinţă cine ştie cum o să arate, dar era foarte frumos.

Acum îl rog să se roage pentru mine. Când îi citesc cărţile pur şi simplu îi aud vocea. Iar când ascult o înregistrare cu sfinţia sa, parcă îl simt prezent lângă mine. Avea o voce inconfundabilă nu ca timbru, ci ca iubire, ca pătrundere, care îţi înmuia sufletul şi te convingea. (O. D.)

***

Părintele Ioanichie a avut o mare influenţă asupra ravnei mele duhovniceşti. Il cunosc din anul 1985, de cand am intrat în viaţa monahală.

Inainte cu doi ani de a pleca la mănăstire, împreună cu două verişoare mergeam la Mănăstirea Sihăstria la Părinţii Cleopa, Paisie, Ambrozie, Varsanufie… şi luam parte la toate slujbele din biserică. Ceea ce ne îndemna mai mult erau predicile Părintelui Ioanichie care trezeau în inimile noastre râvna spre Dumnezeu. Când ajungeam să luăm binecuvântare de calatorie, mereu se smerea şi ne trimitea la Părintele Cleopa, la Părintele Paisie… Spunea: „Eu sunt nimic, cel mai mare păcătos”. Foarte mulţi tineri îl înconjurau cu întrebările, cum să înfrunte ispitele şi patimile tineretii.

Impreună cu cele două verişoare ale mele, când am luat binecuvântare de la Părintele Cleopa şi de la toţi parintii pe care îi cunoşteam pentru a intra în mănăstire, am ajuns toate trei şi la Părintele Ioanichie şi ne-a spus:In numele Sfintei Treimi plecaţi la mănăstire, să preamăriţi toată viaţa pe Preasfânta Treime prin ascultare, smerenie şi rugăciune“. Şi mare ne-a fost mirarea când am ajuns la mănăstire, că avea chiar hramul Preasfintei Treimi.

După 1989, când cărţile editate de Părintele Ioanichie, în special Vieţile Sfinţilor, au început sa înflorească, ne-am bucurat mult de această comoară.

In 2004, când am ajuns din nou la Părintele Ioanichie, care rămăsese singurul din stupul cel mare al părinţilor care au plecat la Domnul, era deja bolnav, retras la chilie. Impreună cu două măicuţe am fost primite înăuntru. Ne-a vorbit tainic, răspunzând la întrebările pe care nici nu apucasem să i le punem, încât am rămas fără întrebări toate trei şi, ca să nu-l obosim, voiam să plecăm. Părintele, plin de har şi de pace lăuntrică, ne-a încărcat bateria sufletului şi la urmă ne-a dat la fiecare câte o binecuvântare care privea viaţa noastră personală a fiecăreia dintre noi.

Mie mi-a dat o icoană cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, zicând: „Ia acest doctor, că îţi va trebui şi te va ajuta în încercările tale prin spitale”. Şi n-a trecut mult timp după aceea, că am avut o operaţie foarte grea apoi şi altele.

La măicuţa a doua i-a dat o carte despre ascultare, iar celei de-a treia o carte despre statornicie; i-a dat la fiecare exact ceea ce avea nevoie. (Maica N.)

***

Era în primăvara anului 1991, cred că în Postul Sfintelor Paşti. Am aflat de la câţiva cunoscuţi că peste câteva zile va fi o conferinţă la Casa de Cultură din Suceava cu un părinte de la o mănăstire. Nu mi-am propus să merg la ea, dar venind de la un antrenament cu un prieten, în trecere am văzut lume multă pe treptele Casei de Cultură. Era seara şi oamenii intrau în sala mare pentru a prinde locuri. Era o bucurie, o preocupare, un entuziasm, care ne-au prins şi pe noi.

Am intrat prin mulţime (erau 500-600 oameni) şi am ajuns până în faţă, aproape de scenă. Ne-am aşezat într-un colţ şi aşteptam. Eram curioşi. Nu mai participasem niciodată la o conferinţă cu un preot. Mulţi stăteau în picioare şi lumea continua să intre. Organizatorii erau cei de la Frăţia Ortodoxă. După un timp, nu prea lung, Părintele Ioanichie a fost prezentat. I s-a dat cuvântul şi a început să vorbească. Il analizam, încercam să-i fac „profilul psihologic”. Mi s-a părut foarte hotărât, chiar aspru atunci. Işi încreţea fruntea, ridurile formau linii drepte, paralele. Nu m-a câştigat de la prima vedere. Ştiam că a fost la o conferinţă şi Părintele Cleopa, tot de la Sihăstria. Se vorbea despre el şi se vorbea şi despre Mănăstirea Sihăstria printre unii apropiaţi şi rude. Mi se părea departe mănăstirea aceasta. Acum, privindu-l pe Părintele Ioanichie, încercam să desluşesc prin el ceva despre lumea din care vine.

Povestea despre pustnici care au trăit prin păduri, care nu mâncau aproape nimic şi care vorbeau cu sfinţii şi cu Dumnezeu în rugăciunile lor. Nu ştiu care era tema acelei seri duhovniceşti. Poate ceva despre post. A vorbit apoi despre ţăranii de pe Valea Bistriţei, care veneau la Mănăstirea Bistriţa pentru rugăciuni si spovedanie, despre cât erau de credincioşi bătrânii si gospodarii de acum 30-40 de ani. Veneau cu căruţele in posturi şi la sărbători, îşi aduceau bolnavii şi aduceau si jertfa lor, ce aveau mai bun pe acasă. Făină sau ouă sau ceară, ce puteau şi ei. Incet-încet a prins a vorbi despre „ţărişoara noastră” şi despre voievozii ei. Despre icoana şi căndeluţa din cămăruţa românului. Zicea:

Credinta sărmanului ţăran a ţinut ţara asta. Pentru credinţa lor ne mai ţine Bunul Dumnezeu. Suntem ortodocşi de la început, de la Sfântul Apostol Andrei; neamul nostru a rezistat în istorie prin credinţa lui, prin voievozii lui, prin creştinii lui, prin mănăstirile lui. Să nu ne vindem acum”,

şi tot aşa vreo oră.

La un moment dat au început să mi se umezeasca ochii. Mi-era ruşine de prietenul meu şi încercam sa nu mă vadă. A trezit în noi un sentiment de iubire de tara si am început să înţelegem că aparţinem unei tradiţii şi ca noi, românii, avem o credinţă. Aveam nevoie de asta, Eram tineri şi, ca toţi tinerii, în căutare. Eram in confuzie. Intraseră atunci foarte mult în Romania practicile orientale, artele marţiale, yoga, zen, budismul şi altele. Voiam să ne dedicăm unui ideal, voiam sa ne angajăm într-o luptă spirituală, să ne îmbunătăţim şi nu ştiam încotro să ne îndreptăm. Căutam şi într-o parte si în alta. Şi ca mine erau sute de tineri în Suceava.

In vremea aceea începusem să mă spovedesc la un părinte din oraş, dar nu eram foarte mulţumit. Mi se părea că părintele la care mă spovedeam era prea blând. Imi ziceam: ar fi bine dacă m-aş putea spovedi la Părintele Ioanichie. Aş învăţa multe de la el. Mi-era însă cam frică şi apoi mă gândeam că nu are el timp de mine. Este scriitor, tine conferinţe…, cine sunt eu să-l abordez şi cum?

După conferinţa asta m-am gândit, cred, o saptămână la ce a vorbit. Au trecut lunile, a venit toamna şi am mers la Iaşi la facultate. Apoi, în postul Crăciunului, am ajuns pe la Sihăstria. Am reuşit şi să ne spovedim la părintele. Eram vreo cinci studenţi. Am inceput să-l cunoaştem. Părintele era ferm şi sensibil în acelaşi timp. Ne-a ajutat mult. Ii păstrăm cu toţii o amintire frumoasă. A fost părintele nostru câţiva ani de zile. Scriitor talentat, duhovnic atent şi predicator ce împărtăşea cuvânt cu putere multă. Era numit de mulţi preoţi şi chiar ierarhi „sabia duhului”. A trecut la cele Veşnice şi este îngropat în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, alaturi de Părintele Cleopa şi Părintele Paisie Olaru. Niciodată să nu-i uităm pe cei care ne-au iubit, ne-au ajutat şi au muncit pentru zidirea noastră. Doamne, odihneşte cu drepţii pe Ioanichie arhimandritul, parintele nostru. (Iulian Marcu)

***

Am aflat de la emisiunea de credinţă ce se transmite duminica dimineaţa în România – la noi în Australia la trei după amiază -, despre plecarea la cele veşnice a Părintelui Ioanichie Bălan. Cu toate că ştiam ca este foarte bolnav, m-a surprins vestea şi m-a durut foarte tare. Cu adevărat mă simt acum orfană. Il cunosc pe părintele de mulţi ani, cred că din anul 1987-1988 când sfinţia sa era la Mănăstirea Bistriţa – Neamţ. Ma spovedeam la dânsul regulat. In anul 1990 am plecat la soţul meu în Australia, dar am corespondat mereu. A ştiut dinainte că se va îmbolnăvi, pentru că mi-a trimis o scrisoare de rămas bun cu sfaturi, la care am plâns foarte tare.

Cu toate că am aflat că este foarte bolnav de la prietena mea din România, eu îi mai scriam când şi când. Ştiam că nu mai cunoaşte nici pe cei apropiaţi, fiind bolnav, dar eu aveam credinţa că înţelege tot ce-i scriu, chiar dacă nu-mi răspunde, aveam credinţa că este un om sfânt.

Acum vreo doi ani m-am îmbolnăvit foarte tare, cu dureri mari la burtă şi n-am mai lucrat un an de zile. După aproape un an de suferinţă şi de medicamente, care nu m-au ajutat cu nimic, doctorii au hotărât să ma opereze. Ştiam că nu este o operaţie uşoară şi i-am scris Părintelui Ioanichie întrebându-l ce să fac, să mă operez sau nu?

Ştiam de la o prietenă de-a mea din România care frecventa Sihăstria că Părintele Ioanichie nu mai cunoaşte nici pe cei apropiaţi, nu mai predică, nu mai primeşte la chilie pelerini, că este foarte bolnav, dar eu am avut încredere că şi aşa mă va ajuta. Mi-a răspuns imediat la scrisoare cu câteva rânduri bătute la maşină, iar mai jos cu mâna lui era scris: „Să nu vă operaţi. Pr. Ioanichie Bălan”. Am anunţat doctorul de la spital că renunţ la operaţie şi în două săptămâni m-am făcut complet sănătoasă, şi aşa sunt până-n ziua de azi. Şi asta cu toate că am fost atât de bolnavă încât nu puteam sta pe picioare şi am avut dureri foarte mari aproape un an de zile. Când am vorbit cu prietena mea la telefon în România şi i-am spus cum m-am făcut sănătoasă, a amuţit. A spus: „Mari taine se întâmplă cu Părintele Ioanichie”.

La vreo două săptămâni după plecarea la cele veşnice a Părintelui Ioanichie l-am visat. Bucuroasă că-l văd, i-am spus: „Părinte, ajutaţi-mă, că sunteţi om sfânt. Ajutaţi-mă şi pe mine cu copiii mei”. A ţinut tăcere şi apoi mi-a răspuns calm:Lasă că o să treacă!… O să fie bine…”. M-am trezit foarte bucuroasă, căci ştiu că părintele este om sfânt şi ce spune aşa este.

A fost un om de o bunătate şi de o milostivire rară, plin de focul Duhului Sfânt. Avea o sensibilitate profundă, pe care nu reuşea să o ascundă. (Antoaneta L.)

***

Ne spunea Părintele Ioanichie că noi, ca şi creştini ortodocşi, trebuie să ne păstrăm credinţa curată şi să ne vedem de ale noastre, că trebuie să fim conştienţi că Ortodoxia are mulţi duşmani, iar noi chiar cu riscul vieţii trebuie să o păstrăm, numai să nu ne pierdem sufletul.

Ne îndemna să ne păstrăm sufletul curat, iar tot ceea ce ştim – ceea ce am citit din sfintele cărţi sau am auzit la predici – să spunem şi la alţii. Spunea despre ascultare că trebuie să se facă doar în cele bune, adica cele plăcute lui Dumnezeu.

Unei creştine care urma să plece în Italia şi care se spovedise şi se împărtăşise, participând la Sfânta Liturghie în mănăstire, părintele i-a spus că mai degraba să-i fie de ajuns această Sfântă Liturghie pentru un an decât să se ducă la altă biserică (de altă confesiuni) printre străini.

Intr-o zi, venind la mănăstire, ne-am întâlnit cu Părintele Ioanichie. Unul din ucenicii Sfinţiei Sale l-a întrebat:

– Preacuvioase, sunteţi obosit? Părintele, cu privirea departe, i-a răspuns:

– Nu, mă uit şi văd că atâta mai este – arătând cu mâna cam de măsura unui deget.

Niciunul din cei prezenţi n-a îndrăznit să-l întrebe dacă se referă la sfârşitul cuvioşiei sale (care s-a întâmplat după scurtă vreme) sau la altceva.

De multe ori părintele ne dădea sfaturi chiar şi in ceea ce privea hrana zilnică. Ne spunea să încercăm, pe cât este posibil, să mâncăm natural, să facem acasa mămăligă, să nu mai cumpărăm de pe piaţă tot ce este mai arătos, întrucât aceste produse nu sunt naturale si dăunează sănătăţii.

In fiecare an, la pomenirea Părintelui Nicodim Măndiţă, părintele era prezent la Agapia, încălzind inimile credincioşilor prin cuvintele sale insuflate de Dumnezeu. Spunea despre Părintele Nicodim că un astfel de părinte se naşte o dată la o mie de ani.

Părintele Ioanichie iubea mult tinerii şi-l durea sufletul văzându-i pe aceştia depărtându-se de la calea cea bună. Despre elevii de liceu spunea că sunt dezorientaţi, încercând să imite, din păcate, tot ceea ce Occidentul ne-a adus mai murdar: desfrâu, droguri etc. Despre studenţi spunea că sunt ceva mai copţi, însă mulţi dintre ei practică diverse tehnici orientale necreştine (yoga etc) şi dacă nu ţin legătura cu Biserica, este grav.

Referindu-se la vremurile grele pe care le trăim, spunea părintele că ori cei care ne conduc vor să ne aducă la situaţia asta, ori Dumnezeu îngăduie, ori asta merităm. Amintindu-şi de vremurile de dinainte de 1989 spunea părintele:

Comuniştii erau răi, dar ştiai de cine să te fereşti; cei de acum sunt mai periculoşi, întrucât sunt mai ascunşi.

Părintele primea scrisori anonime prin care era ameninţat. I se cerea ca în predicile Sfinţiei Sale să nu mai spună oamenilor să nu mai meargă la distracţii, la discoteci, să nu se mai uite la televizor etc, iar în cazul in care ar fi continuat să predice ar fi trebuit să părăsească mănăstirea.

In legătură cu privitul la televizor, părintele ne întreba cât timp pierdem în faţa acestui idol al vremurilor noastre – 2, 3, 4 ore? Ne spunea să folosim acest timp, care ne-a fost dat spre mântuire, pentru rugăciune, spre mântuirea sufletelor noastre. Mare accent punea părintele pe rugăciune. Ne spunea că deşi sunt multe urechi care aud tot ce spune sfinţia sa, nu se va opri din propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, întrucât urma să dea răspuns la înfricoşata judecată.

Părintele mergea deseori la cimitir, mai ales la mormântul Părintelui Cleopa. Pe când Părintele Cleopa trăia şi propovăduia neîncetat cuvântul lui Dumnezeu, Părintele Ioanichie ne îndemna deseori să mergem sa-l ascultăm, spunându-ne: Mergeţi acum cât Părintele Cleopa mai poate vorbi”. Ne spunea despre Părintele Cleopa că predica atât cu cuvântul, cât şi cu trăirea sa, dar şi cu scrierile cuvioşiei sale.

Ii spuneam Părintelui Ioanichie că nouă ni se pare că nu mai sunt mulţi creştini care să trăiască credinta adevărată, iar părintele ne zicea că mai sunt încă mulţi creştini trăitori. (A. B.)

***

Dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe Părintele Ioanichie, că m-a îngăduit lângă sfinţia sa, intotdeauna a ştiut cum să mă ia ca să nu mă piardă. Ma certa: „Mărie, de vreo zece ani cioplesc la tine si degeaba, iar ai dat cu copita şi ai vărsat doniţa”. Altădată nu reuşisem să mă spovedesc la sfinţia sa şi am cerut binecuvântare de drum. „Unde pleci aşa? Stai sa te împărtăşeşti!”.  Era o perioadă critică pentru mine, puteam să-mi pierd serviciul. Mult ajutor am simtit atunci.

Când eram deznădăjduită din cauza păcătelor mele, mă întărea zicându-mi: „Mărie, eu zic că tu faci parte din obştea Sihăstriei!”. Toate sunt minunate aici: sfintele slujbe, locurile binecuvântate, părinţii sfinţi cu întreaga obşte, dar mai mult datorită duhovnicului meu drag, Părintele Ioanichie, pentru mine Sfânta Manastire Sihăstria este şi rămâne raiul pe pământ. Foarte greu m-am desprins de sfinţia sa, pentru că era ca un tată pentru mine. Mult l-am necăjit şi l-am supărat, dar nu m-a alungat. Chiar dacă greşeam mult, aveam încredere în sfinţia sa şi simţeam alinarea, uşurarea.

La uşa sfinţiei sale se stătea mult. Odată aveam cinci ore de stat şi, când a ieşit părintele, i-am spus: „Părinte, m-am săturat de aşteptat. Ba e Chişinăul, ba e poştaşul, ba vin maicile, ba e baba Ioana…“, şi părintele m-a potolit: „Aşa, Mărie, ceartă-mă, ceartă-mă!”. Era obosit de mult lucru, venea multă lume şi păcătoşi ca mine. Ieşea şi ne spunea: „Lăsaţi-mă o oră, că moare popa!”.

Multă lume l-a îndrăgit. Când dădea milostenie, dădea pildă la creştini: „Cam negruţi, dar mulţi, nu ca la noi, românii: unu, doi copii”. Odată m-a apucat ora două noaptea la uşa părintelui. Erau studenţi de la Iaşi şi cu ei mama unuia dintre studenţi. Părintele a spus să se deschidă uşile ca să auzim toţi. Erau yoghini studenţii aceia. Intrebau de metafizică, întrebări filosofice. Părintele ne-a încântat cu vorba sa. Ce bucurie era pe faţa mamei studentului aceluia!

In zilele de după plecarea la Domnul a Părintelui Cleopa (Dumnezeu să-l odihnească!) am mers la spovedit la Părintele Ioanichie şi mi-a spus ca un copil:

“Ne-a lăsat Părintele Cleopa!”.

Era aşa de trist, aşa de obosit…

Dumnezeu să mă ierte şi Maica Domnului şi Parintele Ioanichie, pentru că eu sunt cea din urmă oaie si nu sunt vrednică să mă numesc fiica duhovnicească a parintelui. (Maria P.)”

[va urma]

(din: Mi-e dor de cer, Viata Parintelui Ioanichie Balan, Editie ingrijita de Arhim. Petru Balan, Ed. Man. Sihastria)

cleopa_cu_ioanichie

Vedeti si:


Categorii

1. SPECIAL, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Minuni si convertiri, Parintele Ioanichie Balan

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “MARTURII despre FERICITUL PARINTE IOANICHIE BALAN, marele duhovnic de la Sihastria Neamtului: “Multa grija avea de noi!”. DUIOSIE SI FERMITATE

  1. Pingback: Avertismentele profetice ale Parintelui Ioanichie: “SA NU RAVNITI LA FERICIREA CELOR DIN OCCIDENT! E vremea sa ne rugam! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat“. CAT TIMP MAI POATE DAINUI ROMÂNIA? -
  2. Pingback: SFANTUL SPIRIDON AL TRIMIDUNDEI sau lectia SIMPLITATII care vadeste si biruieste MINCIUNA VICLEANA si “INTELEPCIUNEA” HULITOARE A LUMII. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nichifor: NEW AGE – NOUL ARIANISM -
  3. Pingback: Predica Parintelui IOANICHIE BALAN (†22 nov. 2007) la PILDA BOGATULUI CARUIA I-A RODIT TARINA: “Bogatia noastra este dreapta credinta ortodoxa pe care o ataca in toate ziarele cei care nu sunt ortodocsi, cei care cred in bani! Nu cu noi se lupta,
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate