PARINTELE DUMITRU STANILOAE DESPRE SFANTUL ANDREI SAGUNA sau Desteptarea ortodoxa si nationala a romanilor ardeleni

30-11-2011 Sublinieri

MITROPOLITUL ANDREI SAGUNA

“În anul acesta [1943], la 29 iunie, se împlinesc şapte decenii de când mulţime nesfârşită de popor însoţea osemintele marelui Mitropolit Andrei Şaguna [† 28 iunie 1873] cu lumânări în mână de la Sibiu până la Răşinari, unde le-a aşezat să se odihnească sub um­bra brazilor, în inima satului ce reprezintă ţărănimea pe care atât de mult a iubit-o şi la poalele munţilor al căror atribut de graniţă artificială avea să-l topească cu opera şi cu duhul lui.

Cu cât trec vremurile, cu cât ne depărtăm de timpul în care a trăit şi a activat personalitatea puternică a providenţi­alului ierarh, figura lui se îmbracă în conştiinţa neamului tot mai mult în nimbul miraculos al eroilor de legendă. Azi el ne apare ca una din cele mai înalte culmi ale trecutului, ca unul din cele mai adânci izvoare de energie şi de îndrumare a vieţii naţionale de după el.

Opera lui, atât de prodigioasă, dar mai ales atât de co­respunzătoare necesităţilor noastre naţionale, şi atât de unita­ră prin spiritul ce-o călăuzeşte, ni se dezvăluie ca tot mai genială pe măsură ce timpul îi scoate la iveală nesfârşitele roade binecuvântate şi adâncul realism de care a fost pătrunsă.

Răsărit la începutul veacului XIX-lea dintr-o familie de români macedoneni, aşezată în mijlocul Ungariei, Andrei Şa­guna sorbise în fiinţa lui apriga dragoste de neam a înaintaşi­lor în împletire indisolubilă cu dragostea de lege răsăriteană, care, fiind o caracteristică a tuturor popoarelor ortodoxe, atin­ge în acea ramură cu suflet arzător a neamului nostru, o inten­sitate supremă. Venind să-şi desfăşoare misiunea în mijlocul românismului ardelean care, trăind în împrejurări asemănă­toare cu cele ale românilor macedoneni, adică sub o stăpânire politică străină, fusese silit, de asemenea, să-şi ocrotească fi­inţa naţională sub acoperământul Bisericii, Andrei Şaguna a întâlnit, fixată într-o îndelungată tradiţie, aceeaşi împreunare a vieţii naţionale cu cea bisericească, pe care o aducea şi el cu sine. Astfel, atât sufletul său, cât şi porunca împrejurărilor de viaţă şi a necesităţilor românismului ardelean, au contribuit ca opera lui Andrei Şaguna să aibă deopotrivă un aspect na­ţional şi unul bisericesc. Nu s-ar putea spune despre niciunul din aceste două aspecte că predomină în defavoarea celuilalt, că unul ar fi mijloc şi celălalt scop, ci această operă armoni­zează într-o minunată sinteză interesele naţiei cu ale Biseri­cii, fiecare servind celeilalte dar fiind şi servită de ea. Această convergenţă deplină între ceea ce aducea Şaguna în sufletul lui şi între modestele tipare de viaţă ale Ardealului a făcut ca legiuirile lui, deşi epocale prin puterile uriaşe ce le-au trezit în popor, să se impună fără zguduiri şi să prindă rădăcinile cele mai adânci şi mai vaste în viaţa poporului nostru român din Nordul Carpaţilor.

De aceea, dl. prof. Ion Lupaş, talentatul biograf al lui Şaguna, a putut remarca pe drept cuvânt:

Istoria noastră na­ţională nu cunoaşte lege scrisă, care să fi pătruns aşa deoda­tă în conştiinţa populară în aceeaşi măsură, în care au putut pătrunde dispoziţiile fundamentale ale „Statutului Organic“.

Dar, deşi în fond între concepţiile lui Şaguna şi tradiţiile Ardealului exista din primul moment al sosirii lui la Sibiu o adâncă afinitate, tânărul vicar aducea cu el un element nou, deosebit radical de tot ce se găsea în cuprinsul vieţii români­lor ortodocşi din acel timp.

După desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe de la Alba Iulia la 1701, prin trecerea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Roma, poporul român a rămas fără nicio ocrotire peste 60 de ani, având în tot acest timp să-şi apere singur credinţa şi suportând cele mai necruţătoare persecuţii. Cererile lui repe­tate de a i se da un arhipăstor nu au fost împlinite decât la 1761, dar într-o formă nesatisfăcătoare, prin trimiterea unor episcopi administratori sârbi care nu se puteau lega statornic şi cu toată dragostea de soarta acestui popor.

La 1809 românii îşi putură, în sfârşit, alege un episcop român în persoana lui Vasile Moga, dar multele condiţii cu care i-a stingherit stăpânirea tot timpul mişcările, ca şi lipsa de proeminenţă deosebită a personalităţii sale, nu i-au îngă­duit să schimbe prea mult împrejurările apăsătoare din viaţa bisericească. Iar întrucât viaţa întreagă a poporului se desfă­şura în funcţie de Biserică, nivelul general al stărilor din Arde­al era cât se poate de modest.

Andrei Şaguna găsea după moartea lui Vasile Moga, în 1816, poporul român într-o stare de adevărată somnolenţă. Nu exista o idee mare de circulaţie generală, care să pună inimile în mişcare, nu se lămurise o conştiinţă naţională viguroa­să în mase, o vedere limpede a unui ideal care să dinamizeze voinţa tuturor. Intelectualii, puţini câţi existau, erau de o fac­tură minoră, provincială; incapabili să limpezească un ideal pe seama colectivităţii şi să aibă curajul şi puterea să militeze pentru el şi să pună apele amorţite ale cugetelor în mişcare.

Andrei Şaguna, deşi s-a coborât cu toată dragostea sa în mijlocul acestor stări, era totuşi faţă de ele ca un fel de duh al lui Dumnezeu ce se mişca pe deasupra apelor, dându-le viaţă şi formă. Coborât din înălţimi, el aducea un ochi spiritual obişnuit cu vederile largi şi cuprinzătoare. Cremenea macedo­neană a personalităţii lui, rafinată în îndeletnicirile comercia­le ale familiei, se şlefuise prin cultura juridică şi teologică pe care o adâncise în timpul studiilor şi prin legăturile frecvente cu cercurile sociale cele mai de frunte în care, îl introdusese unchiul său, Atanasie Grabovschi. Fără să fi pierdut nimic din mistuitoarea lui dragoste de neam şi lege, cultura i-a dat capacitatea de a ridica această dragoste pe plan de concepţie solid întemeiată şi de a găsi cele mai efective căi şi arme spirituale în lupta pentru libertatea şi drepturile lui. Iar forţa şi dârzenia masivă a naturii sale au devenit sub flacăra înnobilatoare a aceloraşi cauze prestanţă suverană care făcea pe orice străin să rămână copleşit de prezenţa şi de cuvântul acestui vlădică al unui popor pe care nimenea nu-l lua până atunci în seamă. Iată cum caracterizează Octavian Goga această împreu­nare minunată de dinamism şi de cultură în Andrei Şaguna:

„Om de tact şi fin diplomat; spirit cizelat de cultură şi perfect echilibrat; pregătit deopotrivă pentru speculaţiunile abstracte ca şi pentru acţiunile pozitive, un temperament revoluţionar şi conspirator, o reminiscenţă atavică din sufletul agitat al Ma­cedoniei”.

Între românii uniţi din acea vreme erau o seamă de băr­baţi învăţaţi: Timotei Cipariu, Simeon Bărnuţiu, Gheorghe Bariţ. Ultimii doi activaseră în anii dinainte de venirea lui Şa­guna în Ardeal deosebit de efectiv pentru mişcarea de la 1848. Cu toate acestea, Şaguna este recunoscut îndată în rolul de conducător suprem al neamului, nu atât pentru că deţinea un scaun arhieresc, căci şi Io Lemeny îl deţinea pe cel de la Blaj, ci pentru toate calităţile cerebrale şi spirituale înşirate mai înain­te, care la el se împreunau într-o astfel de armonie, încât putea să fie nu numai un gânditor politic, ci şi un spirit capabil de a conduce cu efect o acţiune politică. Mitropolitul Andrei Şa­guna a fost, astfel, primul preşedinte al partidului naţional şi delegatul statornic al Românilor ardeleni la curtea din Viena. Abstrăgând de activitatea politică propriu-zisă, realiză­rile Mitropolitului Andrei Şaguna se pot rezuma în:

1. reînfi­inţarea Mitropoliei Ortodoxe ardelene;

2. organizarea ei prin Statutul organic;

3. şi o vastă operă culturală constatatoare în crearea unui învăţământ şcolar liber pe seama românilor din Ardeal, ca şi a altor instituţii de caracter cultural.

Mare­le arhiereu a urmărit cu perseverenţă supremă reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe, desfiinţată la 1701 de stăpânirea străi­nă pentru a lăsa pe românii drept credincioşi orfani de orice instituţie ocrotitoare, ca astfel să-i poată mai uşor desface de credinţa răsăriteană care-i unea cu fraţii din sudul Carpaţilor. Andrei Şaguna îşi dădea seama că datoria care i se impunea cu mai multă şi mai urgentă necesitate era să readucă în viaţă Mitropolia ca măcar în ea românii ardeleni să aibă un cadru al unităţii şi o ocrotire a existenţei lor. Dependenţa lor biseri­cească de Mitropolia sârbească de la Carloviţ, în loc să pro­moveze o viaţă naţională liberă, era de natură mai mult să o stingherească.

Hotărârea de a reînfiinţa Mitropolia şi-o anunţă Şaguna de la prima păşire pe pământul Ardealului prin următoarele cuvinte:

Păşind pe pământul clasic al străvechii Mitropolii române Ortodoxe, va făgăduiesc sărbătoreşte, că voi lucra ne­obosit pentru înfiinţarea ei. Aşa să-mi ajute Dumnezeu“.

După strădanii şi pledoarii îndelungate, având să con­vingă atât curtea de la Viena, cât şi ierarhia sârbească, la 24 dec. 1864, în ajunul Naşterii Domnului, Andrei Şaguna a pu­tut avea bucuria să vadă autograful împărătesc prin care ve­chea Mitropolie renăştea la o nouă viaţă.

Prin lupta sa necurmată reuşise să smulgă de sub juris­dicţia statului şi a ierarhiei sârbeşti în mod deplin viaţa bise­ricească a românilor ortodocşi din Ardeal, obţinând pe seama Mitropoliei o desăvârşită autonomie.

Reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe pe bazele celei mai depline autonomii a avut, ca toate realizările lui Şaguna, o mare însemnătate, atât sub raportul naţional, cât şi bisericesc. Sub raportul naţional prin ea s-a creat o sferă de libertate pe seama românilor ardeleni în cadrul unui Stat străin şi s-au asi­gurat pe viitor, pe temeiul comunităţii de credinţă, legăturile dintre ei şi fraţii din sudul şi estul Carpaţilor. Tot Mitropolia a strâns pe toţi românii ortodocşi din întreg Ardealul, ca şi pe cei din Banat şi Crişana sub o conducere unitară.

Iar sub raportul bisericesc, autonomia obţinută de Şaguna a făcut să se adâncească conştiinţa de sine a Bisericii, sen­timentul răspunderii pentru mântuirea sufletelor care apasă exclusiv pe umerii ei. Andrei Şaguna, care a fost nu numai un mare naţionalist, ci în acelaşi timp şi un preot de profundă sensibilitate duhovnicească, subţiată prin studiul temeinic al izvoarelor ortodoxe în toate limbile originale, a fost convins că răspunderea şi elanul misionar al Bisericii slăbeşte atunci când devine un departament al statului, mişcată la lucru prin dispoziţii ministeriale. În ea trebuie să ardă cu flacără con­ştiinţa că e trupul mistic al Domnului şi are cea mai sfântă misiune de pe lume, pe care trebuie să o urmărească cu o de­plină şi adâncă spontaneitate. Sub raportul acesta, autonomia bisericească nu e un chip de organizare potrivit numai pentru timpul lui Şaguna sau pentru împrejurări asemănătoare, ci un principiu consubstanţial şi permanent necesar pentru fiinţa esenţial misionară şi spontan dinamică a Bisericii.

Dar dacă prin reînfiinţarea Mitropoliei autonome, An­drei Şaguna a creat o sferă de libertate şi un cadru de unitate pentru viaţa românilor din toate ţinuturile de peste munţi, prin legea de organizare şi de funcţionare ce a dat-o acestei Mitropolii, prin aşa numitul „Statut Organic“, providenţialul ierarh a voit ca sfera de libertate şi de unitate să fie cât mai largă. El a chemat în forurile bisericeşti tot poporul, şi anume în adunările parohiale direct, iar în cele superioare prin repre­zentanţi. De asemenea, a întins baldachinul Bisericii autono­me peste viaţa şcolară a poporului. Clerul şi mirenii aveau să se înfrăţească în împreună sfătuire şi în comună răspundere pentru bunul mers al Bisericii şi al tuturor celorlalte ramuri principale ale vieţii naţionale. Poporul întreg din Ardealul întreg era strâns cu toate preocupările lui sub ocrotirea şi în sfera de libertate a Bisericii.

Dacă sub raportul naţional „Statutul Organic” iniţiază în Ardealul subjugat o epocă de maximă libertate şi de unita­te, sub raportul bisericesc el a făcut să crească în mireni con­ştiinţa apartenenţei la Biserică şi a răspunderii pentru ea, ceea ce a însemnat o pătrundere a elementului spiritual şi sfinţitor în fiinţa şi în toate preocupările lor. Statutul Organic, sub acest aspect, înseamnă o realizare şi un proces de realizare a misi­unii Bisericii, o proiectare a harului ei sfinţitor peste câmpul larg şi variat al vieţii. Toată viaţa Ardealului e atrasă sub o lumină de seriozitate morală, toată capătă atributul de slujbă adusă lui Dumnezeu. Această însuşire a Statutului Organic, care indirect înseamnă o fortificare a naţiunii, dovedeşte că principiul lui de temelie, de asemenea, nu are numai un ca­racter temporal, ci o valabilitate permanentă. Vederile şi legile lui Andrei Şaguna, oricât de mult au corespuns vremii sale, dezbrăcate de anumite detalii, sunt legile de totdeauna ale Bisericii. Măreţia lui Şaguna stă în a le fi ştiut da o formă de maximă eficacitate naţională şi bisericească.

Dar, ca unul ce-şi datora superioritatea spirituală şi suc­cesele străduinţelor sale în lupta pentru libertatea şi unitatea românilor ardeleni, contactului său cu cartea, Şaguna îşi dă­dea seama că mijlocul principal de ridicare a neamului său este cultura. Fără cultură, românismul nu-şi poate spori pute­rile, ca de la libertatea şi unitatea pe care le-a obţinut pe seama lui în cadrul instituţiei bisericeşti să ajungă la libertatea şi la unitatea cu toţi românii. De aceea,

cadrele largi ale organizaţiunii bisericeşti, nemuritorul Mitropolit s-a silit să le umple printr-un corespunzător cuprins de viaţă religioasă, morală şi culturală“,

spune Î.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, vrednicul urmaş al lui Şaguna.

Dându-şi seama că aceasta nu poate să urmeze decât prin coborârea principiilor evanghelice în rea­litatea vieţii prin propaganda pricepută şi prin entuziasmul apostolatului, el şi-a îndreptat părinteasca sa purtare de grijă către cler, pentru a cărui educaţie a organizat institutul teolo­gic, ridicând anii de studiu la 3 – pe baza bacalaureatului – şi a publicat un număr de seamă de lucrări bisericeşti prin care i-a înălţat conştiinţa şi i-a întărit Ortodoxia“.

In faţa multelor cărţi concepute şi publicate de el – între care amintim şi tradu­cerea Bibliei – te prinde mirarea când a mai avut marele Ierarh repausul să se concentreze atât de fecund în studiu. Teologia română, inexistentă până atunci, putem spune că prin el înce­pe să fiinţeze.

Pentru cultura poporului, extrem de scăzută şi de în­tâmplătoare înainte de el, creează învăţământul primar sis­tematic sub oblăduirea Bisericii. Numai între 1850 şi 1865 se înfiinţară 339 şcoli primare. Iar pentru formarea unei pături conducătoare întemeiază vestitul liceu din Braşov şi gimna­ziul din Brad.

Ca tot acest învăţământ şi, în special, cel primar, să se împrospăteze cu idei noi şi cu metode destoinice, Şaguna tri­mite tineri talentaţi la universităţile din Germania, cu misiu­nea de a studia cu deosebire pedagogia. Astfel, din sămânţa gândului şagunian a răsărit o şcoală pedagogică ardeleană de orientare herbartiană, reprezentată prin nume ilustre ca Ioan Popescu, Daniil Popovici Barcianu, Petre Şpan, care au impri­mat o direcţie sănătoasă învăţământului ardelean ce-şi lămu­rise ca scop clar: formarea caracterului religios-moral.

Pentru formarea unei conştiinţe politice naţionale şi pentru susţinerea neîntreruptă a unui nivel spiritual în pre­oţime şi în celelalte pături româneşti, Şaguna întemeiază la anul 1853 ziarul «Telegraful Român» ce se tipăreşte până azi în Tipografia Arhidiecezană întemeiată tot de el. Acest ziar, prin reproducerile bogate din ziarele şi literatura română din sudul Carpaţilor, ţinea vie în cititori conştiinţa comunităţii şi a identităţii cu fraţii de pretutindeni.

În sfârşit, pentru cultivarea mult prigonitei limbi ro­mâneşti şi pentru răspândirea culturii în poporul adult, ca şi pentru încurajarea portului, obiceiurilor şi chiar a economiei naţionale, înfiinţează şi îndrumă ca prim preşedinte „Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român din Tran­silvania“, care de atunci şi până azi a fost o vatră de lumină ce a răspândit razele culturii naţionale până în cele mai îndepăr­tate cătune româneşti din Ardeal.

Astfel, viaţa dezlănţuită de uriaşa personalitate a Mitro­politului Şaguna în poporul român din Ardeal s-a manifestat în toate direcţiile. Ardealul a devenit altfel de când şi-a început Şaguna lucrarea în mijlocul lui. La hirotonia ca episcop el îşi anunţase răspicat în catedrala din Carloviţ în faţa sâr­bilor ca program:

„Pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voia către tot ce-i adevărat, plăcut şi bun să-i trag”.

Programul a fost împlinit şi starea Ardealului s-a schim­bat ca printr-o minune. Ardealul timpurilor noi, cu mândra lui conştiinţă de sine, cu clocotul de putere luptătoare, cu în­altul nivel moral, cultural şi economic, cu apriga lui vitalitate ce-i curge prin toate venele vieţii obşteşti, de la Şaguna începe. Oarecum prin el Ardealul s-a împărtăşit de o nouă naştere, de naştere din duh. Puterea izvorâtă din duhul Mitropolitului Şaguna sau dezlănţuită de el în sânul românismului, a grăbit roata vremii, aducându-ne la 1918 eliberarea Ardealului şi pe teren politic după ce-l dezrobise pe teren bisericesc şi şcolar.

Atât de plin este Ardealul de prezenţa spiritului şi pu­terii lui Şaguna, încât nu numai o serie întreagă de instituţii îi poartă numele, ci se vorbeşte chiar de un stil de viaţă şagunian în spiritualitatea română de la noi. Şagunismul este maxima potenţare a virtualităţilor Ardealului, el înseamnă în Biserică acel spirit expansiv care vrea să dea o calificaţie creş­tină întregului conţinut al vieţii poporului, iar în general el exprimă spiritul dinamic şi totalitar al Ardealului în virtutea căruia toate puterile neamului se consideră ca un tot indiso­lubil, fie ca răsar din pământ, fie că pogoară prin Biserică din cer. Imaginea Ardealului şagunian este blocul poporului ce păşeşte energic şi luminat, condus de preoţi cu crucea în frun­te, spre idealurile de cultură, de libertate, de creştinătate.

Când, la 28 iunie 1873, venerabilul Arhipăstor a trecut din viaţa aceasta la cele cereşti, lumina şi puterea izvorâte din sufletul lui mare au continuat să rămână cu poporul pe care l-a iubit, crescând tot mai mult. In uriaşul fluviu de energie, care a ţâşnit în viaţa Ardealului din miraculoasa mânuire a toiagului păstoresc de către Mitropolitul Andrei Şaguna, ro­mânismul de dincoace de munţi posedă taina înălţărilor lui viitoare din măsura zilelor de azi”.

(în: “Telegraful român” , nr 26, 1943)

  • Vezi si:

ORTODOXIE SI ROMÂNISM ÎN OPERA MITROPOLITULUI ANDREI SAGUNA

Andrei Şaguna în memoria ardelenilor: “În multe case, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane“, de Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu

După câţiva ani de la moartea lui Şaguna, Ioan Slavici scria că “astăzi, chiar, şi creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”. La scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Şaguna. Pe vremuri, în multe case ţărăneşti din Ardeal, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane. Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a românilor transilvăneni.


Categorii

1. SPECIAL, Parintele Dumitru Staniloae, Sfintii romani

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “PARINTELE DUMITRU STANILOAE DESPRE SFANTUL ANDREI SAGUNA sau Desteptarea ortodoxa si nationala a romanilor ardeleni

  1. Pingback: PREDICA LA SFANTUL APOSTOL ANDREI a Parintelui Gheorghe Calciu (VIDEO). Marturii de la Pestera Sfantului Andrei (Dobrogea). Colindul Sfantului Andrei
  2. Am avut bucuria, anul acesta, sa vad cum moastele Sfantului s-au reintors din Rasinari la Sibiu. A fost un moment inaltator sa auzi romanii, avandu-i in fata pe pastori cu facliile aprinse, cantand, pe strazile Sibiului, “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte far’de moarte miluieste-ne pe noi”. Mitropolitul Laurentiu Streza a primit cu vizibila emotie moastele sfantului in Catedrala din Sibiu. Armata prezenta si intonand imnul a adaugat momentului un aer de sarbatoare nationala. Pentru un moment am avut sentimentul ca suntem totusi un popor si ca mai sunt romani cu suflet mare intre noi. (Poate ca nu este prea frumos ce spun acum dar eu stiu ca Sf. Andrei Saguna si-a dorit sa fie inmormantat la Rasinari pentru ca satul acesta a fost si mai este locuit doar de romani.) Cat de mult avem nevoie de asemenea momente care sa ne uneasca intr-un gand, cat de mult avem nevoie sa simtim si sa actionam lipsiti de egoism. Daca vor veni clipe grele, de incercare pentru noi romanii, doar uniti, avand mila unii fata de altii, vom putea sa izbandim. Vom putea noi oare sa lasam egoismele la o parte si sa ne ajutam unii pe altii? Stiti povestioara aceea a parintelui Rafail Noica despre mama si fiu (in Anglia), uniti prin dragoste in fata bombardamentelor germane si scapand in mod miraculos cu viata desi nu erau in buncar. Asa si noi romanii, daca vom fi uniti prin dragoste in fata greutatilor, Dumnezeu se va milostivi de noi si vom trece…

  3. Off-topic: e ceva in neregula cu articolul urmator (PREDICA LA SFANTUL APOSTOL ANDREI a Parintelui Gheorghe Calciu). Nu se incarca complet din cauza unei erori.

    Puteti sa nu publicati comentariul, ca e mai mult de informare pt. admini.

  4. @ Ana Elisabeta:

    Am verificat si la noi inca merge. Probabil mai trebuie incercat, dat refresh, se incarca mai greu din cauza traficului.

  5. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE. Doamne, ce fel de om era! -
  6. Pingback: SFANTUL ANDREI, APOSTOLUL ROMANILOR – PREDICI AUDIO: “Incotro se indreapta tara aceasta ocrotita de Sfantul Andrei?” CUM NE-AM INTRISTAT APOSTOLUL? -
  7. Pingback: PARINTELE STANILOAE – 20 ani de la mutarea in Imparatia Iubirii a celui mai mare teolog român: CASNICUL LUI DUMNEZEU, PRIETENUL SFINTILOR -
  8. Pingback: “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR) -
  9. Pingback: “Amintiri din casa harului”: PARINTELE DUMITRU STANILOAE evocat de ucenici, intelectuali, preoti, teologi si ierarhi, la Patriarhie intr-un congres international. CALDURA FILOCALIEI INTRUPATE si FORTA IUBIRII DESAVARSITE (VIDEO) - Recomandari
  10. Pingback: SFANTUL APOSTOL ANDREI, Parintele crestinismului romanesc si SFANTUL ANDREI SAGUNA, apostolul tare al Ardealului – chemari la ASUMAREA CONDITIEI DE CRESTIN in vremurile zeificarii pacatului -
  11. Icoana este foarte frumoasa dar parca e un pic.. amuzant ca au pus si Telegraful roman, acolo, care oricat de frumos si folositor a fost, nu era decat o publicatie pana la urma… Poate ma insel.

  12. Pingback: Arhim. Andrei Coroian: GANDURI DUHOVNICESTI LA INCEPUTUL POSTULUI NASTERII DOMNULUI -
  13. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – TEOLOGUL – 110 ANI DE LA NASTERE. CUM L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE DUMITRU STANILOAE – Evocari video: Pr. Gheorghe Holbea, Costion Nicolescu, Horia Pastina, Lidia Staniloae si altii | Cuvântul Ortodox
  14. O mică rectificare se impune. Telegraful român apare în anul 1853 şi nu în 1835.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate