PARINTELE JUSTIN IMPLINESTE 91 DE ANI. Marturia parintelui Calciu, de peste timp. Cel mai bun omagiu: sa-i urmam exemplul si cuvantul!
Astazi, 10 februarie, parintele Justin Parvu, acest veritabil patriarh al monahismului jertfelnic romanesc implineste 91 de ani! In loc de alte panegirice in care sa folosim nepriceputele noastre cuvinte, am ales sa reluam un fragment dintr-un articol mai vechi din revista Rost (nr.33/nov. 2005), dedicat parintelui Iustin de catre un alt mare parinte marturisitor al Bisericii noastre, prieten al parintelui Iustin, ce a ales sa fie ingropat chiar la manastirea Petru-Voda – parintele Gheorghe Calciu:
“În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţi care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor mărturisite, grozave sau mărunte.
17 ore în scaunul de spovedanie
Părintele Iustin spunea:
“Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună. Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat“.
Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâmplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: “Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie“. Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.
Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.
Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară -, că “Ostaşii au chip ca de înger când mor“.
Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.
Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.
Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci
Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercită la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.
Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă? Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.
Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.
Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.
De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.[…]
Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii administrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi ai unor episcopi. Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără “agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.
În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.
Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care “nu au trecut pe la Irod“ să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!”
***
In ce ne priveste, ramane valabil ceea ce scriam si anul trecut:
In loc de alte cuvinte de lauda, o singura chemare: ascultati glasul pastorului celui bun si puneti-l in inima, umblati in Duh si Adevar dupa dreptarul cuvantului si dupa pilda vietii sale!
Sa-l cinstim, fara sa ne folosim de el numai ca un “brand” duhovnicesc care vinde bine sau ca pe un portdrapel care sa ne poata legitima ideologic si pe care sa-l putem anexa la agenda intereselor noastre. Sa-l cinstim fara sa-l transformam in idol sau in talisman, fara sa-i facem de pe acum icoana, fara sa-i declaram indecent iubirea prin scandari pe strazi si, mai ales, fara sa-l confiscam in interese ideologice – unii – sau afaceristice – altii. Sa-l cinstim nu tamaindu-l ca pe “bunul parinte” sau cainandu-l pe “bietul batran”, insa, pe la spate, luptand din rasputeri pentru a-i desfiinta cuvantul si a-i sabota demersurile. Sa-l cinstim si sa-l iubim, facand ceea ce ne spune, primind si ducand mai departe ceea ce ne invata, devenindu-i, fie si de la distanta, in duh, ucenici adevarati. Adevaratul ucenic nu este nici fanatic, nici carcotas si razvratit. Sa invatam de la parintele Justin cum se pot uni mila si bunatatea cu lipsa de compromisuri, cu indrazneala cea buna a marturisirii. Sa-i fim fii in adevar, in jertfa si in dragoste si pentru vrajmasi! Sa invatam sa traim mai intai noi duhovniceste, sa ne salvam pe noi si abia apoi sa ne apucam sa salvam “neamul”.
Numai asa il vom bucura ii vom odihni inima brazdata de cumplite suferinte si de chinuitoare framantari pentru noi, poporul roman ortodox pe care il slujeste zeci de ani, zi si noapte, fara sa oboseasca!
Doamne, fa-ne vrednici de parintele Justin si mai tine-l langa noi inca multi ani, ca avem mare, mare nevoie de el aici!
Continuare la: PARINTELE JUSTIN – 9 DECENII SUB SEMNUL CRUCII. SA NE TRAITI SI SA NE OCROTITI, PARINTE!
Cititi si:
- MAICA DOMNULUI – SINGURA BUCURIE SI ULTIMA NADEJDE INTR-O LUME IN AGONIE (parintele Justin despre vremurile din urma)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
La multi ani iubite Parinte Iustin Parvu!
Domnul sa va pazeasca si sa va intareasca intru multi ani.
Sa ne traiti si sa ne pastoriti multi ani, Sfintia Voastra.
La Multi Ani cu sanatate ,sa va de-a Domnul tot ce doriti,zile senine si fericire, La Multi Ani sa ne traiti.La Multi Ani Parintelui Justin Parvu…Slava lui Dumnezeu …Cinste eroilor martiri ai neamului romanesc care au suferit prigoane si care au stat scut Ortodoxiei,aparand dreapta credinta Ortodoxa.
Doamne,Dumnezeule Preamilostive,Iti multumesc cu viata,pentru binecuvantarea ce ne-ai daruit-o, prin dreapta mana, a dreptului Tau,sfintitul(pot recunoaste ca-i SFANT,inger in trup pamantesc)PARINTELE SI DUHOVNICUL NEAMULUI,IUSTIN PARVU-
CAPUL,SUFLETUL SI STALPUL BISERICII ORTODOXE ROMANE,dupa sfintenie si meritul sau.
Daruieste-l,noua,sanatos in trup,multi ani de aici inainte,pentru intarirea si
ajutarea CREDINTEI ORTO-DOXE,A LUI HRISTOS CALE, si a poporului ce-L urmeaza,fiindu
FAR LUMINOS PE CARAREA STRAMTA, MANTUITOARE, SI COJOC CALDUROS, TRUPURILOR INFRIGURATE DE VREMURILE RECI SI INGHETATE DE RAVNA VRAJMASULUI, CE VREA A NE CONDUCE SPRE TARAMUL FARA DE SOARE AL IADULUI.
SFANTUL SFINTIT,MARELE MUCENIC HARALAMBIE, OCROTITORUL ZILEI LUMINATE SI NEINSERATE
A PARINTELUI IUSTIN,SA-I FIE DE AJUTOR SI AICI PE PAMANT,SA-I SPRIJINE BATRANETEA
IN PACE DEPLINA SI BOGATA INTELEPCIUNE,DARUINDU-NE TUTUROR SFATURI FOLOSITOARE SI
MANTUITOARE.Sa ne arate Scara spre Imparatie Cereasca,lasand urma pasilor sai pe
drumul ce trebuie urmat spre Gradina Raiului cel vesnic.Sa nu fim parasiti de el,ci numai indreptati prin buna sfatuire.Si cum spunea parintele Iustin undeva,prin 2006,tot intr-un post dinainte de Sf,Paste”Sa ne mangaiem cu nadejdea dulce a
invierii si a neamului nostru ortodox.Sa ne rugam puterilor ceresti sa mai ramanem
in aceasta tara sub binecuvantarea ciolanelor parintilor nostri.Cu toata dragostea parinteaca,Hristos a inviat!”(Pr.Iustin)
Dumnezeule,Atotstiutorule,intelepteste-ne,de suntem povatuitori sau povatuiti sa fie
Voia Ta,Doamne,si numai Tie sa-Ti urmam,ca si sfintii Tai,ca si Parintele Iustin si Duhovnicul nostru care ne indruma a-Ti fi robi credinciosi pururea,Iubitorule de
oameni.Slava si multumire aduc Tatalui si Fiului si Sfantului Duh,acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.
În nevrednicia în care mă aflu, aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru marii mărturisitori ai neamului, pentru marii oameni ai credinţei, şi-l rog să-i dea părintelui nostru sănătate şi împlinirea dorinţelor şi credinţei sale pentru care a jerfit o viaţă în curăţie şi-n greul crucii monahale .
Cu mult respect şi preţuire
Ni se cuvine să-i cinstim
Pe cei mai vrednici fii ai ţării
Să-i ascultăm şi să-i iubim.
Că mulţi ne sunt învăţătorii
Prin cele ce-s uşor de spus,
Dar rari sunt cei care duc greul
De dragul turmei lui Iisus.
Mulţi sunt acum pe’nalte trepte
Şi ne vorbesc cu’ndreptăţire
Dar pea puţini duc greul crucii
Poporului spre mântuire.
Puţini sunt cei ce au tăria
S’arate public înşelarea,
Să nu accepte compromisul
Şi să n’acopere vânzarea.
Şi mai puţini sunt cei ce astăzi
Vorbesc – prin fapte de credinţă-
Cu anii de mărturisire
În temniţe şi-n suferinţă.
Cuvântul lor le este fapta
Şi anii crunţi de grea povară
Neîntinaţi de compromisuri
Şi cârdăşia în ocară.
Peste povara vârstei poartă
Poverile descătuşării
A celor mulţi ce bat la uşă
Şi le cer taina dezlegării.
De nu le preţuim cuvântul
Şi jertfa pentru neam şi ţară
Nu suntem ortodocşi lăuntric
Şi facem neamul de ocară.
De nu păzim în libertate
Ce ei în chinuri au păzit
Vom dobândi preţul piezării
Şi cinste de nelegiuit.
Maica Domnului sa il ocroteasca cu sfantul ei acoperamant; sa ne traiesti parinte.
La Multi Ani, parinte drag! Bunul Dumnezeu sa-i daruiasca sanatate parintelui si putere de a ne mai sfatui si calauzi pe calea mantuirii.
La multi ani parinte! Sa va intareasca Bunul Dumnezeu cu sanatate si rabdare,…avem mare nevoie de Sfintia Voastra. Doamne ajuta
In 1982 Dan Pitza scotea un film de exceptie, film in care se facea o anatomie a totalitarismului, aratand cine si cum de conducea, cum se luau deciziile, prezentandu-ne cum arata “omul nou”: Concurs. (filmul se poate descraca cu DC++ cu un pic de efort).
O perspectiva crestina, a unui film realizat de un evreu (Dan Pitza) ne da Nicolae Steinhardt:
http://agenda.liternet.ro/articol/9644/Marian-Radulescu/Monahul-cinefil-Nicolae-Steinhardt.html
Ce a văzut Steinhardt în Concurs? Un film poetic, “alegoric, dar limpede, evident” despre “viaţa şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos”, un “îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic”. Ce presupune concursul de orientare (“cuvânt esenţial, discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire”) turistică? Însăşi “înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei”. Membrii echipei însă tocmai asta fac: “îşi irosesc vremea – preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate”. Găina înhăţată de personajul Mitică (Gheorghe Dinică) şi de care în ruptul capului nu vrea să se mai despartă e tot un simbol “al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor; echipa, mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de speţă joasă”. Puştiul (Claudiu Bleonţ) – “un simplu muncitor ce poartă veşminte extrem de modeste, blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă”, “apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin)” – devine un fel de călăuză a echipei. El este arhetipul personajului pozitiv par excellence, “care nici o clipă nu s-a gândit la sine, care pe toata durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora. El, care “întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist” (omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi), nu-i poate “vindeca de orbire” şi “smulge din gropile unde ei înşişi se aruncă ori cad prosteşte după ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au săpat”. Ce bine le face? “Îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără număr, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutăţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui şef netrebnic şi guguman.” Întrebările ce se impun: Cine va birui? Cine va câştiga concursul? “Deşi numai de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă. Uită principalul.” Şi totuşi, de ce anume le pasă şi le arde? “De sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul.” Dar timpul se scurge, orarul e drămuit şi – spune povestea – concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure (“din viaţă, din temporalitate, cum ar veni”, adaugă Monahul, evidenţiind conotaţiile escatologice ale Concursului): ieşirea din pădure se produce concomitent cu Marea Explozie, “următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.” În fine, Monahul remarcă “profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone” ce urmăreşte să obţină contactul cu tragicul şi sublimul “mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc”. Şi tocmai acest contrast contribuie esenţial la “zguduirea spectatorului” ce devine tot mai conştient de adevărul că “distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă”. Finalul, după atâtea “şotii, năzbâtii şi dandanale”, ia aspect de tragedie, de şoc şi metanoie. Astfel, Concursul este pentru Monahul Delarohia “încă o mărturie a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti) români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate de Dan Piţa”.
Fara a contesta mesajul crestin pe care poate fara sa vrea Dan Pitza il transmite, filmul mai poate fi perceput ca o reliefare a mentalitatii “omului nou” comunist, produs al unei ideologii adanc gandite:
Juriul este format din “activistii de la centru” care conduceau MODELAU lumea, care creeau omul nou.
Membrii echipajului reprezentau structurile de conducere, liderii de opinie, elita unei institutii:
directorul – cu geanta diplomat in mana,
securistul institutiei – (Stefan Iourdache) care centraliza toate informatiile
directorul adjunct-activistul si propagandistul- in permanenta legatura cu securistul.
Restul echipei de conducere: oameni reeducati, a caror implinire se gaseste numai in cele materiale sau in orgolii, oameni care au pierdut busola dar mai pastreaza urme de virtuti crestine.
In final si Pustiul este agresat: bunatatea lui deranjeaza, bunatatea si virtutea crestina este subversiva; trebuie sa devina ca ceilalti.
Finalul ii arata pe “reeducati”, in autobuzul lor incapabili de a-si asuma un minim de jertfa pt a savarsi binele (binele se face pana la urma si cu fapta prin jertfa).
Comoditatea, conformismul, linistirea constiintei prin invocarea regulamentelor sufoca intentia buna si materializarea ei prin fapta:
cand vag se mai aud voci in favoarea binelui, apar altele mai puternice care le acopera. Aste puternice sunt insa ale “profesionistilor”; sunt rodul unui mecanism bine pus la punct si invariabil castigator.
Toate exemplele cu fapta ale “Pustiului” au fost inutile.
Fiecare ramane in patimile sale; cu exceptia directorului, al carui gest vine insa prea tarziu.
ACEST FILM ARATA CA JERTFA PARINTELUI IUSTIN, A FOST FACUTA PENTRU A SALVA CHIPUL LUI HRISTOS DIN OM !
FILMUL NE ARATA CUM TREBUIA SA ARATE OMUL NOU COMUNIST; NE DA O VAGA IDEE DESPRE FELUL CUM VA ARATA OMUL NOU GLOBALIST.
Va multumim celor care alcatuiti si randuiti articolele de pe acest site ca mult ajutor primim prin el. Sa va ajute Dumnezeu in munca voastra.
Doamne, ajuta!
Va sarutam dreapta Parinte! Domnul sa va fie alaturi totdeauna!
La multi ani!
Multumim mult ca ati dedicat Parintelui dragostea dumneavoastra.
Doamne, ajuta!
@ Romeo:
Multumim! Foarte buna si utila aceasta analiza, inclusiv ceea ce a surprins parintele Nicolae (care a trimis si niste sageti politice foarte curajoase pentru atunci!), indiferent care vor fi fost intentiile regizorului si scenaristului.
Intr-adevar, foarte nimerit plasat si in contextul zilei parintelui Justin (dar si a parintelui Ioanichie Balan!, si el corespunzand aceluiasi profil, nascut tot pe 10 feb., acum 80 de ani, dar adormit intru Domnul acum 2 ani), pentru a pune in evidenta mai bine contrastul orbitor intre jertfa blanda si statornica a acestor trimisi ai Domnului, as zice… ingeri ai Domnului (ca asta inseamna inger, “trimis”) si cerbicia sau dobitocia celor “ai lor” care niciodata nu i-au inteles si nu i-au urmat cu adevarat, fiind mult prea ocupati cu desertaciunile si gainariile lor. Asta e valabil in mare masura, la noi, si pentru intelectualii, ong-istii si activistii (sau pasivistii ) ortodocsi, care au ajuns sa se manance unii pe altii si sa se sfasie din cauza orgoliilor si prostiilor ridicate la rang de principii de netrecut, precum si pentru aceia care “invoca regulamentele si procedurile” pentru a-si justifica lipsa jertfei, lasitatea, tacerea complice.
Parintele Justin a tot strigat, si strigat… nu l-a auzit mai nimeni. Fiecare isi vede de ale sale mai departe. E bun doar sa te lauzi cu el, sa te folosesti de el, sa-ti faci din el trambulina pentru afirmarea personala. A lansat anul trecut un apel, un avertisment, pe care unii l-au inecat in manevre diversioniste si ticalosii “revolutionare”, dar nascatoare de si mai mare dezbinare, unii intr-un exces de zel fara socoteala, altii in rafuieli si ambitii marunte, dar pline de sine, iar altii in oceanul spiritului perepetuu dilematic, al conformismului caldicel fata de duhul lumii. A fost o sansa, un colac de salvare pe care ni l-a aruncat Dumnezeu prin parintele Justin. Iar noi am zis: nu, mai bine sub apa, “mai bine la spanzuratoare”.
Iar azi continuam sa “dezbatem” daca vine, oare, sau nu vine, totusi, “potopul” anuntat de parinte, daca va fi vorba de mucenicie sau, mai sigur pentru noi, s-a inselat Batranul?
Dar cel mai tragic este cu acei “oameni care au pierdut busola dar mai pastreaza urme de virtuti crestine”, reeducati fara sa stie de catre propriile patimi care ii tarasc incolo si incoace, fara directie, sau ii imping sa alerge bezmetic dupa cate o Fata Morgana… Ai inca ce lua bun de la ei, dar se vede ca SENSUL si l-au pierdut. Fiindca n-au vrut sa ASCULTE de busola veche, dar fara gres, a Batranului si s-au apucat sa caute singuri, prosteste, propriul NORD.
Lucrurile mici pe care le facem si le spunem au mare importanta in timp ce noi ne urmam calea. Un gest frumos poate sa ia povara umerilor obositi pe drum. O vorba buna poate indulci inima precum o ploaie de vara peste florile insetate. Cata bucurie izvoraste deodata din lucrurile mici si simple, deci simplu, dar din suflet LA MULTI ANI, Parinte drag!
Acum peste 15 ani, in editorialul unei reviste IT, autorul facea urmatoarea remarca:
dl Brucan a “profetit” 20 de ani pt ca romanii sa invete democratia, deoarece in anii 50 fusese doctorul care injectase otrava.
Doctorul stia ce doza se injectase, dar mai stia si efectele ei.
Dl Dan Pitza nu iubeste nici crucea nici preotii. In film la un momentdat, in timp ce doi membri ai grupului se iubesc prin tufisuri, pe apunate, trece prin padure un alai de nunta, cu mirele si mireasa in frunte. Oameni sarmani, prost imbracati, insotiti de doi lautari care fac trimitere la valorile traditionale, urgisite material.
Din pacate nu apare preotul, desi nu ar fi fost nici o problema sa-l vedem undeva in vreun plan secund.
Foarte realis este prezentata structura punerii: partid, securitate, activist, director, oamenii de opinie care apar si se completeaza eficient atunci cand binele pare sa le incurce conjunctural interesele.
Aceasta distributie a rolurilor la varful societatii o surprinde doar Dan Pitza.
Europa libera, BBC -ul din acea perioada nu pomeneau nimic despre rolul fiecaruia din aceste categorii de oameni. Stiai ca sunt multi turnatori, ca securitatea stie tot si cam atat.
Aceleasi posturi, campioane ale democratiei nu spuneau nimic despre omul nou, om care s-a lepadat de Hristos: erau laudate valorile democratiei, valorile occidentale (muzica, mod de viata), deplansa saracia, cultul personalitatii lui Ceausescu, romanii erau compatimiti pt ca nu puteau “gandi liber”: valorile crestine autentice, apareau ocazional si trunchiat (Monica Lovinescu a citit parca pasaje ample din Jurnalul Fericirii ).
Convingerea mea este ca se facea o “reeducare” la valorile occidentale perin aceste posturi de rasdio.
Si cam asa ne-a prins revolutia.
Dupa ce am vazut de mai multe ori acest film dupa 90, am inteles multe din lucrurile de neinteles pe care le-am trait inainte de 1989.
Teoretic, scenaristul acestui film este tot Dan Pitza, insa informatiile privind rezultatele reeducarii, anatomia sistemului politic si atributiile fiecarei categorii in parte i-au fost oferite de vreun profesionist de tipul Brucan.
Filmul este un protest la adresa comunismului ( in particular comunismului lui Ceausescu). Atat si nimic mai mult.
Dupa revolutie dl Dan Pita a avut libertatea sa critice dezastrul spre care ne indreptam, sa fie una din marile constiinte. Cum remarca cu amaraciune si poate cu ironie Elena Dulgheru:
Filmele post-1989 realizate de Dan Piţa (care – scria Iulia Blaga – “şi-au pierdut vâna şi n-au putut rezista schimbării de paradigmă”) – Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, Omul zilei, Second hand, Femeia visurilor – ilustrează, din nefericire, paradoxul enunţat de André Gide: “Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare de libertate”.
http://agenda.liternet.ro/articol/7771/Marian-Radulescu/Dan-Pita-inspirat-si-expirat.html
Imi cer anticipat iertare daca gresesc dar cred ca in cazul Dan Pita paradoxul lui A Gide nu e cauza.
Filmul Concurs rtamane totusi o capodopera.
Valabila si pentru vremurile globaliste.
Omul care asculta Europa
@ Romeo:
Da, cam asa e cu Brucan si cu reeducarea de gradul 2, europenista. Ma rog, nu toti au premeditat asta, dar asta parea sa fie singura alternativa fericita, daca nu cunosteai si altceva.
Dezamagirile mai mari vin (azi) tocmai de la cei care nu ar prea mai avea nicio scuza…
La Multi Ani,Parinte Drag!Prea Cuvioase Parinte Iustin,Domnul Nostru Iisus Hristos sa va dea multa putere si sanatate pentru a fi in continuare balsamul duhovnicesc al neamului nostru romanesc!
Sa ne bucuram,dragi crestini,de lumina acestui Stalp al Ortodoxiei!
LA MULTI ANI SI BINECUVANTATI,CUVIOASE PARINTE IUSTIN,rugati-va pentru noi pacatosii sa se mantuiasca sufletele noastre si sa fim vrednici sa zicem :Intru Imparatia TA cand vei veni pomeneste-ne pe noi,DOAMNE,sarut mana parinte drag si va va dea BUNUL DUMNEZEU multa putere sa luptati lupta cea drepta si asfel sa aduceti mult rod Imparatiei DUMNEZEULUI CEL BUN SI SFANT, AMIN !
Preafericite Parinte Iustin, sarutam mainele blande ale sfintiei vostre.
Multumim Bunului Dumnezeu pentru milostivirea ce Si-a facut-o cu noi, bucurandu-ne vietile mizerabile si pline de pacate cu asa un Patriarh al inimilor noastre.
Multumim Bunului Mantuitor pentru ca a ingaduit sa ne pastoriti in vremurile acestea innegurate, si-L rugam din adancurile inimilor sa mai ingaduie sa ne manati inca vreo cateva decenii, pana la ceasul ce-l asteptam cu mare frica si nadejde.
Multumim Bunului si de Viata Facatorului Duh Sfant pentru ca a ingaduit ca prin sfintia voastra sa curga si in inimile noastre bolnave si ratacite suvoiul de bunatate si dragoste dumnezeiasca.
Rugam pe bunul Dumnezeu sa ne invredniceasca a va arata macar o miime din dragostea cu care preafericirea voastra ne intampinati ori de cate ori va calcam pragul.
LA MULTI ANI intru Domnul!
Ma uit la chipul bland si frumos al BATRANULUI printe Iustin Parvu si la intunecatul si hidosul chip al basfemiatorului Pavel Corut. Cata diferenta!!!
Sa ne traiesti iubit printe. Bunul DUMNEZEU sa aiba mila de noi si sa te tina, spre mangaierea crestinilor ortodocsi din tara si din afara tarii.
La multi ani duhovnicesti, draga parinte Iustin,..
BUNUL SI MARELE DUMNEZEU SA VA TINA IN SFANTA PUTERE DUHOVNICEASCA SI TRUPEASCA .LA MULTI ANI INTRU DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS .DOAMNE AJUTA.
Din fotografia facuta , parca , de ingerii din Ceruri ,zambetul
mai deschis al parintelui marturisitor Gheorghe Calciu si surasul cald, frumos si tainic al “veritabilului patriarh al monahismului jertfelnic romanesc” [ cata maretie duhovniceasca ],
rostesc pentru eternitatea ortodoxa :”Cine ne va desparti pe noi
de dragostea lui Hristos?” Dupa ce-am citit cele scrise de
parintele Gheorghe Calciu , as fi vrut sa cad in genunchi in fata calculatorului … si voi ingenunchea , ceva mai tarziu,
la rugaciune …apoi , toate celelalte comentarii de suflet …
pastrez in inima ce-a scris si Nicolae Mirean :”Putini sunt cei
ce au taria / S-arate , public , inselarea / Sa nu accepte
compromisul / Si sa n-acopere vanzarea” …comentariile de exceptie
ale lui Admin si Romeo 2 110 , despre felul cum a vazut
parintele Nicolae Steinhardt “Concursul” – avand in vedere ca se scriu , si in prezent , eseuri , articole , analize – bune si foarte bune – aproape m-au redus la tacere…dar ,
daca indraznesc , totusi , sa spun si eu ceva , este ca ma
alatur tuturor celor care i-au spus La Multi Ani parintelui
drag si iubit de multimi de credinciosi – parintelui Iustin – si ca , nu prea pricep de ce nu sunt sute de
comentarii , cu un simplu “Sarut mana , Parinte drag si La
Multi Ani” …
Doresc din suflet sanatate Parintelui Iustin Parvu!Sarut dreapta Parinte!Sa ne traiti multi ani sanatosi!Dumnezeu sa va ocroteasca!
La multi ani iubite Parinte! Sa va tina Dumnezeu sanatos multi ani de acum in colo pentru ca multa nevoie avem de dumneavoastra!
MAICA DOMNULUI SA VA APERE SI SA VA OCROTEASCA SFANT PARINTE! RUGATI-VA IN CONTINUARE SI PENTRU NOI PACATOSII! VA MULTUMIM CA EXISTATI! LA MULTI ANI PARINTE DRAG!
chiar nu stiu cum sa incep, o sa las doar lacrimile mele sa le poarte Bunul Dumnezeu, daca o vrea, si spre Sfintia Voastra, parinte, odata cu dragostea mea, recunostinta si rugaciunea catre Domnul nostru Iisus Hristos sa va tina inca in viata, in putere, sa va rugati pentru noi pacatosii si pentru tara asta, si mai cu seama, sa ne lase si noua timpul de cainta si lacrimile de pocainta pentru a ne smeri, a ne pocai intru adevarata credinta ortodoxa, ca semn ca am primit cu dragoste si adevar cuvintele si sfaturile Sfintiei Voastre, ca si alte altor buni si intelepti parinti duhovnici…am fost vara trecuta la dumneavoastra la manastirea Petru Voda, am vrut cu cativa ani inainte sa ajung acolo, sa va vad, sa va aud, sa va vorbesc…cuvintele sunt slabe, se pierd in ceata si nu au puterea sa descrie ce am simtit, ce am trait, ce am inteles si ce am vazut la manastirea Petru Voda…apoi la manastirea Sihastria, la Secu…de abia ajunsa inapoi la Bucuresti, am inteles lumina pe care Dumnezeu mi-a adus-o in sufletul meu pacatos, in acele clipe scumpe, sfinte si dragi, in care tot de El calauzita, poate chiar si fara sa-mi dau seama, am luat calea Moldovei…am urmat chemarea inimii si glasul constiintei care imi spunea cat sunt de pacatoasa, de cazuta…am trait in acea lumina, in acea usurare sufleteasca, in iubirea si pacea si bucuria credintei inca mult timp intoarsa la Bucuresti, pana cand, din pacate, slabele mele puteri si alegerile mele proaste, mandria mea, m-au adus din nou, in caderea pacatelor de zi cu zi…nu stiu cum sa va transmit parinte toate sentimentele ce va port, si dumneavoastra si parintelului Ioan Sismanian si tuturor celorlalti parinti cu care am vorbit si tuturor celor pe care Dumnezeu i-a adus si ii aduce mereu inainte mea pentru a ma intoarce iar si iar, si iar pe calea cea ingusta, stramta, grea, cu oprelisti si cu nevoi, cu suferinti si cu indoieli, cu necazuri si cu umilinte, dar si cu bucurie, cu speranta si plina de maretie si slava venita de Sus, calea mantuirii sufletesti…ma rog la Sfanta Treime si la Maica Domnului, la toate puterile ceresti si toti ingerii pazitori si la toti sfintii si sfintele ca Dumnezeu sa nu uite neamul asta romanesc, poporul nostru si tara aceasta si sa ne apere de toate caderile, sa ne dea duhovnici buni, intelepti cu dragoste si frica de Dumnezeu si tuturor credinta, nadejde si dragoste catre Mantuitorul nostru si Dumnezeu Iisus Hristos…sa ne traiti parinte bun cu sanatate, bucurie si pace si bucurie de la Domnul si sa ne dati din bunatatea si dragostea si intelepciunea pe care le primiti de la Cer si noua, celor multi, slabi si umiliti de povara ispitelor si pacatelor noastre…Dumnezeu sa va tina in paza si pe toti cei care va sunt aproape si va iubesc si sa ne apere de tot ce-i rau…
…deie Dumnezeu si Maica Domnului sa pot ajunge din nou cu bine cu familia mea si vara aceasta la manastirile din Moldova si Ardeal, sa plang, sa ma rog si sa-mi curat sufletul cu mila si dragostea Domnului…sper din toata inima sa ajung si la manastirea Petru Voda si sa va vad parinte, macar pentru o clipa, sa ma bucur de apropierea de un om atat de evlavios si iubit de oameni si de Dumnezeu, incat se strang la usa chiliei dumneavoastra zeci si sute de oameni, care stau zile si nopti doar ca sa va auda si sa spere, cel putin sa se apropie de Sfintia Voastra…ajutati-ne parinte sa invatam cum sa ne pocaim, cum sa ne smerim, cum sa luptam cu patimile si ispitele, cum si unde sa cautam calea cea adevarata a mantuirii…Lumina Cerului sa va aiba in grija si pe dumneavoastra si pe toti cei care ii slujesc lui Dumnezeu cu adevar, dragoste si credinta…La multi ani, scump parinte…Doamne ajuta !…
La multi ani Parintelui dar parca in ultimul an a slabit…vedeti
http://biserica-savinesti.blogspot.com/2010/02/parintele-iustin-parvu-91-de-ani.html
Incerc de ceva timp sa-mi gasesc cuvintele potrivite pentru a-i transmite dragului si Sfantului nostru parinte IUSTIN PARVU, cele mai frumoase urari de pace sufleteasca, dragoste si mangaiere cereasca impreuna cu urarea de LA MULTI SI BINECUVANTATI ANI! Insa oricat de multe cuvinte as cauta si oricat de iscusit as incerca sa le folosesc, tot nu vor putea sa exprime in totalitate recunostinta si dragostea frateasca ce o avem atat eu cat si intreaga mea familie pentru dragul si bunul nostru parinte. Ma rog la Bunul Dumnezeu in fiecare zi pentru sanatatea, mangaierea sufleteasca, intelepciunea si mantuirea sufletului Sfintiei Voastre parinte. Acum poate sunt putin egoista in ceea ce spun, insa ma rog si sa se indure de noi pacatosii sa nu va cheme prea curand in Imparatia Cerurilor sa va lase printe noi, mai cu seama acum in aceste vremuri grele si tulburi cand avem mare nevoie de un stalp, un reper in jurul caruia sa gravitam pentru a nu ne imprastia si prapadi sufletele zbuciumate de atatea ispite si intrebari fara raspuns. Eu personal nu am cuvinte sa-i multumesc Bunului Dumnezeu ca am avut sansa sa va cunosc, sa va trec pragul chiliei unde am primit atatea binecuvantari. Auzeam mereu de la prieteni sau cunostinte, foarte multe lucruri frumoase, atat despre parintele Iustin Parvu cat si despre Manastirea Petru Voda, insa de fiecare data “se ivea” cate ceva si nu reauseam sa ajungem, apareau tot felul de ispite. Cand, in sfarsit am ajuns la manastire (pentru prima data) din prima clipa sufletul mi-a tresaltat de bucurie, am simtit ca sunt acasa, era locul in care ma simteam in siguranta, acela era locul pe care l-am cautat atatia ani. Nu-mi venea sa mai plec de acolo, era o zi mohorata de ianuarie (2009) in amurg si parca cerul atingea varful brazilor. Am avut si inca am sentimentul ca acolo cerul este mai aproape de pamant iar duhul sfinteniei te invaluie incat uiti si pentru ce ai venit, uiti de necazuri, de probleme. Important este ca te afli acolo, ca vibrezi la tot ce te inconjoara ca o pace sfanta ce se cuibareste la inceput timid intrun colt al sufletului pentru ca mai apoi sa-ti cuprinda toata fiinta si in final sa fii in comuniune cu Dumnezeu. Acolo este ceva Magic si Sfant, este Parintele IUSTIN!