MARTURII DESPRE CUVIOSUL BENEDICT DE LA CERNICA – DUHOVNICUL INIMII aprinse de rugul rugaciunii neincetate, care iradia cu putere multa LUMINA NECREATA A SFINTENIEI si CALDURA BLANDETII CERESTI

13-06-2015 Sublinieri

benedict-ghius-1

Cititi si:

benedict-ghius-tanar-1

Fericiti cei prigoniti:

PARINTELE SOFIAN BOGHIU – ”Părintele Benedict era un adevărat izvor de teologie

L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuș în toamna anului 1936, când era ieromonah și, când de la Chișinău spre Strasbourg-Franța, a făcut un popas la Mănăstirea Cernica, pentru a vizita Seminarul monahal, unde, pe vremea aceea, eram elev în clasa IV-a.

A intrat în clasa noastră cu părintele director al Seminarului, arhimandritul Chesarie Păunescu. Părintele Benedict era tânăr, îmbrăcat civil, cu începătură de barbă, cu chipul blând, cu ochii albaștri, cu o voce plăcută și clară.

Ne-a spus câte ceva despre viața duhovnicească a studenților monahi benedictini de la Mănăstirea Maria-Laah din Germania, unde cu un an înainte își pregătise studiile de doctorat. Vorbindu-ne anume despre credința ordonată și sobră a studenților benedictini, ne-a îndemnat și pe noi să fim sârguincioși la învățătură și atenți la viața noastră duhovnicească, pentru că – spunea dânsul – Sfânta noastră Biserică are nevoie de oameni devotați și bine pregătiți. Cuvintele calde și convingătoare de atunci ale părintelui Benedict au lăsat o impresie de neuitat pentru toată clasa.

În luna noiembrie 1943, l-am întâlnit din nou pe părintele Benedict la Mănăstirea Antim.

mitropolit-gurie-grosu-Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care îl hirotonise pe părintele Benedict preot și duhovnic se afla acum în exil la Mănăstirea Antim. Îmbolnăvindu-se, a fost internat în Spitalul Brâncovenesc din Capitală. Încetând din viață la acel spital, a fost transportat la Mănăstirea Antim unde i s-au făcut funeralii naționale, ministrul Cultelor fiind Ioan Petrovici.

La prohodirea mitropolitului, în biserica mare a Mănăstirii Antim, în soborul de preoți și călugări basarabeni și munteni, a luat parte și părintele Benedict, împreună cu slujitorii mănăstirii din acea vreme.

Am fost, apoi, martor la alegerea sa ca episcop al Hotinului, în sala Parlamentului, din ianuarie 1944. Ședința a fost prezidată de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei.

Deși nu și-a pus candidatura și nu și-a făcut nici un fel de propagandă electorală și nici nu a fost prezent în sala de alegeri, ci se afla în chilia sa de la Mănăstirea Antim, membrii Adunării Eparhiale a Episcopiei Hotinului și membrii Sfântului Sinod de atunci i-au înscris numele pe buletinele de vot alături de numele candidatului oficial.

La alegere, părintele Benedict a obținut majoritatea absolută a voturilor și a fost ales în scaunul de episcop al Hotinului.

Chemat din chilia sa de la Mănăstirea Antim și întrebat dacă primește această alegere, părintele Benedict a răspuns cu smerenie că primește. Apoi, printr-un cuvânt scurt și emoționant, a mulțumit alegătorilor pentru această deosebită cinstire.

Alegerea aceasta a fost însă anulată în chip arbitrar de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri de atunci, sub influența răutăcioasă a neprietenilor celui ales.

Părintele Benedict s-a reîntors resemnat la Mănăstirea Antim, unde, peste câteva zile, i s-a pus în vedere să părăsească mănăstirea și să se mute în altă parte.

Deși știa de unde îi veneau asemenea amărăciuni și convins că Dumnezeu îngăduia aceste încercări, s-a mutat, totuși, în gazdă, în casa generalului Traian Tetrat, din apropierea mănăstirii.

În luna august, același an, a fost chemat profesor la Seminarul Teologic din Arad.

În anul 1945, pe baza unui concurs de mari pretenții, părintele Benedict a ocupat postul de asistent universitar la Facultatea de Teologie din București, pentru catedra de Ascetică și Mistică, având profesor titular pe Nichifor Crainic, iar după arestarea acestuia, pe părintele Dumitru Stăniloae, care s-a prezentat la post, venind de la Sibiu, abia în toamna anului 1946. Eu, pe atunci, eram student în anul al IV-lea la Teologie.

În lipsa profesorului titular, în anul universitar 1945-1946, părintele Benedict a predat și cursul de Teologie Ascetică și Mistică, pe lângă orele de seminar, pe care le-a susținut ca asistent.

Cu pregătirea sa teologică profundă, cu gândirea și logica sa clară, cu precizia și claritatea termenilor, iar pe de altă parte, cu trăirea personală a acestor realități pustnicești, părintele Benedict era un adevărat izvor de teologie, încât, la orele lui, era o liniște plină de taină în sala de curs și studenții, între care mă număram și eu, ascultau cu bucurie cuvintele pline de har ale vorbitorului. La orele părintelui Benedict veneau studenți și de la alte facultăți, ca să-l asculte, încât sala mare a facultății de Teologie era adesea plină de auditori.

rugul-aprins-icoana-(3)În perioada 1945-1946, la Mânăstirea Antim a luat ființă mișcarea creștină ”Rugul Aprins” inspirată din Biblie (Exod III, 2-5). După interpretarea părintelui ieroschimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul acestei mișcări, ”Rugul Aprins”, care ardea și nu se mistuia, era simbolul rugăciunii neîncetate, a Rugăciunii lui Iisus.

Miezul ”Rugului Aprins” era tocmai rugăciunea neîncetată.

Părintele Benedict, pe atunci asistent la catedra de Ascetică și Mistică, de la Facultatea de Teologie din București, era în miezul acestor preocupări ale ”Rugului Aprins”. Conferințele care se țineau atunci în biblioteca Mănăstirii Antim erau axate în general pe tema Rugăciunii.

Aceste întâlniri aveau loc, de obicei, duminica după masă. În zilele săptămânii, seara, ne adunam numai noi, o parte din personalul mânăstirii, în sala bibliotecii, cu părintele Benedict și cu părintele Daniil, și citeam și comentam texte filocalice despre Rugăciunea lui Iisus. Menționez că în acea vreme începând din anul 1940, în perioada războiului și după aceea, până în anii 1948-1950, în Mânăstirea Antim erau peste 40 de persoane, din care o parte erau studenți monahi, absolvenți ai Seminarului monahal de la Mânăstirea Cernica, deveniți studenți la Facultatea de Teologie și la alte facultăți (medicină, litere, arte frumoase), iar altă parte monahi și frați, care lucrau în atelierul de argintărie al Institului Biblic, cu sediul în această mânăstire.

Părintele Benedict, pe vremea aceea, locuia tot la Antim. […]

Ioan CulighinÎn toamna anului 1945, a sosit din Rusia părintele Ioan Culighin, cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al cărui duhovnic era. Au fost primiți, cu aprobarea patriarhului Nicodim, la Mânăstirea Cernica. În fiecare sâmbătă, părintele Ioan venea de la Cernica la Mânăstirea Antim și lua parte la întrunirile ”Rugului Aprins”, de duminică după masă, din sala bibliotecii.

Părintele Ioan trăise din copilărie în Mânăstirea Optina, din nordul Rusiei și își însușise Rugăciunea lui Iisus. În vârstă de circa 60 de ani, părintele Ioan cunoștea foarte bine scrierile Sfinților Părinți filocalici și avea o bogată experiență de trăire a acestei rugăciuni în condițiile vieții grele din Rusia comunistă. El era un martor al Rugăciunii lui Iisus și prezența lui a fost de mare folos practic pentru ”Rugul Aprins”, între anii 1945-1947, până la arestarea și condamnarea sa la muncă silnică pe viață, fiind transportat și întemnițat în închisoarea din Odesa.

Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan binecuvântare specială, egală cu o inițiere în rugăciunea lui Iisus.

Dar ”Rugul Aprins”, care îndruma pe membrii săi către practicarea Rugăciunii lui Iisus, aducătoare de multă pace în suflete, a fost văzut de autoritățile politice-atee de atunci ca o organizație conspirativă, ostilă ordinii de stat, deși, în realitate, aceștia nu erau dușmanii statului.

Ca urmare, s-a procedat la arestarea lor. Cei mai vinovați dintre ei, după socotelile Securității, au fost 16, laici și monahi, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale.

Între cei 16 arestați și condamnați la ani grei de temniță, au fost în primul rând părintele Daniil Teodorescu și părintele Benedict Ghiuș, inițiatorul acestei mișcări creștine, care întrețineau flacăra ”Rugului Aprins”, ce ardea și nu se mistuia.

Între cei 16 arestați și întemnițați am fost și eu, care scriu aceste rânduri.

Am fost arestați toți, în aceeași noapte de 13 spre 14 iunie 1958.

Ne-am văzut cu toții, pentru prima dată de la arestare, la proces, în sala de judecată a Tribunalului Militar București, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât parțial. Tot parțial ne-am văzut peste 4 ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape de Brăila.

părintele Benedict GhiuşCât am stat la Jilava, înghesuiți într-o celulă mare, cu pereții înegriți cu păcură, unde, în afară de noi, mai erau mulți alți oropsiți, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început prin cuvântul său blând, convingător și înțelept ca o mare mângâiere pentru toți cei de față – civili, ofițeri, preoți, medici, monahi, tineri și vârstnici, încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică.

În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai nefăcând nimic. Și era foarte greu să n-ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am văzut cu părintele Benedict și cu alți colegi de la ”Rugul Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în curtea închisorii păzită cu strășnicie și înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile agricole sau la săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp.

În primele zile de la ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip, vlăguit de reumatism, abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns și bărbierit, în aceleași haine vărgate, cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana puțin mai consistentă decât în celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă și întoarcerea la baracă și mai ales rugăciunea neîncetată, făcută în taină, l-au întărit atât trupește, cât și sufletește.

Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui Benedict.

Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har.

Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană duhovnicească, bucurându-ne și întărindu-ne, încât suferințele închisorii le suportam mult mai ușor, sporind în același timp și încrederea în Dumnezeul părinților noștri.

A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964, după 6 ani de temniță comunistă.

La 1 septembrie, același an, a fost reîncadrat în postul de preot slujitor la Catedrala Patriarhală de unde fusese arestat. După 6 ani de slujire la Catedrala Patriarhală ca preot și mare duhovnic, racla-cu-moastele-sf-calinic-de-la-cernicapărintele Benedict s-a retras la Mănăstirea Cernica, la vârsta de 70 de ani, în 1974, aproape de moaștele Sf. Ierarh Calinic față de care avea o deosebită evlavie.

Timpul cât a trăit la Cernica și l-a împărțit între rugăciune, acasă și la biserică, și îndeletnicirile sale călugărești și cărturărești.

Eu, fiind atunci la Mănăstirea Antim, îl vizitam destul de des. Aceste vizite erau pentru mine niște mari sărbători.

De multe ori l-am găsit diortosind Proloagele din literă chirilică în literă latină.

Aceste Proloage, diortosite și mult îmbunătățite de părintele Benedict, cu Viețile Sfinților peste an și cu multe învățături de suflet folositoare după tipărirea lor în 1991 și răspândirea lor în țara noastră, au ajuns să fie bogată hrană duhovnicească pentru foarte mulți creștini dreptcredincioși.

Alteori îl găseam citind din vreo carte nou apărută sau stând de vorbă ori spovedind pe vreun fiu duhovnicesc venit din Capitală, căci avea foarte mulți fii duhovnicești, care-l vizitau adesea, în liniștea de la Cernica.

Uneori îl aflam în biserică, rugându-se în taină sau ajutând pe părinții mănăstirii la pomenirea pomelnicelor.

benedict-ghius-Oriunde se afla, totdeauna erau cu zâmbetul pe buze și cu multă pace în inimă, ca rod binecuvântat al rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat.

Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său luminos și blând, iar în inimă duceam prospețimea cuvintelor sale, de mult folos duhovnicesc.

Deși suferea de un reumatism vechi, care l-a însoțit și în închisoare, iar în ultima vreme a vieții sale avea și o rană grea la un picior, totuși, nu l-am auzit niciodată cârtind împotriva acestor neputințe sau învinuind pe cineva din foștii săi dușmani. Îi dăduse Dumnezeu puterea de a ierta din inimă.

Când suferințele se agravau, devenind insuportabile, venea la câte un spital din Capitală, transportat de către cineva din numeroșii săi prieteni și fii duhovnicești.

Părintele Benedict s-a stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mănăstirea Cernica, în data de 12 iunie 1990. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuși, luminând și folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice.

(Pr. Sofian BoghiuBenedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe Vasilescu, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 3-11)

sofian-boghiu-tinerete

***

Părintele Benedict Ghiuș – Podoaba duhovnicească a ortodoxiei românești

Cei care l-au cunoscut îndeaproape, și nu sunt deloc puțini aceștia, afirmă că învățăturile pe care le dădea altora despre virtuțile creștine, verbal sau în scris, părintele Benedict Ghiuș le trăia el însuși, cucerindu-i pe toți prin modestia, sobrietatea, evlavia și bunătatea sa de călugăr cuvios și drept, prin inteligența, cunoștințele bogate, vorbirea aleasă, cumințenia în gând și faptă, pe care le-a folosit spre binele semenilor și spre slava Părintelui ceresc.

O trăsătură caracteristică a personalității sale a fost blândețea și bunătatea față de toată lumea. Chipul său exprima totdeauna blândețe, iar ochii lui, care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără ascunse vicleșuguri, inspirau încredere și te încurajau să-ți descoperi tot păsul inimii, chiar și atunci când nu era înveșmântat cu epitrahilul de duhovnic. Cu dânsul nu puteai avea nici un diferend, decât numai dacă urmăreai intenționat acest lucru, și nici atunci, căci marea sa înțelegere pentru slăbiciunile altora era mai presus de asemenea înjosiri.

Răbdarea a fost o altă virtute a vieții sale, căci niciodată nu a s-a plâns de nici unul din necazurile existenței, ci a primit cu creștinească resemnare toate câte trebuia să fie și care nu stau în puterea noastră să fie schimbate. A avut și o înzestrare deosebită în această privință, la care a adăugat, suntem siguri, puterea credinței lui, din care se hrănea răbdarea și calmul pe care le-a arătat în toate împrejurările. A fost dotat, de asemenea, cu o excepțională capacitate de suportare a durerilor fizice, care s-au manifestat cu ocazia suferințelor provocate de boală, de care nu s-a plâns niciodată.

Tenacitatea și perseverența au constituit, de asemenea, o trăsătură caracteristică, fiindcă părintele Benedict nu s-a speriat de dificultățile vieții și nu a dat înapoi în fața încercărilor de tot felul. Cu calmul și răbdarea sa, am putea spune proverbiale, fără nicio grabă și fără o inutilă frământare, el a mers încet, dar sigur, mereu înainte, până la capătul vieții pământești, verificând din plin adevărul Sfintei Scipturi despre deștertăciunea celor ce pier și dobândind puterea de a-și păstra demnitatea în toate privințele și în toate ocaziile.

Pe lângă acestea, viața de dincolo a fost o preocupare permanentă a sa. Sfârșitul existenței terestre era ceva cu care părintele Benedict era demult familiarizat. A dat mulțumire lui Dumnezeu pentru toate câte i le-a dat în această viață, pentru toate câte l-a învrednicit să facă, precum și pentru dezlegarea lui cea din trup. Ca orice bun creștin și mai ales ca orice teolog ortodox și călugăr cuvios, părintele Benedict vorbea cu dezinvoltură și degajare despre ceasul din urmă al existenței pământești, bine știind că nimeni nu are aici pe pământ cetate stătătoare. Sfârșitul nu ne sperie, ci, dimpotrivă, îl așteptăm ca pe o izbăvire, fiind cu un pas către veșnicie și nu altfel.

Avea o putere de stăpânire în toate, care uimea, precum un ales sentiment de respect pentru drepturile tuturor, un simț al măsurii în vorbă, în purtare, în ținută, dragoste față de toți, o conștiință morală puternică și convingerea că viața și munca trebuie luate în serios.

Pretutindeni, pe unde a trecut în viața sa, a lăsat frumoase amintiri. Bunătatea sa lăuntrică radia pe fața sa senină, iar hărnicia statornică s-a vădit în împlinirea pilduitoare a îndatoririlor sale și în scrierea de lucrări teologice. Dragostea sa puternică față de om i-a adus, ca dreaptă răsplată, dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au simțit căldura inimii sale.

I-a îmbrățișat pe toți cei cu care a venit în legătură cu iubirea creștină, știind bine că ea este iubire fără măsură. Raza caldă a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul celor care l-au prețuit, rămân faptele sale frumoase, spre creștinească pilduire. Și, după cum aici pe pământ a fost luminător de suflete și rugător pentru ele, face același lucru și în lăcașurile luminii neînserate, la care l-a chemat Părintele Ceresc.

Pentru generațiile tinere de teologi și slujitori, ca și pentru credincioșii Bisericii noastre, părintele Benedict Ghiuș este un frumos și pilduitor exemplu de adevărat părinte duhovnicesc, prin tot ceea ce a gândit și înfăptuit, încă unul, pe lângă atâția alții, care au ilustrat și împodobit Ortodoxia românească. Fie ca pilda vieții lui să fie pentru noi toți prilej de îmbărbătare, de sporire a dragostei și de atașament pentru sfânta Biserică, pentru credința cea dreaptă și pentru neamul nostru românesc.

(Gheorghe Vasilescu – Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 59-61)

***

BGhius2

Chipul său de o blândețe de sfânt îmi apare și astăzi, după mai bine de jumătate de veac”

Adesea, legat de biografia cuiva se folosește sintagma ”era născut să fie așa ceva”. Nu găsesc alt cuvânt, nici de data asta care să-l definească pe acest profesor al nostru, din primii doi ani de seminar. Era născut să fie călugăr și chiar mai mult decât atât, dacă ar fi să ținem seama de treptele la care îl putea duce călugăria. În memoriile sale, Gala Galaction, pseudonimul literar al părintelui Grigore Pișculescu, scrie despre tânărul călugăr întâlnit la Mânăstirea Antim din București: ”6 august 1940 (marți)… între ucenicii mei călugări, am făcut azi Sfânta Liturghie. A predicat arhimandritul Benedict Ghiuș, un bun viitor vlădică al Bisericii noastre.”*

Ar fi de prisos să mai spun că nu a ajuns niciodată ”vlădică” adică episcop, cu toate că a fost ales la Bălți, în Basarabia de către Colegiul Electoral Bisericesc format din membrii Sfântului Sinod, sub președinția patriarhului Nicodim. Autoritatea politică însă, și-a băgat coada: e vorba de regimul mareșalului Antonescu – nu l-a confirmat. Dumnezeu l-a păzit și a scăpat cu viață. Dacă l-ar fi găsit bolșevicii la întoarcerea frontului, în mod sigur l-ar fi omorât. Odată cotropită Basarabia, Biserica a avut de suferit și prin slujitorii ei.

Ar fi bine ca o teză de licență sau cineva să ”scormonească” arhivele și să scoată la lumină martirajul acestei Biserici a Basarabiei de sub dominația bolșevică. Toate lucrurile acestea aveam să le aflu mult mai târziu. Toți discutau în șoaptă. Erau lucruri care nu se spuneau, mai ales unor copii sau adolescenți, așa cum eram noi atunci. Mai târziu, voi afla că numele părintelui Benedict Ghiuș este legat strâns de Mânăstirea Antim al cărui stareț și duhovnic a fost o bună bucată de timp: 1945-1947. În această perioadă, Antimul avea în persoana sa nu numai un stareț cultivat la cele mai înalte universități europene, ci și un caracter nobil care imprima o atmosferă încărcată de o remarcabilă ținută morală.

Numele său era indisolubil legat și de ”Rugul Aprins” – acea mișcare de revigorare a vieții religioase care lâncezea, mișcare ce urmărea crearea unei legături vii între Biserică și intelectualitate. Încă de la începuturile sale, în jurul anului 1940, Rugul Aprins avea adunați în jurul lui și al inițiatorului său Sandu Tudor (pseudonimul lui Alexandru Teodorescu), personalități ca: Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu și alții, reprezentând floarea intelectualității creștine a epocii.

S-a născut și a trăit într-un loc și un timp care i-au fost mai mult decât potrivnice. Socotim că orice națiune care prețuiește cultura și pe oamenii săi de cultură s-ar fi mândrit cu un asemenea om, cărturar și preot. Ca și Mircea Vulcănescu și ca mulți alții ca ei, nu a putut părăsi țara în afara căreia nu și-ar fi găsit rostul. Poate pe linie teologică, doctrinară, ar fi devenit asemenea părintelui Stăniloae, un savant, iar printre românii exilați ar fi fost socotit la fel cu Brâncuși, Enescu, Ionesco și mulți alții știuți și neștiuți. Dar… nu s-a lăsat dus.

[…]

Unul din monografii ”Rugului aprins” scrie despre momentul acesta:

Anii de închisoare nu i-au afectat personalitatea rămânând același suflet delicat, lipsit de ambiții omenești, toate răutățile neatingându-i spiritul cultivat la înaltele școli de teologie”.

Noi credem, avem convingerea că înaintea oricărei culturi, cea care l-a păstrat a fost credința jertfelnică cu care a plecat de acasă și de care nu s-a îndoit. […]

Atât cât a trăit la Neamț, ca unul dintre prietenii și admiratorii părintelui Pogonat, personajul nostru principal a împărțit cu el surghiunul, ca doi purtători ai crucii lui Hristos. Adesea îi vedeam plimbându-se pe aleea mărginită de brazi a Vovideniei. Drumeagul acesta trecea prin fața casei fostului Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu – cel care îl trimisese la Paris pentru a fi sprijinul tinerilor teologi români de pe meleaguri străine, el însuși acum, ajuns urmărit de regimul comunist, fugar și pribeag la Paris. Acestei case, acum deja i se spunea ”a lui Sadoveanu” . De cele mai multe ori, părintele Benedict – poate în numele acelei sfinte prietenii și recunoștințe care îl lega de Vlădica Visarion Puiu – slujea des la acest schit Vovidenia, cu o deosebită bucurie pe care o mărturisea, așa cum atestă martorii acelor vremuri. Sigur că un fir nevăzut îl lega de ierarhul său, mai surghiunit și mai trist ca el. Acest loc îi fusese atât de drag ierarhului rătăcitor, până la a-și ridica o casă proprie alături de schit. Acolo avea de gând să se retragă la bătrânețe.*** […]

În felul său, părintele Benedict Ghiuș era un peripatetic și un meditativ. Pleca ”apostolește” de unul singur, până la schiturile Icoana, acolo unde va fi surghiunit părintele Petru prietenul său, ori la Pocrov – cea mai frumoasă așezare mânăstirească ce mi-a fost dat să văd. Adeseori, cei doi surghiuniți pe aceste meleaguri se odihneau după drumul lung, în ”Poiana lui Pahomie” fostul Episcop de Roman și ctitor al schitului.

[…]

(Pr. Ioan Gherasim – Petru Pogonat. Meditațiunile unui călugăr surghiunit, Editura Conta, Iași, 2009, pp. 72-80)

———————————————————————————————————

NOTE:

* Gala Galaction, Jurnal, Ed. Minerva, 1977, vol II, p.313

** Pentru datele biografice ale părintelui Benedict, ca și o parte din citate, am folosit teza de licență a părintelui medic Virgil Cazan ”Mișcarea duhovnicească Rugul Aprins”, ASA București, 2007 tipărită cu ocazia Centenarului Bisericii Sfântul Silvestru, noiembrie 2007.

*** În arhivele Bisericii se păstrează cererea ierarhului și aprobarea patriarhului Iustinian de construcție unui cavou în care urma a fi îngropat Mitropolitul Visarion Puiu, în cimitirul schitului Vovidenia.

benedict_ghius

***

Marturii de pe Blogul Pr. Iulian Nistea:

Sfintii trãiesc printre noi

Cei zece drepti. Spre pomenirea Pãrintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş

Sfârsit de noiembrie ’88. Veniserã prin zloata cenusie, cu sufletele goale, ca sã se spovedeascã aici la mânãstire. Îi apãsa totul, pãcatele lor, deznãdejdea…

În chilia vãruitã, frigul încerca sã facã neprietenoase cele câteva obiecte care cãutau sã ofere ospitalitate vizitatorilor. Pãrintele era rugãtorul lor, lui îi datorau izbânda în încercãrile prin care trecuserã, sfatului sãu si promisiunii “O sã mã rog pentru voi”. Si acum, ca întotdeauna, cu zâmbetul venind din pacea lãuntricã, li se pãrea cã se stinge drept ca o lumânare ros de boalã si de bãtrânete, cu mâinile tremurânde, înrosite de frig.

Se spovediserã pe rând si, dupã ce le citise rugãciunea de dezlegare, glumind, îi provocã sã-i povesteascã despre orasul pe care el îl pãrãsise. Îi iubea mult si intuia cã acum, peste ceea ce erau greutãtile vietii fiecãruia, se adãuga o disperare mutã care se cerea rostitã.

Sotul începu sã-i povesteascã despre podul Mãrãsesti, pe care l-au dãrâmat si l-au construit de trei ori pânã i-au gãsit locul. Apoi despre cum au dãrâmat biserica Sfânta Treime de pe Calea Dudesti, despre praf, despre întuneric. Ea la început tãcu, dar de la o vreme înnodã cu voce joasã firul povestirii. Vorbea egal, fãrã patimã si Pãrintele simtea cum îl învãluie naratiunea, ca aria sfâsietoare a mortii fãrã dezlegare.

– Cã se demoleazã casele, stim cu totii.

De la noi se aud detunãturile si se simte praful de motor care intrã prin usile si ferestrele închise si dã o tentã alb cenusie tuturor lucrurilor, mobilelor, dusumelelor. Ca sã vezi prostia conducând lucrãrile, o vezi la tot pasul, o prostie de neînchipuit. Au dãrâmat deodatã toate podurile de peste Dâmbovita, au rãmas doar douã, si se gâtuie toatã circulatia. Dar nu asta este important. Se demoleazã omul si asta doare. Omul care ar trebui sã munceascã nu vrea sã o mai facã. Si este totuna, cã tot se demoleazã. Bisericile cad una dupã alta: Bradului, Olteni, Sfântul Nicolae-Sârbi, Sfântul Nicolae-Jitnita, Sfânta Vineri… Un veac si jumãtate, sau poate trei, de nãvãliri si cutremure, si tot s-au ridicat, si acum, într-o lunã s-au dus. Si ctitorii, care au venit cãtre noi cu toatã încãrcãtura credintei lor, cine o sã-i mai pomeneascã, pe fiecare dupã numele sãu?

Se opri, trase aer în piept si reluã si mai tânguitor.

Acum nimeni n-are nume. La radio, la televizor se dau stiri cam asa: ministrul de Externe a luat cuvântul la ONU si a expus punctul de vedere al tovarãsului… Câine sã fi fost si tot ar fi avut nume într-o lume normalã. Fãrãdelegea întrece închipuirea. Cei de la alimentara nu vând nimic pânã nu se îngroasã coada. Ca sã poatã fura la cântar. Si peste toate, nepãsarea. Nepãsarea suveranã! Cui îi pasã cã se dãrâmã într-o noapte altarul în fata cãruia i-au fost cununati pãrintii si bunicii? Si atunci, te cuprinde durerea. Sã vezi cum se prãpãdeste în mod inform orasul în care ai fãcut primii pasi, scoala în care ai învãtat, biserica în care preotul te întâmpina zâmbind, spunându-ti pe nume la miruit, credeti cã e putin? Si când trec, la întoarcerea acasã de la muncã, prin nepãsarea celorlalti, mã sperie gândul cã pãcatul acesta îl va plãti orasul ctitoriilor domnesti ca odinioarã Sodoma si Gomora. Si-mi pare rãu.

Femeia îsi curmã bocetul si, el, Pãrintele, simti disperarea ei ca pe ceva palpabil, ca pe o apã în care ea înota gata, gata sã se înece. Si, ridicându-si ochii, lãsã vorbelor tãria curajului sãu:

– Stiti, atunci cu Sodoma si Gomora, când Dumnezeu a vrut sã piardã cetãtile, Avraam l-a întrebat: “Pierde-vei, oare, pe cel drept ca si pe cel nelegiuit?Si glasul cel blând si blajin al pãrintelui începu sã povesteascã târguiala dintre Dumnezeu si Avraam. “Poate în cetatea aceea sã fie cincizeci de drepti”, spuse Avraam. “De se vor gãsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepti, voi cruta pentru ei toatã cetatea”... Si Avraam reia: “Dar patruzeci?” “Nu o voi pierde pentru cei patruzeci”…

Ascultãtorii tãceau fascinati. Pãrintele îi privea cu dragoste si povestea curgea ca un balsam:

“Sã nu se mânie Stãpânul meu de voi mai grãi: dar de voi gãsi acolo numai treizeci de drepti?” Zis-a Domnul: “Nu o voi pierde de voi gãsi acolo treizeci”. Si Avraam cutezã din nou: “poate acolo sunt doar douzeci de drepti”. “Nu o voi pierde pentru cei douãzeci.” Dar de se vor gãsi acolo doar zece drepti?” “Pentru cei zece, nu o voi pierde!”

Pãrintele se ridicã, puse mâinile pe capetele celor doi soti în semn de binecuvântare si încheie senin:

– Mergeti linistiti, dragii mei, Dumnezeu nu va lãsa orasul nostru. Sunt acolo zece drepti care se roagã si rugãciunile lor în fata lui Dumnezeu fac mai mult decât nepãsarea si nelegiuirea celorlalti.

Si au plecat în noaptea aceea de noiembrie, luînd în sufletele lor imaginea Pãrintelui Benedict.

“O, cât de mult as vrea sã-i cunosc si pe ceilalti nouã”, sopti ea.

(“Alfa si Omega” nr. 45/19 iulie 1996)

Ileana Toma

Epifania iulie-august 1998

benedict_g

*

COSTION NICOLESCU:

Binecuvântatul Pãrinte Benedict

Despre Pãrintele Benedict Ghius auzisem, cu mult înainte de a-l vedea pentru prima datã la chip, de la Mihai Urzicã, care avea pentru el o imensã pretuire, ca, de altfel, mai toatã lumea curat implicatã a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai, doar de douã-trei lucruri, notorii de altfel, mi-amintesc. De faptul cã Pãrintele fãcuse ani buni de puscãrie comunistã. De faptul cã fusese, pentru lung timp, unul dintre Pãrintii cei mai duhovnicesti, strãlucitori, de la Patriarhie. Si ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, dupã iesirea din închisoare, se pusese problema sã fie fãcut arhiereu, i se întocmise chiar “dosarul” în vederea acestui act, totul era pregãtit, dar masinatii externe (Securitatea!) si interne (gelozia de breaslã!) îl feriserã de aceastã corvoadã. Spun “corvoadã”, pentru cã dupã ce l-am cunoscut, atât cât puteam eu sã-l cunosc, mi-am dat seama cã pentru un om atât delicat si, într-un fel, atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degrabã o povarã.

Un episod, pe care chiar Pãrintele ni l-a povestit o datã, are însã si o notã de haz. În perioada imediat urmãtoare lui ’64, dupã eliberarea generalã a tuturor detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal în legãturã cu biserica româneascã din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a cãrei “recuperare” sub jurisdictia Patriarhiei noastre era doritã mult de puterea comunistã. Cum Pãrintele Benedict fusese în tinerete prieten cu preotul din acea vreme al acestei biserici, cum statura sa moralã si duhovniceascã, aureolatã si de anii de temnitã comunistã, era extrem de impunãtoare, i s-a impus Pãrintelui, în pofida vointei lui si în ciuda oricãror încercãri de împotrivire, sã meargã la Paris si sã “actioneze” în consecintã. A plecat în cele din urmã, dar hotãrât sã nu dea curs practic “misiunii” încredintate. O datã ajuns acolo, românii locului, pentru care biserica era mai degrabã un bastion de rezistentã anticomunistã decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Pãrintele era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist si putin a lipsit ca sã nu fie scos din Bisericã molestat. Noroc cã pãrintele paroh, prietenul sãu din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat pentru el si atunci a fost lãsat în pace. N-a schitat nici cel mai mic gest pentru a încerca sã-i convingã pe acei oameni sã revinã la Biserica Mamã, deoarece a realizat rapid cum stãteau lucrurile si cã orice întreprindere ar fi fost în van, mai mult ar fi tulburat lucrurile. Dupã o lunã de petrecere parizianã s-a reîntors în tarã, primind reprosurile respective din partea celor ce-l trimiseserã, dar cu o constiintã la fel de curatã ca si la plecare. Mi-aduc aminte de zâmbetul acela fin si usor amuzat cu care Pãrintele ne-a relatat aceastã întâmplare, ca cineva care povesteste o sotie din tinerete. “Stii, în tarã, mã închiseserã pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau sã mã ia la bãtaie cã as fi comunist!”

A fost, se pare, tot mai marginalizat si pânã la urmã a fost obligat sã se retragã la Cernica.

Cred cã însotindu-l pe Mihai Urzicã am fost acolo prima datã si am bãtut împreunã la usa Pãrintelui. Locuia pe malul lacului, într-o cãsutã vecinã cu cea în care locuise cu un veac înainte Marele Calinic. Inima mi se fãcuse micã si eram de tot pierit de emotie. Mihai reusise sã-mi transmitã toatã pretuirea lui si sã-mi creeze constiinta cã mã voi afla în fata unuia dintre vârfurile monahismului românesc. Stiam cã Pãrintele Benedict era nu numai un mare trãitor, dar si un om deosebit de cult, care fãcuse studii în Franta (la Strasbourg, dacã mi-amintesc bine), care citise mult, si nu numai în domeniul teologiei, dar si din diversele altele ale culturii, ceea ce-i conferea printre monahi o aurã de erudit. Mi-am dat seama atunci cã, la rândul lui, Pãrintele avea pentru Mihai Urzicã o dragoste si o pretuire egalã cu a acestuia. Considera cã el este cel care trebuia sã cearã învãtãturã si sfat de la Mihai si nu invers.

Mi s-a întâmplat sã am de câteva ori în viatã prilejul sã asist la întâlniri din acestea, “de gradul zero” duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteste o tensiune sufleteascã si duhovniceascã de o intensitate greu de suportat de cei mai slãbãnogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin “energizatã” (energii din cele necreate odihneau peste ei si se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoanã a Taborului, cu o transfigurare evidentã a persoanelor respective (pentru cã Hristos era prezent între ele), o luminã nematerialã coborând peste ele, si toate acestea îti dãdeau, ca si Apostolilor, o dorintã certã si intensã de a face colibe în preajma lor si de a petrece vesnic cu ele.

[…]

Privirea îi era de o nesfârsitã candoare si de o blândete binefãcãtoare. Numai infinitã milã si iubire întelegãtoare. În fata lui te simteai complet dezbrãcat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit în acelasi timp.

Zâmbetul îi era schitat, fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când invadati de o luminã care se revãrsa în afarã. Era în ochii sãi atintiti asupra ta, totdeauna, o anumitã uimire si curiozitate, o întâmpinare timidã, o încercare sincerã de a-L descoperi pe Hristos în tine.

Noi, intrând în Bisericã la o vârstã… maturã, învãtasem una si bunã: cum dãm de un duhovnic, sã-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Pãrintele nu prea cãpãtai. Abia dacã, pe parcursul discutiei, apãrea câte unul si trebuia sã fii foarte pe fazã ca sã-l înregistrezi. Si poate cã nu ne-ar fi mirat atâta, dacã nu i-ar fi mers duhul în legãturã cu nivelul sãu intelectual si cultural. El era cel care începea sã te întrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai rãspundeai cum mai rãspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred cã a fost în mod real unul dintre cei mai smeriti oameni din câti am cunoscut. Pãrintele era si el un om destul de timid. Pentru mine, asta fãcea întâlnirea cu el cu atât mai dificilã, cu cât timiditatea lui se întâlnea cu timiditatea mea. Nu plecai totusi niciodatã cu mâna goalã de la el. Bucuria sa era contagioasã si o purtai îndelung cu tine.

Pãrintele tãcea mult. La început, aveam cumva impresia, credeam cã e din cauza mea, pentru faptul cã sunt un intrus pãcãtos care tulburã comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de bucurie neînteleasã si negrãitã. Mai târziu aveam sã dau de mãrturia unor persoane de a cãror staturã duhovniceascã nu mã îndoiesc, dar care trãiau aproximativ aceleasi sentimente si stãri. Din aceastã cauzã e destul de greu de transmis ceea ce trãiai lângã Pãrintele Benedict. Aflai în preajma lui mai mult trãire decât discurs, iubirea era prezentã mai mult sub forma de flux energetic decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea putin si cu mult tâlc. Numai cei care i-au stat mai mult în preajmã au ajuns sã se smulgã cât de cât acestei tensiuni si sã mai noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Pãrintele Marc-Antoine Costa de Beauregard când observa cã datoritã tãcerilor prelungi si încãrcate de semnificatii se crea o tensiune spiritualã atât de intensã încât aveai sentimentul cã toatã casa tremurã cu tine si te însotea un anumit sentiment de disconfort. Cãci crestinismul nu este, în fond, un fotoliu confortabil în care te asezi linistit spre a-ti savura credinta si a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, putine si întrerupte de pauze lungi, care nouã ni se pãreau si mai lungi, rãmânea predica aceea atât de puternicã si de subtilã, cu prezenta. Plecai încãrcat si cu o bucurie nemãrginitã care-ti umplea fiinta, chiar dacã nu adunai prea multe cuvinte.

La început, încã ne primea într-un fel de camerã destinatã special acestui scop, aflatã în dreapta culoarului de la intrare. Nu o datã a trebuit sã-l asteptãm, pentru cã avea în altã cãmãrutã pe cineva la spovedit. Între timp, priveam în tãcere rafturile pline de cãrti, multe din ele în francezã si apartinând la tot felul de domenii ale culturii. Cred cã am zãrit pe-acolo, mai la început, în camera de primire, si un pick-up si discuri de muzicã clasicã.

Pãrintele era foarte bine îngrijit si protejat de o maicã, al cãrei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, câteodatã din proprie initiaivã, câteodatã la solicitarea Pãrintelui, câte o farfurioarã cu dulceatã de cirese amare, de un parfum si un gust cum nu mi-a fost sã regãsesc în altã parte. Si paharul cu apã rece de fântânã era la fel de bun. Chiar dacã mãicuta era cea care fãcea cu atâta mestesug dulceata, aceasta pãrea sã-si tragã mai degrabã savoarea inconfundabilã, pogorîtã parcã din paradis, de la Pãrintele în preajma cãruia fusese pregãtitã.

Mai târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde si dormea. Dar nu o datã, atunci când i-am bãtut la usã, totdeauna cu o emotie peste mãsurã, maica ne-a comunicat cã Pãrintele era slãbit si nu putea sã ne primeascã. Se pare cã a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum de poate sã reziste atâta un pãrinte atât de plãpând si aproape dintotdeauna suferind, în timp ce altii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, în parte rãvãsite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colturi, numeroase cãrti si hârtii. Cred cã primea destul de multe scrisori. Mai târziu apãruse, la capul patului, si un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Liberã, cred, dar poate cã asculta si BBC-ul.

Cel mai adesea, dupã ce ieseam de la el, simteam nevoia sã mai hãlãduim prin mânãstire si ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe cum îsi fãcea “plimbarea” de searã în amurgul stins al Cernicãi, strãbãtând în lung si-n lat balconul cãsutei, ce dãdea spre lac si spre insulã. Se gândea, se ruga, privea minunile întocmite de Dumnezeu…? Uneori aveam impresia cã ne însoteste cu privirea binecuvântãtor.

Costion Nicolescu

*

benedict-ghius-la-manastire

“Era extraordinarã linistea aceea care iesea din el…”

Costion Nicolescu: În ce fel ati descoperit Ortodoxia?

Pãrintele Marc-Antonie Costa de Beauregard: (…) Si Biserica Românã ne-a ajutat mult la început. Am cãlãtorit în România, am cunoscut duhovnicii de acolo, l-am cunoscut pe Pãrintele Benedict Ghius, când am fost la Mânãstirea Cernica… Un om de o spiritualitate formidabilã! Era un om de culturã si mi-a dãruit mult. Stãteam uneori fãrã sã vorbim, dar o fortã spiritualã rãzbãtea din el ca o apã care curge, ca o luminã care se difuzeazã. Eu încercam sã-i pun unele întrebãri, dar aveam impresia cã ele nu-l interesau prea mult. Stãtea mult timp fãrã sã spunã nimic, dar era extraordinarã linistea aceea care iesea din el... Mi-a vorbit, totusi, despre cum sã fac, despre Bisericã, despre Teologie… Vorbea foarte, foarte putin, dar impresia cunostintei sale era extraordinarã. Vorbea putin, cam rãu franceza, si folosea o limbã românã veche. Nu prea întelegeam ce-mi spunea, dar el m-a impresionat prin felul sãu de a fi. Cred cã asta este esential în Ortodoxie, nu atât cuvintele pe care le spun oamenii, cât felul lor de a fi (care apare, în primul rând, spiritual!).

(fragment dintr-un interviu publicat în “Alfa si Omega” nr.9/16 iulie 1997)

*

PARINTELE GHEORGHE CALCIU – Surâs si luminã

“Îmi amintesc de un cãlugãr român, Pãrintele Benedict Ghius de la mãnãstirea Cernica, din apropierea Bucurestiului. Pãrintele acesta practica, de mai multã vreme, rugãciunea inimii. Într-o Duminicã, slujeam Sfânta Liturghie în aceasta mãnãstire, împreunã cu câtiva cãlugãri. Pãrintele Ghius, foarte înaintat în vârstã, ne însotea si era asezat pe un scaun în coltul altarului. Soarele nu pãtrundea în bisericã, asa ca era destul de întuneric. La un moment dat, o luminã dulce a început sã se rãspândeasca din coltul în care era asezat pãrintele Ghius. Fãrã a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzãtor si transfigurat al pãrintelui. Aceasta luminã a durat pe tot parcursul liturghiei iar în momentul în care pãrintele a luat Sfânta Împãrtãsanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea, pãrintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar pãrintele s-a întristat, simtindu-se prea onorat, si se retrase timid în coltul sãu. Odatã cu sfârsitul slujbei pãrintele sa îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate.”

benedict-ghius-icoana-diaconesti

Legaturi:

“Bun a fost Părintele Benedict Ghius. Foarte bun.

– Era o somitate. Răbda cu blândete toate, ca un sfânt. S-a sfârsit la Mânăstirea Cernica.

– Numai eu îl salutam când treceam pe la usa lui. Totdeauna îl salutam pentru că era în celulă cu Părintele Stăniloae”.

Cu mirare aflăm, uneori, că în lumea în care trăim zi de zi, printre noi, nevăzuţi, nebăgaţi în seamă, se strecoară sfinţi. Poţi afla, de pildă, despre cineva, dintr-o relatare a unui martor, că, într-un anumit moment faţa şi mâinile i-au fost transfigurate de o lumină din altă lume (părintele Benedict Ghiuş).

In această lume în care diavolul îşi strigă isteric chemările, ai putea crede fie că vremurile cu sfinţi au apus de mult, fie că sfinţenia e doar o vorbă frumoasă. Insă dintotdeauna un atribut esenţial al ei a fost discreţia. Pe sfinţi nu-i vede decât cine are ochi de văzut. Ei sunt şi trăiesc printre noi, fără zgomot, smeriţi, neştiuţi nici măcar de ei înşişi.


Categorii

Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri, Parintele Benedict Ghius, Parintele Gheorghe Calciu, Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Parintele Sofian Boghiu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “MARTURII DESPRE CUVIOSUL BENEDICT DE LA CERNICA – DUHOVNICUL INIMII aprinse de rugul rugaciunii neincetate, care iradia cu putere multa LUMINA NECREATA A SFINTENIEI si CALDURA BLANDETII CERESTI

  1. Interesant! Inseamna, deci, ca Parintele Benedict a fost ales de doua ori episcop! Duhul Sfant a vorbit! Politicienii au mers impotriva Lui de ambele dati.
    Extraordinara marturia Parintelui Gheorghe Calciu!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate