RADU GYR – pomenirea adormirii poetului temnitelor comuniste. “Doamne, cat de mare a fost!”

29-04-2013 Sublinieri

Fericiti cei prigoniti:

Cu poetul Radu Gyr în celulă la Aiud

Autor: Nicolae Enescu

Radu Gyr s-a născut la 15 martie 1905 pe plaiurile mioritice ale Muscelului, la Câmpulung. Talentat, scrie versuri de la vârsta de 10 ani. La 14 ani dă la iveală poemul dramatic ”În munți”. Termină strălucit Liceul ”Carol I”. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București. Devine asistent, apoi conferențiar la Catedra de Estetică și Critică Literară, la profesorul Mihail Dragomirescu. Publică mai multe volume, precum Cerbul de lumină, Cununi uscate, Corabia cu tufănici, Poeme de război, Balade.

În 1945 începe groaznicul lanț al închisorilor. Încadrat în ”lotul ziariștilor”, este condamnat la 12 ani de închisoare. Este eliberat în 1956. În 1958, acuzat ca ”dușman al poporului”, este condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viață. În 1963 este grațiat. Sechelele pușcăriei comuniste i-au scurtat viața. S-a stins în ziua de 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare. Din 1963 și până la moarte, a fost permanent urmărit de Securitate, mereu pus să dea declarații privind activitatea sa oră cu oră!

În anii de detenție, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanțuri, a fost suportul deținuților! Când recitau ”Iisus în celulă”, parcă uitau de foame, parcă uitau de durere. (…)

Pe poetul Radu Gyr l-am avut profesor. Eram student la Facultatea de Litere și Filozofie, frecventând toate elitele Radu_Gyruniversitare. De m-ar întreba cineva ”Care e profesorul care ți-a rămas în minte și în suflet cât vei trăi?”, fără să ezit o secundă, i-aș răspunde Ecce homo!, arătând fotografia profesorului Radu Gyr. A fost pentru noi profesor, părinte și frate. A fost un ”alter ego” al nostru, al tuturor. Cu mine a fost fără asemănare! Aflase de la colegul meu Pârăianu, scriitorul de mai târziu Alexandru Mitru, că iarna, în ger, dorm cu o saltea peste mine, luată din patul vecin.

Într-o zi, colegul Pârăianu îmi spune că, după cursuri, suntem chemați de domnul profesor Gyr. O, ce moment unic în viața mea! Profesorul îmi întinde o adresă prin care mi se aproba cererea de cazare în Căminul studențesc ”Matei Voievod”. Și nu făcusem nici o cerere! Eu, când mă întâlnesc cu fericirea, plâng… I-am căzut în genunchi, strigând: ”De unde veniți, domnule profesor, că lumea noastră nu are astfel de exemplare?”. De atunci l-am implorat pe Dumnezeu să-l țină sub ocrotirea lui pe unicul meu binefăcător, profesorul Radu Gyr.

Vestea arestării lui Radu Gyr, în 1945, a fost terifiantă pentru mine. Îl trăiam în casa mea, în minte și în suflet. Mama îl pusese în pomelnice, în tot ce e rugă către Dumnezeu. În genunchi, în lacrimi, îl imploram pe Dumnezeu să strămute în carnea mea chinul profesorului meu, să-i beau osânda toată, să îmi pună mie fiare la mâini și la picioare! Era prezent în toate rugăciunile mele, în toate acțiunile mele! Și marea, marea rugă: ”Du-mă, Doamne, în celulă cu profesorul Radu Gyr!”. Și Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

După sentința de la Craiova, am fost transferat la Închisoarea Aiud, care avea cel mai crud regim față de deținuți. Aici era întemnițat și profesorul Radu Gyr. Prima mea întrebare, care m-a torturat tot timpul: ”Trăiește profesorul Radu Gyr?”. ”Da!, mi s-a strecurat discret, dar e grav bolnav”. Boala sa nu m-a surprins, Aiudul fiind mormântul deținuților. Deși abia venit, și eu am făcut o congestie pulmonară. Într-o dimineață gardianul îmi ordonă: ”Fă-ți bagajul și ieși afară!” (…) Cu gardianul după mine, am ieșit din celular și mă îndreptam spre secția T.B.C. Aflasem că aici zace și profesorul Radu Gyr. Fulgerător, am implorat-o pe Maica Domnului să-l îndrepte pe gardian spre salonul unde este profesorul. La secție, celula avea dimensiunile unei camere, puțin mai mare, cu patru paturi suprapuse; i se spunea ”salon”. Am intrat la salonul 8 unde erau șapte bolnavi, al optulea pat era liber: bolnavul murise. ”De astăzi, aici ți-e locul”, îmi ordonă gardianul. (…)

Curioși să vadă cine-i nou-venitul, cu greu s-au ridicat din pat slăbănogii cu fețe veștede, făcând efort să vină spre mine. M-am prezentat, ne-am strâns mâinile, uscatele, noduroasele. Într-un pat, nici o mișcare, bolnavul părea că doarme. Unul dintre bolnavi mă atenționează: ”E poetul Radu Gyr!”.

enescunicolaewbDoamne, am izbucnit, mari sunt minunile Tale!”. Profesorul a deschis ochii, întrebând: ”Cine e, cine a venit?”. ”Eu sunt, domnule profesor, eu, studentul dumneavoastră” – i-am răspuns strangulat. Profesorul, uimit și dânsul, mă întreabă: ”De ce ai venit?”. ”De dorul dumneavoastră, domnule profesor!”. Am înghenuncheat la marginea patului, i-am luat mâinile și le-am scăldat în lacrimi.

Am stat împreună aproape doi ani. Cât eram de dărâmat, încercam totuși să-i fiu de folos. În miez de noapte mă sculam și-l vegheam mai mult de o oră. Eram permanent lângă dânsul, întrebându-l cu ce-l pot ajuta. Ziua îl imploram să primească jumătate din porția de terci, câteva linguri din zeama de arpacaș, o jumătate din sfertul de pâine, dar nu primea nimic. Parcă-l aud: ”Dacă-mi dai tu mie, tu cu ce rămâi?”

O, sărmanul meu profesor, cât era de slab, de galben, de veșted! Și totuși, dimineața ne spunea versurile făcute noaptea! Noi le învățam și le transmiteam prin alfabetul Morse. Așa s-au salvat poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic. (…)

Radu Gyr este pentru unii poetul poeziei în lanțuri, dezvăluind posterității suferințele de neimaginat prin care au trecut personalitățile românești în temnițele comuniste. Pentru alții, el este profesorul universitar desăvârșit, care a luminat spiritual generații de studenți. Pentru mine, pe lângă acestea, este unul dintre trimișii lui Dumnezeu, care mi-a întărit sufletul cu dragostea și credința sa. O bună parte din viața mea am mers, spiritual, alături de el, cel care pășea, prin adevăr, pe calea Domnului!

(Nicolae Enescu – Memoria lacrimei, Editura Pământul, Pitești, 2007, pag. 38-44,47)

***

Poezia lui Radu Gyr – Scară către cer pentru obidiţii veacului

de Ilie Tudor

Titlul de mai sus nu este o preţiozitate, o exagerare, menită să atragă atenţia unor avizaţi sau necunoscători.

Este o certitudine constatată nu numai de mine, ci şi de mulţimea deţinuţilor politici anticomunişti care s-au învrednicit, mulţi fără voia lor, să ducă crucea unui neam obidit timp de aproape jumătate de veac. Este o certitudine pentru oamenii peste care a căzut piatra de moară a proceselor, pe cât de nedrepte şi viclene, pe atât de inumane şi groaznice. Montate măiestrit de cei de altă lege au avut ca scop destrămarea a tot ce a avut spiritualitatea românească mai reprezentativ.

Încercările de rezistenţă au avut o eficacitate scăzută pentru că organul de opresiune era foarte bine organizat; aveau consilierii N.K.V.D.-ului care au mai distrus un popor, ştiau exact cum trebuie procedat şi suficiente cozi de topor locale iute, vândute ocupantului.

Puşcăriile au confirmat faptul că firea omenească, oricât de călită ar fi fost, când este supusă unor încercări la care nu se mai poate rezista se frânge şi moare dacă nu are un fir de speranţă de care să se agate, un suflu de viaţă cât de firav pe care să se sprijine. Acea infimă rază de nădejde este un izvor născător de energii nebănuite care se transformă într-un fluviu ce depăşeşte zăgazurile de teroare şi frică.

Salvarea a fost, prin excelenţă, minunata poezie a lui Radu Gyr. Temniţa Aiudului şi nu numai ea, au485183_460641917346160_1547874815_npurtat în tenebrele lor nebănuite valori de spiritualitate, talente viguroase strivite de ură, de foame şi frig, de chinuri apocaliptice la a căror descriere ar lua foc chiar hârtia. Şi tocmai în această mlaştină a deznădejdii, colacul de salvare a fost poezia lui Gyr, condamnatul la moarte apoi la muncă silnică pe viaţă. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” a fost considerată de politruci poezie manifest şi poetul a fost tratat ca atare.

Lansarea la Craiova a volumului de poezii Sângele temniţei a prilejuit auditoriului audierea unui expozeu ţinut de poetul Mircea Nicolau şi el ispăşitor a unei condamnări de peste 20 ani de muncă silnică, din care îmi permit să redau câteva fragmente.

Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, a unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două lespezi de piatră...”

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui, în faţa căreia se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor…

Sufletul lui era un vulcan în erupţie. Versurile lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii ţării.

Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din uriaşul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. […]

Perfecţiunea şi frumuseţea poeziilor lui Gyr, de comparat, doar, poate, cu versul eminescian în câteva ipostaze, se datorau, pe lângă talentul cu care a venit pe lume şi culturii sale deosebite.

Anii de studenţie au fost dominaţi de filozofia creştină prin titanii ce o reprezentau, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea etc…, cu care a fost camarad de crez şi generaţie.

Poezia lui Gyr a fost pumnul de fier ce a izbit în buza obraznică a imposturii vremii, a tendinţelor vădite de a minimaliza creaţia valorică, nu numai a lui Gyr, dar şi a tuturor celor care ridicaseră steagul dreptăţii româneşti.

Puteau să îngăduie hoardele tăvălugului roşu şi ciracii lor pe cei care îndrăzneau să le stea în cale? Puteau să admită, cei îngălaţi până la saturaţie cu doctrină duşmănoasă împotriva credinţei în Dumnezeu, ca tineretul entuziast şi credincios să le fie stavilă?

Curajul vârstei, idealurile înalte puse în slujba Mişcării Legionare au trezit duşmănia celor puşi pe căpătuială în ţara săracă.

[…]

Seceta morală şi economică ridica nori negri la orizontul ţării în anii 1930-37.

El! Acest firav, cu suflet de stâncă şi vifor, acest delicat tânăr, în al cărui condei se vărsase toată bogăţia plaiurilor româneşti cu toată prospeţimea şi neasemănata lor frumuseţe.

El care purta în cap mii şi mii de versuri repetate încontinuu ca să nu se uite, cum de altfel procedam toţi în acelaşi scop, 06-300x299fiecare fiind o ţandăra de adevăr, ori un pocal de ambrozie pentru robii beznelor, negrelor şi izolărilor fără termen şi margine din jumătatea de secol de îngenunchere naţională. Căci, dacă noi, cei ferecaţi în lanţuri şi ziduri pentru un crez am supravieţuit, numai Dumnezeu ştie cum, celor rămaşi în marea temniţă ale cărei ziduri erau graniţele unei ţări ciuntite, cei rămaşi în aşa-zisa libertate le-a fost mai mică suferinţa? Le-a fost mai dulce chinul?

Poate cineva să măsoare cantitatea de lacrimi ce s-au vărsat din ochii mamelor, ai fiilor şi fiicelor celor întemniţaţi, al cărui număr nici nu se cunoaşte?

Poate cineva, oricine ar fi, să pătrundă în adâncul amărăciunii celor rămaşi fără părinţi, fără adăpost, azvârliţi în stradă în care mila creştină era „Ajutor legionar” şi tratat ca atare?

Nu-l văd pe acest „cineva” fiindcă suferinţa nu se poate măsura, iar jalea nu are o margine, timp ori spaţiu.

Dar iată cum spuneam mai înainte, firicelul de nădejde irupe şi creşte, metafora de foc şi petalele lui Gyr, bandajează răni şi usucă lacrimi, încălzeşte şi catifelează lanţuri şi cătuşe:

Temniţă, temniţă, turbată căţea

Cum ţi-ar da foc inima mea.

Viaţă, viaţă de-afară zăludă

Cum joci în somnul meu paparudă...

Cum de n-a murit în iadul Aiudului Radu Gyr? Cum de n-au murit cei care ani de nopţi am văzut iar soarele?

Răspunsul îl dă el în „Rugăciunea din celulă“:

,,Doamne păzeşte-mă, Doamne ai milă!

Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei

în noaptea mea şi-a lăsat amintirea prăsită

Toate năpârcile ei!

Se pot umple mii şi mii de pagini cu exemple care de care mai luminoase, ori mai sumbre din care se vede de ce n-a murit poetul, de ce n-am murit noi, purtătorii de lanţuri şi cătuşe.

Miracolul, pentru că miracol a fost, pe care temnicerii şi mai marii lor nu l-au putut pricepe sau înţelege, nici nu aveau cum, era altă plămadă, altă frământătură.

SFINTII_INCHISORILOR_-_Canonizarea_un_subiect_tabu_IN_PREMIE5RUGĂCIUNEA, Comunicarea cu Dumnezeu, a fost secretul salvării noastre. Lângă rugăciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură.

Dacă amărâtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna – i se spunea „ceai” – şi cu 100 de grame de pâine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare era în noi uriaş.

Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun, cine ştie ce, dar o strofă două ne lumina ziua, ne încălzea noaptea, ne umplea gamela. Eram bogaţi.

În vremea aceasta, el topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremăta celularul şi Zarea de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug. Hrană pentru suflete strivite, hrană pentru minţi secătuite de lipsa de informaţie, de posibilitatea de a fi de folos. Doamne! Ce personalităţi de cultură putrezeau acolo! Binecuvântatul calorifer era firul de telefon, care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Afară de cazul când un nou venit de afară aducea veşti. Se bătea „K” ceea ce însemna eliberarea liniei şi atunci cu sufletul la gură se asculta fiecare cuvânt.

Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic, ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului.

PoeziiDinInchisoriPunte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat răni. Cum să-ţi mai fie foame sau frig când sub frunte se instala lumina:

Pe-o sprânceană de lumină

Lângă-o lacrimă de rai

Verdea culme carpatină

Rotunjeşte dulce plai…

(Din balada unui plai de munte) şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de „clopotarul din stele”, de „iconarul de lângă rai” şi de mulţimea de eroi din baladele sale.

Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam acolo, sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate, în toată măreţia lor. Aceasta a fost opera lui Gyr, pentru cei mai mulţi dintre noi. Răsfoiesc acum, cu un nod în gât şi cu o încântare ce nu poate fi înţeleasă în adâncimea ei decât de cei ce au trăit-o, cartea lui.

Cartea lui! Pe care a visat-o acolo, elegantă, curată, sfântă.

Îmi limpezesc sufletul cu versurile nemuritoarelor balade, pe care şi eu le-am purtat în cap, multe au fugit în uitare, dar le descopăr cu adânca emoţie cu care le furam prin morse, cu aceeaşi tresărire de bucurie cerească, cu care zgâriam pe bucăţica de săpun, tremurând de frică.

Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine. La ei s-a gândit poetul martir când le-a dat viaţă sângerând.

Dacă tinerii României şi – care s-au dovedit că pot fi eroi – l-ar căuta şi l-ar găsi pe Radu Gyr ar avea bucuria şi surprinderea, că au dat de un izvor de frumuseţi nebănuite, ar deveni mai buni, mai frumoşi, mai patrioţi.

Acum, când pe toate drumurile se varsă lăturile unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase, ce să facă sufletul unui tânăr, dornic de frumos?

Caută, tinere, şi găseşte, nu-i greu, izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie!

Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, pag. 124-129)

tudor_ilie-de_sub_tavalug-5024

***

Doamne, cât de mare-a fost Gyr!

de Deliu Iulian Bălan

Eram tot la Aiud în secția bolnavilor T.B.C. Cameră cu priciuri din lemn, suprapuse, acoperite cu câte o rogojină și pătură. (…)

Aici, când din greșeală au fost scoase două camere la plimbare, m-am întâlnit cu cel mai prețuit dintre noi, Radu Gyr. Adus din spate, cu ochelarii mari peste nasul acvilin – un om deosebit de amabil. Tandru, m-a îmbrățișat, m-a luat de braț, strâns, și am făcut câteva cercuri împreună. M-am simțit mic, jenat parcă de atâta atenție pe care mi-o acorda și pe care socoteam că nu o meritam. (…)Radu-Gyr-01-Sfintii-Inchisorilor.Info_

Doamne, cât de mare-a fost Gyr! Cât de mult ne-a fost lumină! Cât de mult ne-a fost sprijin! Cât de mult ne-a fost călăuză! Cât de mult ne-a fost solidaritate! Cât de mult ne-a fost gând! Cât de mult ne-a fost mângâiere! Cât de mult ne-a fost dragoste! Cât de mult ne-a fost credință! Cât de mult ne-a fost putere, curaj!

Versurile lui au fost ca oazele într-un pustiu! Ca izvorul limpede care umezesc buzele arse de soare! Ca făclia ce te însoțește în beznă! Ca mâna ce te călăuzește pe drumul cel bun!

Toți marii poeți au fost răbufniri ai timpului lor. Ai Neamului ce i-a zămislit la timpul potrivit. Poeții ne-au dat din măreția sufletelor lor ceea ce era mai de preț în vremea trăirii lor. Lui Gyr i-a fost dat să existe într-o perioadă cu totul și cu totul deosebită și menirea lui a fost să ne fie călăuză, elan, solidaritate, curățenie sufletească. Era cu noi pretutindeni: la plimbare, în celulă, la carceră, la izolare… Cânta cu noi în zilele de Crăciun:

Stăm în beznă grea

Pentru noi nu-i stea,

Cerul nu s-aprinde.

Îngerii grăbiți

Pentru osândiți

Nu aduc colinde…

Sau ne descoperea trăirile:

Tăcem, parcă tăcem de veacuri,
Ca niște funduri vechi, de lacuri…
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Când totul era la pământ, pustiul și groaza se întindea ca o pecingine și farul speranței pâlpâia ca o lumânare în noaptea nesfârșită, Gyr ne trimitea pe unde:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

(Deliu Iulian Bălan – Frate de cruce sau K-1942, Ediție îngirjită de Virgil Rațiu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2002, pp. 37-40)

522684_153076654853488_175188333_n

***

Radu Gyr sau Crucea muceniciei purtată pe aripile umorului

de Gabriel Balanescu

După o lună sau două, sau trei – timpul nu mai avea pentru noi nici o valoare – în ușa celulei apare colonelul Koller, care ne spune:

– Faceți-vă bagajul! (…)

Suntem conduși pe latura opusă și opriți în fața unei celule, colonelul privindu-ne misterios.

– Intrați toți aici!

Ușa se deschide și stupoare: pe cele două rogojini, întinși, nemișcați, două schelete: Radu Gyr și Radu Mironovici.

Ușa s-a închis imediat ce-am intrat. Radu Gyr, cu ochii scânteietori, a exclamat:

– Ha-ha-ha, au venit caloriferele. Aici sunt cei doi Razi ( adică Radu G. și Radu M.). (…)

Radu Gyr, totdeauna gata pentru umor, întreabă:

– Acum să dăm cărțile pe față. Care din noi șase este turnător? Eu, bădia Radu și Gabriel, numai noi ne cunoaștem. Deci unul din noi trei este turnător!

– Sunt sigur cine este!, răspund și tac o clipă. Dvs. sunteți, domnule Gyr!

– În orice caz, Gabi, sunt sigur că te-au adus pentru că știau că ne este dor la amândoi, unul de altul. Deocamdată, parcă s-a mai încălzit celula. Șase calorifere. De v-ar lăsa mai mult, că am înlemnit de frig. (…)

Starea noastră de spirit s-a schimbat brusc, privind acest om care era numai oase și piele, debordând de voioșie și de umor. Desigur, intenția lui a fost să ne schimbe amărăciunea noastră și a reușit.

– Hai acuma să ne ocupăm puțin de programul administrativ. Pe mine vă rog să mă lăsați să mă culc lângă ușă, ca să fiu mai aproape de tinetă. (…) Când mă duc la tinetă, trebuie să fiu sprijinit de cineva. (…) Se întâmplă și să leșin din cauza prolapsului, care a început să se cangreneze. Uite-așa e de mare (Și ne arată o lungime de 4-5 cm). Am dureri mari, pe care nu le mai pot controla. Faceți cu schimbul. În fiecare noapte, câte unul. Cine se-nscrie primul?

– Eu, domnule profesor, în calitate de cunoștință veche! (…)

– Se aprobă! Acum așezați-vă cârpele! Pe urmă vă spun niște poezii. Aveți vreo preferință?

– Ceva inedit de Radu Gyr.

– Bine! Dar să nu le învățați pe dinafară să le răspândiți, că eu cred că d-aia v-au adus aici, să vă învăț poezii de Radu Gyr. Au zis că-mi fac proces pentru Iisus. Le-am spus că pentru Iisus vreau să-mi facă proces. O știți?

– Nu o știm că nu prea am stat la Aiud. Cum ne-au adus de la Suceava, după câteva luni, ne-au expediat la mină.

– V-o spun, dar după stingere, ca să fim singuri. Atunci nu ne mai deranjează nimeni. Să vă spun întâmplarea așa cum a fost, cu toate că avem microfoane aeriene.

Timpul până la stingere începea să ni se pară lung.

Radu Mironovici, tăcut și liniștit, îșiSFINTII_INCHISORILOR_-_Canonizarea_un_subiect_tabu_IN_PREMIE30 rotea fără contenire ochii peste noi, părând mereu că vrea să spună ceva. Tocmai când se pregătea să ne comunice ordinea pe care o stabilise în tăcere, auzim talanga. Intr-o clipă am fost toți la rogojină și după 2-3 minute lumina s-a stins. Era pe vremea când se stingeau realmente luminile noaptea, cu toate că nu întotdeauna.

– Gata?, întrebă Radu Gyr.

– Gata!, răspundem toți în cor.

Imediat s-a deschis vizeta și glasul gardianului a sunat nu prea convingător:

– Să n-aud o vorbă!

După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Crist!

Luna-a intrat după El în celulă

Și-L făcea mai înalt și mai trist.

(…)

A urmat o liniște totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecare seară ”Tatăl nostru”, sub pătură. Apoi s-a deschis ușița și din nou gardianul:

– Acuma gata! Culcați-vă că mai vin în control!

Și s-a făcut liniște. (…)

După un timp mă scoală mâna lui Radu Gyr, mângâindu-mi obrajii:

– Gaby! Mă duci? Încet cu lanțurile să nu-i sculăm!

Din locul lui Radu Gyr până la tineta W.C. era un pas mic. Culcat, o putea atinge cu mâna. Tineta am așezat-o în ușa al cărei toc avea o lățime de circa 40 cm. L-am apucat de un braț să-l ajut să se ridice. M-am înfiorat! Apucasem un os complet descărnat. Am ridicat capacul tinetei și după ce l-am așezat, mi-a spus în șoaptă:

– Stai cu spatele! Dar stai lângă mine, nu te depărta!

Am stat un timp nedumerit, pentru că nu auzeam nici unul din zgomotele specifice unei astfel de împrejurări. Voiam să întorc discret capul, dar m-am abținut, pentru ca după puțin să aud un zgomot puternic. Radu Gyr leșinase. Căzut pe una din laturile tocului ușii, o lovise cu capul. Îl apuc de sub brațe, după ce mai întâi îi apucasem capul spre pieptul meu, și-l îndrept pe tinetă.

Îl aud spunându-mi încet:

– Stai așa! Numai puțin stai așa!

I-am simțit măinile mișcându-se leneș.

– Stai așa!

A tot mișcat mâinile în mod bizar. Le-a dus la spate, le-a dus înainte parcă și-n jos și iar în sus și iar mi-a spus:

– Stai așa să nu te miști și să nu te întorci. Numai puțin.

Reținusem din ”Iisus în celulă” două versuri, pe care le repetam:

Eram în celulă și era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

– Poți să mă ridici? Ridică-mă încet! Trage-mă puțin înainte să fac un pas și ține-mă de spate.

Oftează încet încercând să-și ascundă durerea.

– Ah! Prolapsul ăsta! De câte ori încerc să-l bag înăuntru cu degetul, pățesc așa.

Săracu bădia Radu! Uite-așa, aproape în fiecare noapte. Du-mă încet la loc, să nu se audă lanțurile că-i trezim. (…)

A doua zi dimineața, oarecare voioșie. Mai ales umorul lui Radu Gyr era debordant.

– Astăzi vă spun poezii, dar nu de Radu Gyr. Alegeți altul. Dacă nu alegeți voi, aleg eu.

După terci, până la masa de la amiază, Radu Gyr, începând cu Ion Pilat, Aron Cotruș, Coșbuc, Macedonski și sfârșind cu Cocteau, Baudelaire și Georg Trakl, ne-a recitat cu o uluitoare ușurință, peste 30-40 de poezii.

În pauze ne mai spunea câte o anecdotă. De la tonul grav sau intonațiile melodioase ale poeziilor, până la anecdotele uneori banale, Radu Gyr era egal. Spiritul lui era atât de viu, energia lui lăuntrică atât de covârșitoare, încât pentru noi toți reprezenta un miracol. Nu discuta despre suferințele lui decât atunci când îl depășeau și numai pentru a se scuza. La insistențele lui Radu Mironovici l-am rugat să-și dezvelească un braț. Era efectiv numai pielea și osul. Apucând cu degetele pielea brațului, a tras-o în sus. Era uscată. A rămas ridicată ca o bucățică de hârtie.

– Piele de șarpe, ne spune. Dar de șarpe mort.

– Nu vă dau nici o medicație?

– Nu le cer nimic, că măgarii ăștia nu-mi dau nimic! A venit într-o zi colonelul și m-a întrebat: ”N-ai murit încă?” A ieșit de câteva ori la raport bădia. Vin câte doi-trei, ascultă, nu spun nici da nici ba, închid ușa și pleacă. Într-o zi a venit un colonel mai înzorzonat, cred că era de la București, că avea lângă el tot ”statul major” al penitenciarului. (…) Colonelul ăsta de la București m-a privit lung și mi-a spus:

– Ne urăști, Rdu Gyr!

– Le-am răspuns cu capul rezemat de zid, așa cum mă vezi acum: Nu vă urăsc, dar vă disprețuiesc. Dar așa ca într-o convorbire prietenească.

– Ești bolnav?

– Întrebați medicul, nu mă întrebați pe mine.

– Dar dumneata ce știi că ai?

Am multe. Un prolaps rectal cu organul gangrenat, hemofilie, hepatită, cardiac, circulație, dinții-mi cad, orbesc, infiltrat pulmonar T.B.C.

– Și când ai de gând să dai în primire?

– Asta numai Dumnezeu știe!

Și au plecat. M-am așteptat totuși ca după vizita asta, a unui măgar de la București, să-mi dea aspirină. Nimic! Dar să lăsăm fleacurile astea. Hai să vă spun niște poezii sau amintiri. Ce preferați?

– Și una și alta.

– Nu fiți lacomi! Ori una ori alta. Să-l luăm în primire pe Eminescu.

Ne-a recitat din Eminescu o oră, o oră și jumătate, fără nici o poticnire, fără nici o rezervă asupra unui vers sau unei expresii, curgător, stăpân pe el, stăpân pe vers, dar nu numai pe vers, ci pe conținutul lui, pe filozofia lui. O memorie egală cu a lui încă nu întâlnisem până atunci. Era inepuizabil.

Marcel Pometcu, sfios până atunci, mai tot timpul retras și tăcut, spre surprinderea noastră i-a pus o întrebare:

Domnule profesor, iertați-mă că vă întreb, care sunt, sau care au fost raporturile dvs. cu evreii?

Care să fie? Koller, Zeller și Dulberger și alții ca ei, mă chinuiesc. Și eu suport.

Nu acuma în închisoare! Care au fost raporturile în trecut?

În trecut am suferit pentru ei. Să să spun o întâmplare. La o manifestație studențească cuzistă, m-am întâlnit cu o coloană în marș. Mergeam liniștit pe trotuar. Mă duceam la Universitate sau la Universul Literar, nu mai țin bine minte. Văd că se desprind doi vlăjgani din coloană și încep să mă lovească. Am reușit să mă desprind și am fugit. Ei după mine. M-am ascuns sub scara unui bloc și m-au găsit. Am voit să le dau explicații. Nu puteam! Nu mă slăbeau! Le-am spus că sunt Radu Gyr. Abia atunci a început cotonogeala serioasă, că – ziceau – fiind evreu, cum mă arăta nasul, mă dau drept Radu Gyr ca să scap. Așa că am suferit pentru ei.

– E adevărat, domnule profesor? Așa înțelegeau cuziștii să rezolve problema evreilor din economia românească?

Altfel cu evreii am avut raporturi bune.

Pe cel care trebuia să-l atac îl atacam, cum atacam și pe Vasile Damaschin, care nu era evreu, dar care spunea uneori multe prostii. Dar nu cu pistolul. Cu plaivasul. Pe cel care trebuia să-l iubesc, îl iubeam. Nu-l înghițeam pe Hertz, pentru literatura pornografică pe care o răspândea în rândurile tineretului prin foiletoane, fascicole și broșuri.

Povestea asta rezumată aci, a durat o oră. Dar cu atâtea amănunte și cu atâta umor, încât la sfârșitul ei pot spune că eram obosiți de râs. Înginerul Ghiță Brahonschi mi-a pus o dată în închisoare întrebarea:

”Știi care este diferența dintre mine și Radu Gyr? Ce-a trăit el în cinci minute, povestește în 48 de ore. Ce trăiesc eu în 48 de ore, povestesc în cinci minute”.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de fier, Ed. Gordian, Timișoara, 1994, pp. 186-189)

Radu-Gyr 1

***

Radu Gyr, poetul care l-a adus pe Iisus în celulă

de Atanasie Berzescu

Ajung în curte, unde mă opresc. Eram în dreptul uşii, la ieşirea în curte, spre WC-ul secţiei. Arătam speriat şi destul de timid. În mijlocul curţii era WC-ul, prevăzut cu mai multe cabine. Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puţin adus de spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată şi cămaşă cu mâneci scurte. Zâmbind, întinde mâna dreaptă spre mine, mă ia după cap şi-mi spune:

– Hai, colega, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Şi eu am fost aşa la începutul bolii.

Mă strânse la pieptul lui şi plecarăm la plimbare. Eu mă pierdusem de tot. Mergând în dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja sfătuindu-mă să fiu mai senin şi să iau lucrurile aşa cum sunt ele, bune şi rele.

– Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul.

Strâns la pieptul lui, îi simţeam căldura corpului. Eram copleşit. O bucurie neîncercată pusese stăpânire pe mine. Îmi simţea timiditatea şi se străduia să mă liniştească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil trăiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă şi acum îi simt braţul drept petrecut după capul meu.

În plimbarea noastră, îmi prezenta o mulţime de colegi de suferinţă, ca: pe Relu Stratan, la care ţinea foarte mult, pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu şi mulţi alţii, pe care eu nu-i mai ştiu. Aşa au trecut zilele la rând, când, la începutul fiecărei plimbări, mă lua după cap şi ne plimbam roată în jurul WC-ului. Mi se dezlegase şi mie limba. Aşa l-am întrebat odată:

schitul-inaltarea-sfintei-cruci-aiud-1– Domnule profesor, Dumneavoastră tot îmi spuneţi “colega”, dar eu am fost un biet şi amărât de profesor începător, iar Dumneavoastră poet şi profesor universitar. Sunt atât de mic şi prăpădit.

– Nu te necăji, că şi eu am fost odată tot aşa un biet profesor. D-ta eşti aici alături de mine în blestematul acesta de Aiud. Eşti egal cu mine. Asta s-o reţii şi nimic mai mult.

După această lămurire, duhurile noastre parcă s-au unit. Doamne, ce bine mă simţeam! Păşeam în rând cu Radu Gyr, deşi el era atât de mare, iar eu atât de mic.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, mă întorc cu gândul şi sufletul la anii de zbucium ai lui Radu Gyr – 1961-1962 – când colonelul Crăciun, comandantul Aiudului, îi smulge declaraţia de retractare a tot ce-a scris. Acel zvâcnet de sfinţenie al lui în pornirile de iad ale Aiudului nu l-a făcut în faţa noastră, a celor care acum mai trăim, mai mic. Nu. El este pentru noi şi neamul nostru tot uriaşul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinţa. El a rămas tot Radu Gyr al neamului românesc, poetul pătimirii noastre. Într-o zi, plimbându-ne tot aşa, îl întreb:

– “D-le profesor, cum compuneţi poeziile, aşa fără hârtie şi creion?”

– Păi, uite cum! Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alţii care le învaţă, cum este Gili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară. (…)

Imaginea lui Radu Gyr şi acum este vie în faţa ochilor. Copleşit, retrăiesc acele clipe fericite. I-am simţit din plin căldura sufletului său, bun şi drept. (…)

Peste doi ani, în 1955, vara, aveam să mai aud de Radu Gyr, că se internase în salonul 5 al spitalului. Eu eram în salonul 10, salonul morţii, ţintuit la pat. Radu Gyr era într-o stare gravă de boală. De sus i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici haine. Ca un sfânt răbda şi se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. (…)

În Aiud, Radu Gyr l-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. (…)

Radu Gyr este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacție și mulțumire sufletească și un adânc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt și azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleșea, mă fascina. El era patriarhul nostru și comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude și îndemn la rezistență. Îl păstrez în minte și-n suflet pâna la moarte.

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, Ed. Marineasa, Timișoara 1999)

***

O viață trăită între poezie și suferință

de IPS Bartolomeu Anania

Venise luna iulie, când părintele Bica, întors odată de la Râmnic, mi-a spus că-l cunoscuse acolo pe poetul Radu Gyr și că-l invitase să-și petreacă o vacanță în mănăstirea Polovragi, la liniște și aer. Poetul a venit împreună cu soția și fiica și am petrecut împreuna vreo două săptămâni extrem de agreabile. Deși încărcat de suferințe, cu ani grei de pușcărie în spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe beteșuguri, poetul se desfășura vesel, glumeț, sorbind fiecare picătură de viața cu voluptatea celui ce-i cunoaște prețul.

Cântăreţ „oficial” al Gărzii de Fier, Radu Gyr era foarte puțin – aproape deloc – un om politic, ci mai mult un îndrăgostit romantic de o idee romantică.

Legiunea în sine, „politicul” din ea intra foarte puțin în conversațiile noastre. E interesant să notez aici că în mai toate convorbirile mele cu legionari, de atunci or de mai târziu, Garda de Fier în sine, adeziunea sau angajările la ea nu formau mai niciodată obiectul specific or expres al acestor conversații, ceea ce e imposibil să dovedești în fața anchetatorilor de Securitate, care te pisează veșnic cu întrebarea: Ce ați discutat?

Asemenea conversații se consumau pe deasupra, într-un context dat, certitudinileRadu-Gyr-3-Sfintii-Inchisorilor.Info_ curgând pe undeva pe sub premise, așa cum ucenicii lui Iisus, după înviere, ședeau la cină cu El și nu îndrăzneau să-L întrebe: Cine ești Tu?, „știind că este Domnul. Vorbea de suferințele lui cu multă detașare, reținând îndeosebi aspectele lor umoristice, acel umor infraroșu (care nu se poate vedea cu ochiul liber) al vieții de pușcarie, care a existat întotdeauna, dar pe care scriitori acri ca Dostoievski, Soljeniţân sau Constantin Virgil Gheorghiu îl ignoră. Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” și se cocoța în foișorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii:

– Postul unu, bineee!…, ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac:

– Doi, bineee!…, reiterând strigătele soldaților de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază.

Ne plimbam zilnic pe malul Oltețului și făceam întreceri de rimă-încuietoare: unul improviza un vers (de obicei cu rimă rară), celălalt trebuia să improvizeze pe al doilea, cu rimă cât mai corectă:

– Oltule, Oltețule,
– Ce mai faci, drumețule?
– Din ce fund de vis te tragi
– Printre stânci, la Polovragi?

Versurile noastre nu erau deloc geniale, ca improvizațiile pe rima dată ale lui Cincinat Pavelescu, ci simple jocuri copilarești ale unor oameni cărora le venea să pască, odată cu caprele, frunză din fagi. Eu continuam să scriu la piesă, din care-i citeam fragmente, el scria poezii noi sau desăvârșea altele mai vechi, pe care Monica, fata lui de vreo zece anișori, i le transcria caligrafic într-un caiet. Atunci am început să-l iubesc pe acest poet atât de delicat și atât de năpăstuit, pe care – cu excepția, probabil, a antologiei lui Nicolae Manolescu – nu l-a înregistrat încă nici o istorie literară. (…)

În Râmnicu-Vâlcea, camionul trebuia să stea vreo două ceasuri, la un garaj, pentru oarecare reparație. Părintele Bica îmi spusese – din auzite – ca Radu Gyr, surprins de evenimente, se hotărâse și el să fugă din țară, spre Ungaria-Austria, dar că într-un moment de disperare încercase să se sinucidă bând otravă. Se afla în spital. Am profitat de ocazie și m-am dus să-l văd. Nu vorbea aproape deloc, avea gâtlejul ars, o parte din otravă i se scursese pe la cheotoarea gurii și-i pârjolise bărbia. Era slab, foarte slab. Am mai înțeles că nu mai avea bani să plătească spitalul și că urma să fie dat afară. Atunci am simțit nevoia să-i dau pribegiei mele o țintă, un scop, cel puțin pentru moment, și m-am hotărât să mă duc la București și să fac o colectă printre prieteni și camarazi, pe care să i-o aduc lui Gyr. (…)

…În 1956, de îndată ce am aflat că Radu Gyr a fost eliberat, la termen, după unsprezece ani de pușcarie, m-am și repezit să-l văd, într-o camera a Institutului de Geriatrie, unde fusese internat.

Nu-l mai văzusem pe Gyr din toamna lui 1944, în acea cameră de spital din Râmnicu-Vâlcea. Întâlnirea a fost emoționantă și ne-am propus să ne mai vedem, după ce el mi-a propus deschis, încă de la început, ca în cursul conversațiilor noastre să nu abordăm, sub nici o formă sau nuanță, probleme de natură politică; s-ar putea, totuși, să fim întrebați cândva, oi e bine să avem răspunsuri clare; pe de altă parte, sincer vorbind, el se declara desprins de Mișcarea Legionara ca de o iubită din tinerețe, cu care nu s-a căsătorit, dar care i-a rămas în lumina și surâsul unei amintiri.

Poetul avea îngăduinţa de a-și petrece sâmbetele și Duminicile în familie, și atunci îl găseam la o rudă de pe lângă Bărăţie; soția oi fiica locuiau îngrămădite într-o singură cameră cu o cumnată și nu aveau unde să-l primească. Doamna Flora îmi șoptea ca Radu trăia teribil durerea de a dispune de o vastă operă poetica fără să aibă șansa de a și-o publica.

Cred că era prin februarie sau martie 1957 când m-am pomenit cu un telefon de la Monica:

– Tata dorește neapărat să vă vadă; diseară, pe la șapte, în apartamentul rudelor. (…)

Gyr era cu soția și mă chemase cu un scop foarte concret: profitând de prietenia mea cu Arghezi, îmi cerea să mă duc la acesta cu o întreită rugăminte: să intervină la Primărie pentru o locuință, să vorbească cu Beniuc pentru o pensie de la Uniunea Scriitorilor și să aranjeze cu un editor republicarea unei plachete cu versuri pentu copii. (…)

Prea mult n-a putut face Arghezi pentru Gyr. Acesta s-a pomenit, într-adevăr, într-o bună zi, în camera lui de la Geriatrie, cu un personaj de la Sfatul Popular, care i-a luat niște date în legătură cu o eventuală locuință, dar lucrurile s-au încurcat pe undeva prin labirintul birocrației socialiste. Bietul Gyr a trebuit să părăsească sanatoriul și să se mute în camera în care mai locuiau – după cum am amintit mai sus – soția și fiica lui împreună cu o cumnată. Nici cu pensia nu s-a făcut mare lucru. Un manuscris de versuri s-a înfundat prin sertarele Editurii Tineretului.

Poetul – după câteva luni de spitalizare, pentru niște operații – se simțea oarecum întremat fizicește, dar continua să trăiască greu.

Iustinian MarinaCeva mai mult a făcut patriarhul [Iustinian Marina, n.n.] pentru el, așa cum se putea, la modul conspirativ. Nu o dată, mai ales înainte de marile sărbători, am ieșit din cămara patriarhului cu impresionante cantităţi de carne, ouă, brânzeturi și vin, pe care i le trimiteam poetului prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colțul străzii, întrebându-ne din ochi dacă șoferul ar putea fi un agent sau informator al Securităţii; cu toate precauțiile, până la urma rămâneam tot în mila Domnului.

Gyr își luase obiceiul să mă viziteze destul de des și-i făcea vădită plăcere să zăbovească la mine, în jurul unei gustări și al unui pahar de vin. Nu vorbea niciodată de suferințele lui; dimpotrivă, era jovial, romantic, căuta într-adins pricină de glumă, se desfășura în lecturi cu voce tare, din care nu lipseau nici Cânticele țiganești ale lui Miron Radu Paraschivescu. L-am rugat și a acceptat cu plăcere să imprime pe bandă de magnetofon două balade și mai multe poezii proprii, sporindu-mi astfel colecția de înregistrări, în care se mai aflau Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Sandu Tudor. (…)

Vorbindu-i odată patriarhului de promiscuitatea în care era obligat să trăiască poetul Radu Gyr (pe un spațiu mai restrâns decât al unei celule de pușcarie), acesta și-a adus aminte că la o casă parohiala din București se eliberaseră două camere, cu bucătărie și baie, prin mutarea unor locatari, și m-a autorizat să întocmesc formalităţile necesare, prin Arhiepiscopie, pentru că acea locuință să-i fie repartizată poetului și familiei sale. M-am dus la preotul respectiv cu ordinul scris al Arhiepiscopiei, dar m-am izbit de rezistența înverșunată a preotesei, care țipa și bătea cu pumnul în masa și urla că nu va permite ca cele două camere să fie ocupate de altcineva decât de o nepoată a ei (pentru care, de altfel, și provocase mutarea vechilor locatari). Când și-a dat seama și de identitatea noului „solicitant”, preoteasa a prins a amenința și cu… Securitatea! Patriarhul a trebuit să dea înapoi; nebuna putea să-i pricinuiască poetului neplăceri și mai mari. A rămas să așteptăm până la o nouă posibilitate în cadrul proprietăţilor bisericești, o posibilitate care n-a mai venit.

Gyr se ferea să-și mărturisească mâhnirea de a nu se vedea publicat, dar aceasta i se putea citi pe față și printre cuvinte ori de câte ori punea mâna pe o carte nouă. Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui, făcute – cele mai multe și mai bune – în cei unsprezece ani de pușcarie, menite a fi memorate de unul și de altul și transmise oral din celulă în celulă și din penitenciar în penitenciar. Unele ajungeau înapoi la autor, după un circuit foarte larg și foarte cotit, ciunțite, diformate, cu versuri oi cuvinte înlocuite după priceperea celui ce le scăpase din memorie sau le prinsese greșit prin alfabetul Morse, fără că ele să se fi dovedit mai bune decât originalele. Nimic nu putea fi mai dureros decât o asemenea constatare a unui poet care căuta un cuvânt, chinuitor, zile și săptămâni întregi.

Gyr se pusese la curent și cu literatura vremii, îi plăceau câteva tinere talente, dar se cam speriase de niște pagini din noul roman al lui Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare, în care „criminalul“ Radu Gyr nu era greu de identificat (și își amintea de o vreme, sub Guvernul Antonescu, când Stancu îl implora, aproape plângând, să intervină, prin niște relații, pentru eliberarea din lagăr, sub jurământ că nu avusese niciodată și nu avea „idei de stânga”). La un moment dat, în presa româneasca au apărut niște vehemente proteste împotriva capitolului despre literatura româna semnat de Virgil Ierunca în acea Histoire des Littératures apărută atunci în colecția Pléiade. Autorului i se reproșa că trecuse sub tăcere sau minimalizase scriitori valoroși ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și alții din catalogul „realismului socialist”, în timp ce accentuase importanța unor scriitori minori și „reacționari” ca Nichifor Crainic, N. Davidescu, Herescu, Gregorian și alții. Gyr nu-și văzuse numele în lista celor stigmatizați de presa oficială și se întreba dacă acesta figurează sau nu în capitolul lui Ierunca. Poetul îmi mărturisea că ar vrea să tragă o concluzie politică: dacă numele lui este în Istoria lui Ierunca, dar a fost omis în referințele presei bucureștene, înseamnă că oficialii vor să-l menajeze, iar aceasta ar putea fi o indicație că nu au de gând să-l aresteze din Radu-Gyr-10-Sfintii-Inchisorilor.Info_nou (rearestarea e coșmarul oricărui ins pus în libertate după un mare număr de ani).

M-a întrebat dacă aș putea să fac rost de un exemplar al acelei Istorii, prin relațiile pe care știa că le am cu bibliotecarii Academiei. N-a fost nevoie să apelez la aceștia; am găsit cele două volume pe biroul criticului Radu Popescu și i-am cerut să mi le împrumute pe două-trei zile. Radu Gyr nu exista în capitolul lui Ierunca! Când am văzut prin fereastră ca poetul se îndreaptă spre ușa mea, am ascuns repede cartea și l-am mințit, spunându-i că n-o aflasem. Știam – eram sigur – că inexistența lui într-o istorie literară care apăruse în „lumea liberă” îl va durea mult mai mult decât prezumția că ar putea fi din nou arestat. Erau cincisprezece ani de când nu-i mai apăruse nici o carte și de când numele lui era universal prohibit. (Peste ani, în prima întâlnire avută cu Virgil Ierunca la Paris, în restaurantul La Coupolle, i-am istorisit întâmplarea. Mi-a îngăimat că editura îi fixase un „spațiu” foarte limitat. I-am răspuns că, întâmplător, Radu Gyr e cel mai scurt nume (exceptându-l pe Urmuz) din toată istoria literaturii române. Peste vreo doi-trei ani, întâlnindu-l din nou, tot la Paris, a ținut să mă informeze că-l inclusese pe Radu Gyr în noua ediție; dar eu n-am văzut-o). Opera lui Gyr așteaptă încă în manuscris. (…)

Toamna venea cu o pauză lungă în ancheta mea penală. Într-o bună zi m-am trezit în fața unui alt ofițer, un locotenent-major tânăr, foarte blond. Îl chema Adrian König și era noul meu anchetator, în fapt, principalul meu anchetator. Fără multă cultură, era inteligent și extrem de mobil în atitudini, de la zâmbetul mieros până la mânia reținută (…)

După mai multe încercări de o parte și de alta, ancheta s-a concentrat asupra relațiilor mele cu Radu Gyr și a „ajutoarelor” pe care i le dădusem acestuia. „Ajutorul legionar” era socotit una dintre cele mai vii și mai acoperite activităţi reacționare. Definiția era foarte largă; ajutorul putea fi material sau moral, bani, mâncare, găzduire, în genere orice fel de asistență, chiar un sfat, o îndrumare socială și, până la urmă, simplul fapt că între doi sau mai mulți presupuși legionari ar fi existat o legătură cât de cât. Ancheta nu părea deloc interesată de faptul (sau explicația) că între mine și Radu Gyr existase o legătură – și o prietenie – nu de la legionar la legionar, ci de la scriitor la scriitor sau, în ultimă instanță, de la om la om. König era informat – or destul de bine informat! – că Gyr băuse și mâncase în casa mea, că-i dusesem cadouri la spital, că intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui în literatură, că „activasem” pentru supraviețuirea și infiltrarea lui în societatea socialistă. (…)

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo două-trei săptămâni; nu tăgăduiam că l-am asistat pe poet în unele trebuințe, dar nu recunoșteam nicicum că aceasta ar fi avut cumva semnificația unui „ajutor legionar”. Dar nici nu era nevoie de recunoașterea mea. Anchetei îi trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor îi aparținea Securităţii, procurorului, tribunalului. (…)

Și iată că acum, la un moment dat, mi se punea întrebarea dacă și cât l-a ajutat patriarhul însuși pe Radu Gyr. Era pentru prima oară când numele lui Justinian era implicat direct în anchetă. Am tăgăduit. Negația într-o anchetă la Securitate e aproape o obligație morală a celui întrebat, și ea durează fie până la epuizarea rezistenței fizice, în caz de tortură, fie în fața unor evidențe zdrobitoare pe care anchetatorul ți le pune în față. (În cazul din urmă, unui preot i se face și cuvenită morală: – Păi cum, părinte, așa scrie la sfânta carte, să minți? și vă supăraţi pe noi când vă spunem ipocriți!). König m-a turtit cu o droaie de amănunte asupra timpului și modului în care eu primisem pachete cu alimente din cămară patriarhului și i le transmisesem lui Gyr. Firește, n-am mai putut tăgădui faptele, dar am dat o explicație: Patriarhul obișnuia ca la marile sărbători – în special la Crăciun și la Paști – să ofere membrilor familiei lui și colaboratorilor mai apropiați pachete cu alimente și vin. Printre aceștia mă număram uneori și eu, dar niciodată nu eram înștiințat din vreme și-mi făceam, ca de obicei, propriile mele cumpărături și pregătiri cu două-trei zile înainte. Cadourile patriarhului se distribuiau doar în ajunul sărbătorii respective, așa încât pachetele ce-mi reveneau îmi erau un plus cu care nu aveam ce face, deoarece îmi făcusem deja cumpărăturile. Așa m’am hotărât că, la rândul meu, să le ofer unuia care are lipsă de asemenea bunătăţi și i le-am dat lui Radu Gyr. Așadar alimentele proveneau, într’adevar, din cămara patriarhului, dar ele îmi aparțineau și, ca atare, eu și nu patriarhul era autorul acelor daruri. Dacă uneori i-am dat lui Gyr să înţeleagă altfel (date fiind calitatea alimentelor și ambalajul), a fost numai spre a nu-l face să se simtă cumva umilit. König mi-a ascultat explicația și a consemnat-o, apoi m-a privit cu niște ochi care oscilau între admirație și ură.

(…)

Într-o bună zi am fost scos din celulă, am primit hrană rece și apoi dus cu un Jeep la București, unde m-am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînțeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment or să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. La acesta din urmă, în timpul rechizitoriului, procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, „condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale. Da, da, am auzit bine expresia „condamnat la moarte” și nu l-am crezut pe procuror, spunându-mi că folosește o expresie gratuită numai spre a da o notă foarte gravă acuzării pe care o dezvolta patetic. Așadar, trebuie că am fost dus la București în primăvara lui 1959. (…)

Camera de așteptare a tribunalului era plină de martori, așezați pe scaune, cu fața la perete, păziţi prin mijloc de sergenți înarmați. Mă întrebam cine o fi bărbatul în costum vărgat, cu manta și căciulă, care ședea lungit pe podea; părea slăbănog, paralitic. Prea mult nu puteam vedea pe la coada ochiului, și nici nume nu țin minte, din cele strigate de aprozi. Când a fost strigat și al meu, omul de pe podea a ridicat capul și s-a uitat la mine cu interes, ca și când și-ar fi spus: ăsta e Anania?

radu gyr desenAsistența era puțină în procesul lui Gyr; oricum, mai puțini în sală decât în boxa acuzaților. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din față, pe doamna Flora, soția poetului, și – mi se pare – pe Monica, fiica sa.

După o seamă de întrebări preliminarii și altele anoste, magistratul s-a referit la poeziile „cu caracter legionar” ale acuzatului Radu Gyr, înregistrate de mine pe bandă de magnetofon. M-am grăbit să precizez că nu am cunoștință de nici o poezie cu un astfel de caracter, înregistrată de mine. (Îl văzusem pe Enoiu în sală și mă întrebam ce va urma.)

Judecătorul a surâs subțire, ca un triumf anticipat:

– Bine, să vedem!

Și a făcut un semn cuiva. Am întors capul. În latura din stânga a sălii mi-am văzut magnetofonul pe o masă, manevrat de un ins în civil. În aer a răsunat vocea frumoasă a lui Gyr, recitând câteva strofe (Gyr spunea versurile, într-adevar, foarte frumos.)

– Recunoști acest text? m-a întrebat magistratul.

– Da, e un text al lui Radu Gyr, înregistrat de mine pe bandă de magnetofon.

– Ce anume text?

– Un fragment din „Balada ucenicului cu ochi albastri”.

– Bine. Așadar, e vorba aici de doi ochi…

– …albaștri.

– Nu culoarea ne interesează, m-a repezit magistratul. E vorba de doi ochi.

– Da, de doi ochi, am repetat eu, complet nedumerit, ca la lectura unui text suprarealist.

– Ia spune-mi, te rog, care era semnul electoral al Partidului „Totul pentru țară”?

M-am gândit puțin.

– Eram mic pe atunci…, nu cred că aveam mai mult de cincisprezece ani, dar, după câte-mi pot aminti, era un pătrat cu două puncte.

– Exact! Un pătrat cu două puncte. Două puncte ca doi ochi. Și? nu vezi nici o legătură între acele două puncte ale Gărzii de Fier și cei doi ochi din poezie?

Îmi plăcuse enorm balada aceea, o ascultasem de zeci de ori, îmi plăcea simbolul ucenicului-înger care venea noaptea, pe o scară de lumină, și desăvârșea lucrul truditului olar. Arghezi credea la fel, că inspirația artistului vine de dincolo de el, de sus, din mister. La auzul acelei interpretări vulgare am simțit cum îmi fierbe indignarea în gâtlej, îmi venea să urlu: Domnilor, dacă sunt cumva străini în sala aceasta, ne facem dracului de râs cu atâta prostie !... Dar nu am avut tăria să urlu. M-am mulțumit să răspund:

– Nu văd nici o legătură. Îl admir pe Radu Gyr ca pe un poet de seamă, dar îl cred incapabil de o asemenea fantezie.

Eram nemulțumit. Mă exprimasem dulce, ar fi trebuit să strâng pumnii și să urlu. (…)

La Uranus m-am pomenit într-o celula singur, dar îndată după mine a apărut un bărbat voinic, tuns scurt, arestat de foarte curând. (…) Omul aducea știri proaspete de afară. Se zvonea în continuare despre patriarh că ar avea domiciliu obligatoriu. Soția lui Radu Gyr fusese văzută îmbrăcată în negru, de unde concluzia – sigură – că bărbatul ei fusese executat. M-a prins o tristețe de moarte și am trecut numele lui Radu sub semnul crucii în pomelnicul rugăciunilor mele. (…)

Într-un târziu am fost chemat în fața unui tânăr locotenent-major (învăţasem, între timp, gradele ofițerilor), zvelt, cu mustăcioară, care mi-a oferit o țigară. Mă informă, simplu, că a doua zi aveam să fiu martor în procesul lui Radu Pătrășcanu. Bietul Radu, mă gândeam, veni și rândul lui.

– Ei, cu ocazia aceasta îți vei revedea și pe vechiul dumitale prieten, Radu Gyr, s-a scăpat ofițerul, așa, din senin. (…)

Am rămas cu țigara în aer și am prins a o omorî în scrumieră.

– Cine? am zis, uluit.

– Radu Gyr, prietenul dumitale. Va fi și el martor în proces.

– Radu Gyr ?… Păi… trăiește ?

– Sigur că trăiește. Dar ce credeai?

– Credeam că… l-ați… l-ați… omorât.

Ofițerul mi-a făcut un semn șmecheresc din mușchiul obrazului:

– Eh, nu facem noi d-astea!

Îi era evident că nu-l credeam. (…)

Scos din celulă, cu ochelari negri, și pus cu fața la perete în vecinătatea a ceea ce mi se părea a fi o ușa, eram numai urechi, dar nu izbuteam să prind nimic din șoaptele monosilabice și șuierele caraliilor care se foiau pe coridor, ducând pe unul, aducând pe altul. (…) Când am ajuns la tribunal, cineva a strigat la ușa dubei că martorii vor merge în linie, cu mâinile la spate, fără să se uite înapoi sau în lături, fără să vorbească cu cineva sau să facă vreun semn; orice abatere va fi aspru sancționată. Am prins a coborî, unul după altul, și a ne înșira pe scara tribunalului. Eram, mi se pare, al doilea sau al treilea; cei din fața mea îmi erau necunoscuți, oricum, nu era Radu Gyr.

Victima ispitei lui Lot, am înfruntat riscul și, urcând treptele, am întors capul: Radu Gyr cobora din dubă! Era el, viu! Doamne, ce imense bucurii pot să aibă uneori osândiții! Un caraliu a strigat la mine, am reintrat în ordine.(…)

Duba adusese martori la mai multe procese. La început ne-au băgat pe toți într-o sală, dar, miracol!, de data aceasta nu cu fața la perete, ci pe niște bănci în jurul pereților. Ne vedeam, dar nu aveam voie să vorbim. Gyr ședea în spatele unei mese mari. Era slab, foarte slab, cu obrazul galben, și nu știam dacă mă vede prin ramele groase ale ochelarilor. Am furat momentul să-l salut cu o ușoară mișcare din cap. Mi-a răspuns țuguind buzele a „Te pup!” apoi tăcere și priviri neputincioase, sub ochii încruntați ai gardienilor.

Eu și Gyr am fost mutați într-o altă sală de așteptare, mică de tot, cât o celulă, cu două bănci la perete, față-n față. El s-a așezat pe una, eu pe alta. […]

(…)

La plecarea de la tribunal, eu și Gyr, numai noi, am fost urcați într-un Jeep. El purta ochelari negri, pentru mine caraliii n-au găsit o pereche și nu știau ce să facă. Atunci unul din ei a avut o idee: mi-a prins căciuliţa și mi-a îndesat-o pe ochi, până-n dreptul nasului. Mă amuzam copilărește că, de data aceasta, tertipul nu-l imaginasem eu: întinsă pe nas și urechi, căciuliţa de lâna își rărise împletitura și devenise transparentă. În tot timpul drumului m-am uitat la Gyr, pe banca din fața mea, până ce, ajunși la Uranus, l-au coborât. Aveam să-l mai văd doar peste mulți ani, în 1972, la București, în apartamentul său de pe strada Nikos Belloianis, fosta Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliță, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă.

(Valeriu Anania – Memorii)

foto5


Categorii

Biserica rastignita, IPS Bartolomeu Anania, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Radu Gyr

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “RADU GYR – pomenirea adormirii poetului temnitelor comuniste. “Doamne, cat de mare a fost!”

  1. Pingback: albastru de … | albastru de...
  2. extraordinar materialul !
    Omul lui Dumnezeu Radu Gyr !

    spor în continuare în munca voastră !

    vă apreciez și vă citesc !

  3. Pingback: 38 de ani de la trecerea la Domnul a marelui nostru poet martir Radu Gyr, poetul patimirii, care l-a coborat pe Iisus in celula | Regăsirea frumosului pierdut
  4. Vesnica lui pomenire!
    Dumnezeu sa-l pomeneasca intru Imparatia Sa !
    Sunt sigur ca Sfanta Lumina a Invierii va fi alaturi si de fratele nostru intru Hristos,Radu Gyr !

    Doamne iarta-ne !

  5. Pingback: Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE | C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate