SFANTA SI MAREA MARTI. Pilda celor 10 fecioare si pilda talantilor. Cuvant despre cantarea: Iata, Mirele…

Pentru aceasta zi va mai recomandam:

***

PARINTELE PETRONIU TANASE:

Sfanta si Marea Marti

Sfanta si Marea Marti ne pregateste pentru intrarea in ca­mara Mantuitorului cu doua parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare si parabola talantilor.

Prima pilda asemuieste intrarea in viata vesnica cu o nunta. Hristos e Mirele Care ne cheama pe toti la ospatul Sau de nunta, precum glasuieste utrenia zilei.

„Mire Hristoase, Care esti cu podoaba mai frumos decat oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospatul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleaga-ma de chipul cel ticalos al gresealelor mele… si, impodobindu-ma cu frumoasa haina a slavei Tale, fa-ma impreuna sezator luminat la masa imparatiei Tale…”.

Taina nuntii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar in Hristos si in Biserica. Prin unirea nuntii se implineste intr-un chip ne­desavarsit, nazuinta omului dupa vesnicie; prin urmasii sai omul isi prelungeste viata dincolo de hotarele varstei sale. Nunta pamanteasca este insa o icoana stearsa a negraitei bucurii de a fi impreuna cu Mirele Hristos; unirea cu El este vesnica si bucuria fara de margini.

Dar pentru a putea intra impreuna cu Mirele, trebuie inde­plinite conditiile aratate in parabola celor zece fecioare: ve­ghere, feciorie si untdelemn in candele. Despre veghere si cura­tie ne-a invatat pe larg sfanta si marea Luni; acum se staruie indeosebi asupra untdelemnului. Intr-adevar, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul noptii in asteptarea Mi­relui; cinci din ele insa, pentru ca au avut untdelemn indeajuns pentru candele au fost numite intelepte si au intrat in camara impreuna cu Mirele; celelalte cinci pentru ca n-au avut grija sa-l cumpere la vreme, si-au pierdut ostenelile fecioriei si ale ve­gherii; au ramas afara din camara, de aceea au si fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de incercare. Ce taina ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?

Fecioria are mare pret inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din fecioara si a dus viata feciorelnica; Inaintemergatorul si prietenul Sau, Ioan Botezatorul, precum si ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; in viata vesnica, tronul Sau va fi inconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare insa, parca ar vrea sa ne spuna ca fecioria singura nu-i indestulatoare pentru mantuire. Fecioarele cele nebune, desi fecioare, n-au intrat impreuna cu Mirele la nunta.

Sfintii Parinti inteleg prin untdelemnul din candelele fe­cioarelor, milostenia, ceea ce inseamna ca fecioria, pentru a fi mantuitoare, trebuie unita cu milostenia.

„Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gura de Aur, strabate vazduhul, trece de luna si de soare si de cetele ceresti… si se opreste in fata tronului Dumnezeirii. Oricate pacate vei face, milostenia atarna mai greu decat ele”.

„Fecioria este un lucru asa de mare, ca nici unul din cei vechi n-au putut s-o pazeasca: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria si dispretul mortii erau virtutile cele mai grele. Numai de la Hristos a inflorit floarea fecioriei. Şi totusi, cele cinci fecioare fara milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot asa si fecioria, daca nu este unita cu milostenia se prapadeste” (Omilia despre pocainta).

Care este rostul unirii acestor doua virtuti?

Sfintii Parinti deosebesc la o fapta, doua parti: trupul, sau forma vazuta a faptei si sufletul sau scopul cu care se face fap­ta. Ceea ce face ca o fapta sa fie buna sau rea este scopul ei si nu forma, pentru ca diavolul „care de la inceput este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8, 44), intotdeauna ascunde pacatul sub chipul virtutii. Adeseori forma, atat a virtutii, cat si a pa­catului poate fi aceeasi, pe cand scopul le deosebeste hotarat; scopul a toata fapta buna este Dumnezeu, iar scopul pacatului este moartea. De aceea, o fapta buna ca sa fie virtuoasa, are ne­voie de o garantie ca scopul ei duce la Dumnezeu. Aceasta garantie, Dumnezeu a pus-o in aproapele nostru:

„Intrucat ati facut aceasta unuia din acesti frati prea mici ai Mei, Mie Mi-ati facut!” (Matei 25, 40)

va zice Domnul. De aceea, orice fapta virtuoasa se valorifica prin purtarea pe care o avem fata de aproapele nostru; este o fapta de dragoste, de milostenie fata de dansul. Milostenia este deci certificatul de garantie al virtutii, ca este bine facuta, ca duce la Dumnezeu. La infricosatoarea Judecata, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate si veri­ficarea va fi indestulatoare. Orice fapta virtuoasa, fara aceasta garantie, nu este mantuitoare. De aceea, Sf. Maxim Marturi­sitorul zice ca

„toata asceza care nu are dragoste este straina de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).

Rostul acestei pilde la sfarsitul postului nu-i greu de ghicit, in curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupesti: post, nevointe, metanii s.a. care, bine facute, duc la subtierea trupului, la curatie, la feciorie, fecioria fiind o sinteza a vir­tutilor trupesti. Ea oglindeste chipul cel dinafara, forma virtutii; milostenia insa, ca dragoste de Dumnezeu si de aproapele, oglindeste mai ales fata launtrica a virtutii, scopul ei. Adevarata virtute trebuie sa le uneasca pe amandoua: ostenelile trupesti cu virtutile sufletesti; fecioria trebuie sa se impodobeasca cu mi­lostenia, altfel nu este mantuitoare.

Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevointe care nu mantuiesc, ostenelile care se fac pentru ele insele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt „nebune”, caci este o nebunie sa duci o viata de osteneala si nevointa si la urma sa te alegi cu muncile cele vesnice. Lectia cea mare care trebuie tinuta minte din pilda fecioarelor este aceasta: mantuirea nu se agoniseste numai prin nevointe personale, prin asceza, acestea sunt ne­cesare, dar sunt numai o jumatate din pret si inca nu cea mai de seama; trebuie cealalta si cea mai de pret jumatate: faptele dra­gostei de aproapele.

Şi mai este o pricina a pomenirii acestei pilde in aceasta zi. Saptamana Sfintelor Patimi ne arata in chipul cel mai puternic marea dragoste fata de oameni a lui Dumnezeu. La Cina cea de Taina, El Insusi ne cheama sa ne apropiem cu „credinta si cu dragoste” si toti crestinii nazuiesc si se pregatesc sa guste din „ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare”. Ca sa ne invrednicim cu adevarat de acestea, pregatirea noastra pentru Sfanta Inviere trebuie sa fie incununata cu acestea doua: de feciorie si milostenie; de sfintenie personala si dragoste de aproapele.

Cealalta pilda, a talantilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a doua lucruri. Omul este dator sa fie virtuos. Mantuitorul ne-a poruncit adeseori: „Fiti sfinti”, „Fiti desavarsiti”, pentru ca omul are deja darul sfinteniei de la Sfantul Botez; a primit de la Stapanul talantul, el trebuie doar sa-l negutatoreasca, facand faptele pentru care a primit putere:

„... Fiecare din noi sa inmultim talantul darului dupa masura – ne indeamna slujba Utreniei – unul sa aduca intelepciune prin lucruri bune; cel credincios sa impartaseasca cuvantul sau celui ce nu stie tainele; altul sa-si imparta bogatia la saraci. Asa vom inmulti imprumutul, ca niste ispravnici credinciosi ai Domnului” (Laudele).

Pilda ne mai arata ca inmultirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomeneste Stapanul:

„trebuia sa dai argintul meu la zarafi” (Matei 25, 27).

Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava laudelor zilei:

„Iata ca-si incredinteaza Stapanul talantul Sau, tie, suflete al meu. Primeste darul cu frica, imprumuta pe Cel ce ti l-a dat, imparte-l la sa­raci si castiga prieten pe Domnul. Ca sa stai de-a dreapta Lui, cand va veni cu slava…”.

Zaraful sunt saracii si, prin ei, Insusi Domnul, caci cine da saracilor, imprumuta pe Hristos. Stapanul imparte talantii si tot El este zaraful care-i inmulteste, pentru ca sa adauge si dobanda la bogatia talantului. Vedem aici o minunata mestesugire a bu­natatii si dragostei dumnezeiesti. Dumnezeu ne daruieste daru­rile Sale si apoi ne indeamna sa I le dam cu imprumut, ca si cum ar fi ale noastre, pentru ca prin aceasta sa ne invredniceasca de mai mare rasplata; nu numai a darului, ci si a dobanzii si aceasta numai pentru o neinsemnata osteneala: bunavointa de a imprumuta darul primit. Inca o data vedem cat de mari sunt faptele dragostei de aproapele.

(din: Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

SFANTUL IOAN DE KRONSTADT:

Cuvant despre cantarea: Iata, Mirele vine in miezul noptii

Ati ascultat acum, iubitilor, miscatoarea can­tare: Iata, Mirele vine in miezul noptii, care se can­ta la Denie in primele trei zile ale Saptamanii Patimilor. Pentru ca ea sa le fie limpede tutu­ror si sa le aduca roada dorita, dati-mi voie sa propun dragostei voastre o talcuire a ei. Canta­rea: Iata, Mirele vine in miezul noptii ne aminteste acea parabola a Mantuitorului in care El aseama­na Imparatia cerurilor cu cele zece fecioare care, luandu-si dupa obiceiul vechi candelele, au iesit in intampinarea mirelui lor. Alcatuitorul cantarii a avut in vedere tocmai aceasta parabola. O vom reamintim aici si o vom explica pe scurt.

Impa­ratia cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care luand candelele lor, au iesit in intampinarea mirelui. Cinci insa dintre ele erau fara minte, iar cinci intelepte, caci cele fara minte, luand candelele, n-au luat cu sine untdelemn, iar cele intelepte au luat untdelemn in vase, odata cu candelele lor – dar mirele intarzi­ind, au atipit toate si au adormit, iar la miezul nop­tii s-a facut strigare: „Iata, mirele vine! Iesiti intru intampinarea lui!” Atunci s-au desteptat toate acele fecioare si au impodobit candelele lor, si cele fara minte au zis catre cele intelepte: „Dati-ne din untdelem­nul vostru, ca se sting candelele noastre.” Dar cele intelepte le-au raspuns, zicand: „Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici noua si nici voua. Mai bine mergeti la cei ce vand si cumparati pentru voi.” Deci, plecand ele ca sa cumpere, a venit mirele, si cele ce erau gata au intrat cu el la nunta, si usa s-a inchis – iar mai pe urma au sosit si celelalte fecioare, zicand: „Doamne, Doamne, deschide-ne noua!” Iar el, raspunzand, a zis: „Adevarat zic voua: nu va cunosc pe voi.” Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va veni (Mt. 25,1-13).

Talcuirea pildei: cele zece fecioare – cinci intelepte si cinci nebune – suntem noi, crestinii; dintre noi, unii sunt intelepti, in virtutea credintei lor, a vietii lor imbunatatite si a pregatirii lor pen­tru moarte, pe cand ceilalti sunt nebuni, in vir­tutea putinei lor credinte sau a nepasarii lor reci fata de credinta, a vietii lor trupesti, patimase, a nepregatirii lor pentru moarte si pentru judecata care urmeaza indata dupa aceasta, intrucat este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata (Evr. 9, 27).

Ni se spune ca fecioarele nebune, luandu-si candelele, nu au luat cu ele si untdelemn. Ce sunt candelele acestea si ce inseamna untdelemnul pentru candele? Cande­lele sunt sufletele noastre, dupa cuvantul Mantuitorului: luminatorul trupului este ochiul (Mt. 6, 22). Prin ochi El intelege inima omeneasca sau sufletul; untdelemnul este, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur, milostenia – sau, indeobste, faptele cele bune. Asadar, crestinii nechibzuiti, iesind in intampinarea Mirelui, nu au pregatit pentru sufletele lor fapte bune, care sa le poata sprijini viata duhovniceasca, pe cand cei intelepti au luat untdelemn in vasele lor, adica si-au ago­nisit fapte bune, ca sa-L intampine pe Mire cum se cuvine.

Cine este Mirele? Iisus Hristos. Cand si cum iesim in intampinarea Lui? Toata via­ta noastra ar trebui sa fie o pregatire – la ince­put pentru intampinarea Lui aparte, caci fiecare suflet, dupa moartea sa, trebuie sa apara in fata Lui, incepatorului vietii noastre, ca sa dea soco­teala, si de aceea toata viata trebuie sa se ingrijim pentru a dobandi si pastra in inima credinta vie si dragoste fierbinte de Domnul, ca dupa moar­te sa ne infatisam nerusinati si neosanditi inain­tea infricosatorului Tron al Domnului slavei; iar la intalnirea cea de obste vom iesi dupa invierea noastra din morti,

cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invi­erea osandirii (In 5, 28-29).

Mirele intarzie, adica Iisus Hristos intarzie sa curme viata noastra cea muritoare, nevrand sa piara cineva, ci toti sa vina la pocainta (II Ptr. 3, 9), si totodata intarzie cu cea de-a doua, slavita si infricosatoare venire a Sa, ca sa se inmulteasca din ce in ce fiii Imparatiei ceru­rilor – iar oamenii, amagiti de dulceata vremel­nica a pacatului si de faptul ca raman deocam­data nepedepsiti pentru el, si vazand ca lumea dainuie, socotind ca ea va dainui astfel la nesfar­sit si avand ei insisi parte de sanatate trainica si de alte bunuri materiale, se cufunda in dormitare sufleteasca, nu se ingrijesc sa se indrepte, ci dorm somnul pacatului. Iata insa ca atunci cand in somnul pacatului este chiar miez de noapte, cand nimeni dintre pacatosi nici nu se gandeste la primejdia cumplita in care se afla, rasuna gla­sul tunator:

Iata, Mirele vine, iesiti in intampinarea Lui!

Atunci, toti se desteapta din somn si aprind candelele lor, adica isi incordeaza luarea-aminte a sufletului. Bine va fi atunci de crestinii cei inte­lepti, caci sufletele lor vor arde cu focul preadulcei iubiri de Domnul, dar va fi vai de cei nechib­zuiti: sufletele acestora, ca niste candele lipsite de untdelemn, se vor stinge, adica se vor intune­ca si se vor raci de lipsa dragostei catre Dumne­zeu, Izvorul iubirii, si vor incepe sa preguste chi­nurile iadului. Vor cere untdelemn, adica fapte bune, de la crestinii cei intelepti, insa aceia nu le vor da, ca sa nu ramana insisi in lipsa; vor merge sa cumpere de la cei ce vand, adica se vor apuca sa faca fapte bune si vor merge sa caute prilej pentru asta, insa tocmai atunci va veni Mirele, adica tocmai atunci cand vor dori sa faca fapte bune ii va ajunge moartea si ii va pune inaintea Judecatorului Ceresc fara nici un fel de virtuti, cu mirosul urat al faradelegilor. Vor dori sa intre in camara Imparatiei cerurilor, careia toti i-am fost meniti de la nastere, pentru care si traim – Domnul nu-i va lasa, ci le va zice: nu va cunosc pe voi.

Asadar, privegheati, isi incheie Domnul para­bola, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va veni.

Acum e limpede pentru noi toti canta­rea bisericeasca:

Iata, Mirele vine in miezul noptii, si fericita e sluga (adica fiecare crestin) pe care o va afla priveghind, dar nevrednic este iarasi acela pe care il va afla lenevindu-se (dormind cu somnul paca­tului). Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul (sufle­tesc al pacatului) sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii (vesnice) si afara de Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: „Sfant, Sfant, Sfant esti, Dumne­zeule, pentru Nascatoarea de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.”

Amin.

 (in: Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2013)

Legaturi: