In memoriam BARTOLOMEU VALERIU ANANIA (31 ianuarie 2011): BARBATUL, OCHII SI MAINILE, de Razvan Ionescu

31-01-2019 Sublinieri

Revista Tabor/ Nr. 1/ anul V/ aprilie 2011 (“In memoriam Mitropolitul Bartolomeu Anania (1921-2011)”):

Bărbatul, ochii şi mâinile

Răzvan Ionescu

Cineva îmi spunea de curând că niciodată e un cuvânt prea greu, prea cuprinzător pentru o viaţă. Ei bine, cu siguranţă niciodată nu mi-a fost mai greu să scriu ca acum. Pentru că nu-mi aduc aminte să fi existat pentru mine vreodată un timp fără Părintele Anania. M-am născut cu el, mi-am petrecut anii împreună cu ai săi, chiar dacă nu am stat, zile, săptămâni, luni ori ani laolaltă. Alături de alte foarte multe personalităţi sau, după caz, doar persoane aparţinând Bisericii Ortodoxe Române şi intelectualităţii româneşti interbelice, dar trăitoare şi după 1944, Părintele Anania a făcut parte din viaţa, devenirea mea şi tot ceea ce este mai luminos în mine. Mama mea, clujeancă de baştină, înainte cu mai bine de 10-12 ani de a mă naşte, studentă fiind în anul I la Facultatea de Drept, a participat în mod nemijlocit la greva studenţilor începută la căminul Avram Iancu, grevă condusă de Părintele Anania. Asta după ce cu vreo doi ani înainte, fusese exmatriculată (de către autorităţile ungureşti ale timpului) din toate liceele, pentru teribila obrăznicie de a fi cântat „Deşteaptă-te române”. Aşadar, şi nădăjduiesc că veţi pricepe metafora, am avut prilejul să-l cunosc pe Părintele Anania chiar înainte de a mă naşte. Destinul, întâmplarea, cum vreţi să-i spuneţi, a făcut apoi ca de la vârsta de un an să petrec cea mai mare parte a timpului la o mănăstire, unde am crescut printre oamenii vremii şi ai bisericii care, ba intrau, ba ieşeau din puşcării. Am învăţat literele pe o psaltire (o am şi azi), fascinat de felul în care citea din ea catismele la vecernii, în mijlocul bisericii, un călugăr tânăr cu privire vulturească. Era Părintele Anania. Dar el mă cunoştea de când aveam un an şi apărusem prin acele locuri, silindu-mă să mă ridic pe două picioare, agăţat de fustele lungi ale maicilor şi ale călugărilor.

Taina dragostei îşi are legile ei, statornicite prin adevărul veşnic al Cuvântului lui Dumnezeu, prin urmare Lui mă rog ca şi acest timp nou, răsărit în apusul zilei de 31 ianuarie a anului 2011, să fie unul al nedespărţirii, al unei vremelnicii în care Părintele să-mi fie mijlocitor spre ceasul veşnic al revederii.

* * *

Cum să îţi aminteşti în cuvinte meşteşugite despre cel care a ales Biserica spre a îşi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a îşi sluji Biserica? Despre cel al cărui scris s-a dovedit a fi de-a lungul vremii, aşa cum îi era şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revărsa necontenit, în valuri de o delicată discreţie, asupra celui care a avut şansa să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea pecetluită sub semnul netăgăduit al sincerităţii. Cum să vorbeşti despre cel cu care am învăţat rosturile ascultării şi ale tăcerii, privind îndelung cerul din pridvoarele Văratecului şi ale Suzanei? Cum să-l evoci pe cel care şi-a evocat propria viaţă în sute de pagini de carte şi în lucirea de oţel a sincerităţii.

„Memoriile” sale adună dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Părintele Anania a ştiut să le mărturisească, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi era firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire, însoţite adesea de un umor cu totul special. Ele constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. Lecţia sa de viaţă. O lecţie pilduitoare, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu i-au fost străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”.

N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii“. Pentru că mâinile Părintelui Anania m-au urmărit şi mă vor urmări toată viaţa. Degetele lui nu aveau nimic din graţia unor mâini de scriitor. Erau degete de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu o dată viaţa la trimis „la fund”, decât cu rafinamentul înlănţuirilor de metaforă şi vers. De multe ori m-am întrebat cum de puteau astfel de mâini să alcătuiască pe albul hârtiei, caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (reflex înrădăcinat celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nicio fărâmitură din raţia zilei), ori de a mânui zilnic mărunţit şi ferm, până în clipele din urmă, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Dorul de mâinile lui mă-ndeamnă să mă întorc iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, a desenat în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea – testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate, Părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întărâtat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză, se află întipărită nu numai înlăuntrul paginilor operei sale scrise, dar şi pe mâinile şi chipul Părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. E apanajul marilor bărbaţi, iar el va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele şi ultimul mare bărbat al acestui greu încercat neam. Această din urmă afirmaţie a zgândărit vigilenţa a numeroşi evlavioşi autohtoni grabnici „de sânge vărsătoriu”. Cum adică ultimul mare bărbat al acestui neam? Ei bine, da! Ultimul. Avem ierarhi carismatici. Avem iscusiţi manageri. Avem duhovnici îmbunătăţiţi. Avem slujitori excepţionali. Avem teologi de aleasă pregătire. Avem condeieri cu har. Avem… toate calităţile. În toate domeniile. Dar bărbaţi, nu! Deocamdată. Poate că, la un moment dat, cine ştie?, unul sau mai mulţi dintre aceştia, sau unii care zac încă necunoscuţi ori somnolenţi prin fibra acestui neam, se vor dovedi a fi bărbaţi. Până la capăt. Bărbăţia se măsoară în fapte de viaţă, în curajul mărturisirii, în asumarea jertfei şi a libertăţii neatârnate. Până atunci însă, înainte de a ni se resuscita policromele faţete ale ţâfnoasei şi deopotrivă atât de ofuscatei iubiri de sine, să recitim opera şi viaţa Părintelui Anania şi apoi să găsim răgazul de a ne privi, fiecare, îndelung în oglindă!

* * *

„- De dracu` ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf acum mai bine de şase decenii ministrul de interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla Părintele Anania, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani când, mânat de aceeaşi fecundă grijă, îl va aresta în puterea nopţii pe „dracu` ăla de popă” din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna, Dumnezeu, care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului.

La intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia Părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie că s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud… Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile Vâlcii, să-şi pecetluiască soarta, în chip atât de repetat şi straniu, cu acest ţinut de dincolo de munţi, sunt taine al căror înţeles ţin tot de dragoste. În cazul de faţă, dragostea de ţară. Se zice că lacrimile monahilor, îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni, Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi ceilalţi cobora pe bicicletă în fiecare dimineaţă, îndreptându-se spre universitate. Aici, trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii cei roşii. Glasul tânărului, atunci ca şi mai târziu, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului, decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a duhovnicului. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. […]

După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, Părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că, riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului, venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani, trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus. Astfel că, promptă, mereu gata să răspundă provocărilor din orice vremi, Securitatea i-a propus o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le-a răspuns împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebire că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Părintele Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976), un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni” avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună, Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua să nu primească ordine de la nimeni, oprindu-l în ţara ferice şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie şi doar pentru a-şi recupera lucrurile ce le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Era preţul de a nu fi acceptat să fie patriot în cârdăşie cu patriotismul securităţii. Cu toate că era posesor al unui „green-card” şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, Părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc.

O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Lecţie vie de viaţă şi manual de luat aminte întru relaţia cu puterea seculară, „Memoriile” Părintelui Anania s-ar cuveni citite cu creionul în mână de către mulţi dintre ierarhi, mai tineri sau mai copţi ca vârstă, ori de către cei ce îşi doresc (cu orice preţ) să urce pe treptele „carierei eclesiastice”. Ele sunt o lecţie de viaţă ce poartă marca aceluia sub a cărui fotografie, un ziar de dincolo de ocean, „The Detroit News”, a scris cu litere de-o şchioapă încă din 7 august 1966: „He didn`t want to be a bishop”.

* * *

Când a aflat de 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Părintele Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul „Memoriior” sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă el a ales întotdeauna singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea. Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs într-un fel de joc candid ce pare azi cu atât mai straniu, cu cât noi, spre deosebire de protagoniştii de atunci, ştim felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare.

„Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că «o să-l mănânce ocna» şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: -Postul unu, bineee!…, ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: -Doi, bineee!…, reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”.

Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe delături de atâta tăcere asurzitoare:

„- Cât? m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.

Douăzeci şi cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi odată cu cele de la una.

Eu sunt condamnat la moarte, m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă”.

Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj continuă şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Părintele Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care oricum n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemenea situaţii în afara de Dumnezeu şi, desigur, cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă, la care aspiră orice monah, a învins. Părintele Anania a continuat să se, şi să ne, vadă.

Şi chiar dacă acum comit o indiscreţie, am să vă spun că aceşti ochi i-am văzut o singură dată lăcrimând. Atunci când într-o seară, vorbindu-mi despre anii de anchetă şi tortură, mi-a spus: „Doamne, cum ştiau să bată!”. Îmi aduc aminte că, în eseul pe care Tudor Arghezi l-a dedicat lui Mihai Eminescu, acesta evoca un moment din propria sa copilărie când, aflându-se undeva pe Calea Victoriei, a putut privi o clipă în ochii celui care scrisese „Luceafărul”. Este cunoscut faptul că pe Părintele Anania l-a legat de Tudor Arghezi o caldă şi statornică prietenie. Este şi motivul pentru care vă mărturisesc că, uneori, nu fără o oarecare nelinişte, mă gândesc la felul în care generaţiile tinere privesc întrebător în ochii noştri, cei care l-am privit în ochi pe Părintele Anania, care l-a privit în ochi pe Tudor Arghezi, care l-a privit în ochi pe Eminescu…

* * *

Nu voi încheia înainte de a încerca să răspund la întrebarea pe care şi-au pus-o, şi-o pun, şi-o vor pune mulţi: cine ai fost, Bartolomeu Valeriu Anania? O întrebare pe care şi-a pus-o la un moment dat el însuşi, aşa cum îi e felul, dur şi fără ocolişuri, privindu-se în oglindă, în vreme ce îşi tundea barba şi părul crescute după rânduială călugărească, ca să redevină „civil”, spre a nu mai fi astfel recunoscut de către agenţii Siguranţei ce căutau pe-un „popă tânăr”, care se afla în fruntea grevei studenţeşti din Clujul lui 1946: „Când mă travestisem, acum, sau mai demult, la Mănăstirea Antim?”. Întrebarea îşi are tâlcul ei, asemeni răspunsului dat de împricinat pe parcursul unei vieţi întregi. Pentru că Bartolomeu Valeriu Anania a avut puterea să recunoască în tiparul hârtiei că nu vocaţia este cea care l-a purtat pe sub bolta clopotniţei de la Mănăstirea Antim atunci când a îmbrăcat veşmântul monahal. Cu toate astea nu l-a trădat niciodată, nici măcar când din „ochii codaţi” ai maicii Artemia curgeau lacrimi pe care i le-ar fi cules cu inima „trasă pe roată”, nici în vâltoarea anilor de mai târziu, fie ei de recluziune ori de libertate postdecembristă, nici când a respins rând pe rând toate invitaţiile de a fi episcop, mitropolit ori patriarh, nici peste ocean şi nici hăt! – în Honolulu, unde în exotic ţinut hawaian, pe ţărmul oceanului, monahul scriitor se trudea pe hârtie cu aceeaşi încăpăţânare, tot cu vers de Mioriţă, Stea de zimbru ori Manole Meşter.

Veşmântul Bisericii l-a ajutat pe monah să îl desăvârşească pe scriitor, iar scriitorul l-a ajutat pe monah să-şi desăvârşească slujirea, încununându-o la începutul celui de-al treilea mileniu cu diortosirea Sfintei Scripturi. Trebuie să te cheme Anania ca la aproape 70 de ani, retras în „cetatea cu ferestre spre cer” a Văratecului spre a-ţi împlini tihnit propriile proiecte literare, să te înhami de unul singur la suprema încercare a oricărui meşter de literă scrisă: tâlcuirea Cuvântului. Ani cheltuiţi în aceeaşi mereu încăpăţânată trudă, tulburaţi „doar” de alegerea, la 21 ianuarie 1993, în scaunul arhieresc de la Cluj. De atunci şi până în sfârşit de ianuarie 2011, acelaşi program respectat cu stricteţe: trei zile de adminstraţie, trei zile la masa de scris. Cine ai fost, Bartolomeu Valeriu Anania?! Un bărbat care a ştiut să dea mereu răspunsul potrivit cu măsura semnelor pe care i le-a trimis Cel Ce l-a ales să-i slujească, în pofida mărturisitei sale lipse de vocaţie. Dacă aşa ni s-a înfăţişat până în crugul anilor, lipsa de vocaţie, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi, cum oare s-ar fi petrecut toate, în prezenţa ei? Imediat după ce i-am citit „Memoriile”, încheiate oarecum abrupt la sfârşit de ianuarie 1993, l-am întrebat: „Şi restul?“. M-a privit în ochi (cu ochii aceia care l-au privit în ochi pe Arghezi, care l-a privit în ochi pe Eminescu) şi m-a binecuvântat cu degetele lui butucănoase de pălmaş deplin al Cuvântului: „Restul o să-l scrieţi voi!”. „Bine, bine şi pe noi cine o să ne creadă” – mi-am zis în sinea mea, alungând atunci ca pe un vis urât, vremea de acum, când de la 31 ianuarie 2011, am început să învăţ să trăiesc un altfel de timp, ostoindu-mi dorul cu privilegiul apăsător al moştenirii lui. Bărbatul neînduplecat al faptei mărturisitoare şi al propriei sale libertăţi, în mâinile şi ochii căruia puteai adesea afla acel celest şi tainic înţeles al vocaţiei de a desluşi Cuvântul în „cetatea cu ferestrele spre cer” atât de largi deschise, încât să o îngăduie, la o adică, la taifas, chiar şi pe Mnemosyne.

Citeste articolul integral în format PDF

RĂZVAN IONESCU

PĂRINTELE NOSTRU MITROPOLIT BARTOLOMEU AL CLUJULUI, la 7 ani de la mutarea la ceruri – TÂNĂRUL MITROPOLIT BĂTRÂN sau ÎNTRUPAREA VOCAȚIEI PROFETICE A BISERICII. PS Macarie Drăgoi și ziarul Lumina aduc în actualitate cele mai curajoase si puternice cuvinte din predicile ”Leului Ardealului”

PARINTELE MITROPOLIT BARTOLOMEU ANANIA. Lectia unei vieti demne si roditoare. EXPERIENTA DIN INCHISOAREA DE LA AIUD (audio). Marturisirea “Leului Ardealului”: “Fundamentalisti? Bine, daca vreti, fundamentalisti!”

BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, POETUL TEOLOG ŞI IERARHUL “ÎNCUVÂNTAT”. “Rostesc, și totul se preface-n rost…”

Pomenirea adormirii in Domnul a IPS BARTOLOMEU ANANIA. Marturia Arhimandritului Andrei Coroian, fostul staret de la Nicula: 7 BINECUVANTARI MOSTENITE DE LA PARINTELE NOSTRU MITROPOLIT BARTOLOMEU

DOR DE PARINTELE ANANIA. Documentare remarcabile, marturii inedite si memorabile (VIDEO)

IPS BARTOLOMEU ANANIA, OMUL CARE NE-A DUS IN SPATE… Marturisiri de la emisiunea Eugeniei Voda, “Profesionistii”

INEDIT: Cum si-a iertat IPS Bartolomeu Anania tortionarii, dupa 50 de ani!

PARINTELE ANANIA, BIRUINTA MILEI – de Nicolae Dabija

Parintele ARSENIE PAPACIOC despre ucenicul sau, Vladica BARTOLOMEU ANANIA, dupa trecerea sa la Domnul: ERA ODIHNITOR, MANGAIETOR, INIMA CALDA… (VIDEO)

VLADICA TEOFAN INALTA CEL MAI EMOTIONANT NECROLOG MITROPOLITULUI BARTOLOMEU: “A fost un urias si ramane un urias. Vocea lui care chema la lupta nu este stinsa, rasuna mai puternic prin rugaciune”

CAND LEUL ADOARME… Stiri, marturii si opinii legate de sfarsitul pamantesc al Vladicai Bartolomeu. SE PREGATESTE DESFIINTAREA MITROPOLIEI CLUJULUI?

RAMAS BUN, IPS PARINTE BARTOLOMEU! Dincolo de mormant, Vladica ne vorbeste despre moarte, inviere si despre expresia eretica folosita din nestiinta de unii ziaristi: NU EXISTA “A TRECE IN NEFIINTA”!

MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA A PLECAT SPRE LUMINA CEA NEAPUSA, INAINTE DE A FI IMPLINIT 90 DE ANI: “Moartea, practic, nu exista, pentru ca noi credem in Inviere!” (MARTURII VIDEO)

RADU GYR – pomenirea adormirii poetului temnitelor comuniste. “Doamne, cat de mare a fost!”


Categorii

IPS Bartolomeu Anania

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “In memoriam BARTOLOMEU VALERIU ANANIA (31 ianuarie 2011): BARBATUL, OCHII SI MAINILE, de Razvan Ionescu

  1. Bunul Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu drepții !!! S-avem parte de binecuvântarea lui !!! Ce daruri mari, covârșitoare, neprețuite a făcut Bunul Dumnezeu neamului nostru, dar pe care nu știm, nu ne străduim, nu ne pricepem sau nu vrem să le apreciem la adevărata lor valoare !!!
    Mulțumim mult frățiilor voastre pentru că ne-ați amintit că deja au trecut 8 ani de la plecarea ÎPS sale la Domnul și ne-ați mângâiat sufletele cu mărturisirile semnate de Răzvan Ionescu. Doamne ajută tuturor !!!

  2. Vesnica si frumoasa pomenire!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate