AU CUVANTUL CITITORII (1): ALIN-7: Un pelerinaj virtual prin blogosfera ortodoxă, în 10 paşi

18-08-2010 11 minute ~~Sublinieri~~

Cititi si: Parintele Mihail Stanciu – CUVANT DE LAMURIRE IN CHESTIUNEA ACTELOR BIOMETRICE SI DE AVERTIZARE CU PRIVIRE LA BRAVADA “LUPTATORILOR ANTI-SISTEM”

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,

…Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti,

…Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă,

…vino şi Te sălăşluieşte întru noi,

…şi ne curăţeşte de toată întinăciunea

…şi mântuieşte, sufletele noastre,

…Bunule.

1. a) se tot declamă sus şi tare: “nu există soluţii lumeşti”. De parcă ar fi existat vreodată ŞI soluţii lumeşti. Niciodată “soluţia” creştină nu a fost una lumească, ci duhovnicească. Aceasta se ştie de două mii de ani, nu e o revelaţie a mileniului doi.

1. b) “vremile de pe urmă, vremile apocaliptice”. Pentru un creştin apocalipsa a început deja să se desfăşoare de două mii de ani. Face cumva parte din firescul vieţii creştine. La modul esenţial, nimic nou.

Prin urmare, nici nu ar trebui să primeze prea mult discuţiile pe această temă. Uitaţi-vă numai la roadele promovării insistente a unor asemenea teme: profeţii peste profeţii, folosite şi interpretate în fel şi chip, pe bloguri, printre oameni, acasă. De la Cartea Apocalipsei, o carte pe care până şi cei cu adevărat înduhovniciţi au evitat să o interpreteze, la subiect de bârfa “creştină”. Rezultatul: panică în rândul celor slabi de înger, căutări de soluţii lumeşti în rândul celor unde omul lumesc e mai puternic, rânjete satisfăcute şi ironii în rândul celor care nu au o legătură cu Biserica… Puţina credinţă iaca unde duce.

[Nota noastra, Razboi intru Cuvant (zona scrisa cu verde): Aici avem un dublu amendament:

1. Zice chiar Parintele Rafail Noica, la care cu totii avem evlavie:

“Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostolul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade! Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui, căci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece! (…)

2. Problema nu este ca se promoveaza prea mult asemenea teme, ci ca se promoveaza, adesea, foarte prost, usuratic si iresponsabil, in duhul care nu trebuie – dar de unde sa iei Duhul bun, daca nu-l ai, si nici nu-l cauti? – si ca se amesteca, diversionist, cu tot felul de hoax-uri si de interpretari dubioase, dar fara sa vorbeasca macar o data despre pacat si pocainta, ca se discuta despre cele mai sfinte si grave teme – cum e Apocalipsa – ca la balci sau ca la stadion sau, si mai precis, ca la OTV! Aici e nenorocirea. De asta sunt si “roadele” care sunt. Si e o strategie eficienta a diavolului, ca sa-i faca pe cei mai rezonabili, vazand grosolania mesajelor si kitschul tipator al acestui fel de “dezbateri”, sa zica: nu, e domnule nicio Apocalipsa, fugi d-aci, sunt numai niste nebuni... Si uite-asa, tocmai ei slujesc cel mai bine “adormirii” oamenilor. Extremele intotdeauna se ating.

Orice tema sensibila tratata prost duce la compromitere, la aruncarea ei in derizoriu. Asa cum s-a intamplat si anul trecut, dupa Apelul parintelui Iustin, pe care s-au trezit sa-l sustina o serie de cercuri mai mult decat dubioase si de persoane aflate in solda “serviciilor” “Sistemului”, ca sa paraziteze lumeste o problema pusa duhovniceste si “sa duca in sant” orice demers sanatos si credibil. Acum se face acelasi lucru, dar mai subtil, mai ales prin comentatori, cand administratorii trebuie sa salveze aparentele. Acolo se pot duce linistit lucrurile pana in panzele albe, se pot lasa libere instigari si provocari aberante, dar dupa ce se dau niste semnale ferme, bine calibrate, de tipul: “A INCEPUT! Cand ne apucam sa ne rupem de Sistem?” Ce sa inceapa?, ca desfasurarea “tainei faradelegii” a inceput deja de mai multa vreme, iar acum e doar o noua etapa si aceea deja anuntata din timp, nicio noutate. Si sa ne apucam sa iesim din sistem… adica?! Sa ne simplificam viata, intelegem, sa iesim din tot ce inseamna duh lumesc, iarasi ne invata parintii, am auzit si despre plecarea din orasele mari, de mutarea la tara, dar “a iesi din Sistem” cu totul suna a chemare la anarhie (chiar daca se declara ca nu asta se vrea) sau la o atitudine de tip sectar, nu e nimic ortodox in aceasta formulare, care mai e si una imperativa. Nu am auzit vreun Sfant Parinte, vechi sau nou, sa ne spuna ca asta trebuie sa facem cand e vorba de vremurile de sfarsit. Si s-a vazut ca exact in sensul asta se comenteaza, fie de catre provocatori, fie de catre naivii cu gandire lumeasca. De aceea e si normal sa ne ingrijoram ca, de fapt, si acum, se intentioneaza tot o deturnare, de aceea si parintele Mihail de la Antim vorbea despre “metoda felinarului”. Si sa fim cinstiti, asa cum e si normal, nimeni nu se gandeste serios sa se duca undeva sa moara de acuma, sau sa-si omoare, practic, copiii, precum iehovistii, pentru cardul de sanatate, fara ca nimeni sa le ceara sa se lepede de Hristos, nici direct, nici indirect, asa ca isi cauta tot felul de solutii alternative bizare, halucinante, primejdioase. Aceia care administreaza totul, zic ca ei nu se isterizeaza si, intr-adevar, ii stim foarte calmi si cu sange rece. “Doar atat“, ca gireaza, cultiva si intretin isteria celorlalti, de care sunt constienti si care, se pare, ca le serveste la ceva. Asa s-a ajuns la tot felul de discutii incredibile, despre plecarea vesela “in padure”, la “mucenicie”, cu rucsacul plin de unelte practice, in spate, ca in excursie sau la oameni obsedati de cipuri, coduri si comploturi si incapabili sa mai inteleaga si altceva, complet refractari la tot ce inseamna viata duhovniceasca in Biserica… De asta si scriam aici:

Am avut prilejul sa cunoastem mai multi oameni efectiv impatimiti de tot ce se scrie si apare nou in domeniul “luptei anti sistem”, ultraconectati la ultimele subiecte si dezbateri din domeniu, comentatori avizati pe blogurile de profil, ori tineri foarte agitati sa afle daca permisele auto au sau nu cip, ori daca trebuie sa primeasca sau nu cardurile noi, dar care nici macar nu citesc niciodata o carte duhovniceasca, care nu si-au pus macar problema renuntarii la cele mai grosiere patimi lumesti (curvie, lux, masini scumpe, distractii estivale, imbracaminte la moda, fumat, televizor, etc, etc.). Daca Sfantul Serafim Rose critica plin de amaraciune fenomenul “teologiei la o tigara”, nu stiu ce ar mai spune un sfant contemporan astazi despre fenomenul inca si mai grav al… “muceniciei la o tigara” sau al “muceniciei virtuale“, de forum si de can-can bisericesc.]

1. c) “ruperea de sistem”. Ruperea de sistem este o pistă falsă. Punct. Cum aşa? Spuneţi-mi dacă vă sună cunoscut următoarea propoziţie: creştinul trăieşte în lume, dară nu este din lume. Ei? Nefiind din lume, nici nu este legat de lume. Cu atât mai puţin de vreun sistem lumesc. Şi atunci de unde până unde “rupere de sistem”?

Ce am putea spune în privinţa celor de mai sus? Că multora din cei ce se erijează în apărători ai ortodoxiei, în goarne de trezire a românilor, le este străină vieţuirea cu adevărat creştină. Prin urmare, privesc lucrurile cu susul în jos. Ce vream a spune cu aceasta? Că dacă vrei să fi creştin nu începi prin a-ţi spune “de azi sunt creştin” şi să începi să agiţi apele – în tine sau în jurul tău – pre teme de “interes” creştinesc. Ci trebuie să faci un lucru foarte simplu, subliniat şi acesta încă de acum 2000 de ani: să îţi iei Crucea, să respecţi poruncile şi să lucri virtuţile. Fă ceea ce depinde de tine şi acolo unde lucrarea te depăşeşte, lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. Dar, lasă-L. E o lucrare-împreună, întotdeauna a fost aşa. (…)

Revenind, din vieţuirea creştină decurg toate celelalte. De aici trebuie pornit ci nu de la cele exterioare, cipuite sau nu. Mare grijă la ce agonisiţi în inimile voastre, numai cu acelea veti rămâne.

2. Soluţia? Soluţia, medicamentul, dacă vreţi, însăşi cheia acestei vieţi pământeşti este una singură: pocăinţa. Soluţie neschimbată de două mii de ani, de când glasul cel ce striga în pustie a vestit-o cu putere de Sus. Însă, după cum ne-a dovedit-o istoria omului, marea problemă este aceea că omul NU VREA să audă glasul acela. Nu că nu îl aude, îl aude. Dara nu vrea să îl audă şi îşi astupă urechile căutând tot felul de alte soluţii, tot soiul de alte lupte. Anti-cip, anti-calendar, anti-hrist…pentru că lupta cu sine e mult mai grea. Războiul creştinului, dacă e vorba de vreun război, este lăuntric.

3. Pocăinţă, ca trăire. Nu ca filosofie, că dogmă abstractă. Aceasta nu poate fi decât în sânul Bisericii. Acolo unde este harul, acolo unde îs Tainele, acolo unde este duhovnicul. Acolo unde este VIAŢA. E atât de simplu.

Se tot discută despre cât de nociv este TV-ul, internetul şi alte asemenea “minunăţii” de siliciu. Nocive sau nu, acestea sunt unelte, maşini. Discuţiile pe marginea lor sunt INUTILE şi cu atât mai inutile cu cât consumă energii care altfel s-ar canaliza către discuţii despre ceea ce contează cu adevărat: pocăinţă, Biserica, Dumnezeu în viaţa noastră. Aruncaţi ce nu vă e de folos, păstraţi ceea ce este (atât în sens duhovnicesc, cât şi ca o prelungire în viaţa de zi cu zi). Nu vă e de folos cipul? Aruncaţi-l.

4. Iubire. Se vorbeşte mult despre iubire, poate prea mult şi prea uşor. Dâra nu se prea trăieşte. Dacă s-ar trăi, s-ar şti că în iubire nu este frică, frica aceea terorizantă, panica, tulburarea, frunză în vânt. În iubire poate exista o singură “frică”, acea frică a despărţirii de cel iubit, de cel ce ne iubeşte. Aşa cum tot în iubire, există o singură “ură”, una sănătoasă: ura faţă de păcatul care ne desparte de cel iubit, de cel ce ne iubeşte.

Mă uit însă la disputele astea, mai mult sau mai puţin virtuale, şi văd însă numai frică şi ură ce se nasc nu din iubire, ci tocmai din lipsa ei. Mie acesta mi se pare un semn al vremilor de pe urmă, că dragostea mult s-a răcit, chiar şi între fraţi. Nu cutremure, nu sisteme, nu oculte…oh, nu, că astea n-ar avea nici o putere dacă dragoste ar fi.

5. Mucenicie. Prea multă vorbărie pe această temă, prea multă bravadă. Pentru orice ochi cât de cât cercat e destul de simplu să îşi deie sama că despre mucenicie nu se vorbeşte, ci se făptuieşte. Mucenicia nu vine din eroism (un sentiment inaltatoriu dară altfel, periculos) ieftin. Mucenicia vine din iubire. Din adevărata măsură a iubirii.

Cum iubire nu există, atunci nici mucenicie nu poate fi. Doară vorbe goale. Precum muştele cadea-vor cei ce agită – precum un stindard – acest cuvânt. Ah, l-aţi auzit pe părintele Iustin vorbind despre mucenicie… şi iacă v-aţi vitejit pre loc…smeriti-vă însă şi plecaţi capetele, e printre puţinii ce pot vorbi despre mucenicie fără să fie ruşinat; iară cununa aiastă nu e pentru voi, cei mândri. Niciodată n-a fost.

6. Credinţa şi faptele credinţei. Multe vorbe goale, am zis. Şi unde îs acestea apăi acolo cam lipsesc faptele. Toată ziua pe “net” – e uşor a mitralia articol după articol, de la “lady gaga” la tot felul de “opinii”, gagaite pe absolut orice subiect, din orice arie. Uneori mă întreb cum e posibil pentru un om să se priceapă la atât de multe.

Şi pentru că e uşor, o fac toţi. Cu lejeritate. Fără o minimă verificare. Sursele informaţiei? Ce-s acelea? Şi apăi ce mai contează, dacă aceasta serveşte interesului nostru. Merge şi aşa.

Ei bine, nu merge! N-a mers niciodată aşa. Acolo unde nu este responsabilitatea cuvântului, acolo nu e decât rătăcire. Oricât de bune şi de minunate ar fi intenţiile.

Articol după articol, sminteală după sminteală. Asta în timp ce aproapele se svarcoleste lângă noi. Însă nu mai avem timp de acesta, nu-l mai vedem, noi suntem speciali: avem o Misiune.

7. Misiunea. Mulţi, din ce în ce mai mulţi, în râvna lor, au ajuns să considere că au o misiune sfântă. Ceea ce fac ei este o misiune sfântă, nu poate fi, nu-i aşa, decât o misiune sfântă. Şi pentru că e atât de sfânta, o girează desigur folosindu-se de numele unor (mari) duhovnici. Pentru siguranţă. Că spusele sunt scoase din context, că sunt interpretate, că sunt uneori aproape smulse… asta nu mai contează. Ei apără adevărul. Restul, nişte hăbăuci. (…)

Dară totul nu e, în fapt, decât un teren prielnic pentru rătăciri şi mai mari. Roadele o dovedesc. Pentru că de aici către orbirea unui fanatism inchizitorial nu e decât un pas. În lipsa iubirii, efectuarea acestei treceri nu e decât o chestiune de timp. Încă o dată, roadele o dovedesc. Şi au tot dovedit-o de-a lungul istoriei, la inchiziţie nu s-a ajuns doară pentru că cineva din Roma dorea controlul absolut, s-a ajuns şi pentru că au existat oameni care să pună umărul – cu credinţă şi râvnă – la rătăcire.

Aduceţi-vă dară încă o dată aminte că nu voi apăraţi Adevărul, ci Adevărul vă apară pre voi.

Şi aici, aş mai nota încă un amănunt, nu lipsit de importanţă: se foloseşte de multe ori scuza “slăbiciunii” omeneşti. Dară numai în faţa păcatului. Suntem slabi, vezi Doamne, suntem păcătoşi (şi asta se declamă de câte ori există ocazia, de cele mai multe ori cu o ipocrizie vădită) şi neputincioşi. Nu suntem în stare de nimic, cădem dară şi păcatul e mai puternic. Dară iacă cum vine asta numa ca îndreptăţire.

Altfel, suntem suficient de tapeni şi de puternici nu numai ca să ne apărăm pre noi, dară să îi mai îndrumăm şi pe alţii. Oare?

8. “Stâlpi” ai ortodoxiei. “Mari duhovnici”. Ce îi acela stâlp al ortodoxiei, ce îi acela mare duhovnic, cine îl face “mare”, cuvântul meu sau Cuvântul? Se tot face paradă de asemenea oameni şi asta îi rău şi subtil de periculos pentru tot creştinul: de la mirean, la duhovnic.

Nu uita, frate creştin, căutând mereu un Mare Duhovnic, vei sfârşi prin a nu avea un duhovnic.

Iară cel mai mare duhovnic e duhovnicul meu. De ce? Pentru că dacă m-am obosit un pic să îl rog pe Dumnezeu să mă conducă la acesta şi l-am găsit, atunci acela e cel cu ajutorul căruia voi merge pre calea Domnului, cu ajutorul lui voi învăţa să tac şi să mai ascult şi ce are Dumnezeu să-mi spuie. Mai ales dacă sunt la început de drum.

Atunci când eşti aproape mort de sete, firicelul de apa de lângă tine e vital. Dacă te apuci să te gândeşti la un izvor limpede de munte şi la apa sa minunat de curată, s-ar putea să te apuci şi să îl cauţi plecând de lângă firicelul cel mic şi aproape nebăgat de samă. Dar care e lângă tine. Şi, s-ar putea, câţiva metri mai încolo, să cazi mort de sete.

9. Încrederea în oameni sau Gresalele noastre cele de toate zilele. Orice om de pe lumea asta e supus greşelii, inclusiv marii duhovnici. Au fost sfinţi care au căzut în rătăciri şi ispite, exemple sunt destule. Însă aceia s-au căit şi mai mari s-au ridicat. Aşa că nu vă mai puneţi încrederea totală în oameni, fie ei şi “stâlpi” ai blogosferei şi/sau ai ortodoxiei. Şi marii duhovnici mai greşesc atunci când lasă mintea lor în calea Duhului Sfânt (citiţi chiar cele spuse de aceştia în această privinţă). Şi mai ales când se înconjoară de ucenici ce nu îs pe măsură. Infailibil e numai papa, dacă îmi este permisă ironia…

10. Dreapta socotinţă. Pe aceasta pare să nu o mai aibe nimeni. Observaţi, de asemenea, că n-am spus nimic despre rugăciune. Cu adevărat, nici pe aceasta pare să n-o mai aibă nimeni. Cei mai atenţi şi mai răbdători dintre voi probabil că au mai sesizat lipsa unui cuvânt şi anume iertare. Nu întâmplător. O dată pentru că iertarea în ziua de azi este sublimă dară lipseşte aproape cu desăvârşire. Şi a doua, pentru că, în ceea ce mă priveşte, iertarea este cu adevărat ceva special. Şi unul din motivele pentru care azi sunt aci şi scriu şi nu în altă parte, acolo unde scrisul nu mai foloseşte la nimic.

Aş încheia lungul meu periplu prin “ortodoxsferă” cu o remarcă ce îşi doreşte să sublinieze un fapt interesant. De fapt, cu două. Remarci.

UNU. În toată vânzoleala asta, se mai gândeşte cineva cu adevărat la Părintele Iustin? Îi pasă cuiva de dânsul?

Da, ştiu, sunt pline comentariile de referiri la părintele. Am obosit citindu-le. Şi totuşi, hai să vedem cam cum ne pasă.

Părintele Iustin – intr’un fel – culege acum roadele. A lăsat şerpii să se sălăşluiască pre lângă dânsul, se pare. A permis să se amestece grâul cu neghina la Petru Vodă.

În acelaşi timp, s-a plasat în fruntea luptei pentru ortodoxie, o poziţie extrem de periculoasă – mai ales când te bazezi pe o mână de oameni întru susţinere; că omul e slab, azi e, mâine îţi întoarce spatele sau mai rău.

Acum, mulţi nu se gândesc decât cum să îl folosească: unii ca să şi gireze acţiunile lipsite de orice dreaptă socotinţă, alţii ca să se îndreptăţească pre sine, alţii ca să lovească subtil în Ortodoxie pregătind schisme sau rasboiae interioare…divide et impera, schema clasică dar care funcţionează mai ales acolo unde mândria e la loc de cinste…

Din câte văz, foarte puţini se mai gândesc cu adevărat la părintele Iustin, foarte puţini se mai roagă pentru dânsul, aflat acum la ananghie. Observ că, în special cei ce îi sunt aproape (fizic, dară nu cu inima) la Petru Vodă sunt mai preocupaţi de alt gen de acţiuni, dar în nici un caz de rugăciune. Şi oare, nu asta ar trebui să le fie principala preocupare? Nu asta este îndeletnicirea de căpătâi a monahului? Internet, telefoane mobile, emailuri? Ce caută acestea în mănăstire? Un dute-vino continuu, din câte înţeleg…şi atunci de unde liniştea atât de necesară monahului?

Îmi pare destul de evident că mulţi nu se uită decât la cele exterioare – atunci când părintele era bolnav cu trupul, nenumărate erau îndemnurile la rugăciune… nu ştiu dacă în afară de îndemnuri mai era şi altceva (rugăciunea, adicătelea) însă măcar îndemnul era. Acum? Acum nu există decât promovarea unor interese, ale “adevărurilor” fiecăruia, adevăruri prezentate cu osebit sârg şi ridicate la rang de Adevăr. Toate pe spinarea bătrânului, folosit în toate felurile ca “argument“.

Cât despre mirenii care aleargă repede la dânsul, se gândeşte cineva, măcar pentru o clipă, şi la Părintele? Odihniţi-l în rugăciunile voastre, dragilor, daţi-i puţin spaţiu să respire şi poate mai de folos vă va fi. Învăţaţi să nu deranjaţi doară pentru că puteţi şi pentru că bătrânul e prea bun ca să vă refuze.

Aşadar, unde-i smerenia? Unde-i rugăciunea? Şi, unde-i dragostea? Am senzaţia că, la Petru Vodă, toate acestea sunt sufocate uşor, uşor, odată cu Părintele Iustin.

DOI. În toată vânzoleala asta, unde îi părintele Rafail? Şi oare ce face?

Oare nu carele cumva ne-a arătat şi ne arată prin însuşi exemplul său personal care este calea?

A fost printre noi, a vorbit cât a fost necesar şi s-a retras. Fără telefoane, fără internet şi alte asemenea. Cine i-a auzit cuvântul şi cine îl aude, foarte bine. Poate chiară l-a simţit lucrând înăuntrul său şi aşa sesizează şi ce diferenţă face duhul din spatele cuvintelor.

Cine nu, ori nu era/este pregătit încă ori nu vrea să îl audă. Dară cei ce nu vor să auză, ce folos să tot încerci să arunci mărgăritare porcilor? Oare nu se vor întoarce şi te vor devora? Nu ştiu să răspunz eu…dară când mai treceţi pe la părintele Iustin, întrebaţi-l aiasta. Bunul părinte probabil o ştie mai bine ca oricine acum.

Retragerea în “pustie” (în pustia inimii, ce nu ţine de un loc anume), comuniunea în Biserică, căutarea liniştii lăuntrice, rugăciunea ca o convorbire continuă cu Dumnezeu, lăcrimele, iubirea…

Ca mirean, după puterile mele şi cu ajutorul lui Dumnezeu, acolo unde sunt, acum, ci nu de mâine…nu e oare cazul să urmez şi eu exemplul? Este ATÂT de simplu.

Unul din cei mici si neânsemnaţi,

Alin-7.