Neamul lui Cain, neobosit… SUFLETUL CELUI CARE CLEVETESTE LUCREAZA URA, MUSCAND DIN SUFLETELE ALTORA (Recomandari duhovnicesti)

19-02-2012 16 minute Sublinieri

cain-abel

 

  • Blog Presbitera Corina Negreanu:

Grădinarul(2)

neamul lui cain, neobosit *

Pînă cînd veţi ucide,

pînă cînd veţi calomnia, pînă cînd,

Care va fi ultima crimă?

,, Unde este, Cain,fratele tău?

Dar ce, eu sînt păzitorul lui?”

(În Noile Spanii, piaţa somptuoasă, barocă

marmură şi argint, procesiuni,

între cazarmă şi catedrală, totdeauna ospiciul

El dorado

Încetaţi odată!)

Neam al lui Cain, neobosit

conducător de imperii,

ce se bucură peste măsură

de rugul de cărţi din piaţă

privindu-l, hrănindu-l,

să nu se mai ştie, să fie ceață

-încă un neam de oameni şi se va uita,

iarba e mai tenace ca sîrma ghimpată-,

pînă cînd cei biciuiţi încep să se îngraşe,

să caute prietenia călăilor

să spună cui îi întreabă:

,,N-a a fost decît o neînţelegere”

o, de n-ar mai visa,

de-ar putea porunci viselor

să nu mai cutreiere stepele,

să nu mai viscolească,

să nu mai înceapă din nou:

de acolo, de la urcarea-n vagonul de vite

zile ca şi nopţile, fără vreme

ferestrele bătute-n cuie,

peisaje fantastice bătute-n cuie la ferestre

-nesiguranţă a tatălui, nesiguranţă a mamei-,

rădăcini înnebunite de sete,

candela ochilor lupilor pîlpîind în apropiere,

sălcii ce nasc în deşert-

oameni fără chipuri

(nu-ți mai amintești chipurile,

ci numai mirosul de om

stătut

şi vocile

din guri

străine)

,,nu vorbiți între voi!”

-le-a poruncit:

,,puteți însă urla,

dar ca fiarele!”

Încetați odată, încetați!

Pe cei vii, tinerii îi vor numai laşi

pe morţi, trădători

Încetaţi odată, încetați!

Nu, nu sîntem numai ospăţ al vicomorilor (viermilor)

căci

poate-n al nouălea ceas
al săvîrşirii

ne vom întoarce

va fi o zi cînd
va fi

un seceriş
al secerişului

şi neghina
va arde

Ședea-va omul atunci și va plânge

înaintea grădinii, o flacără

despărțind lumea în două, văzută

făcându-se,

Izvorul.

*versuri D. Turcea

Despre clevetire și vorbirea de rău a fratelui la Sfîntul Ioan Gură de Aur

,,Vorbirea de rău sau osîndirea este o altă patimă înfricoșătoare. Celui ce vrea să-ți vorbească despre alții să-i spui:  Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile.  Însă dacă vrei să-l vorbești de rău, mi le închid.  Primesc doar parfumuri și miresme, nu duhori și mizerie. Ce voi cîștiga dacă aflu cum cutare este rău?  Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre, să ne interesăm de păcatele și de greșelile făcute de noi.  Ce răspuns vom da lui Dumnezeu și ce milostenie Îi vom cere, atîta vreme cît ne preocupăm plini de curiozitate de lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne gîndim? Să arătăm interes și grijă pentru viața noastră.  Preocuparea cu viețile altora dovedește josnicie și necuviință.  E ca și cum am trece prin fața unei case străine și am privi indiscret înlăuntru, ca să vedem ce fac stăpînii casei. (…)

Fii cu luare -aminte, deci, la cuvintele tale! Nu vorbi de rău ca să nu te pîngărești. Nu mesteca în balta cu murdăriș, fă cununi din trandafiri, toporași și alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina și fă mierea din ea. (…) Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvînt de prisos, cu atît mai mult vom răspunde de vorbele noastre urîte”. (Din vol. Problemele vieții, pp  43-44)

,,Nu a vătămat niciodată atît de mult cel ce a mîncat trup omenesc, pe cît a vătămat cel ce a înfipt mușcăturile lui în sufletul altuia; căci pe cît sufletul e mai respectat decît corpul, pe atît mușcătura lui e mai grozavă. Vedeți să nu vă nimiciți unul pe altul.  Acestea le zice, pentru că discordia și lupta sunt fapte destructive și nimicitoare atît pentru cei ce le introduc, cît și pentru cei ce le primesc; acestea sfîșie totul, mai rău chiar de cum sfîșie molia hainele”. (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p.109)

,,Suntem gata totdeauna a acuza, suntem pregătiți în orice timp de a învinovăți. Chiar dacă nu ni s-ar cășuna alt rău, aceasta ar fi de ajuns a ne pierde și a ne duce în gheenă, aceasta ne împresoară de mii de rele. Și ca să afli că este așa, ascultă ce spune Proorocul: Șezînd împotriva fratelui tău, zice, ai clevetit (Ps., 49, 21). Dar nu eu, zici tu, ci acela a  grăit. Dar dacă tu nu ai fi vorbit, altul n-ar fi auzit, n-ai fi fost tu cauza păcatului. Trebuie de a dosi și a acoperi defectele aproapelui, pe cînd tu le trîmbițezi sub pretext de iubire de adevăr. Nu ești acuzator, ci flecănitor, bîrfitor, nebun. Privește cîte rele izvorăsc de aici. Mînii pe Dumnezeu”. (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXI, p. 263)

,,Și nu numai să nu grăim de rău pe alții, și nici să ascultăm pe alții cînd grăiesc de rău, căci și pentru aceasta este pregătită osînda mare. Fiindcă zice: Auz deșert să nu primești (Ieș. 23, 1). Astupă-ți urechile clevetireoprind intrarea grăirii de rău și arată că tu cel ce auzi nu ești vrăjmaș și potrivnic mai mic celui ce grăiește de rău, decît cel ce se prihănește și se grăiește de rău. Urmează Proorocului care zice: Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit (Ps. 100, 5). Nu a zis că nu am crezut, sau că nu am primit cele grăite de el, ci l-am izgonit ca pe un vrăjmaș și potrivnic”. (Cuvînt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu și cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alții, în vol. Din ospățul stăpînului, p. 102)

,,Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulți și răi, ci a celor buni și puțini”.(Problemele vieții, p. 373)

“Bîrfitorul, mai întîi pe dînsul se necinstește și după aceea necinstește pe cel dușmănit, sau că poate nici n-a putut să-l necinstească, și pe cînd acela pleacă urît și disprețuit de toți, acesta este încă mai mult iubit.”(Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia I, p.55)

“Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvîntul, nici cu fapta. Hristos n-a spus: Dacă-l vei vorbi de rău și-l vei aduce în fața judecății, ci atît: Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuți, și atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, chiar dacă le spui fiind convins de adevărul spuselor tale, și atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu nu te va pedepsi pentru cele săvîrșite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! Cu cuvintele tale te vei osîndi, a spus Hristos.  N-ai auzit că și fariseul, cînd a vorbit de rău pe vameș, a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la iveală păcate tăinuite ale vameșului și totuși a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm și să osîndim păcatele altora, pe care le știe toată lumea, cu mult mai mult păcatele de care nu suntem siguri.(Omilii la Matei, omilia XLII, III, în col. PSB, vol.23, p.504)

,,Căci ce iertare vom îndrăzni să nădăjduim și ce răsplată, dacă noi cercetăm cu atîta curiozitate greșelile altuia, cînd noi nu ne gîndim la ale noastre?”. (Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, p. 63)

,,Dacă poate tu voiești să îmbunătățești pe fratele tău, văzîndu-i păcatele lui.  Iată dacă tu voiești aceasta, atunci plînge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuiește-l îndeosebi, povățuiește-l, mîngîie-l, arată păcătosului că tu îl iubești, dovedește-i că numai din îngrijire pentru dînsul și pentru că voiești binele lui, iară nu spre a-l rușina, pomenești păcatele lui”. (Omilii la Postul Mare, p.86)

,,Voiești să prihănești? Îți voi da ție materie folositoare. Voiești să grăiești de rău?  Grăiește de rău păcatele tale.  Căci zice: Spune tu întîi păcatele tale ca să te îndreptezi (Isaia, 43, 26). Ai văzut grăire de rău îndreptățită, care aduce laudă și cunună? Și iarăși: Dreptul singur este pîrîșul său de la întîiul cuvînt (Pilde 18, 17).  Al său, nu al altuia. De te vei face pîrîș și grăitor de rău al altuia, te vei pedepsi, iar de te vei face al tău, te vei încununa. Și ca să cunoști ce mare și bun lucru este a-și prihăni cineva greșelile sale, auzi că dreptul singur este pîrîșul său de la întîiul cuvînt. Dacă este drept, cum este pîrîș?  Și de este pîrîș, cum este drept? Dreptul nu este vinovat pîrii și grăirii de rău, dar s-a zis așa ca să știi că, dacă cineva va fi păcătos, dar se va pîrî și-și va prihăni păcatele sale, se va face drept prin învinuirea sa.

Dar ce înseamnă de la întîiul cuvînt? Ia aminte cu dinadinsul. La tribunale judecata se face în două părți, fiindcă unii trag la judecată pe alții, iar alții singuri se trag; unii pîrăsc, alții se pîrăsc; unii sunt vinovați, iar alții nevinovați.  Și în partea cea dintîi a judecății dă cuvîntul celui ce pîrăște, celui ce este nevinovat. Nu aștepta pe pîrîșul tău, dacă ești dintre cei vinovați.  Ci mai înainte de a auzi de la acela pîra, prihănește tu cele greșite de tine.” (Cuvînt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu și cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alții, în vol. Din ospățul stăpînului, pp. 98-99)

Extrase din
,,Lumina Sfintelor Scripturi”, vol. I , Ed. Anestis, 2008.

[] «Invidia nu ştie să cinstească lucrul cel de folos» (Triod, Laude, Sfânta şi Marea Marţi).

«Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15).

«Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).

«Lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile» (I Petru 2, 1).

«Iar faptele trupulul sunt cunoscute, şi ele sunt: preacurvia, curviea, necurăţia, destrăbălarea, îmchinarea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pismuirile, uciderile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora…» (Galateni 5, 19-21).

«Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii» (Galateni 5, 26).

«Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău» (Iacov 3, 16).

Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre pizmă: “Aşa cum rugina distruge fierul, tot astfel şi pizma distruge sufletul care o are… Pizma este răutatea însăşi a diavolului, patimă care nu suportă vindecare…”.

“Demonul”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “are pizmă, însă faţă de oameni, nu faţă de demon, tu însă, care deşi eşti om, pizmuieşti pe oameni, de care iertare te vei învrednici?

După Sfântul Grigorie Teologul, pizma este rădăcina tuturor relelor, izvorul a tot felul de nenorociri, pepiniera faptelor necuvioase.

Pomenirea de rău, ne învaţă Cuviosul Talasie, este lepra sufletului. Nepomenitor de rău este cel care se roagă pentru cei care l-a mâhnit… Ura faţă de aproapele este moartea sufletului. Sufletul celui care cleveteşte are ură şi lucrează ură.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne adevereşte că sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om nu se poate împăca cu Dumnezeu... Cel care vede în inima sa o urmă de ură faţă de vreun om pentru vreo greşeală a lui, se face străin cu totul de dragostea lui Dumnezeu.

În ziua în care vei deschide gura ta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, şi vei vorbi împotriva cuiva, să te socoteşti pe tine mort şi zadarnic în toate lucrurile pe care le faci, deşi crezi că întru sinceritatea inimii vorbeşti spre zidire.

Cel care pizmuieşte se vatămă, în timp ce acela care este pizmuit se binecuvintează. Omul care este pizmuit sporeşte spre cele bune acoperit, aşa cum s-a petrecut cu Iosif cel preafrumos, căci cu cât mau mult l-au pizmuit fraţii lui, cu atât şi Dumnezeu l-a înălţat, până ce l-a suit la împărăţie. Sfântul Efrem Sirul ne spune că toţi cei care se vrăjmăşesc, se vor duce fără îndoială în iad. Patima pizmei, ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, este mult mai rea decât desfrânarea şi preadesfrânarea… Ea a răsturnat biserici întregi şi a infectat toată lumea.

În sufletul pomenitor de rău, scrie Sfântul Antioh, se vor sălăşlui vulpile şi în inima tulburată se vor cuibări fiarele sălbatice, adică viclenii diavoli.

[…] Regele Spartei, Aghis, care fusese clevetit de rudele sale, a fost îndemnat de curtenii săi să-i pedepsească. Acela însă nu a fost de acord cu ei, ci a răspuns cu linişte: „Mi-e milă de ei din toată inima. Pizma este chipul cel mai rău al pedepsirii de sine. Ei înşişi se pedepsesc. Mai întâi de patima lor şi apoi de către virtuţile mele. Această pedeapsă le ajunge”. Patima pizmei este un neîntrerupt iad şi o continuă pedeapsă a celui pizmaş.

Traducere: Ierom. Ștefan N.
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Urmarile robirii sufletului de patima maniei

“A patra lupta o avem de dat impotriva maniei, care trebuie alungata cu totul din suflet pentru otrava ei ucigatoare. Cat timp staruie in inimi, orbindu-ne mintea cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta, nici sa ne bucuram de vazul unei sublime contemplatii si nici sa dam sfaturi intelepte altora. Nici partasi la viata adevarata si pastratori statornici ai dreptatii nu vom mai ramane, dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a adevarului! Caci zice Scriptura: “Tulburatu-s-a de manie ochiul cain si abelmeu” (Ps. 30, 9). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea, chiar de am trece de intelepti in ochii tuturora, “Pentru ca mania salasluieste in sanul celor nebuni” (Ecclesiast 7, 8), dar nici viata fara de moarte nu vom putea dobandi, oricat de prevazatori s-ar parea ca suntem judecati de oameni: “Caci mania ii pierde chiar pe cei prevazatori” (Pilde 15, 1). Nu vom fi in stare sa pastram nici carma dreptatii ajutati de un ascutit discernamant al mintii, oricat de desavarsiti si vrednici de respect am fi socotiti de toata lumea: “Caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o intalnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem in nici un chip castiga, oricat de nobili si cinstiti am fi prin privilegiul nasterii, “caci barbatul manios este necinstit” (Pilde 11, 25). Nici la un sfat intelept nu vom fi in stare sa ne ridicam vreodata, oricat de severi si plini de adanca stiinta am parea, fiindca “cel iute la manie savarseste nebunii” (Pilde 14, 7). Nici la adapost de tulburari primejdioase si feriti de pacate nu vom putea fi, chiar daca nici o neliniste nu ne vine din partea altora, fiindca “un om manios atata cearta si cel aprig savarseste multe pacate” (Pilde 29, 12)”. – din “Așezămintele Sfinților Apostoli” (Αποςτολικαι Διαταγαι), cartea a VIII-a, cap. l, p. 211-212)

“…Fericitul Apostol… dupa ce a zis: “Maniati-va, dar nu gresiti“, adauga indata: “Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului” (Efeseni 4,26-27). Daca este vatamator sa apuna soarele peste mania voastra si daca, maniindu-ne dam indata loc in inima noastra diavolului, cum ne-a dat porunca sa ne maniem, zicand: “Maniati-va, dar nu gresiti”! Oare nu este limpede ca acest lucru, adica mâniati-va împotriva viciilor si furiei voastre, ca nu cumva voi, închizând ochii, soarele dreptatii, Iisus, din cauza mâniilor voastre,sa înceapa sa apuna peste mintile voastre întunecate, si, plecând El, sa faceti loc în inimile voastre diavolului?
Despre acest soare aminteste în mod vadit Dumnezeu, prin profet, când zice: «Celor ce se tem de numele Meu, le va rasari soarele dreptatii si sanatate în aripile voastre» (Maleahi 4, 2). însa pentru cei pacatosi,… pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune ca acest soare apune la amiaza, dupa vorba profetului: «Soarele va apune pentru ei în miezul zilei» (Amos 8, 9). Sau cel putin, dupa semnul figurat, spiritul, sau ratiunea, care pe drept cuvânt este numita soare, deoarece lumineaza toate gândurile si ascunzisurile inimii, nu trebuie stinsa de patima mâniei. Apunând ratiunea, întunericul patimilor si diavolul, autorul acestora, ar pune stapânire pe întreaga simtire a inimii noastre si cufundându-ne într-o neagra mânie, ca într-o noapte oarba, n-am mai sti ce sa facem”. (Ibidem, cap. 9-10, p. 215-216)

Combaterea celor care-si îndreptatesc aprinderea la mânie

„Am auzit pe unii care, încercând sa aduca îndreptatire acestei foarte primejdioase boli sufletesti, se grabesc sa-i micsoreze vina, printr-o neîngaduita interpretare a Scripturilor. De pilda, sustin ca nu este gresit a ne mânia pe fratii care cad în vreo greseala, de vreme ce se spune ca însusi Dumnezeu Se înfurie si Se mânie, fie împotriva celor ce nu vor sa-L stie, fie contra celor care, cunoscându-L îl dispretuiesc, cum este acel pasaj: «Si S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Sau» (Ps. 105, 40), sau când se roaga profetul, zicând: «Doamne, nu cu mânia Ta sa ma mustri pe mine, nici cu urgia Ta sa ma certi» (Ps. 6, 1). Ei nu înteleg ca, vrând sa li se îngaduie oamenilor o asa boala ucigatoare, aduc nemarginirii divine si fântânii întregii curatii jignirea unei patimi trupesti…
Când citim despre mânia sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie sa întelegem trupeste, adica dupa josnica patima omeneasca, ci într-un chip demn de Dumnezeu, Care-i strain de orice patima, în felul acesta, îl putem considera drept judecatorul si osânditorul tuturor faptelor rele din aceasta lume si, luându-ne dupa întelesul acestor cuvinte, sa ne temem de înfricosatorul platnic al faptelor noastre si sa nu îndraznim a admite ceva împotriva vrerii Lui.
Intr-adevar, omul întotdeauna s-a temut de cei despre care stie ca se mânie si de aceea se fereste sa-i supere. Asa, în fata unor foarte drepti judecatori, de obicei se tem de mânia lor pedepsitoare cei a caror constiinta este apasata de vreo vinovatie, si asta nu pentru ca s-ar afla vreo pornire de razbunare în sufletele celor care au sa dea o sentinta dreapta, ci pentru ca acesta este sentimentul ce-l încearca cei ce se tem chiar în fata celui ce aplica legile, dupa o examinare si cumpanire dreapta. Oricât de mari ar fi blândetea si bunatatea cu care este facuta judecata, ea este socotita ca izvorând dintr-o grea si foarte pornita mânie de catre cei ce au trebuit sa fie supusi din vina lor osândei.
Ar fi lunga însirarea si nepotrivita cu scopul lucrarii daca am sta sa lamurim toate câte s-au spus în sens figurat în Scripturi despre Dumnezeu asemanat cu faptura omeneasca. Pentru trebuinta de acum ar fi de ajuns cele ce am spus…, pentru ca nimeni sa nu-si mai traga prilej de boala si moarte vesnica tocmai de acolo unde se cauta sfintenie si nemurire, tamaduirea vietii si nemurirea”. (Ibidem, cap. 3-4, p. 212-214)

Mania mantuitoare si mania pierzatoare

“Negresit avem sadita in noi mania spre o destul de buna slujire, la care este folositor si sanatos sa recurgem numai atunci cand fierbem de manie impotriva pornirilor ticaloase ale inimii noastre si ne indignam ca cele, de care ne rusinam a le face sau vorbi in fata oamenilor, s-au furisat in ascunzisurile inimii noastre. Fireste, prezenta ingerilor si a lui Dumnezeu insusi, Care patrunde cu vederea pretutindeni si in toate si Caruia nu-i pot ramane ascunse in nici un chip tainele constiintei noastre, ne cutremura de spaima.

Tot astfel, ne aduce buna slujire cand ne pornim impotriva maniei insasi, care s-a furisat in noi contra fratelui si alungam intai toate imboldirile ei ucigase, fara a-i ingadui sa aiba lacas in adancul inimii noastre. La fel ne invata sa ne maniem chiar profetul, care o alungase intr-atat din simturile lui, incat nici propriilor lui dusmani n-a voit sa le raspunda dupa legea talionului, zicandu-le: “Maniati-va, dar nu gresiti” (Efeseni 4,26).

Prin urmare, ni se porunceste sa ne maniem cu folos impotriva noastra insine si impotriva imboldirilor ticaloase ce se starnesc in noi si sa nu gresim impingandu-le pe acestea spre fapte vatamatoare. In sfarsit, acelasi sens il lamureste mai deplin versetul urmator: “De cele ce ziceti in inimile voastre caiti-va in asternuturile voastre” (Ps. 4, 5), adica tot ce ganditi in inimile voastre sub navala neasteptata a imboldirilor ticaloase, indreptati si lecuiti prin cumpanita chibzuinta si alungati, printr-o foarte fierbinte cainta, toata izbucnirea furiei patimase, ca si cum ati fi gata de culcare”. (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)

“Insa ce trebuie sa mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fara sa rosesc eu insumi, a caror inversunare nici la apusul soarelui nu-si afla potolire, ci si-o prelungesc timp de multe zile? O ura ascunsa ii roade impotriva celor pe care le-a casunat, si oricat ar tagadui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cat sunt de coplesiti de ea. Nici nu li se mai adreseaza cu grai bland, dar sa mai stea de vorba cu obisnuita bunatate; si cu toate astea socotesc ca nu savarsesc nici un pacat daca pornirea lor nu cauta razbunare. Totusi, daca din lipsa de curaj ori, sigur, din neputinta n-o dau pe fata si n-o pun in lucrare, atunci, intorcand otrava maniei asupra lor insisi, spre propria pierzanie, o clocesc multi in inimi si o rumega pe tacute in ei; in loc sa alunge indata otrava supararii prin puterea virtutii, ei o mistuiesc zi de zi“. (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)

Tamaduirea patimii maniei

Impacarea cu semenii

“Or, cum sa ingaduie Domnul sa pastram in noi mania, fie chiar pentru o clipa, El, Care nu admite sa-I fie oferite nici macar jertfele spirituale ale rugilor noastre, daca stim ca cineva are vreun necaz pe noi? “Deci, zice El, daca-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom ingadui sa pastram suparare impotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar pana la apusul soarelui, daca nici macar, cand este suparat fratele pe noi, nu ne este ingaduit sa adresam rugaciuni Domnului? Or, Apostolul ne indeamna: “Rugati-va neincetat” (I Tesaloniceni 5, 17) si “in tot locul, ridicand maini sfinte, fara manie si fara sovaieli” (I Timotei 2, 3).

Deci ramane ca: sau sa nu ne mai rugam, cat timp pastram in inimi o astfel de otrava, si atunci ne facem vinovati de calcarea acestei porunci apostolice si evanghelice, dupa care ni se cere sa ne rugam neincetat si in tot locul; sau, daca inchizand ochii la aceasta interzicere, cutezam sa-I inaltam rugaciuni, sa tinem seama ca nu rugi ii adresam Domnului, ci sfidarea noastra cu duh de razvratire.

Si fiindca de cele mai multe ori noi le aratam desconsiderare fratilor pe care i-am jignit si intristat, sau, cel putin privindu-i de sus, pretindem ca nu noi ne facem vinovati de asta, Doctorul sufletelor si Cunoscatorul celor ascunse dinlauntrul nostru a voit sa inlature cu totul orice prilej de manie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceste nu numai sa-i iertam pe fratii nostri care ne-au suparat si sa ne impacam cu ei, alungand din minte toata jignirea sau intristarea pricinuita de ei, dar mai mult: daca stim ca ei au vreo pornire dreapta sau nedreapta impotriva-ne, la fel ne impune sa lasam darul nostru, adica sa intrerupem ruga si sa ne grabim mai intai a-i impaca. Dupa ce le-am potolit mania, putem inalta nepatate darurile rugaciunilor noastre. Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I impacat sa-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobandit printr-unul sa piarda prin celalalt stapanit de suparare. Cel ce doreste si asteapta mantuirea tuturor robilor Sai sufera o paguba la fel daca a pierdut pe cineva. De aceea, daca fratele are manie impotriva noastra, rugaciunea ne va fi tot atat de nefolositoare de parca noi am pastra-o in sufletul umflat de indignare impotriva acestuia“. (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)

Izgonirea patimii din inima si sadirea, in loc, a virtutii rabdarii

“Mania trebuie oprita nu doar de la fapta, ci mai ales alungata din ascunzisurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiti de intunecimile ei sa nu mai fim in stare sa primim nici lumina unui sfat sanatos, nici a stiintei si, drept urmare, sa nu mai devenim templul Duhului Sfant, daca duhul cel rau si-a gasit salas in noi. Aceasta manie inchisa in inima poate sa nu faca suparare oamenilor din jur, dar respinge stralucitoarea lumina a Duhului Sfant, ca si cum ar impinge-o in afara“. (Ibidem, cap. 12, p. 217)

“Legea Veche… ne pune in vedere acelasi lucru: “Sa nu dusmanesti, zice, pe fratele tau in inima ta” (Levitic 19, 17), si iarasi: “Sa nu ai ura asupra fiilor poporului tau” (Levitic 19, 18) si tot asa: “Drumurile celor care-si amintesc de fapta rea duc spre moarte” (Pilde 12, 28). Deci si acolo observi ca este indepartata rautatea nu numai de la fapta, dar chiar din gand, o data ce se cere alungata cu totul ura si razbunarea pana si din minte, dar din inima?…

Indreptarea si linistea noastra deplina nu trebuie sa se bazeze pe o bunavointa straina, ceea ce nu sta, dealtfel, in putinta noastra, ci mai degraba in taria noastra. De asemenea, nici inabusirea maniei nu e bine sa atarne de desavarsirea morala a altuia, ci sa coboare din forta noastra spirituala, care se dobandeste nu prin rabdarea semenilor, ci prin propria noastra indelunga – rabdare. Uneori, biruiti de orgoliu sau de lipsa de rabdare, nu vrem sa ne indreptam purtarile neasezate si neintelepte si de plangem ca avem nevoie de singuratate, ca si cand acolo, nemaifiind nimeni care sa ne tulbure, vom afla virtutea rabdarii. Acoperindu-ne in acest fel lipsa noastra de zel, pretindem ca nu din nerabdarea noastra, ci din vina semenilor izvorasc cauzele supararilor. Tot dand pe altii vina propriilor greseli, nu vom putea ajunge niciodata la o adevarata rabdare si desavarsire… Caci singuratatea, pe cat e in masura sa descuie poarta spre cea mai sublima contemplatie celor ce si-au curatat viata, iar prin vederea cea mai neintinata sa patrunda la cunoasterea tainelor spirituale, tot asa celor ce nu si-au indreptat-o indeajuns, nu numai ca le pastreaza intregi patimile, dar chiar le sporeste. (…)

Sfantul Ioan Casian – “Tamaduirea sufletului de patima maniei”

Limpezirea conştiinţei noastre creştine, ca scop al vieţii noastre duhovniceşti, se dobândeşte, după cum ştim, prin lucrarea trezviei şi privegherii.

Este posibil ca cineva să spună că limpezirea aceasta este o lucrare niptică neîntreruptă, nu o calitate a vieţii duhovniceşti, o imagine statică, invariabilă, a conştiinţei de sine. Limpezimea şi trezvia, ca termeni ai vieţii duhovniceşti, nu sunt esenţial diferiţi. Ambii termeni descriu un demers de clarificare duhovnicească. Probabil că diferenţa rezidă doar în faptul că noi tindem să considerăm limpezirea drept un rod al trezviei. În această conjunctură, trezvia este calea care ne duce pe domeniul luminos al vieţii duhovniceşti care este numit limpezire a conştiinţei noastre creştine! Acest lucru înseamnă, iarăşi, că, dacă trezvia nu este autentică, nu ajungem niciodată la limpezirea autentică a conştiinţei noastre creştine. Dacă nu ştim să rămânem treji în mod autentic, conştiinţa noastră de sine nu este limpede „în Hristos Iisus”, ci o iluzie care păstrează o faţă creştină!

Această iluzie o trăim noi, toţi creştinii care uităm că există diavol! Mulţi dintre noi, creştinii, este adevărat, încercăm să păstrăm, prin rugăciunile noastre, prin frecventarea bisericii, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii şi prin lupta de a ţine poruncile lui Dumnezeu, un dialog cu Iisus, care ne adevereşte faptul că viaţa duhovnicească înaintează firesc, în cadrele soteriologiei ortodoxe. În tot acest demers, însă, este posibil să uităm de satana sau să-i acordăm un loc periferic!

Printre altele, este adevărat că însuşi diavolul se strecoară, cu şerpească virtuozitate şi graţie, pe cât îi este cu putinţă, în cel mai periferic colţ al vieţii duhovniceşti. Lucrarea lui principală este falsificarea identităţii proprii („falsa identitate”), insinuarea ideii că nu există. Astfel, demitizarea prezenţei şi influenţei demonice este considerată, chiar şi de unii creştini, protejare a demnităţii spiritului uman! Orice cuvânt în privinţa demonizării emană, în concepţia acestora, un iz de concepţie şi conştiinţă medievală. Dar exact în conştiinţa creştină care apără o astfel de idee, acţiunea demonică se dovedeşte a fi prezentă oficial. Pentru că elementul demonic este prezent în cel mai dinamic mod acolo unde convingerea că nu există demonizare este susţinută cu perseverenţă.

Cu toate acestea, în Evanghelia lui Hristos există multe texte care accentuează prezenţa vrăjmaşului! Evanghelia descoperă şi demască influenţa satanei, pe care, datorită scopului său unic de a împiedica şi de a zădărnici lucrarea lui Hristos, îl caracterizează drept „antihrist”. Această caracterizare, bineînţeles, indică o corespondentă egalizare a influenţei lui cu lucrarea lui Hristos. Antihristul este o prezenţă şi o influenţă demonică ce se întinde pe toată lungimea şi lărgimea lucrării lui Hristos, având unicul scop de a zădărnici consecinţele mântuitoare ale acestei lucrări a lui Hristos asupra sufletelor oamenilor, îndeosebi ( şi „cu putere”) asupra creştinilor.

Principala activitate a satanei, ca antihrist, este de a pătrunde acolo unde nu-i este cu putinţă să-şi bage coada şi nici nu este chemat. Adică, acolo unde prezenţa Domnului este lucrătoare şi binevenită, acolo antihristul se zoreşte, cu satanică promptitudine, spre a nega prezenţa lui Hristos. Negarea aceasta este lucrată în multe modalităţi născocite de duhul demonic neobosit. Dacă trebuie, acest duh poate lucra la negarea lui Hristos chiar predicându-L pe Hristos. Exemplul aventurii Sfântului Apostol Pavel din Filippi este tipic. Demonul a început neinvitat să facă publicitate lucrării Apostolului neamurilor, bineînţeles, cu bune intenţii. De aceea l-a şi chemat la ordine Apostolul. Demonul a abandonat-o pe tânăra fată, iar fata a abandonat ocupaţia bănoasă de a fi demonizată.

Dar negarea lui Hristos nu se lucrează totdeauna cu o aşa demonică claritate. Din contră, diavolul evită să iasă la rampă. Preferă să lucreze în întunericul trândăviei şi al acediei omului. De aceea, atunci când dispreţuim sau ignorăm seducţia demonică care alunecă înlăuntrul nostru complet pe nebănuite, ajungem să-l negăm pe Hristos chiar în momentul când (credem că) I ne închinăm sau Îi slujim (vezi Matei 7:22-23)!

Din acest motiv, o mare parte a activităţii Domnului, pe durata prezenţei lui pe pământ, este dedicată deconspirării influenţei ascunse şi nebănuite a demonilor. Domnul insistă asupra acestei deconspirări, pentru că ştie că, dacă ucenicii Lui (din orice epocă) nu vor înţelege realitatea acestei influenţe ascunse, nu vor putea sta de vorbă împreună cu El într-un mod mântuitor. antihrist-judecataDiavolul este un seducător şi un impostor! Iar cea mai mare înşelăciune a lui este aceasta: să te convingă că nu există! Că este un mit! Că este o emanaţie, un reziduu al fanteziilor medievale!

Astfel, deci, uşurinţa cu care acţionează înşelarea demonică denotă că, pentru a-L descoperi cum trebuie pe Hristos şi pentru a dobândi o limpezire autentică a conştiinţei noastre creştine, trebuie să-l demascăm mai întâi pe diavol. Căci, dacă diavolul are capacitatea de „a se preface în înger de lumină(II Corinteni 11:14), înţelegem cât de uşor putem să încurcăm lucrurile şi să credem că ne închinăm lui Hristos, atunci când, de fapt, slujim evidenţei demonice. Autoamăgirea aceasta este mai mult decât tragică! Este o conlucrare fără de voie la osânda veşnică!

Ca o ultimă concluzie, trebuie să reaprindem în sufletul nostru flacăra trezviei şi nevoia de a descoperi înlăuntrul nostru culoarele duhovniceşti pe care şarpele demonic circulă şi acţionează metodic la zădărnicirea acţiunilor mântuitoare ale Domnului. Din acest motiv, acceptarea existenţei reale a elementului demonice înseamnă a avea capacitatea unui dialog limpede cu Iisus, iar respingerea sau ignorarea acestui element ascunde în sine o respingere paralelă a noastră de către Domnul, de genul „depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23).

Demascarea unei astfel de autoamăgiri, în vremea aceasta, este o dovadă de trezvie faţă de iad şi osândă şi o trezire a vigilenţei înaintea mărturiei şi subordonării faţă de elementul demonic!

Sursa: Ιoánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed. Kyriakidis, Thessaloníki, pp. 55-59

Bunătatea este departe văzătoare, şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate. Răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai apropiate. Răutatea, întocmai ca pasărea, vede că este nevoie de nori ca să plouă. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să plouă. Răutatea, întocmai ca măgarul, vede că este nevoie de bălegar ca să crească porumbul. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să crească porumbul.

candela


Categorii

Pagini Ortodoxe, Polemici, conflicte, zelotism, extremism, provocari

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “Neamul lui Cain, neobosit… SUFLETUL CELUI CARE CLEVETESTE LUCREAZA URA, MUSCAND DIN SUFLETELE ALTORA (Recomandari duhovnicesti)

  1. In cartea Facerii scrie ca Adam si Eva au avut doi fii, pe Cain si pe Abel. Cei ii lipsea lui Cain de vreme ce erau doar ei patru pe pamant?
    (Patriarhul Pavel, citat din memorie)
    Desigur, nu ii lipsea nimic, dar rau fiind el, n-a putut suferi ca jertfa fratelui era bineplacuta lui Dumnezeu.

    Cine cleveteste are un d… pe limba; cine asculta, are doi in urechi.

  2. Cred ca atunci cand L-ai “zarit” pe Dumnezeu, nu spun gasit, caci El ne gaseste pe noi, nu cred ca mai poti cleveti, caci numai gandul la greselile cuiva te face sa iti dai seama ca de fapt tu ai gresit mai mult decat cel pe care necuratul te indeamna sa-l clevetesti.
    Clevetirea este ucidere, pentru ca poti ucide si cu o vorba…

    Doamne miluieste !

  3. Pingback: DUMINICA IERTARII. Predici de mare adancime ale Parintelui Sofronie (II). CUM SA TRECEM POSTUL MARE in mijlocul tensiunilor apocaliptice ale vremii noastre? -
  4. Pingback: Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…” -
  5. Cea mai grea este lupta impotriva vorbirii de rau. Gasim mereu justificari, ne-am enervat, am fost atacati pe nedrept, suntem firi sensibile etc Ba chiar, spunem deseori ca suntem rai de gura, dar buni la suflet. Ce eroare, cata ignoranta! Prin cuvant putem ucide un om, sau il putem vindeca. Sa ne ajute Domnul sa vedem aceste realitati duhovnicesti si sa ne indreptam!

    Multumesc pentru aceste articole minunate care, de ani de zile, imi deschid ochii sufletului si ma ajuta pe drumul mantuirii!

  6. Pingback: “ORICINE URASTE PE FRATELE SAU ESTE UCIGAS. In iad merg mai ales cei care au in sufletul lor ura si rautate”. Arhim. Vasilios Bacoianis despre IERTARE si MARTURISIRE, TINEREA DE MINTE A RAULUI si APOSTAZIE -
  7. Pingback: FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri! “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI I
  8. Pingback: “SI ASTAZI EXISTA MULTI IROZI. Fiecare dintre noi poate deveni un Irod pentru semenul lui sau fata de propria sa nevinovatie… PREA MULT RANIM SI PREA MULT UCIDEM”. Predici audio pe marginea UCIDERII PRUNCILOR -
  9. Pingback: Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“ | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Cuvinte vii | Mănăstirea "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe" – Buneşti
  11. Pingback: “Mai, frati români, noi n-am iesit inca din PAGANISMUL nostru, care se manifesta astazi prin VRAJITORII la nesfarsit, prin BLESTEME la nesfarsit!” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: Mare este caderea omului! Oamenii au devenit mai primejdiosi decat dracii… ARMA CLEVETIRII MINCINOASE. Pana unde merge acceptarea calomniilor? | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: “Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorâtor de Dumnezeu care a răstignit pe Domnul slavei?” LUPTA NEBUNĂ SI TRAGICĂ A OMULUI PENTRU A-ȘI OMORÎ IZVORUL VIEȚII. Pastorala PS Sebastian la Înviere: “DUMNEZEU DERANJEAZĂ pentru
  14. Pingback: TRADAREA LUI IUDA. “Să încercăm, cu sinceritate, să-l găsim pe Iuda în multe din manifestările noastre şi să-l izgonim”. Parintele Ioanichie Balan zugraveste, tulburator, PORTRETUL TRADATORULUI DINTOTDEAUNA | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: DANIEL TURCEA – POETUL si PROFETUL RASTIGNIT AL DUMNEZEU-CUVANTULUI. “Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi in lume. Nimic nu scapa necenzurat de ura impotriva lui Hristos”. Gandurile Presbiterei CORINA NEGREANU la 40 de ani de la in
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare