PARINTELE VISARION COMAN DE LA CLOCOCIOV (+ 12 aprilie 2002). Marturia pr. Cristian Stoica despre “un exemplu viu al Evangheliei intrupate”

10 ani de la mutarea in lacasurile ceresti

“Copil fiind, îmi aduc aminte odaia bunicilor mei de la ţară. Pe peretele de la răsărit era o icoană a Domnului, cu Evanghelia deschisă, in care scria ceva neinţeles de mine. Culorile erau vii, iar prezenţa lui Dumnezeu era şi mai vie.

Odată, in timpul unei ieşiri în aer liber, undeva la marginea oraşului Slatina, la Mănăstirea Clocociov, am descoperit un lac. Mic, dar in care eram convins că este mult peşte. I-am rugat pe părinţii mei să mă ajute să pescuiesc, dar am primit răspunsul că tot ce se face intr-o mănăstire trebuie aprobat de cineva mai mare. Iar acest cineva mai mare era un Părinte numit Visarion, care de departe ne-a văzut, ne-a ascultat dorinţa şi ne-a dat acea „aprobare” — o binecuvântare. Si m-am apucat de lucru cu o nuieluşă, o aţă de papiotă şi un bold răsucit.

Nu mai ştiu dacă am prins ceva, dar in schimb am primit binecuvântarea şi bunăvoinţa Părintelui Visarion — care, in timp, s-au contopit cu prezenţa tainică a lui Dumnezeu din icoana bunicilor.

Apoi, peste mulţi ani, după cufundarea în marea vieţii, dorind înţelepciune, am purces la drum alegând să studiez filosofia. Dar nu înainte de a-mi pleca genunchii în faţa Părintelui Visarion, acum bătrân, cel care îmi dăduse libertatea de-a prinde un peştişor cu mult timp în urmă. Învăţasem şi eu câte ceva, ca şi alţii, dar plecam cu ceva în plus faţă de ei. O simplă binecuvântare, cu menţiunea „să nu fiu furat”.

Aveam, intr-adevăr, de ce să fiu furat, căci spectacolul minţii omeneşti este mirific. Si, astfel, binecuvântarea Părintelui Visarion m-a ocrotit, trecând cu bine prin lumea ideilor, până când o altă binecuvântare mi-a deschis drumul către lumea teologiei.

Terminând instrucţia oficială, mi-am dorit cu ardoare să pot sluji, deşi cu nevrednicie, Domnului. Dar m-am izbit, acolo unde nu mă aşteptam, de o mentalitate mercantilă, însoţită de o mare deziluzie.  Si atunci când totul se închidea, reintâlnirea cu Părintele Visarion, în Taina Mărturisirii, mi-a redat curajul şi întărirea credinţei că totul este în ştirea lui Dumnezeu.

Am devenit astfel preot slujitor într-o biserică veche, mică şi aproape ruinată, undeva la marginea Slatinei, la Schitul Strehareţi. În această calitate am avut privilegiul de a-i răpi câteva clipe, întotdeauna numărate şi scurte, căci timpul îi era preţios Părintelui Visarion.

L-am admirat pe acest om pentru gesturile sale fireşti, fără ostentaţie, pentru firescul vorbirii sale, fără afectare, fără a-şi da importanţă.. Acum am înţeles că, de fapt, am admirat o viaţă sfântă şi un om care te preţuia, în pofida păcătoşeniei tale.

A trăit simplu. Se trezea dimineaţa devreme şi mergea la biserică, se pregătea de Sfânta Liturghie, pe care o slujea cu dragoste şi discreţie, apoi se ostenea în scaunul de spovedanie ore la rând, primind pe oricine, explicând transmiţând cuvântul lui Dumnezeu, presărat cu citate din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din Sfintele Canoane.

Părintele Visarion era un om neinteresat de slava lumii, dar cu toate acestea — sau tocmai pentru aceasta! — multă lume îl căuta pentru sfaturile sale luminate şi pentru uşurarea sufletului, pe care le primeau.

Era, de asemenea, întruchiparea lipsei de răutate, deşi mulţi din cei de aproape şi din cei de departe l-au necăjit. Am simţit dragostea sa, purtarea sa de grijă pentru noi, faptul că aveam un tată duhovnicesc, un ocrotitor înaintea lui Dumnezeu. Am avut un exemplu viu al Evangheliei întrupate. Era lumina lui Hristos printre noi.

Iar viaţa i s-a sfârşit tot pe cruce — acum operat, răstignit pe un pat de spital, legat de ambele mâini, asemenea lui Hristos, ghemuit de dureri atroce, urmări ale păcatelor noastre, ale celor care am încercat să-i fim fii duhovniceşti. Foarte mic la trup, topit de suferinţă, dar cu o privire adâncă, care întrezărea, ori gusta din dulceaţa Raiului.

Am meditat la lipsa profundă pe care ne-a lăsat-o plecarea sa la Domnul, la sentimentul de copii orfani, părăsiţi de tatăl iubit, dar la lipsa unui ucenic, in adevăratul său înţeles. Cred că la vremea de atunci nimeni nu ar fi putut ridica uriaşa sa moştenire pe umeri încă tineri, dar sunt încredinţat că darul său, duhovnicia şi smerenia sa, deja rodesc, în taină, acolo unde nici nu gândim noi.

Taina Părintelui Visarion rămâne ascunsă în smerenia sa, taină pe care Dumnezeu va (sau nu) să o descopere”.

Preot Cristian Stoica

Parohul bisericii „Sfântul Gheorghe-Ionaşcu”, Slatina

(din revista “Familia ortodoxa”, nr. 4 (39)/2012)

• Lumina: Clocociov, mănăstirea părintelui Visarion, duhovnicul Olteniei

[…] Venirea părintelui Visarion Coman în 1977, împreună cu patru călugăriţe de la Mănăstirea Suceviţa, a coincis cu revigorarea vieţii monahale şi restaurarea lăcaşului de cult. Prin munca depusă de cei ce au decis să locuiască la Mănăstirea Clocociov, complexul monahal a ajuns un loc binecuvântat, în care liniştea şi bunătatea parcă şi-au făcut sălaş veşnic. Şi astăzi, la Clocociov, pelerinului i se recomandă cu căldură să se reculeagă, să spună o rugăciune la mormântul distinsului duhovnic, pentru a înţelege chipul blândeţii lui Hristos, care a fost şi în părintele Visarion Coman. Un minut de rugăciune în acest loc şi mi-a fost suficient să înţeleg de ce părintele a fost atât de iubit. Cel mai adesea, părintele Visarion era asemănat cu blândeţea însăşi, el era „chip al blândeţii“. Părintele obişnuia să spună:

„Toţi oamenii, buni şi răi, împăraţi şi săraci, sfinţi şi păcătoşi, trebuie să ofteze, pentru că toţi au de dus o cruce pe faţa pământului. Dar Dumnezeu dă omului crucea în aşa fel încât el să o poată duce.“

Oamenii care vin aici frecvent ştiu că părintele Visarion avea un har deosebit în a îndruma oamenii pe cale mântuirii. El era căutat nu numai de mireni, ci chiar şi de arhierei şi preoţi, care se spovedeau şi plecau întodeauna cu inima uşoară şi cu un sfat bun ca arme împotriva greutăţilor cotidiene. Pentru părintele Visarion, spovedania era o artă, fiindcă îi dedica unui singur om, atunci când simţea că este nevoie, chiar şi o oră sau două.

„Părintele avea o privire pătrunzătoare. Era acea privire pe care o regăseşti la un duhovnic care ştie să citească în inimă. Vorba lui era molcomă şi blândă. Cu adevărat părintele Visarion avea duhul blândeţii. Era genul de părinte care nu refuza pe nimeni, era atent şi îi iubea deopotrivă pe toţi cei care veneau la el. Cu două săptămâni înainte de a trece la Domnul, cu toate că era grav bolnav şi nu mai vorbise de luni de zile cu cineva, pe noi, un grup de pelerini de la Ploieşti, ne-a primit cu drag şi ne-a binecuvântat. Monahia care-l îngrijea pe părintele a găsit aceasta ca fiind cu adevărat o minune“, spune un cunoscut organizator de pelerinaje din oraşul Ploieşti, evocând personalitatea marelui protosinghel.

[…]