Parintele Gh. Metallinos: Impotriva FORMALIZARII TAINELOR Bisericii. SINGURUL MOD DE A RAMANE IN TRUPUL LUI HRISTOS, BISERICA, ESTE ASCEZA [textul integral al conferintei Parohia – comuniune in Hristos]

17-11-2012 14 minute Sublinieri

IN ZADAR CAUTAM SFINTIREA DACA TRUPUL SI VIATA MATERIALA SUNT PREDATE DIAVOLULUI.

***

Am predat implinirea nevoilor materiale ale credinciosilor stapanilor acestei lumi. Biserica trebuie sa recupereze aceasta slujire.

***

Dacă conducătorii aleşi (şi nu impuşi) nu sunt slujitori şi servitori ai poporului, atunci sunt tirani. Asemenea conducători conlucrează şi în zilele noastre cu puterile demonice ale lumii pentru constrângerea şi extenuarea popoarelor pământului.


Textul conferinţei susţinute de părintele Gheorghe D. Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie, Universitatea din Atena, Grecia, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, miercuri, 7 noiembrie 2012.

În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc, este parohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia (Mitropolia), căreia aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească (întreaga Biserică) într-un anumit loc şi timp. Credinciosul trăieşte taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lui. În cadrul ei, el îşi duce lupta desăvârşirii duhovniceşti şi se sfinţeşte, se uneşte cu fraţii lui în Hristos, realizând continuu existenţa lui în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lui. Prin urmare, cuvântul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume.

1. Biserica, iar în consecinţă şi parohia, nu poate să existe fără Hristos cel Unul şi adevărat, după cum nici nu poate să se sprijine pe o anumită ideologie eretică, chiar dacă se numeşte creştină.

Deoarece ea este neîntrerupt şi indisolubil legată de Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cu alte cuvinte, de Persoana Logosului lui Dumnezeu întrupat, adică a Mântuitorului Hristos. Biserica este Hristos însuşi (cap şi trup), nu ca un trup de creştini, ci ca trup al lui Hristos. Toţi credincioşii care participă la trupul lui Hristos, cler şi popor, sunt în interiorul trupului, niciodată dincolo de trup. De aceea, orice concept de supra-episcop (cum este, de pildă, papa) sau despotism nu poate să aparţină vieţii Bisericii.

O practică liturgică de la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii înfăţişează şi exprimă realitatea hristocentrică a comuniunii în Hristos. Este vorba despre potrivirea Sfintelor Daruri în Sfântul Potir după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Slujitorul potriveşte, adică adună, în Sfântul Potir ceea ce exista înainte pe Sfântul Disc: restul Mielului-Hristos, părticica Născătoarei de Dumnezeu, cetele Sfinţilor şi ale Îngerilor, membrii vii şi morţi pomeniţi ai trupului lui Hristos, care au săvârşit împreună cu slujitorul Dumnezeiasca Liturghie şi taina Dumnezeieştii Euharistii, având în frunte pe episcop care, chiar şi absent trupeşte, reprezintă centrul văzut inteligibil al adunării. Centrul nevăzut este însuşi Hristos, Care în mod nevăzut este împreună cu noi (în mod nevăzut fiind împreună cu noi) şi menţine unitatea Bisericii locale. În interiorul Sfântului Potir, trupul individual al lui Hristos devine acum unul cu trupul Său de comuniune. Locala comuniune în Hristos a credincioşilor este acum realizată în Sfântul Potir, adică unită pe verticală cu Dumnezeu prin Hristos, dar şi pe orizontală, ca o unire în Hristos a tuturor membrilor trupului între ei. Nu există o mai deplină şi mai desăvârşită exprimare a instituţiei Bisericii [decât acest fapt], iar, în consecinţă, şi a parohiei.

2. Însă, cum este structurată viaţa parohiei, conform Tradiţiei noastre ortodoxe?

Constituirea parohiei se face, dintru început, cu un singur şi unic scop: mântuirea membrilor ei, adică îndumnezeirea lor. Acest scop trebuie să rămână statornic şi neschimbat în toate veacurile, [căci în caz]contrar, nu se poate vorbi despre Biserică-parohie. Viaţa parohiei se dezvoltă ca şi comuniune în Hristos, atunci când sunt respectate premisele care au fost valabile la constituirea Bisericii apostolice după Cincizecime. Aceste premise le exprimă cunoscutele pericope de la Fapte 2: 42-47[1] şi 4: 32-37[2]. Sfinţii Apostoli, după cum citim în aceste pericope, şi toţi primii creştini stăruiau în învăţătura Apostolilor, în împărţirea bunurilor, în săvârşirea Dumnezeieştii Euharistii şi în rugăciuni. Acestea reprezintă hotarele vieţii în Hristos, aşa cum sunt rânduite prin iluminarea Sfântului Duh. Viaţa primilor creştini avea, aşadar, următorul cadru: predica apostolică, adică învăţătura credinţei, întâmpinarea nevoilor material-vitale ale credincioşilor, taina Dumnezeieştii Euharistii, ca centru absolut al vieţii în Hristos, şi cultul, prin care este formată această viaţă şi este făurit modul vieţuirii în Hristos. Acest mod de vieţuire, însă, este posibil numai atunci când credincioşii izbutesc părăsirea lumii (lepădarea de ea) şi unirea lor cu Hristos, după cum mărturisim în slujba Sfintei Taine a Botezului. Biserica a rămas străină atât faţă de Iudaism, cât şi faţă de lumea neamurilor[3], [păstrând]o dimensiune de sine stătătoare şi independentă, fără nici o dependenţă, am spune în zilele noastre, faţă de sistemele ideologice şi social-politice ale oricărei epoci, care subjugă lumea, îndepărtându-o de Hristos şi de harul Său.

Viaţa în Hristos înseamnă oferirea întregii noastre vieţii lui Hristos, conform cuvântului cultului nostru: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Toată viaţa noastră… să o dăm înseamnă să o dăm şi pe cea duhovnicească, dar şi pe cea material-trupească. În Biserică este primit întregul om (suflet şi trup), împreună cu toată viaţa lui. De aceea, nici nu sunt despărţite problemele duhovniceşti de cele materiale ale omului. Sfinţii Apostoli şi Părinţi ne fac cunoscută o politică creştină în interiorul trupului lui Hristos, care preia şi împlinirea nevoilor materiale ale credincioşilor. Acest fapt este pecetluit prin alegerea celor şapte[4], care au fost hirotoniţi nu ca diaconi slujitori pentru slujbele Bisericii, ci ca slujitori (miniştri) privind nevoile materiale ale credincioşilor. În felul acesta îi văd Sinoadele şi Sfinţii noştri Părinţi pe cei şapte. Însă, noi am pierdut astăzi această slujire şi am predat-o stăpânilor lumii acesteia, care nu au nici o legătură cu Hristos şi Evanghelia Sa. Aşa s-a ajuns la faptul ca Biserica să fie considerată o chestiune spiritualistă, iar viaţa noastră în ea, adică în Biserică, să fie percepută doar ca o luptă de realizare materială. Dacă nu vom regăsi această dimensiune uitată a vieţii trupului Bisericii, în zadar vom încerca ca sufletul nostru să fie sfinţit de către Hristos, de vreme ce trupul şi viaţa noastră materială le vom preda diavolului şi organelor lui.  

Prin urmare, Hristos ia şi mântuieşte pe omul întreg, ca pe o unitate psiho-somatică. După Sfântul Grigorie Teologul, Hristos întreg, ca Dumnezeu-Om, l-a luat pe omul întreg, adică suflet şi trup, şi El întreg S-a unit cu omul întreg, pentru ca să dăruiască mântuirea omului întreg[5]. În Noul Testament, prin slujirea celor şapte (diaconi)[6], care era un fel de slujire politică, adică socială, şi prin instituţia bunurilor comune[7] şi a strângerii de ajutoare[8], Biserica a luat forma unei vieţuiri comune în Hristos, adică a unei societăţi ecumenice independente cât priveşte întreaga viaţă a omului.

3. Integrarea totală a omului în trupul lui Hristos nu depinde, însă, de o simplă hotărâre a omului, doar de voinţa lui.

Acest fapt are anumite premise fundamentale şi inviolabile. Nu este ceva asemănător cu integrarea într-o anumită Asociaţie sau Corporaţie, unde sunt suficiente îndeplinirea unor formalităţi tipice şi împlinirea sau respectarea unor anumite convenţionalisme. Nu se sprijină, cu alte cuvinte, pe acţiuni şi fapte exterioare. Participarea la comuniunea în Hristos cere prelucrări interioare pentru om, după cum vedem chiar în Noul Testament. Este necesară, aşadar, abordarea corectă a acestei comuniuni, aş spune mai degrabă abordarea sfânt-duhovnicească, care este asigurată numai prin Sfinţii Părinţi şi nu printr-o hermeneutică universitară seacă. În afara cercului celor îndumnezeiţi, Sfânta Scriptură rămâne o carte pecetluită cu şapte peceţi[9], adică întru totul incomprehensibilă. Acest lucru se petrece adesea, din nefericire, şi cu noi, clericii şi teologii, când nu avem pentru studiul Sfintei Scripturi premise patristice-tradiţionale, ci lumeşti. Fără Sfinţii Părinţi, Sfânta Scriptură rămâne neinterpretată şi de neînţeles, pentru că Sfânta Scriptură este o carte a Bisericii, vorbeşte limba Bisericii şi doar membrii autentici ai Bisericii, adică cei îndumnezeiţi – Sfinţii, cunosc limba Sfintei Scripturi, aşa cum spunea Părintele de vrednică amintire Gheorghe Florovsky.

Din Noul Testament, prin hermeneutica patristică, învăţăm cum se făcea în primele secole iniţierea, catehizarea introductivă, celor ce veneau în Biserică. După canonul al VII-lea al Sinodului al II-lea Ecumenic, în prima zi se numea cineva creştin, deşi nu participa, fiind catehumen, la viaţa tainică a Bisericii. Nu ştiu cum va reacţiona fiecare dintre noi, înştiinţat că cei mai cunoscuţi Sfinţi ai noştri, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, erau numiţi şi trăiau ca creştini în Atena, dar nu se împărtăşeau, din moment ce nu primiseră încă Botezul! În zilele noastre, când s-a generalizat faptul ca să fim botezaţi la vârsta prunciei, se consideră de la sine înţeleasă calitatea creştină şi dreptul de a participa cineva la Dumnezeiasca Împărtăşanie, chiar dacă după Botez, cum se întâlneşte la mulţi, [persoana respectivă]s-a îndepărtat cu totul de viaţa în Hristos. Era botezat, însă, careva după ce era introdus în practica curăţirii inimii lui de patimi, cu ajutorul duhovnicului său (aşa cum se face astăzi în mânăstiri), pentru a putea să primească în continuare iluminarea Sfântului Duh, adică botezul Duhului[10]întru inima sa. Botezul pruncilor exista într-adevăr, dar se făcea doar în familiile creştine la care existau premisele necesare, astfel încât pruncii cei botezaţi să-şi poată continua viaţa în Hristos alături de duhovnicul lor şi în cadrul propriilor familii.

Tot în zilele noastre, de neînţeles sunt şi Exorcismele care se citesc la Catehizarea ce precede slujba Botezului. Prin standardizarea pe care au luat-o, Catehizarea şi Botezul au fost unite într-o singură slujbă, iar Exorcismele sunt auzite ca nişte cuvinte magice pentru cei prezenţi, mai ales pentru părinţii pruncului şi naşul lui, care sunt, de obicei, creştini după identitate[11]şi doar atât. Nu înţelege nimeni sensul real al Exorcismelor şi motivul existenţei lor. Însă, Exorcismele erau încununarea luptei catehumenului de a învăţa cum să se opună şi să învingă deplin vicleşugurile diavolului, alături de duhovnicul-catehetul său, pe baza celor trei Evanghelii prebaptismale (numite sinoptice)[12]. Evanghelia după Sfântul Ioan, fiind duhovnicească, era predată noilor iluminaţi după primirea Botezului. De aceea, până şi astăzi în practica noastră liturgică se citeşte Evanghelia după Sfântul Ioan începând de la Sfintele Paşti şi în perioada următoare (în noaptea Sfintelor Paşti erau botezaţi catehumenii). Toate acestea, standardizate, au devenit deja necunoscute. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

4. După episcop, principalii părinţi şi învăţători duhovniceşti erau preoţii. Dar chiar şi mirenii, cum se petrece astăzi cu monahii, care nu au primit încă Sfânta Taină a Hirotoniei.

Deoarece câţi treceau stadiul curăţirii şi ajungeau la stadiul iluminării Sfântului Duh, ei erau înduhovniciţi, adică purtători de Sfântul Duh (πνευματοφόροι). De aceea şi Botezul era numit lumină şi iluminare. Catehizarea nu era o simplă transmitere de cunoştinţe religioase, pe care catehumenul era chemat să le aplice. Ea era introducere, iniţiere şi integrare într-o viaţă, în viaţa cea în Hristos, adică într-o nouă viaţă, străină faţă de viaţa lumii. Dacă am dori să găsim astăzi ceva asemănător, am putea să luăm ca exemplu o mânăstire ortodoxă şi intrarea noastră în ea. Fratele de mânăstire (δόκιμος)este, păstrând analogiile, catehumenul Bisericii primare. Din lupta lui de a se integra în viaţa monahală putem să înţelegem, în mod analogic, ce însemna în primele secole intrarea în Biserică.

În viaţa Bisericii sau a parohiei locale, importanţă primordială o are Părintele înduhovnicit, Duhovnicul, după cum se va numi mai târziu, care coincide, de obicei, cu preotul paroh. În jurul Părintelui duhovnic se strâng fiii lui duhovniceşti (desigur, în Biserică există şi Maici înduhovnicite, care îşi asumă şi ele aceeaşi misiune înaltă). Părinţii duhovnici[13], cărora li se adaugă şi Maicile înduhovnicite, realizează cea de a doua naştere în Hristos, despre care a vorbit Domnul Iisus Hristos lui Nicodim, ucenicul Său din noapte[14], adică renaşterea duhovnicească a credinciosului. Un părinte duhovnicesc nu este doar învăţător, pedagog, ci cel sau cea care naşte din nou pe om. Acest fapt îl subliniază Sfântul Apostol Pavel, Părinte duhovnicesc pentru mulţi din timpul său: Căci de aţi avea mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; căci eu v-am născut prin Evanghelia în Iisus Hristos[15]. Sfântul Apostol Pavel ne dă şi coordonatele paternităţii duhovniceşti: în Hristos, cu alte cuvinte, un Părinte duhovnicesc renaşte pe fiii duhovniceşti nu ca fiind ai lui, ci ai lui Hristos, fiind mai întâi el însuşi renăscut; şi prin Evanghelie, adică prin metoda de mântuire pe care Hristos o oferă în predica – Evanghelia Sa. Duhovnicul în Hristos creează oameni duhovniceşti. Dar în acest punct reiese necesitatea de a se lămuri, într-un fel mai pe larg, conceptul de înduhovnicit[16].

În limbajul bisericesc, înduhovnicit nu este cel cultivat intelectual, adică intelectualul, ci cel ce are pe Sfântul Duh întru el, cu alte cuvinte, cel ce a ajuns să fie templu al Sfântului Duh, adică purtător al Duhului Sfânt. Duhovniceşti sau înduhovniciţi sunt cei îndumnezeiţi, Sfinţii. De aceea, în Ortodoxie nu sunt recunoscuţi ca Sfinţi pur şi simplu marii învăţători ai neamului, chiar dacă sunt cunoscuţi ca creştini bine credincioşi, ci câţi au ajuns la iluminarea Sfântului Duh şi au dat semne palpabile pentru acest fapt (harisme, minuni, moaşte nestricate etc.). Însă, această cale (a celor duhovniceşti) spre îndumnezeire nu este destinaţia celor puţini, doar a unei elite din Biserică, ci a tuturor credincioşilor. Destinaţia fiecărui credincios în Ortodoxie este să ajungă la îndumnezeire, să devină dumnezeu după har. Acest fapt este şi lucrarea parohiei, [menită]să devină loc de lucrare a sfinţeniei şi spital duhovnicesc pentru fiecare creştin.

Oricine va ajunge la iluminarea sfânt-duhovnicească dobândeşte iubirea cea adevărată şi dezinteresată, putând să se integreze aşa cum se cuvine în comuniunea fraţilor săi. Prin urmare, cel ce are întru inima lui casnic pe Sfântul Duh, el este un membru adevărat al trupului lui Hristos, în mod diferit, el rămâne continuu catehumen (omul simplu al Epistoliei către Corinteni), chiar dacă primeşte, mecanic şi formal, toate Tainele Bisericii… Este categoric cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui[17]. În mod contrar, cel ce a primit cercetarea Sfântului Duh18], unul ca acesta are, după acelaşi Sfânt Apostol, indici palpabili ai prezenţei Sfântului Duh întru inima lui, rugăciunea minţii, adică rugăciunea neîncetată a Sfântului Duh[19] întru inimă: Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte![20] În acel moment, Sfântul Duh Se roagă cu suspine negrăite21]întru inima credinciosului.

Integrarea în viaţa sfânt-duhovnicească reprezintă o premisă fundamentală şi imuabilă pentru încorporarea corectă în viaţa bisericii-parohiei. Fiindcă viaţa duhovnicească este o premisă şi a sociabilităţii corecte. Virtuţile sociale nu pot niciodată să fie realizări individuale ale voinţei omului, ci roade ale Sfântului Duh, după mărturia Sfântului Apostol Pavel: Iar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea[22]. Acolo unde nu este invocat şi trăit Sfântul Duh, nu există nici rodul Lui. Creştinismul redus la datini şi o simplă moştenire, care sub această formă greşită s-a impus, cu trecerea veacurilor, în viaţa noastră, reprezintă cauza stării anormale din zilele noastre, când cuvântul lui Hristos, cunosc pe ale Mele, adică pe oile Mele, altfel spus, pe cei credincioşi Lui, şi ale Mele Mă cunosc pe Mine[23], şi-a pierdut importanţa în viaţa parohiei noastre.

5. Pe baza referinţei de mai sus la spiritualitatea ortodoxă, înţelegem mai bine locul clericilor în viaţa parohiilor noastre.Voi sublinia câteva aspecte ale acestui subiect.

În primele secole, clerici deveneau cei înduhovniciţi, adică cei iluminaţi de către Sfântul Duh şi nu pur şi simplu cei morali şi educaţi. Să nu uităm că cei mai mare eretici (de pildă, Arie) erau, cât priveşte cineva pe cele exterioare, morali şi ireproşabili. Însă, ei nu erau purtători ai Sfântului Duh (πνευματοφόροι).Ortodox nu este cel moral şi, în mod teoretic, cel ce nu este eretic, ci cel ce are sălăşluirea Sfântului Duh întru inima lui, cel îndumnezeit. Doar unul ca acesta păşeşte întru adevărul iluminării dumnezeieşti. De aceea, voi propune cu smerenie că este mai bine să nu fie acoperite golurile de preoţi, dacă nu se vor găsi în locul celor înduhovniciţi, conform înţelesului patristic al Bisericii, cel puţin oameni cu pocăinţă, smerenie, rugăciune şi bogaţi în experienţe duhovniceşti pe lângă mânăstiri. Hirotonia nu iluminează în mod magic; [din contră, ea]presupune că cel ce primeşte hirotonia are deja iluminarea sfânt-duhovnicească. Cel necurăţit şi neiluminat în modul sfânt-duhovnicesc devine purtător al unei poveri şi nu purtător al harului. Chiar dacă Dumnezeu lucrează şi prin cei nevrednici, după cum ne linişteşte Sfântul Ioan Gură de Aur, totuşi, cei ce nu sunt curăţiţi nu pot să devină tămăduitori şi medici ai celor necuraţi[24], din moment ce ignoră metoda curăţirii-tămăduirii şi sunt fără de gustarea experienţei sfânt-duhovniceşti.

Cei ce ţin Ortodoxia în lumea zilelor noastre sunt Sfinţii. Aceştia rămân medicii noştri, prin cuvintele lor (texte patristice şi liturgice), prin Sfintele lor Moaşte, prin minunile lor.

6. Integrarea în viaţa parohiei nu reprezintă, însă, doar ea o mare hotărâre din viaţa credinciosului. Chiar mai mare strădanie cere rămânerea lui în viaţa parohiei.

Iar acest lucru se realizează doar printr-o singură metodă, asceza, care este legată de viaţa sfânt-duhovnicească. Acesta este singurul mod de rămânere în trupul lui Hristos şi acest lucru l-a cerut Hristos însuşi, zicând că împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea[25]. Cu alte cuvinte: harul lui Dumnezeu cere străduinţă/silinţă şi câţi cultivă această străduinţă/silinţă pun mâna pe împărăţia cerurilor. Însă, străduinţa/silinţa aceasta nu se îndreaptă către ceilalţi şi mediul credinciosului, ci către credinciosul însuşi.

Este singura silinţă (βία)pe care o cunoaşte Biserica lui Hristos, pentru că Hristos nu se referă la faptul ca cineva să silească, să forţeze pe ceilalţi, ci să se silească pe sine însuşi spre trăirea vieţii sfânt-duhovniceşti. De aceea, asceza reprezintă fiinţa vieţii în Hristos şi cale permanentă de pocăinţă, care îl face pe om primitor al harului. Fără post, rugăciuni, pocăinţă, fapte de iubire şi de slujire nu poate cineva să fie creştin ortodox. Iar fără harul necreat al lui Dumnezeu, omul este mort duhovniceşte şi nu poate să trăiască viaţa lui Hristos, nici să fie membru activ al Bisericii locale.

Se cuvine să se precizeze că nevoinţa ascetică a credinciosului, adică postul, privegherea, rugăciunea, după cum spun Sfinţii din experienţa lor, nu are ca ţintă îmbunătăţirea caracterului omului din punct de vedere moral, ci are ca scop mortificarea modului de viaţă şi de cugetare individualist şi identificarea credinciosului cu voia lui Hristos[26]. Plinătatea şi desăvârşirea ascezei sunt posibile mai ales în comuniunea parohiei monahale, adică în mânăstire. Dar asceza nu reprezintă o cerinţă doar pentru monahi, ci şi pentru fiecare credincios care se află în lume. Există creştini mireni care avansează în viaţa sfânt-duhovnicească la fel cu monahii sau înaintează chiar mai mult. Monahismul şi viaţa parohiei monastice, adică a mânăstirii, reprezintă în mod permanent un indice al căii spre autenticitatea vieţii în Hristos şi plinătatea ascezei. Monahismul menţine Creştinismul ca pe o revoluţie duhovnicească permanentă în lume şi în istorie, păzindu-l de pericolul secularizării, care duce la moartea duhovnicească, adică la moartea atât a parohiei, cât şi a credincioşilor.

7. Este, însă, cunoscut faptul că şi viaţa ortodocşilor noştri, aşa cum se observă, de pildă, în ţările noastre, Grecia şi România, a deviat de la acest mod de viaţă, deoarece ne-am închis în viaţa lumii şi respirăm amintirile ei otrăvitoare.

Aşadar, întrebarea este: ce poate să se facă pentru regăsirea şi redobândirea identităţii noastre? Cum vom retrăi, cu alte cuvinte, viaţa parohială în mod ortodox, în cadrul coordonatelor politice, civilizatorii şi sociale din zilele noastre. De altfel, acest fapt reuşeşte să-l facă Ortodoxia în fiecare epocă, în persoanele Sfinţilor ei, desigur, şi a celor ce urmează calea lor. Primul pas în această mişcare este să cunoaştem noi, ortodocşii, autentica viaţă ortodoxă, iar acest lucru se înfăptuieşte prin contactul continuu şi direct cu tradiţia patristică. Este tragic faptul că ne hrănim continuu, reducând Teologia la ceea ce nu este, din cărţi teologice protestante şi romano-catolice, prin intermediul Ecumenismului, traduse şi promovate de către teologii şi clericii noştri occidentalizaţi. În felul acesta, am zidit în viaţa noastră un Creştinism european, cu totul străin faţă de spiritualitatea patristică.

Doar în mod patristic se poate înţelege că scopul principal al parohiei nu trebuie să fie redus doar la realizarea unei anumite lucrări sociale sau filantropice sau la săvârşirea de slujbe şi ceremonii somptuase, ci se cuvine ca parohia să fie un un loc viu şi activ de lucrare a mântuirii. În acest cadru trebuie să fie inclusă şi lucrarea parohiei de iubire şi de filantropie, pentru ca această lucrare să se afle în harul lui Hristos şi să fie de folos atât celui ce o înfăptuieşte, cât şi celui ce o primeşte. De altfel, este necesar faptul ca parohia noastră să nu mai fie considerată un loc de întâlnire ocazională, ci să devină centrul absolut al vieţii noastre, aşa cum a fost timp de atâtea secole la toate neamurile ortodoxe. Locaşul de cult, după cum se arată istoric, lucrează în istoria fiecărui neam, ca biserica centrală dintr-o mânăstire. În mânăstirea ortodoxă există o permanentă interconectare între Sfânta Masă, masa hranei materiale şi chilia monahului. Funcţiunea locaşului de cult se continuă în funcţiunea mesei hranei materiale şi a chiliei monahului. Aşa şi în societatea creştină, funcţiunea sau Liturghia locaşului de cult este continuată în casa fiecărui enoriaş, care este transformată în biserica cea din casă (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Unitatea dintre viaţa sfânt-duhovnicească şi cea social-politică este viaţa firească a credinciosului ortodox. Acest fapt îl exprimă în realitatea grecească Slujba de sfinţire pentru sediul unei puterii publice şi sociale. În rugăciunea specifică din această Slujbă se spune despre stăpânitorii noştri: Tu ne-ai dat stăpânitori după inima noastră... Fă-i pe aceştia slujitori în bine… Să slujească ei şi nu să fie slujiţi; să nu conducă ei prin noi, ci Tu să ne conduci prin ei… Dacă conducătorii aleşi (şi nu impuşi) nu sunt slujitori şi servitori ai poporului, atunci sunt tirani. Asemenea conducători conlucrează şi în zilele noastre cu puterile demonice ale lumii pentru constrângerea şi extenuarea popoarelor pământului.

Însă, regăsirea acestui mod autentic de viaţă parohială este posibilă, pentru că se păstrează prin harul lui Dumnezeu modelul viu al vieţii parohiale, pe care îl reprezintă mânăstirile noastre de obşte, Părinţii înduhovniciţi atât din România, cât şi din Grecia, care sunt în fiecare epocă conducătorii noştri duhovniceşti. Cât timp vor exista mânăstiri ortodoxe, nu se pierde speranţa noastră. Mânăstirea reprezintă modelul şi îndreptarul vieţii noastre parohiale încă din secolul al IV-lea, când îşi începe prezenţa în lume, fiindcă, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în anul 400 (Comentariul la Faptele Apostolilor), după cum trăiau primii creştini la Ierusalim, aşa trăiau şi în epoca lui, dar şi până în zilele noastre, monahii în mânăstiri. Având călăuză viaţa mânăstirilor noastre, vor fi revigorate şi parohiile noastre, punându-se în legătură spiritualitatea şi sociabilitatea, asceza şi lucrarea de slujire şi iubire. Episcopii noştri, ca monahi şi ei, continuând viaţa mânăstirii în Episcopiile lor (Episcopia este mânăstire în Ortodoxie), reprezintă legătura noastră permanentă cu parohia monahală şi ne conduc şi spre regăsirea identităţii parohiilor noastre din lume.

(Traducere din limba greacă şi note de Ion Marian Croitoru)

[1]Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (42). Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli şi mare frică îi stăpânea pe toţi (43). Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte (44). Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (45). Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii (46), lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau (47).

[2]Iar inima şi sufletul mulţumii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte (32). Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi (33). Şi nimeni nu era întrei ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute (34). Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă (35). Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuieşte fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru (36), având ţarină şi vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor (37).

[3]Adică nu s-a identificat cu vreo naţiune anume (n. trad.).

[4]Vezi Fapte 6.

[5]El întreg m-a luat pe mine întreg şi întreg S-a unit cu întregul, ca să dăruiască întregului mântuirea (PG, 37, 181-4; text citat şi de către Sfântul Ioan Damaschinul, vezi PG, 94, 1005).

[6]Vezi Fapte 6.

[7]Vezi Fapte 2 şi 4.

[8]Vezi Gal. 2: 10, I Cor. 16: 2 etc.

[9]Apoc. 5: 1.

[10]Fapte 1: 5.

[11]Adică numai prin faptul că au primit Botezul, dar fără să lucreze la desăvârşirea lor duhovnicească (n. trad.).

[12]Evanghelia după Sfântul Matei, ceadupă Sfântul Marcu şi cea după Sfântul Luca (n. trad.).

[13]Fiind ei, aşadar, înduhovniciţi (n. trad.).

[14]Vezi Ioan 3.

[15]I Cor. 4: 15.

[16]De menţionat că în limba greacă prin termenul πνευματικός, ή, όν se exprimă atât sensul de duhovnicesc, cât şi cel de înduhovnicit, de unde denumirea de πνευματικός πατήρ care poate însemna părinte duhovnicesc sau înduhovnicit, dar şi părinte duhovnic (n. trad.).

[17]Rom. 8: 9.

[18]Adică vizita şi rămânerea Sfântului Duh întru el (n. trad.).

[19]I Tes. 5: 17: Rugaţi-vă neîncetat.

[20]Gal. 4: 6.

[21]Rom. 8: 26.

[22]Gal. 5: 22-23.

[23]Ioan 10: 14.

[24]Vezi cuvântul Mântuitorului: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi! (Luca 4: 23).

[25]Matei 11: 12(ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν βιάζεται καὶ οἱ βιασταὶ ἁρπάζουσιν αὐτήν).

[26]Vezi Filip 2: 5: gândul acesta să fie în voi care era şi în Iisus Hristos.

Legaturi:


Categorii

Articolele saptamanii, Pagini Ortodoxe, Parintele Gheorghe Metallinos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

20 Commentarii la “Parintele Gh. Metallinos: Impotriva FORMALIZARII TAINELOR Bisericii. SINGURUL MOD DE A RAMANE IN TRUPUL LUI HRISTOS, BISERICA, ESTE ASCEZA [textul integral al conferintei Parohia – comuniune in Hristos]

  1. Foarte bun textul Pr. Metalinos.

    O, de-ar fi macar cunoscute aceste cadre ale vietii in Hristos de toti ortodocsii! Macar de n-ar fi adepti ai apartenentei la Biserica doar formal, chiar cu devotament, cu tot sufletul, dar nu cu tot duhul din ei!

    Intr-adevar, Ortodoxia practicata astazi nu trece nici macar pragul intrarii reale in Biserica, adica lepadarea omului vechi. Ce sa mai vorbim de inaintarea in desavarsire. Nici in manastiri nu se realizeaza lucrul acesta corect, cu atat mai putin in parohii. Cred ca indiciul silirii de sine este a te simti fortat, a-ti forta limitele interioare asa cum te-ai simti fortat de cineva dinafara. Fara asta nimeni nu-si leapada parul, adica naravul exterior, surzenia duhovniceasca. Dar nu e suficienta fortarea, silirea de sine, ci e necesara si rodirea. Poate foarte usor cineva sa considere ca a ajuns duhovnicesc doar pt motivul ca s-a silit. Iar silinta la care s-a supus sa o considere trecere la viata duhovniceasca. Efortul depus da impresia ca s-a schimbat ceva, dar… daca s-a silit doar pe sine, nu pe el insusi, adica doar exteriorul, nu si inima, a ramas doar cu durerile, chinurile nasterii duhovnicesti, fara nasterea in sine.

    In nevointa rugaciunii acest fapt corespunde “intunericului despuierii” la care face referinta Arhim. Sofronie. Adica silinta la pazirea mintii ne poate duce la o oarecare surzenie fata de lume. Daca ne amagim ca aceasta surzenie este chiar lumina harului si viata cea noua, suntem in ratacire.

    Per ansamblu, cred ca este mare robia Bisericii de astazi, care si-a pierdut foarte tare reperele duhovnicesti si a ramas doar cu coaja seaca a institutiei.

  2. Foarte interesanta este perspectiva propusa asupra Tainelor, incepand cu Botezul. Lor trebuie sa le corespunda o stare potrivita duhovniceasca, o pregatire prealabila pe masura, o transformare duhovniceasca deja in suflet peste care sa lucreze Tainele, incepand cu Botezul. Cu alte cuvinte au experienta Botezului doar cei care au fost educati de mici in spirit autentic crestin sau cei care prin pocainta si-au imbracat din nou haina de sus, care a fost terfelita.

    In acest sens este foarte de actualitate revitalizarea practicii catehumenatului. Pt ca foarte multi nu fac fata de unii singuri eforturilor duhovnicesti de renastere in duh si in Hristos prin Duhul. Se acumuleaza multa indracire, voluptate, amagire duhovniceasca profunda. Toate simtirile, mintea si inima sunt bruiate de senzatiile trupesti. Raporturile cu aproapele sunt de foarte multe ori distorsionate de nevoia de sentimentalism sau orgoliu, mandrie…, simtiri care ni se trag din pacatele noastre. Filtrul gandirii si trairii noastre este perturbat de patimile acumulate si impropriate. Problema intervine cand ar vrea credinciosul sa se curete. Are nevoie nu doar de simpla parere de rau, ci multi chiar de asistenta psihologica pt ca ii sunt zgandarite ranile sale inradacinate in suflet. Si suferinta e foarte mare, de multe ori soldata cu zguduiri puternice. Aici intervine rolul de doica al Bisericii, care asigura un sprijin si material, comunitar… ce are fiecare nevoie. DAR… institutia, catehizatorii autentici, organizati cum se cuvine, NU EXISTA, nici macar ideea unor astfel de oameni nu exista. Si se produce o ruptura puternica, un zid peste care trec doar cei norocosi, rezistenti, cu credinta de fier, dar si constitutie solida.
    Unii incearca sa inlocuiasca aceasta asistenta cu impartasirea deasa. Dar aceasta nu duce decat la amagire, lumizare, rasturnarea reperelor, zapacire. Dimpotriva, e necesara tinerea deoparte si asistarea celor aflati in pocainta, sprijinirea lor. Cine sa mai faca si asta??? Lipsa acestei verigi din articulatiile Bisericii duce la starea de fapt ca grosul ramane in urma, in intuneric si cei de sus sunt niste parveniti, profitori si lupi in piele de oaie.

    De aceea s-a scris in Grecia despre Psihoterapia ortodoxa, concept aprofundat de Pr. Romanidis, pe linia caruia se inscrie si Pr. Metallinos. Adica aprofundarea vietii de nevointa, de rugaciune.

  3. Tot parintele Metallinos spune ca omul in stare de pocainta trebuie sa se impartaseasa de fiecare data cand se face Sfanta Liturghie:

    http://www.doxologia.ro/video/conferinte/despre-impartasirea-continua

    de ce nu sunteti corecti si prezentati cum vreti voi lucrurile?

  4. @ Pr. Matei Vulcanescu:

    Ce nu am prezentat corect?!

    Si cati au anume starea de pocainta? In schimb multi o au pe cea de inselare, de obraznicie, de grosolanie, de rautate, multi se impartasesc dupa ce nu doar clevetesc pe fratii lor, dar ii ocarasc, ii calomniaza, ii batjocoresc, ii fura, sau se impartasesc debordand de trufie si de autosuficienta. Si altii cauta galceava si inainte si dupa…

    Haideti sa punem punct si sa reluam discutiile cand veti intelege sa va faceti cinste chemarii si hainei pe care le purtati, renuntand la insulte, provocari si colportarea de calomnii, ca e pacat altfel… De certuri de cuvinte noi nu avem dispozitie, ne pare tare rau.

    Cat priveste video-ul respectiv, pr. Metallinos face clar faptul ca e impotriva “teologiei euharistice” si pune acelasi accent pe pregatirea ascetica ca in materialul de fata.

  5. Fraţilor, sfântul apostol Pavel ne cere să păstrăm unitatea duhului.
    Să fim uniţi de acelaşi duh care a zidit biserica vie ( nu cea de zid), acelaşi duh care a definit dogmele, canoanele, calea,Adevărul şi viaţa, bisericii (de răsărit). Tot sfântul Apostol Pavel ne spune cum arată omul cel nou.
    Un răstignit.
    Cine îşi răstigneşte patimile astăzăzi?

    Se va spune că atac clerul ori poate chiar mai mult.

    Dragii mei, cum arătau cei care au venit la primul sinod a toată lumea?
    Ca de pe front. Plini de răni, de urmele proaspetelor chinuri ale răstignirii pentru Hristos şi în Hristos. Se va spune că purtau efectele, prigoanelor parcurse. Da, aşa este. Mulţi au fost răstigniţi de alţii. Dar sfântul Pavel vorbeşte de un om, ce singur şi-a răstignit patimile şi poftele…!
    Dacă se va ţine un nou sinod a toată lumea, cum vor arăta luptătorii… (de pe fontul credinţei.?).
    Sfinţii părinţi s-au rastignit. Ascetic. Au arătat ce înseamnă aceasta şi cum se face. La acele sinoade nu s-a venit cu pretenţii înalte, ci cu smerenie adâncă. Nu încărcaţi de glorie, (nici măcar arătând şi numărând numărul rănilor şi evaluând adâncimea suferinţei, ci ascunzându-le). Nu au facut vre-un bilanţ al realizărilor. Ci al primejdiilor. Au facut planul de luptă, au deschis o cale limpede a neâinşelării, a deosebirii duhurilor ( eretice, schismatice, laicizatoare, politizatoare etc).
    Ce răstignim noi astăzi?
    Răstignim ceva oare?
    Da rastignim cu siguranţă. Dar nu omul cel vechi cu duhul lui cel vechi, ci… duhul cel mai autentic ortodox. Nu mai iubim asceza, ci instruirea.
    Apusul a filozofat. Răsăritul s’a răstignit ascetic.
    Când a încetat prigoana trupului s-a declanşat prigoana duhului. Să luăm aminte! Sinoadele s-au luptat nu cu răstignitorii trupului ci cu ai duhului, ce ereziile, cu credinţele filozofice, virtuale, cu creştinii ne-autorăstigniţi prin asceză, ne-autorizaţi de practica ascezei trupului lor, ci de autoritatea poziţiei în cler, de autoritatea instruirii, de orice altă autoritate înafară de răstignirea de sine. Ne apusenizăm rapid. Asceza este scoasă din ortodoxie, (de mult, puţin, câte puţin) şi din mânăstiri. Asceza nu mai este şcoală. Nu mai este ideal. Nu mai este academie…, ci instruirea, mentalul, academia viruală a minţii, filozofarea “ortodoxă”, nu trăirea ascetică, ortodoxă. Virtualul minţii, nu realitate crucii ascezei trăitoare.
    Nu exista trăire în Hristos fără asceză, fară abstinenţă, fară renunţare adâncă, totală la lumesc.
    Dacă nu ai autoritate actelor de studii însă…, eşti un nimeni. Dacă nu construieşti şi nu scrii, nu poleieşti… nu eşti nimic. Nu se mai face bilanţul, marilor pericole ce distrug credinţa, ci bilanţul succeselor, realizărilor, planurilor umanitariste, culturaliste, planurile unui viitor social, cultural, umanitar(“ortodox”). Da şi pe acelea trebie să le facem (în duhul sfinţilor părinţi, în taină, fără bilanţ şi publicitate), dar lupta adevărată nu este aceasta, ci păstrarea unităţii duhului. Adversarii nu sunt, sărăcia, crizele umanitare, sociale etc, ci răstignitorii duhului, ereziarhii, virtualiştii, înşelaţii, relativiştii, ideologii, etc.
    O turmă şi un păstor (în unitatea duhului) nu opusul, nu non sensul unităţii în diversitate (care-i curată nebunie, babilonul… “deşteptăciunii”). Ortodoxul dacă nu este ascet, nu se îndreaptă spre Răsărit ( -ul ce de sus) răstignit El însuşi de bună-voie, ci spre vrăjle obscurului din apus. ( Unde asfinţitul aduce beţia amestecării luminii cu întunericul, a clarului cu obscurul, a realului cu irealul).
    Nu prea mai avem duhovnici asceţi, calăuzitori pe calea rastignitoare a devăratei ortodxii. Avem în schimb….
    Iertare pentru cutezanţa celor spuse.

  6. In lumina celor afirmate de Parintele Gh. Metallinos cum poate fi privita cartea lui Andrei Plesu “Parabolele lui Iisus- Adevarul ca poveste”?

  7. @AnaR:

    Nu am citit cartea, am vazut doar un fragment cu talcuirile sale la parabola Fiului Risipitor. O talcuire in care a ratat cateva intelesuri fundamentale ale pildei, legate mai ales de pocainta fiului. In orice caz, cunoscand si ereziile sau aberatiile sale teologice din alte lucrari (altminteri frumoase stilistic sau literar, nu zicem nu) si stiind duhul elitist, conceptiile alunecoase, sincretiste ale autorului, plus raporturile sale sublime dar inexistente cu viata Bisericii, nu avem cum sa-i acordam incredere sau sa-l recomandam…

  8. In regula admin!
    Aveam nevoie de o confruntare cu propriilor ganduri.Si s-a dovedit a fi o confirmare.
    Pacat ca Andrei Plesu isi permite sa transforme invatatura adanca si mantuitoare a Evangheliei in exercitiu literar. Exista riscul ca amagiti de talentul sau de a inchega fraze si propozitii multi oameni sa inteleaga aiurea mesajul Evangheliei.
    M-am uitat pe Libraie.net .Stocul era epuizat ieri!

  9. @AnaR:

    Spiritul gregar si snobismul sunt la mare cinste la noi, din pacate, in mare parte si printre clerici si intelectuali ai Bisericii, mult prea obsedati de complexe de inferioritate elitare.

  10. http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei

    Se poate ca această carte să fie un pas intermediar tocmai pentru snobii elitişti, pentru cei ce caută o dimensiune morală a existenţei lor, fără a fi neapărat religioşi, şi care ar veni astfel cu o treaptă mai aproape de ortodoxie. Mi se pare un demers inspirat a domnului Pleşu (decât să scrie alte prostii) pentru că se adresează unui public pe care Biserica l-a cam pierdut şi pentru care nu prea are instrumente directe de apropiere. Măcar introduce superficial în profunzimea înţelesurilor pildelor, dă de gândit. Unul singur dacă se trezeşte.. Iertaţi-mă. Doamne, ajută!

  11. @utzu:

    Cu o floare nu se face primavara, totusi, mai ales cand e cam batraioara si ofilita deja. 🙂 Si asta nu ar fi tot, cel mai rau e ca se adevereste tot mai mult ca floarea e de plastic.

  12. “Tot Sf. Ioan Scărarul ne spune că nici unul dintre credincioşii, cari cu adevărat se pocăiesc, nu alunecă în păcatul clevetirii. Căci cel care îşi vede păcatele sale, nu are vreme, nici curaj să le iscodească pe cele străine.
    Pe când cel meşter la zugrăvirea neputinţelor străine niciodată nu ajunge la cunoştinţa de sine.”
    http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_022_marturii_clevetire/

    Aceasta apropo de cei care cred ca suntem vrednici sa ne impartasim pentru ca suntem in stare de pocainta.

    PS Mesajul de mai inainte a fost o greseala 🙁

  13. Eu cred ca discursul tinut la Iasi pe tema parabolelor a fost mai convingator decat prezentarea de la Doxologia. Acolo n-a facut referinte extra confesionale si chiar a articulat o perspectiva inaltatoare. Pentru un mediu mai putin bisericos, dar atent la detalii stilistice si filozofice consider ca este folositoare si provocatoare expunerea lui Andrei Plesu. Despre carte nu ma pronunt si nici nu voi avea cum.

  14. Imi pare rau ca insist dar ma voi opri DOAR la titlu.
    Adevarul nu poate fi privit ca o poveste , este Persoana Iisus Hristos.Iar cuvintele Evangheliei sunt cuvintele Adevarului. Si daca nu esti in Adevar , ce talcuiesti??? Nu am citit cartea si nu am timp sa o citesc , dar titlul este revoltator.
    De asemenea m-a revoltat felul in care a pus la zid si Biserica si intelectualitatea laica , cu ocazia prezentarii cartii.
    Iata o mostra:

    “De asemenea, Andrei Pleşu a spus că are un mesaj şi pentru Biserica ortodoxă: “Biserica noastră are, într-o anumită zonă a ei, o înclinaţie aş spune folclorică spre invalidarea studiului, a intelectului, a cercetării. S-ar zice că lucrurile acestea pun în pericol trăirea. Nu strică un pic de studiu. Biblioteca nu e chiar iadul şi inteligenţa nu e neapărat un păcat. Biserica, dacă nu întreprinde un efort în a se integra şi în dezbaterea academică, riscă să rămână izolată.”
    La finalul discursului său, Andrei Pleşu a opus actualităţii cotidiene, pe care o consideră “proastă”, o alta substanţială: “Am vrut să mă smulg eu însumi şi să-l provoc şi pe cititor să se smulgă din ceea ce aş numi actualitatea proastă în care trăim. Actualitatea proastă e o actualitate care se termină mâine, fiindcă mâine vine altă actualitate. Noi suntem intoxicaţi, trăim într-o ţară intoxicată. Trăim într-o ţară în care credem că actualitatea înseamnă schimburi de replici, brânciuri şi lupte electorale. Există o altă actualitate, actualitatea întrebărilor atemporale. Întrebări de tipul ce sens are viaţa?, ce înseamnă suferinţa?, ce înseamnă răul?, ce înseamnă iubirea? Acestea sunt întrebări care sunt valabile şi mâine, care au fost valabile şi acum o mie de ani şi vor fi valabile şi peste o mie de ani, dacă nu câştigă în toată lumea alegerile cine nu trebuie. Am vrut să spun cu această carte că actualitatea e în altă parte. Că nu există nici Crin Antonescu, nici Traian Băsescu, nici

    Daca ar fi fost in Biserica , Andrei Plesu ar fi auzit de Sf. Ioan Gura e Aur, Sf, Grigorie Teologul, Sf,. Grigore Palama …etc si ar fi aflat ca aceste intrebari au raspunsul deja! Si exista biblioteci in care poate gasi aceste carti!

    In ceea ce priveste ” actualitatea proasta”, tot Biserica ofera solutia, si anume dincolo de realitaea proasta este Adevarul , dar nu ca poveste!

    Si eu va rog sa ma iertati!

  15. Inainte sa-l condamnam pe unul ca dl. Plesu, fie ca se gaseste in afara sau in interiorul Bisericii, nu stim, ar fi bine sa ne aplecam asupra noastra un pic.

    Ma tem ca multi din cei ce – teoretic – se afla inlauntrul Bisericii, fie clerici, fie mireni, sunt extrem de superficiali si nepregatiti in ceea ce priveste studiul, intelectul si cercetarea la care face Andrei Plesu referire. Si asta, oricat ne-am ascunde dupa deget, se cam vede de la o posta.
    Trairea trebuie sa fie echilibrata de cunoastere si discernamant; neglijenta si ignoranta is pacatoase tare, si nu fac decat sa ne lipseasca de o mai buna cunoastere de sine.
    Daca trairea nu se petrece in lumina Adevarului, atunci unde ne regasim daca nu chiar in intunerecul ignorantei si al superficialitatii?
    Si asta ne arata ca stand chiar mai rau decat unul ca Andrei Plesu pentru ca ajungem sa credem ca suntem in Biserica iar noi suntem total pe langa. In timp ce altii, cu dansul stilistic intru placerea mintii, cu inclinatia catre filosofii, mai desarte au ba, cu tarele lor cu tot, afara sau inlauntru…macar sunt ceva mai realisti si oarecum nelinistiti in cautarea lor.

    Chiar si pagan de-ar fi, daca vine si ma face superficial, ce fac? Accept ocara si ma cercetez pe mine insumi sau i-o intorc in freza cu o directa de dreapta, in timp ce ii strig: “cine esti tu sa ma mustri pe mine, paganule?!”

  16. @Alin-7:

    fie ca se gaseste in afara sau in interiorul Bisericii, nu stim

    Ce ti-e si cu spiritul acesta dilematic, “nici asa, nici altminteri”… 🙂

  17. AnaR:

    Totusi sensul in care a folosit termenul “poveste” este urmatorul:

    “Daca vrei sa pricepi ceva din lumea din jurul tau, trebuie sa lucrezi cu ansamblul fiintei tale, cu tot agregatul alcatuirii tale. Un silogism, un argument, o constructie, o demonstratie logica se adreseaza mintii, pe cind o poveste se adreseaza intregii fiinte: se adreseaza imaginatiei noastre, emotivitatii noastre, si chiar experientei noastre fizice. O poveste e un rezumat de cunoastere in care toate registrele fiintei individuale sint prezente.” — Andrei Plesu / vezi book trailer -ul la Parabolele lui Iisus

    Important nu este ca a folosit termenul, ci daca priveste parabolele evanghelice drept o poveste din mai multe sau Povestea. In acest sens, nu ar fi stricat, de pilda, o digresiune asupra termenului de “basm” (elinesc) folosit peiorativ de Apostolul Pavel pentru a desemna mitologiile antice contemporane lor.

  18. Alin-7,
    Nimeni nu l-a condamnat – bine ca n-ati spus ca l-am executat 🙂 – pe dl Plesu. Dar trebuie sa recunoasteti ca nici maria sa nu-si vede lungul nasului cand isi da cu parerea despre Biserica. El nu s-a referit la unul sau mai multi dintre prostii care merg la biserica, ci la Biserica. Asa ca, daca ma facea pe mine superficial, purcedeam la cunoasterea de sine si poate imi faceam si abonament la biblioteca…
    Si, da, cine nu e eretic si e botezat este in Biserica. Dumnezeu stie in ce fel este, dar este.

  19. @cititor:

    De fapt, se refera mai degraba la Biserica ca institutie si, in extenso, la reprezentantii ei; iar asta nu e neaparat numai vina lui (si a celor ca el) – perceptia si tendinta de a o privi ca institutie este hranita chiar din interior, de multi dintre cei care se afla in Biserica dar care, fie ca isi dau seama, fie ca nu, o privesc la fel ca si Andrei Plesu, drept o institutie.

    Astfel incat, daca e sa punem lucrurile intr-o perspectiva intrucatva realista: se referea si la mine, si la domnia voastra. Prin urmare, puteti purcede la oleaca de cunoastere de sine, nu neaparat batand drumul altei institutii pe care o asociati, bag sama, cunoasterii (de sine). 😉

  20. Alin -7,
    Incontestabil, dl Plesu se pricepe la cuvinte (ca sa nu zic vorbe) dar face afirmatii care frizeaza blasfemia. Nici daca ar fi lipsit cu desavarsire duhovnicii din Biserica nu as fi acceptat un sfat de la dl Plesu.
    Nu mica mi-a fost mirarea sa citesc pe un alt blog ortodox un comentariu in care ni se recomanda sa ne abtinem cand este vorba de domnia sa, noi nefiind vrednici sa-i dezlegam sireturile de la ghete.

    Cat despre afirmatia dvs: “Daca trairea nu se petrece in lumina Adevarului, atunci unde ne regasim daca nu chiar in intunerecul ignorantei si al superficialitatii?”
    Oare??? Poti fi simplu fara sa fii ignorat si superficial.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare