IN PRAGUL POSTULUI MARE. IERTAREA – PREGUSTAREA VESNICIEI. Amintindu-ne de izgonirea din rai, de fragilitatea vietii, de vremea pocaintei si marturisirii…

17-03-2013 16 minute Sublinieri

izgonirea rai

  • Doxologia:

Ioan Lucian-Dumitru: De ce Duminica izgonirii lui Adam din Rai?

Omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu El. Însă păcatul său l-a lipsit de această viaţă fericită şi existenţa sa pe pământ este un exil. Hristos deschide uşa Raiului oricui îl urmează, iar Biserica, descoperindu-ne frumu­seţea împărăţiei, face din viaţa noastră o călătorie spre patria cerească.

Tema izgonirii lui Adam din Rai, legată de Duminica Lăsatului sec de brânză, reprezintă o transpunere a expulzării penitenţilor în afara bisericii care, odinioară, avea loc atunci. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii, icoană a Raiului, şi să-şi plângă păcatele, pentru a fi reintroduşi în ea, împreună cu catehumenii, la sfârşitul Postului Mare. De aceea, imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam plân­gând înaintea porţilor Raiului: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am de­părtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumne­zeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut” (Slava de la „Doamne strigat-am”). Dramatismul trăit de credincioşi în această duminică, dramatism insuflat de însuşi dramatismul lui Adam este „asemănător” cu dramatismul trăit începând cu Sâmbăta lui Lazăr până în Sâmbăta Mare, când urmărim zi de zi Patima lui Hristos pentru readucerea lui Adam în Raiul pierdut.

Postul Mare – călătorie spre patria cerească

Această denumire sintetizează, de fapt, întreaga pregătire pentru Postul Mare. Noi ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu El. Păcatul său l-a lipsit de această viaţă fericită şi existenţa sa pe pământ este, totuşi, un exil. Hristos deschide uşa Raiului oricui îl urmează, iar Biserica, descoperindu-ne frumu­seţea împărăţiei, face din viaţa noastră o călătorie spre patria cerească. Astfel, la începutul Postului Mare noi ne asemănăm cu Adam: „Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui, plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie, ce am pătimit eu ticălo­sul! O poruncă am călcat a Stăpânului meu, şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, care ai fost sădit pentru mine şi prin Eva ai fost încuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale. La acestea Mântuitorul îi răspunde: Zidirea Mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu-lvoi goni afară” (Slava de la stihoavnă).

Izgonirea lui Adam din Rai, care încheie Săptămâna brânzei, este aşezată la începutul Postului Mare pentru a arăta urmările nefericite ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile. Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul ni l-a deschis din nou prin jertfa Sa de pe cruce.

Cele două extremităţi ale Postului Mare reprezintă, aşa cum aminteşte Nichifor Calist, cei doi poli cruciali ai istoriei mântuirii: căderea şi mântuirea: „Postul Mare, care urmează după această duminică, va fi mai mult chiar şi decât o simplă restabilire a Raiului, fiindcă, încorporându‑se în <al Doilea Adam> la Paşte, creştinul va anticipa duhovniceşte învierea de obşte, trecând astfel virtual de la timp la veşnicie”.

Ritualul iertării

În Biserica slavă, această Duminică poartă numele de „Duminica Iertării”. După Vecernie, are loc un ritual de iertare în timpul căruia fiecare creștin își cere iertare de la ceilalți prezenți, iar corul cântă irmoasele canonului Paştelui. Originea acestui rit al iertării se găseşte în Palestina, unde, după mărturiile Sfântului duminica iertariiSofronie al Ierusalimului, „în Duminica ce s-a obişnuit să se nu­mească întâia din săptămânile Postului Mare, se săvârşea Sfânta Liturghie, ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul. După aceasta se strângeau toţi în biserică şi, făcându-se îndelungată rugăciune şi multe metanii, călugării se îmbrăţişau cu sărutare unii pe alţii, sărutau şi pe stareţ, făcându-i metanie, şi se rugau să le dea binecuvântarea, care să le fie de ajutor şi de sfătuire în nevoinţele ce le stăteau înainte. După ce se săvârşeau acestea, se deschi­deau porţile mănăstirii şi ieşeau toţi din mănăstire cântând cu voce dulce: „Dom­nul este luminarea mea şi Mântuitorul meu de cine mă voi teme? Domnul este Izbăvitorul vieţii mele, de cine mă voi înfrico­şa?” şi celelalte stihuri ale psalmului”.

Acest obicei a lăsat numeroase urme în Triod. De aceea, cele două extremităţi ale Postului Mare, Duminica brânzei şi Duminica Floriilor, cuprind aluzii imnografice şi ritualuri extrem de limpezi la acest obicei.

Obiceiul slav, al iertării reciproce, poate fi privit şi ca o solemnizare a iertării prescrise în mănăstiri, în fiecare zi după Miezonoptică şi Pavecerniţă, dar faptul că fiecare se împacă aici în mod individual, cu preotul şi unul cu celălalt, îi dă un caracter de profundă autenticitate, evidenţiind dispoziţia fiecăruia dintre credincioşi spre o adevărată pocăinţă şi o schim­bare decisivă a conduitei în relaţiile cu aproapele său.

O împăcare pentru veșnicie

Sărutarea de la Vecernia Duminicii Lăsatului sec de brânză reprezintă o anticipare a împăcării universale a oamenilor, în Hristos Cel Înviat, ce va fi simbolizată de un alt rit al sărutării săvârşit la încheierea Utreniei Paştelui, în timpul căruia se cântă: „Ziua învierii, să ne luminămcu prăznuirea, şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi. Să ier­tăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

Prin primatul iubirii, afirmat în acest rit de iertare reciprocă, Triodul apare ca un ciclu, ale cărui două extremităţi se întâlnesc. Începutul corespunde cu sfârşitul, darnu îndată, căci efortul depus în timpul Postului Mare, ce se deschide într-o atmosferă pascală şi de participare mistică la Patima lui Hristos, vor da celui de-al doilea rit al iertării profunzime duhovnicească şi hristologică, pe care cel dintâi nu o are.

Înviind astfel „înainte de înviere”, creștinul va putea scăpa de asprimea judecăţii pe care o comemorează Duminica Lăsatului de carne, pentru a fi iniţiat în mila şi comuniunea cu Dumnezeu în timpul celor cincizeci de zile de după înviere, icoana veacului viitor.

Arhim. Mihail Daniliuc: Postul Mare, vremea pocăinței și calea virtuților

Prin post credinciosul nu doreşte reglarea greutăţii corporale, nici însuşirea unei deprinderi mondene, ci înnoirea sa duhovnicească, dezrobirea din temnița cea înfricoșătoare a pornirilor şi gândurilor întunecoase.

De luni vom porni război, unul nevăzut, în care combatanții vom fi noi, iar inamicii, patimile, păcatele de tot felul, gândurile, tentațiile pătimașe, orgoliul și egoismul ce ne stăpânesc. Frontul se va numi post, iar triumful sperăm să ne aparțină, întruchipat în învierea noastră duhovnicească. Așadar, vom intra în Postul Mare. Ca în fiecare an, Sfânta Biserică ne-a pregătit pentru a conștientiza că nu putem declanșa ofensiva împotriva scăderilor ființei noastre în orice mod. După cum ostașii sunt instruiți înainte de a fi trimiși în teatrul de luptă, așa și noi, în cele trei săptămâni de când a început Triodul, ne-am luminat duhovnicește, în vederea întrarmării cu virtuți capitale ce ne vor servi ca arme imbatabile în confruntarea ce ne stă în faţă. În Duminica Vameșului și fariseului am primit ca platoșă nebiruită rugăciunea stăruitoare, smerită. Ca vameșul să ne recunoaștem micimea, strigând către Cerescul Părinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Rugăciunea nu trebuie s-o transformăm într-o etalare obsesivă a virtuților ori a faptelor noastre bune, chiar de ar fi multe, căci niciodată nu am putea spune că ne-am rugat suficient, ne-am căit destul, ne-am plâns greşelile din cale-afară. Duminica Fiului risipitor ne pune la îndemână o a doua armă duhovnicească prin care să secerăm din rădăcină neghinele din sufletul nostru. Emoționanta poveste a fiului nechibzuit ne-a înţelepţit asupra unicei modalități de însănătoșire din boala pricinuită de păcat: pocăința. Ortodoxia nu cunoaște o altă posibilitate de vindecare a rănilor săpate adânc în noi în timpul rătăcirilor metanie_refpe înghimpoasele cărări ale păcatului. Doar prin pocăință, prin mărturisirea sinceră la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei ni se deschide drumul spre leacul ce oferă nemurire, Sfânta Împărtășanie. Duminica trecută, numită a Înfricoșatei Judecăți, ne-a arătat Hristos încă o stratagemă ca să izbândim în bătălia către care purcedem. Milostenia constituie calea lesnicioasă de a deveni, după cum afirma dumnezeiescul părinte Hrisostom, asemenea cu Apostolii. Am reținut că a face bine, pentru creștinul adevărat, nu este o chestiune de bonton, ci aduce nădejdea răsplătirii din partea Mântuitorului, la a doua Sa venire. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne lămurește în acest sens: „rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Așteptarea răsplății întărește sufletul spre fapta bună”. În duminica de dinaintea debutului Sfântului și Marelui Post, a izgonirii lui Adam din rai, numită „a iertării”, Domnul ne reamintește câteva sfaturi de căpătâi: să devenim milostivi, să ne rugăm, iar gândul la bucuria răsplătirii să ne dea curaj și putere. Să reținem din evanghelia zilei încă un lucru: să iertăm tot ce avem împotriva fratelui, căci, de nu vom ierta, nici noi nu vom putea nădăjdui la iertarea Părintelui Ceresc (Matei 6, 14-15).

Odată cu trecerea acestei zile, se sfârșește perioada de „instrucție” duhovnicească. Întrarmați și întăriți sufleteşte, cu ochii aţintiţi către biruinţa finală, de mâine vom porni război împotriva păcatelor, a tot ce ne desparte de iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu.

Deși societatea contemporană, tributară mentalităţii consumiste, se căzneşte să transforme orice perioadă liturgică din an, atât de importantă în evoluţia noastră spirituală, într-un „produs”, să nu uităm esențialul: noi nu postim ca să ne detoxifiem. Postul ortodox nu trebuie gândit ca o ecologie corporală sau body-ecology. Că postirea are și astfel de urmări este o dovadă că tradiția ortodoxă statornicită de Sfinții Părinți ne conduce către o vieţuire echilibrată aici, învățându-ne să ne pregătim pentru Veșnicie. Noi urmărim prin post neutralizarea patimilor: a egoismului, invidiei, răutății, calomniei ori a altor răutăți ce ne cătrănesc ființa, aruncând-o într-o tenebroasă existență. Credinciosul nu doreşte, prin ajunare, reglarea greutăţii corporale, nici însuşirea unei deprinderi mondene, ci înnoirea sa duhovnicească, dezrobirea din temnița cea înfricoșătoare a pornirilor şi gândurilor întunecoase. Postul diferă de o simplă dietă, devenind un act de cult căci împuținăm hrana biologică și o sporim pe cea duhovnicească. El ne împrospătează trăirea, simţirea, ne sfinţeşte existenţa, ne sporeşte luciditatea în gestionarea relaţiei cu Dumnezeu, cu semenii ori cu mediul înconjurător ca spaţiu dat nouă în stăpânire de Domnul, ca să-l transformăm într-un laborator duhovnicesc, lucrând cu meticulozitate, respect şi năzuință la mântuirea noastră.

Debutul postului ne propune, aşadar, apelul Bisericii la nevoinţă și mai multă rugăciune pentru îndreptare, spre reabilitarea fiinţei umane căzute în păcat şi redobândirea „frumuseţii celei dintâi”. Parcurgând cele şapte săptămâni ce vor urma, nu facem decât să ne înscriem la cursurile unei şcoli duhovniceşti, învăţând să iertăm, să fim milostivi dar și ce înseamnă pocăinţa și smerenia. Pe lângă aspectul alimentar, postul deplin ne îndeamnă la luptă duhovnicească, la mai multă rugăciune, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, la pelerinaje religioase, la cercetarea mai deasă a duhovnicilor și părinților îmbunătățiți spre tămăduirea de tot ce ne subjugă și ne robeşte inima, îndepărtându-ne de Dumnezeu și de scopul ultim al viețuirii noastre pământene, mântuirea. Gândind la toate acestea, să postim cu bucurie duhovnicească, nu cu întristare, căci postul nu ne slăbeşte, nici nu ne îmbolnăveşte, ci, dimpotrivă, ne însănătoşeşte, ne întremează, apropiindu-ne de Hristos, Mântuitorul nostru și de slăvită Învierea Lui.

pr. Ioan Valentin Istrati: Lacrimile care rescriu istoria lumii

Corurile de îngeri sună a mustrare, vocea părintească e indigestă, pomii raiului, primiţi în dar, trebuie tăiaţi şi puşi pe focul patimilor care-i ard măruntaiele, ca proorocie a iadului interior. Perioada Triodului este perioada pocăinţei prin excelenţă, răstimpul de valorizare a sufletului, răgaz de gândire profundă asupra căderilor în păcat, vreme de plângere şi de rugăciune.

În această perioadă, se află Postul Mare al Pătimirilor Domnului, care începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din rai. După ce am văzut valoarea smereniei în rugăciune ca început al Împărăţiei lui Dumnezeu în suflet (prin vameş), după ce am învăţat taina pocăinţei de la fiul cel risipitor, Biserica ne-a arătat că singura cheie care deschide uşa raiului este milostenia, care inversează raţiunile istoriei şi restaurează umanitatea în condiţia de fiică a lui Dumnezeu.

Acum însă, Biserica aminteşte despre izgonirea lui Adam din rai. Un moment de răscruce ontologică în istoria umanităţii, în care omul pierde cu voia harul lui Dumnezeu prin nepocăinţă, pleacă din starea de lumină interioară şi de ascultare, se afundă în noroiul patimilor terestre, refuză mâna lui Dumnezeu. Este de fapt mai bine zis o plecare din rai, o inadecvare la veşnicie, decât o izgonire, portretizată astfel din raţiuni pedagogice. Omul nu mai putea rămâne în starea de rai, care-i rănea viclenia şi răutatea, simţea privirea iubitoare a Părintelui ca pe un bici, darurile Stăpânului le vedea ca pe nişte pedepse, mâna lui Dumnezeu de iertare o privea ca pe una pedepsitoare.

Omul căzut nu mai simte harul lui Dumnezeu, îşi extirpează din inimă rădăcinile bucuriei, afundă prin lene izvoarele de iubire, îşi înceţoşează ochii de răutate. Pentru el, ascultarea liberă înseamnă robie inacceptabilă, demnitatea de fiu e echivalentă cu un chin, moştenirea Părintelui nu mai e bună decât de cheltuit repede în ţara porcilor, raiul îl agasează prin perfecţiunea lui care-l jigneşte. Corurile de îngeri sună a mustrare, vocea părintească e indigestă, pomii raiului, primiţi în dar, trebuie tăiaţi şi puşi pe focul patimilor care-i ard măruntaiele, ca proorocie a iadului interior.

Sunt oameni pentru care o îmbrăţişare este echivalentă cu o sufocare, care nu mai pot suporta ordinea enervantă a iubirii, pentru care starea de ascultare din rai este doar o etapă plictisitoare în drumul lor de diabolizare a firii şi de pierdere a luminii. Un astfel de om era Adam, preocupat de raţiuni de stăpânire, de ajungere ca Dumnezeu, deşi nu creease nimic în viaţa lui, obsedat de proprietatea asupra lumii şi nu de transfigurarea ei. Patima de consumare necontenită a materiei pusese stăpânire pe el. Prin intermediul plăcerii (pomul cunoştinţei era bun, frumos la vedere şi vrednic de dorit), la sfatul femeii credule şi aplecată spre pământ, Adam refuză binecuvântarea cerului, se dezmoşteneşte de rai, caută separaţia de Dumnezeu şi de iubirea Lui.

postul-o-veche-porunca-randuita-chiar-din-rai-8162849Postul Mare începe cu plecarea lui Adam în ţara spinilor şi a lacrimilor. E o călătorie a suferinţei interioare în care ispitele de la cel viclean se dublează ca număr şi intensitate. Urmează o aventură a morţii, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoşate şi creatoare de monştri, răutatea Sodomei şi poptopul devastator aşteaptă în hăţişurile istoriei căzute. Omul Bisericii este chemat să inverseze hotarele istoriei, să rescrie Scriptura pe tablele de carne ale inimii sale.

Să facă milostenie pentru a dărâma din el Babilonul materiei, să refuze tentaţia cărnii pentru a distruge pe uriaşii cei necucernici din minte, să stingă în sine văpaia sodomită prin postire a trupului şi prin lacrimi, să întoarcă mânia lui Dumnezeu, adică suferinţa Celui veşnic de a iubi o veşnicie şi de a fi refuzat până la sfârşit.

La finalul acestei călătorii a istoriei rescrise, se află cea mai cumplită crimă a istoriei: oamenii L-au omorât pe Dumnezeu întrupat. Acolo nimeni nu mai poate fi neutru: fie eşti la picioarele Crucii plângând, stropit de Sângele mântuitor, fie de partea celor care râd şi batjocoresc durerile care au spălat de păcate întregul univers. Gândirea Împăratului veacurilor nu este însă dată de sminteală: cei ce L-au ucis pe Fiul Lui nu-L vor mai vedea niciodată înviat, plecând pentru veşnicie în întunericul cel mai dinafară. Iar cei ce au plâns la piciorul Crucii, spălându-şi privirea cu Sângele Mielului, îl vor vedea în lumina miraculoasă a Învierii, şi-l vor îmbrăţişa atât de strâns, încât nu-I vor mai da drumul niciodată.

(trad. Lucian Filip) Viețile noastre sunt fragile și prețioase

Noi avem un Dumnezeu căruia îi pasă de suferința noastră, unul Care s-a întrupat și a suferit în orice chip imaginabil pentru noi. Noi avem un Dumnezeu care știe prin ce trecem în fiecare zi și prin urmare nu suntem niciodată singuri!

Acum câțiva ani, am auzit la radio un cântec care spunea: „suntem cu toții la un pas de a cădea în genunchi”. Când am auzit aceste cuvinte mi-am dat seama cât de fragilă este lumea noastră și cât de fragile sunt viețile noastre. Este ușor de trecut prin viață, zi după zi, ignorând faptul că în orice moment lucrurile s-ar putea schimba în mod drastic. Poate sunt un pic mai conștient de asta, ținând cont de faptul că sunt preot, datorită situațiilor cu care mă confrunt în slujirea de zi cu zi a oamenilor. De obicei oamenii nu vin la preot să spună cât de bine merg lucrurile; de cele mai multe ori vin să-și împărtășească necazurile, tristețile și durerea, și eu înțeleg acest lucru și accept ca fiind parte a vocației. La fel este și în cazul doctorilor. Oamenii nu își fac programare la medici pentru a le spune acestora cât de sănătoși se simt.

Realizez, de asemenea că majoritatea oamenilor nu meditează la potențialele tragedii care li s-ar putea întâmpla, și nici nu se gândesc la propria moarte. În mod normal nu pledez pentru acest lucru, deși Părinții Bisericii văd un mare beneficiu în aducerea aminte de moarte.

Ceea ce susțin este faptul că ar trebui să recunoaștem cu toții fragilitatea vieții, și că suntem la un pas distanță de necesitatea de a face față unor vești neplăcute. Voi merge cu un pas mai departe spunând că ar trebui nu doar să recunoaștem acest fapt, ci ar trebui de asemenea să permitem acestei realități să ne adâncească aprecierea pe care o avem față de viață ca un întreg, să ne propulseze spre căutarea unor relații mai profunde și mai pline de însemnătate cu Dumnezeu și cu oamenii.

Am observat că oamenii care au îndurat tragedii și „sperieturi” de-a lungul vieții cu boli amenințătoare și alte situații limită au în general o sensibilitate mai mare și o apreciere mai profundă pentru viața lor și viețile celorlalți. Aceste persoane par să fie mai cu picioarele pe pământ și nu le este frică să vorbească despre subiecte care sunt de obicei considerate „tabu”. Aceste persoane au trecut printr-un război, au îndurat focul unor anumite situații și au ajuns la o înțelegere mai rafinată, mai „acordată”, precum corzile unei vioare, asupra vieții.

Știm din Sfânta Scriptură că lumea în care trăim este trecătoare și că vom avea de îndurat multe suferințe și restriște pe parcursul vieții.

Dacă acesta ar fi fost finalul mesajului, am fi fost cu toții într-o poziție unde am fi fost în pragul disperării, dar acesta nu este finalul mesajului. Domnul nostru a spus că El a biruit această lume. El ne reamintește că suferința lumii acesteia nu se poate compara cu slava care se va descoperi în noi. Noi avem un Dumnezeu căruia îi pasă de suferința noastră, unul Care s-a întrupat și a suferit în orice chip imaginabil pentru noi. Noi avem un Dumnezeu care știe prin ce trecem în fiecare zi și prin urmare nu suntem niciodată singuri! Mai mult, El a mers înaintea noastră să ne pregătească un loc pentru noi în Împărăția Sa, un loc unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, iar ceea ce este nevoie să facem este un pas spre El ca El să facă doi spre noi.

Lumea în care trăim este fragilă, într-adevăr, și vedem aceasta în fiecare zi cu focurile, cutremurele, uraganele, inundațiile, foametea și alte feluri de calamități. Viețile noastre sunt la fel de fragile și vedem asta prin tot felul de boli, foamete și în cele din urmă prin moarte. Ar fi bine dacă nu am pierde din vedere acest lucru, pentru că sunt de părere că dacă ne gândim că în orice moment al vieții lucrurile s-ar putea schimba în mod dramatic, vom prețui și aprecia mai mult viața pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o și pe oamenii din jurul nostru.

Pe măsură ce ne apropiem de Postul Mare, o perioadă de adâncire în pocăință gândindu-ne la păcatele noastre, să nu uităm că timpul nostru aici, pe pământ este foarte scurt și că am face bine să profităm la maxim de fiecare moment. Când vom începe să ne liniștim gândurile și vom acorda mai multă atenție la detaliile din relațiile noastre cu cei din jur, vom începe să realizăm ce dar prețios este viața. (de Pr. Timothy Pavlatos)

pr. Constantin Sturzu: Spune-mi cum (te) spovedeşti ca să-ţi spun unde eşti!

Ruperea de modul egoist şi egocentric de a trăi şi lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată şi trăită în cadrul relaţiei cu duhovnicul, e singura care ne aduce adevărata cunoaşterea de sine, eliberându-ne de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi.

De luni începe Postul Mare, o perioadă în cuprinsul căreia ne preocupăm mai mult de viaţa duhovnicească. Chiar şi cei care nu ajung prea des la biserică în restul anului, resimt un imbold lăuntric în a se apropia, pe parcursul acestor săptămâni, mai mult de Dumnezeu, prin rugăciune, prin postire, prin milostenie, prin participare la sfintele slujbe… Spovedania ocupă un loc important în acest context, de aceea găsim, în catehismele noastre, recomandarea ca orice credincios să se mărturisească măcar în cele patru posturi mari de peste an. Din păcate, acest îndemn este înţeles de foarte mulţi ca indicând un maximum de spovedanii, patru, care se pot face într-un an, în loc de a-l înţelege ca pe un minim absolut necesar. Aşa am ajuns în trista situaţie în care unii (de fapt, cam cei mai mulţi) vin să se spovedească doar în Postul Mare şi sunt absolut convinşi că şi-au făcut “datoria” de creştin. Evident, vor să se şi împărtăşească, deşi se spovedesc în mare grabă, cele câteva minute în care îngenunchează sub epitrahil nefiind, cu siguranţă, suficiente spre a aborda toate păcatele pe care le săvârşeşte un om de-a lungul unui an de zile.

Într-un fel, vina pentru această nedorită stare de fapt aparţine păstorilor de suflete, căci rareori auzi prin biserici îndemnuri către credincioşi de a se spovedi nu doar în posturi, ci şi în afara postului. De aceea, consider că una dintre priorităţile pastoraţiei trebuie să fie şi aceea de a avea un program de spovedanie săptămânal, indiferent dacă este perioadă de post sau nu. Am introdus acest program, acum aproximativ trei ani, la parohia la care slujesc şi pot să vă spun că nu există, de atunci, săptămână în care să nu vină la scaunul de spovedanie minimum 70-80 de persoane (asta în afara posturilor, pentru că în posturi sunt cu mult mai mulţi). Experienţa aceasta m-a făcut să apreciez şi mai mult rolul pe care taina sfintei spovedaniei îl are în viaţa noastră duhovnicească. spovedanieLegătura aceasta constantă, săptămânală, a credinciosului cu taina pocăinţei, cum mai este numită, i-a ajutat pe unii să învingă anumite patimi, pe alţii să sesizeze probleme sufleteşti mai vechi, dar care îşi făceau încă simţită prezenţa în viaţa lor şi, mai ales, pe fiecare dintre ei, să întărească mai mult relaţia cu Dumnezeu, sporind duhovniceşte. Un alt efect, deloc de neglijat, al desei spovedanii, este că îţi poţi cunoaşte mai bine enoriaşii şi te apropii mai mult de aceştia, creându-se, cu adevărat, o legătura puternică, specifică unei familii duhovniceşti, precum cea dintr-o obşte monahală. Ca să nu mai vorbim că, cel mai mare câştig, pot spune, este acela că mulţi se apropie, astfel, mai mult de sfânta împărtăşanie, viaţa lor devenind, treptat, acea viaţă în Hristos Domnul pe care o căutăm cu toţii. Să nu pierdem nici o clipă din vedere cuvântul Mântuitorului care este şi îndemn, dar şi avertisment: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”(Ioan 6,53-56).

Sfânta împărtăşanie nu este un premiu acordat elevilor sârguincioşi, nici coroniţa ce încununează pe luptătorul întru cele ascetice. Este, în primul rând, leac de tămăduire trupească şi sufletească. De aceea, respectând anumite rigori duhovniceşti – atunci când se impune oprirea de la împărtăşire pentru păcate grele şi, mai ales, pentru lipsa pocăinţei şi a dorinţei de îndreptare –, uneori a spune unui om “schimbă-ţi viaţa şi apoi vino să te împărtăşeşti” poate echivala cu decizia unui medic care ar trimite pacientul acasă să se vindece, mai întâi, şi abia apoi să revină la cabinet pentru a i se prescrie un medicament pentru boala de care suferă! În această problemă este extrem de important discernământul duhovnicului, care trebuie să caute mereu încredinţare, şi în inima sa, pentru deciziile luate.

Ce canon se dă pentru un avort?

Când dă un canon, duhovnicul ţine cont şi de prevederile bisericeşti, dar are şi dreptul (chiar obligaţia) de a analiza dacă e cazul – şi în ce măsură – să se facă un pogorământ, adică să scurteze perioada prevăzută pentru oprirea de la sfânta împărtăşanie. E nevoie de foarte multă atenţie şi delicateţe, în astfel de situaţii. Dacă spui unei femei care a avortat că este oprită de la sfânta împărtăşanie vreme de 20 de ani, pe baza canonului 91 de la sinodul VI Ecumenic şi al canonului 56 al Sfântului Vasile cel Mare, te poţi aştepta să nu o mai vezi pe acea femeie în biserică în anii următori, eventual să cadă în deznădejde. Încât, într-un astfel de caz, socotesc că este mai bine a i spune că nu se poate împărtăşi, deocamdată, iar între cele care i se pot recomanda drept canon să fie şi acela de a veni la spovedanie mai des, măcar o dată pe lună. Astfel, avem şansa de a vedea, de a “monitoriza” pocăinţa acestei femei şi dorinţa ei de îndreptare, dezlegarea spre a se împărtăşi urmând a fi acordată la un moment pe care fiecare duhovnic îl poate socoti, după cum îi dă Duhul la scaunul de spovedanie.

Este esenţial ca duhovnicul să practice ceea ce propovăduieşte în biserică sau sfătuieşte la scaunul spovedanie. Aşa cum un copil este format nu de ceea ce îi spun părinţii, ci mai ales de ceea ce vede el la părinţii săi făcând, tot aşa duhovnicul trebuie să fie nu doar un “factor de decizie” în viaţa duhovnicească a credinciosului, ci mai ales un model care să inspire. De asemenea, e foarte important să se creeze o legătură de încredere între cel care se spovedeşte şi duhovnicul său. Toată lumea ştie că duhovnicul are datoria să păstreze secretul spovedaniei, chiar şi cu preţul de a-şi pierde viaţa. Şi aşa şi este. Dar şi ucenicul are această datorie, de a nu divulga cele primite de la duhovnic într-un astfel de moment. De ce? Pentru că diavolul nu are acces la convorbirea de la scaunul de spovedanie, nu ştie ce sfat a primit ucenicul (e un soi de “ecranare” acolo, Duhul Sfânt ţine aceste duhuri departe de dialogul nostru de taină). Dacă ucenicul spune altora ce sfaturi a primit, procedează precum un militar care divulgă un secret, o strategie, ce poate ajunge la duşmanii cu care se luptă, diavolul având, de data aceasta, acces la discuţia noastră purtată în afara tainei sfintei spovedanii. Şi va şti, pe cale de consecinţă, acest vrăjmaş neîmpăcat al omului, unde şi cum să ne ispitească mai mult pentru a cădea şi a nu putea împlini cele rânduite de duhovnic.

Am reluat, şi în această rubrică, gândurile de mai sus (împărtăşite, cu ceva vreme în urmă, unui redactor al cotidianului “Ziarul Lumina”), pentru că îmi doresc să reflectăm cât mai mult asupra acestei teme, esenţială pentru viaţa oricărui ucenic al lui Hristos. Fără a avea un duhovnic şi o relaţie constantă cu acesta, la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăţie. Între foarte multele beneficii, aş încheia prin a evidenţia importanţa pe care o are îndrumarea duhovnicească pentru cel care doreşte darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia I ne încredinţăm cu totul, punând înaintea Sa tot ce simţim sau ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu, decât pe noi înşine, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufleteşti sau gândurilor mele, atunci se va milostivi Domnul şi-mi va face darul acesta minunat al discernământului duhovnicesc. Duhovnicul este cel în faţa căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin mărturisirea noastră şi prin solicitarea de sfat, putând evita înşelarea. Căci uneori doar avem impresia că facem voia lui Dumnezeu (şi cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau asta)… De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice “încredinţare” a noastră, mărturisindu-o duhovnicului, având această convingere: “Nu mă încred în cele ale mele, ci ceea ce-mi va zice duhovnicul, aceea voi face (evident, afară de păcat sau erezie)”. Veţi vedea că, după o perioadă, să-i zicem, de “sevraj existenţial”, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viaţă. Ruperea de modul egoist şi egocentric de a trăi şi lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată şi trăită în cadrul relaţiei cu duhovnicul, e singura care ne aduce adevărata cunoaşterea de sine, eliberându-ne de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care spovedania nu trebuie făcută doar “din an în Paşti”.

toaca-domneasca-46322-l


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Postul Mare, Preot Ioan Valentin Istrati, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “IN PRAGUL POSTULUI MARE. IERTAREA – PREGUSTAREA VESNICIEI. Amintindu-ne de izgonirea din rai, de fragilitatea vietii, de vremea pocaintei si marturisirii…

  1. Pingback: Predica PS Sebastian la Duminica lasatului sec de branza: DESPRE POSTUL DEPLIN -
  2. Pingback: Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA IERTARII si INCEPUTUL POSTULUI MARE. Inarmarea cu armele luminii pentru a birui cu Hristos -
  3. Pingback: IN PRAGUL POSTULUI MARE: Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Parintele Petroniu Tanase despre POSTUL DUHOVNICESC si IERTAREA APROAPELUI -
  4. Pingback: Predica foarte folositoare a PARINTELUI SOFIAN, la intrarea in POSTUL MARE: “Frati crestini, nu va revoltati impotriva postului. Primele 3 zile e mai greu, dar apoi incepi sa simti efectul binefacator…” -
  5. Pingback: POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite -
  6. Pingback: DUMINICA IERTARII, DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI. Predici video si audio, cantari psaltice. DE CE SI IN CE FEL AR TREBUI SA TINEM POSTUL MARE? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: DRUMUL OMULUI INSPRE RAIUL PIERDUT. Rostul, puterea, masurile si… dusmanii Postului. PREDICI folositoare ale Parintelui IOANICHIE BALAN la INCEPUTUL POSTULUI MARE: “Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin şi bucuria Duhului Sfâ
  8. Pingback: “Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…”– PREDICI ale CUVIOSULUI IOAN KRESTIANKIN la INTRAREA IN POSTUL MARE trecand prin DUMINICA IERTARII: “Nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră… Nu va primi Domnul numero
  9. Pingback: PREDICI LA DUMINICA IERTĂRII și INTRAREA ÎN NOUL MOD DE VIAȚĂ AL POSTULUI MARE. “Fraţilor, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape”(AUDIO, VIDEO) | Cuvântul Orto
  10. Pingback: VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare