PREDICI LA DUMINICA IERTARII si INTRAREA IN NOUL MOD DE VIATA AL POSTULUI MARE. “Fratilor, acum mantuirea este mai aproape de noi, decat atunci cand am crezut. Noaptea e pe sfarsite; ziua este aproape”. DRUMUL DE INTOARCERE INAPOI IN INIMA TATALUI (video, audio)

18-02-2018 ~~Sublinieri~~

PREDICI la DUMINICA IERTARII (IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI) –

PS Sofian Brasoveanul (Munchen), Parintele Hrisostom Ciuciu (Putna), Parintele Hrisostom Radasanu (Iasi)

Transcriere parțială a predicii Părintelui Hrisostom de la Mănăstirea Putna (2016):

“Nu poți să te întorci decât pe ușa pe care ai ieșit. Am căzut din această cumințenie, înapoi la această cumințenie trebuie să ne întoarcem… Mai greu este când noi nu mai dorim să ne întoarcem acolo…”

“[…] Aceasta duminică se mai cheama si Duminica iertării, însă iertarea nu poate veni în afara pocăinţei. Spunem noi într-o rugăciune din timpul Sfintei Liturghii, rugăciune către Dumnezeu Tatăl, care zice: Că n-ai trecut cu vederea pe cel păcătos, ci ai pus pocăinţa spre mântuire. Deci n-ai trecut cu vederea pe cel păcătos, n-ai tolerat păcatul, aşa cum suntem acum invatati s-o facem, si obligați s-o facem!, sa toleram aceste păcate. Toleranta nu este totuna cu îngăduinţa creştină. Toleranta este lupta împotriva discernământului, este cea care face binele să fie rău, care face lumina să fie întuneric, toleranţa asta aduce confuzie. Deci nu a tolerat Dumnezeu nici păcatul, nici pe păcătos, însă l-a îngăduit şi l-a aşteptat şi i-a ieşit înainte, punându-i căi spre mântuire, punând pocăinţa spre mântuire.

Zice Sf. Pavel în Epistola către Romani: Au doar voi nu ştiţi că bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă?Adică noi păcătuim si nu ni se întâmpla nimic şi zicem <Lasă, ca Dumnezeu e bun…>, fără să înțelegem că bunătatea asta Dumnezeu o revarsă asupra noastră ca să ne întoarcem, ca să dorim și noi această bunătate, să ne dorim această bunătate nu ca ceva adăugat, ci ca ceva care să iasă din noi, să fie a noastră, să devenim şi noi buni cum am fost odată.

Şi zice mai departe Sf. Pavel: Dar tu, cu inima ta nepocăită, îţi vei aduna urgie în Ziua Judecății.Cu cât amânăm pocăinţa, cu atât urgia se adună, fraţi creştini. Dumnezeu nu-l trece cu vederea pe păcătos, nu-l socoate ca fiind drept, dar nici nu-l lasă la voia întâmplării. Un alt înţeles al acestei treceri cu vederea: nu-l lasă la voia întâmplării, nu-l lasă de capul lui, ci caută să-i vină în ajutor.

Şi iată, ce ajutor mai puternic şi mai frumos decât această perioadă a Postului Mare? Drumul pe care-l începem acum este un drum aspru, foarte greu, însă şi foarte frumos. Am auzit citindu-se în Apostolul de astăzi un cuvânt al Sf. Ap. Pavel din Epistola către Romani. Şi el spune aşa: Fiindcă ştiţi în ce ceas şi timp ne aflăm acum, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn, pentru că mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Adică cum? Mântuirea este mai aproape decât dinainte de întruparea lui Hristos, pe vremea Proorocilor, când venirea Lui era ceva îndepărtat, când oamenii trăiau doar prin credinţă, fără să aibă la îndemână şi uneltele, ceea ce avem nevoie, ceea ce putem, fără să aibă şi puterea de a împlini, de a concretiza această speranţă. Acum, însă, Îl avem pe Hristos.

Hristos, Care a plătit cel mai scump preţ, preţ pe care l-a plătit nu, cum spun unii şi alţii, ca să aducă satisfacţie majestăţii rănite a lui Dumnezeu Tatăl, nu. El a plătit acest preţ greu ca Frate al nostru pentru a putea să ne ierte, pentru a ne purta aşa cum suntem noi, cu slăbiciunile noastre, cu păcatele noastre, cu răutăţile noastre, pentru a ne purta pe drumul Său către Cruce şi către Înviere şi către Înălţare de-al dreapta Tatălui. Să ne dea iertare. Acest preţ l-a plătit Hristos şi îl plăteşte şi este în stare să-l plătească iar şi iar pentru un singur om, dacă este nevoie, pentru ca noi să ajungem înapoi în inima Tatălui. Căci ce este pocăinţa? Spune Sf. Ioan Gură de Aur: Este întoarcerea în inima Tatălui. Hristos a plătit acest preţ pentru noi. Şi, dacă înţelegem acest lucru, atunci înţelegem că drumul acesta…, cum spune Sf. Ap. Pavel în Epistola către Romani, bine ştiind că noaptea este pe sfârşite și ziua este aproape, să lăsăm dar cele ale întunericului şi să ne îmbrăcăm cu toate armele luminii şi să ne comportăm cuviincios, umblând ca ziua şi îmbrăcându-ne întru Hristos Iisus. Auziţi: îmbrăcându-ne întru Hristos Iisus. Iar grija de trup să nu o facem spre poftă.

Dacă noi înţelegem că drumul acesta îl facem împreună cu Hristos, Cel Care ne-a şi deschis această uşă a pocăinţei, atunci drumul acesta este uşor, este frumos, este cel mai frumos drum, cu atât mai frumos cu cât este şi greu. Este greu, este aspru, pentru că ne vom pune faţă în faţă cu propriile noastre păcate, cu ceea ce suntem noi, de fapt: păcat, urâciune şi întuneric. Însă nu vom cădea în deznădejde, pentru că Hristos a plătit acest preţ pentru noi. Și Hristos ne aşteaptă şi ne invită astăzi să păşim împreună pe acest drum, acest drum de la întuneric la lumină, de la moarte, de la întunericul separării şi înstrăinării de Dumnezeu, care a urmat izgonirii omului din Rai, către lumina Învierii. Şi pe acest drum veţi vedea că va străluci, chiar la mijlocul lui, Sfânta Cruce. Va străluci Sfânta Cruce şi acela va fi momentul în care noaptea se va fi sfârşit cu totul şi zorii zilei vor începe să apară. Şi de la Cruce, mai departe, spre Înviere, noi vom auzi din ce în ce mai clar, din cei în ce mai aproape, glasurile îngerilor care laudă iubirea lui Dumnezeu, iubire care va lucra în inimile noastre. Drumul acesta de la întuneric la lumină nu va fi niciodată uşor. Nu va fi altfel decât aspru. Însă, atunci când ştii că nu eşti singur, atunci îl vei duce cu inima largă şi cu dor, cu dorul întoarcerii în inima lui Dumnezeu. De aceea Evanghelia de astăzi se termină în felul următor: Că acolo unde este comoara ta, acolo este și inima ta.Ce comoară mai mare decât inima Tatălui căutăm? Ce bine căutăm noi pe acest pământ? Doar de a fi înapoi, în inima lui Dumnezeu, doar de a păşi alături unii de alţii către Dumnezeu.

În viaţa Sfintei Maria Egipteanca, viaţă pe care o veţi auzi citindu-se în bisericile noastre în această săptămână, Săptămâna Mare a postului se spune despre un stareţ foarte vestit, poate cel mai vestit la vremea aceea, Zosima, care, căutând şi rugându-L pe Dumnezeu să-i arate o nevoinţă mai mare decât nevoinţa lui, pentru a se putea pocăi mai intens, pentru a se putea apropia mai tare de Dumnezeu, a fost trimis la o mănăstire. Şi în această mănăstire era un obicei – despre acest obicei vreau să vă spun foarte pe scurt, pentru că arată modul în care noi putem şi ar fi bine să începem acest post. Aveau un obicei părinţii din acea mănăstire ca, în această duminică a iertării, să se strângă toţi, de la schituri, de prin pustie, să se împărtăşească şi apoi să mănânce ultima masă împreună şi, după ce se vor fi iertat, să plece fiecare în pustie, fiecare în drumul lui, urmând ca 40 de zile fiecare să stea singur cu Dumnezeu pe pământ, iar la Înviere să se întoarcă să sărbătorească acest mare praznic al omenirii. Vă daţi seama, dacă noi am face la fel? În duminica de astăzi să ne împărtăşim, să ne iertăm unii pe alţii, să ne întărim unii pe alţii şi apoi aşa, ştiind că suntem împreună, că plecăm pe acelaşi drum împreună, că ducem aceeaşi luptă, să vedem apoi fiecare cum stăm, cum ne aşezăm şi cum ne-am aşezat în faţa lui Hristos, să ne aruncăm fiecare, în intimitatea inimii noastre, la picioarele lui Hristos, şi să ne rugăm aşa, ca şi cum numai El şi noi suntem pe pământ – aceasta poate să sune paradoxal, însă altă cale mai frumoasă nu am găsit şi părinţii, dacă ar fi fost, ne-ar fi descoperit-o: să te rogi lui Dumnezeu ca şi cum eşti singur cu El pe pământ, însă să ştii că în acest război nu eşti singur, că toţi avem aceeaşi luptă, toţi luptăm ca să ne întoarcem în inima aceluiaşi Tată şi toţi suntem fraţi şi fraţi cu Hristos, Cel Care a plătit un preţ atât de mare pentru ca noi să ne putem întoarce împreună cu El în inima Tatălui, la dreapta Lui.

Să-L rugăm, aşadar, pe Hristos, Cel Care nu a lăsat şi nu va lăsa niciodată nimic nefăcut pentru mântuirea noastră, şi pe Maica sa, cea prin a cărei inimă a pătruns sabie, Cea care L-a simţit şi L-a avut cel mai aproape pe Hristos, drept pentru care şi stă la dreapta Lui la Înfricoşata Judecată, şi pe toţi sfinţii care, iată, au bineplăcut aşa, prin această pocăinţă grea şi foarte frumoasă, să nu ne lase până în sfârşit străini pe acest pământ, să nu ne lase inima să se tânguiască fără de nădejde, ci să ne învrednicească de acele lacrimi ale pocăinţei, lacrimi care izbucnesc din inima noastră în momentul în care conştiinţa vinovăţiei noastre se întâlneşte cu iertarea, mai presus de orice argument al lui Dumnezeu, acele lacrimi care nu fac decât să mângâie inima şi să sporească dorul după casa Tatălui. Pentru că unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră. Amin”.

***

“Făcând ceea ce era potrivnic poruncii lui Dumnezeu, care poruncă era dată pentru binele lui Adam, pentru creșterea lui, deci făcând un lucru împotriva sensului pus de Dumnezeu în creație, Adam păcătuiește, se alungă pe sine din comuniunea cu Dumnezeu, iese din ascultarea față de Dumnezeu. PĂCATUL este ceva făcut împotriva sensului pus de Dumnezeu în creație și în viața noastră. Adam a greșit ieșind din comuniunea cu Dumnezeu, autonomizându-se… POSTUL este o REORIENTARE a noastră după rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri…”.