VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii

18-02-2018 Sublinieri

 Vecernia iertării

Pr. Prof. John Behr

În această seară ne aflăm în pragul Postului Mare şi intrăm în această perioadă sfântă cerându-ne unul altuia iertare.

Iertarea se află în inima creştinismului, a tainei lui Hristos. Ea exprimă iubirea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Hristos, Mijlocitorul, Răscumpărătorul, Împăciuitorul şi Creatorul nostru, Cel Care sfărâmă zidul despărţitor pe care îl ridicăm prin împietrirea inimii şi ne uneşte cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Iertarea este în acelaşi timp cel mai uşor lucru – jugul Meu este uşor, spune Hristos (Mt. 11, 30) – şi cel mai greu lucru, la fel de greu ca inima noastră, apăsător ca îndreptăţirea de sine şi îngâmfarea noastră. Este la fel de greu ca luarea crucii, şi totuşi atât de uşor, dar numai dacă ne dăruim cu totul [iertării].

Ceea ce ne împiedică să apucăm drumul iertării este în principal faptul că avem o inimă împietrită: adeseori nu vrem să-i iertăm pe ceilalţi, preferând să ne lingem rănile, mâniaţi pe ceilalţi, dar mulţumiţi de propria noastră persoană, şi ne construim identitatea pe aceste răni – „săracul de mine” – şi mai mult, adeseori nu vrem să cerem iertare, preferând să-i învinovăţim pe ceilalţi fiindcă ei nu pot vedea cât de multă dreptate avem noi de fapt.

Cât de greu este, şi totuşi atât de uşor, să răzbatem prin toată această îndreptăţire de sine, să acceptăm iertarea pe care Hristos ne-o dăruieşte şi să ne iertăm unul pe celălalt. Dacă facem noi primul pas, dacă-i cerem iertare aproapelui, noi tăiem egoismul nostru şi tot ceea ce ţine de tendinţa noastră de a ne autopromova şi de a ne justifica, şi îngăduim ca inima noastră de piatră să fie zdrobită pentru a primi iubirea lui Dumnezeu, pentru a deveni inimi de carne, capabile să-l iubească pe celălalt.

Făcând aceasta vom afla că iertarea nu este doar o chestiune de a spune „las-o baltă”, „nu contează”, „hai să zicem că asta nu s-a întâmplat vreodată”. Mai degrabă vom descoperi că chiar şi răul şi păcatul care au fost săvârşite devin prilej de bucurie şi viaţă. Întocmai precum Iosif le-a spus fraţilor săi care-l vânduseră ca sclav: aţi crezut că voi aţi făcut aceasta? De fapt Dumnezeu a fost Cel care m-a trimis aici ca să-mi izbăvească viaţa (cf. Fc. 45, 5,8).

În acelaşi chip, dacă inima noastră este orientată spre Hristos şi urmarea Lui până la slava pregătită nouă de la întemeierea lumii, atunci tot ceea ce s-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, devine mijlocul prin care Dumnezeu ne modelează, frângând inima noastră de piatră, pentru ca să fim precum întâiul-născut al multor fraţi (Rom. 8, 29), pentru ca să ne bucurăm cu adevărat de tot ceea ce ni se întâmplă, nu doar pentru ceea ce este uşor să fii recunoscător – lucrurile bune pe care le-am primit în viaţă şi bucuria pe care o avem în compania celorlalţi -, ci de asemenea şi pentru încercările şi necazurile pe care le pătimim acum, lovindu-ne repetat şi înmuindu-ne, pentru a fi părtaşi la Paștele lui Hristos, Paștele care, aşa cum vom cânta într-o clipă, ne ajută să iertăm totul pentru Învierea lui Hristos.

Către acest scop şi numai către acest scop este îndreptat numărul sporit al rugăciunilor şi eforturilor ascetice din zilele care urmează – dar, desigur, ar trebui să nu ne mândrim şi mai mult cu performanţele noastre în împlinirea lor.

Spun Părinţii că viaţa noastră vine de la aproapele. Dumnezeu este izvorul vieţii, dar este o viaţă pe care o trăim aici şi acum, unul cu celălalt. Aşadar, paşii noştri către o viaţă înnoită ar trebui să înceapă concret aici, unul cu celălalt, să înceapă prin a ne cere iertare între noi pentru tot ceea ce se poate să fi făcut sau nu, ba mai mult, pentru limba noastră slobodă sau faptele noastre rele săvârşite cu bună ştiinţă, pentru orice supărare provocată şi, mai general, pentru că nu am împlinit ceea ce Hristos cere de la fiecare dintre noi.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

***

† Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica:

Virtuţile spaţiului inimii

Perioada Postului Mare este prin excelenţă una a nevoinţelor duhovniceşti şi a roadei duhovniceşti. Toţi creştinii, toţi credincioşii, toţi membrii Bisericii, oricine doreşte să trăiască dumnezeieşte această perioadă, după destinderea mai generală din întreaga noastră viaţă, la care destindere pledează şi firea noastră cea căzută, ne străduim cel mai mult cu putinţă, ne concentrăm puterile şi începem o nevoinţă timp de şapte săptămâni. Cincizeci de zile nu sunt chiar atât de multe; sunt, însă, destule şi capabile pentru a putea să ne dea un gust dumnezeiesc, iar la sfârşit să umple mâinile noastre cu o recoltă de roade duhovniceşti. Aceste roade duhovniceşti sunt virtuţile, adică rezultatul harului lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, toată rodirea dumnezeieştilor porunci despre care vorbeşte şi tricântarea glasului al doilea.

Se face adesea destulă discuţie despre virtuţi; virtuţi practice, virtuţi tainice şi interioare, virtuţi care aparţin unei categorii sau alteia, virtuţi care sunt recapitulate în faimoasa carte Scara, atribuită Sfântului Ioan Sinaitul, o carte care, după tipicul slujbelor şi al mănăstirilor, se citeşte pe părţi în toată această perioadă; o carte pe care Biserica noastră o cinsteşte îndeosebi şi o aduce în amintirea noastră în Duminica a IV-a din Postul cel Mare. Şi doar folosirea acestei cărţi în Postul cel Mare certifică ponderea pe care Biserica noastră o dă cultivării virtuţilor şi legăturii lor cu pocăinţa autentică.

Aşadar, m-am gândit să consacru omiliile din Postul Mare al acestui an unei cercetări mai adânci şi mai substanţiale a conţinutului virtuților, împărţindu-le în anumite categorii.

Un pretext pentru prima familie de virtuţi, pe care le vom cerceta de îndată, putem să-l luăm din cuvântul care caracterizează prima Vecernie de umilinţă din Postul cel Mare, adică Vecernia iertării. Ce frumos cuvânt este iertarea! Am auzit să se vorbească despre el în pericopa evanghelică de astăzi: Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6: 14). Într-o asemenea zi, deci, Biserica noastră înţeleaptă ne repetă mesajul ei; ne îndeamnă înainte de a intra în arena virtuţilor, înainte de a începe nevoinţele cele duhovniceşti ale Postului Mare, să ne înzestrăm neapărat cu binecuvântarea iertării. Cu ea se deschide Marele Post, dar ea reprezintă şi pecetea sfârşitului lui, adică pecetea Săptămânii celei Mari; ea constituie premisa participării la bucuria Învierii: în seara Sâmbetei celei Mari, înainte de a spune Hristos a înviat!, la sfârşitul troparului de laudă Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea, cântăm în mod solemn să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm Hristos a înviat, adică să le iertăm pe toate unul altuia, cu pretextul şi prilejul Învierii şi atunci să cântăm Hristos a înviat.

Premisă pentru ca nevoinţa noastră să fie eficientă, adică să fie însoţită de recolta roadelor duhovniceşti, este ca să înceapă cu iertarea. Premisă pentru ca să trăim, pentru ca să putem să participăm la bucuria Învierii, este iarăşi iertarea. Premisă, după cum cunoaştem toţi, pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, este propria noastră iertare faţă de ceilalţi. Acest lucru îl spunem şi în rugăciunea Tatăl nostru. Premisă ca să ne apropiem de Potirul vieţii, la Dumnezeiasca Împărtăşanie, este iertarea. Dacă nu ne împăcăm cu cei ai noştri, cu oamenii pe care i-am rănit şi care, eventual, şi ei ne-au rănit, atunci nu putem să ne împărtăşim. Condiţie indispensabilă a vieţii duhovniceşti, adică premisă necesară pentru a intra în arena Postului celui Mare, este să ne curăţim într-un anumit mod prin trăirea practică a acestei virtuţi. Iertarea este poarta; poarta de ieşire din păcat şi poarta de intrare în viaţa cea adevărată, adică în viaţa după har.

Iertarea este o virtute care aparţine virtuţilor spaţiului [duhovnicesc]. Asemenea sunt iertarea, cedarea, retragerea, deschiderea minţii, lărgirea inimii şi, în fine, perihoreza lui Dumnezeu [Adică unirea cu Dumnezeu, fără ca omul să se piardă sau să fie contopit de către Dumnezeu, (n. trad.)]. Minunate cuvinte! Să vedem pur şi simplu sensul lor şi să surprindem o nuanţă a conţinutului lor în sufletul nostru, ca să putem, prin dorinţa dobândirii lor, să începem lupta noastră.

Iertarea. Prima virtute are legătură cu deschiderea inimii noastre, cu creşterea spaţiului ei. Este necesar să încapă toţi în ea, să încapă greşelile lor, să încapă toate câte au făcut în detrimentul nostru, până şi justificările lor, chiar dacă nu ne par atât de rezonabile sau adevărate. Să poată încăpea orice slăbiciune a lor. Să poată încăpea stânjenirea lor, slăbiciunea noastră; să le înţelegem şi dificultatea care, fireşte, ne provoacă.

Depunem atâta efort, de multe ori, ca să-i acceptăm pe alţii aşa cum sunt! Deoarece avem pretenţia ca ei să fie aşa cum noi dorim. Acest lucru, însă, nu se petrece. Conştient sau inconştient, ei ne fac ceva rău. Ei au o anumită obişnuinţă ciudată. Eventual au şi ei, după cum indiscutabil şi noi avem, anumite moduri de comportament diferite de ale noastre, anumite obişnuinţe exterioare care nu ni se potrivesc, anumite slăbiciuni, anumite exprimări ale stării de cădere, ale firii căzute şi păcătoase a omului. Ne cheamă, aşadar, Dumnezeu să ne deschidem inimile şi să-i punem în interiorul nostru pe semenii noştri aşa cum ei sunt, să-i iubim ca pe fraţii noştri. Fraţii nu sunt iubiţi pentru că sunt buni. Ei sunt iubiţi fiindcă sunt fraţi, deţinători ai aceleaşi firi, ai aceloraşi caracteristici, ai aceleaşi eredităţi. Şi noi avem aceeaşi moştenire, avem aceleaşi păcate, aceleaşi caracteristici ale peceţii omului căzut. Dar avem şi aceleaşi caracteristici pe care ni le dă colimvitra [cristelniţa] Sfântului Botez, şi anume, caracteristicile posibilităţii de a ne apropia şi de a trăi harul lui Dumnezeu. Prin urmare, ne îndeamnă şi Biserica, înainte de a începe lupta, înainte de a ne apropia de Sfintele Taine, înainte de a gusta harul Învierii, înainte de a face oricare alt pas, să ne deschidem inimile şi să-i punem în interiorul ei pe fraţii noştri, adică să uităm ceea ce ne-au făcut, să lăsăm orice amărăciune, să stingem orice ecou negativ din inimile noastre.

În consecinţă, primul pas şi prima virtute este cea care toţi ştim cât de uşoară este în definiţia ei şi cât de dificilă în practicarea ei, şi anume, virtutea iertării. Trebuie să sfinţim spaţiul. Şi pentru ca să se petreacă acest lucru, se cuvine să sfinţim propriul nostru spaţiu al inimii, spaţiul fiinţei noastre umane, adică spaţiul care, deşi este rânduit să funcţioneze ca spaţiu al persoanei noastre, în care Dumnezeu să se exprime şi să se odihnească, este prezentat, de obicei, ca un spaţiu al ego-ului nostru, care este dominat de patimile iubirii noastre de sine. Primul pas pentru a fi sfinţit spaţiul sufletului nostru este să-i acceptăm pe ceilalţi în interiorul nostru.

Cedarea. Al doilea pas este o altă virtute, şi anume, virtutea cedării. Să învăţăm puţin să facem un pas înapoi, adică să micşorăm sinele nostru, să ne smerim şi să nu credem că propriul nostru spaţiu, adică propriul nostru sine, propriile noastre exprimări şi însuşiri, orice lucru care are legătură cu noi, este cel mai important, după nevoie, şi pentru ceilalţi. Nu, iubiţii mei fraţi! Creştinul îşi lipseşte întotdeauna sinele de aceste drepturi. Le micşorează, le restrânge, funcţionează în conformitate cu îndemnul scripturistic: în cinste, unii altora daţi-vă întâietate (Romani 12:10).

De aceea, creştinul cedează uşor, îi dă cu uşurinţă altuia prioritate, valoare, drepturi. Nu insistă, nu este încăpăţânat. Nimeni nu poate, prin încăpăţânare [sau cerbicie, (n. trad.)] şi insistenţă pătimaşă, să înainteze în refacerea, restructurarea şi reînnoirea sufletului său.

Retragerea. Dar nu se termină în acest punct posibilitatea lărgirii şi a sfinţirii sufletului nostru. Aceştia nu reprezintă nici unicii, nici, fireşte, ultimii paşi. După cum am spus, primul pas este acela de a-i pune pe ceilalţi în interiorul nostru, adică să creăm un spaţiu pentru ei. Cel de al doilea pas este că micşorăm puţin sinele nostru. Există şi o altă stare, care conduce la cea de a treia virtute a spaţiului, retragerea. Retragerea înseamnă să plecăm din spaţiul nostru, să anihilăm egoismul nostru, să distrugem dependenţa noastră, ataşamentul nostru faţă de orice voinţă, dreptate, părere, pretenţie de la alţii, chiar şi nevoie. Să distrugem ataşamentul nostru faţă de grija lumească, faţă de orice ne leagă de această lume, faţă de orice simţim că înrobeşte sufletul nostru. Retragerea este izbăvirea, fuga de aceste legături.

Deschiderea minţii sau lărgirea inimii. Aproape toate cărţile ascetice, care sunt citite în Biserica noastră, în această perioadă, consacră primul lor capitol retragerii. Este o condiţie necesară de viaţă adevărată faptul de a fugi puţin de orice greşeală pe care am făcut-o, de orice strâmbătate cu care suntem obişnuiţi, de orice lucru bolnăvicios care subjugă sufletul nostru. Atunci ajungem la o a patra stare, în care nu doar că aproapele vine în spaţiul sufletului nostru, nici, iarăşi, că doar noi ne retragem din spaţiul ego-ului nostru, ci Însuşi Dumnezeu vine şi vizitează altarul sufletului nostru. Expresiile care sunt, de obicei, folosite, pentru a descrie această stare sunt cele pe care le-am menţionat la început: deschiderea minţii, adică faptul de a deschide puţin mintea noastră, şi lărgirea inimii. Acestea sunt expresii unice şi atât de cuprinzătoare! Exprimări care sunt întâlnite de două-trei ori în Vechiul Testament (Psalmii 4:1; 17:22; 117:5; 118: 45) şi de două ori (chiar în acelaşi capitol al Epistolei a II-a către Corinteni) în Noul Testament (II Corinteni 6:11 şi 13).

Se spune într-un Psalm: întru necaz m-ai lărgit (Psalmi 4: 2. Într-un alt Psalm se mărturiseşte: şi m-a scos la lărgime (Psalmul 17:22). Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor: O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit şi lărgiţi-vă şi voi [inimile] (II Corinteni 6:11 şi 13). Cuvintele folosite au două sensuri diferite. În Vechiul Testament, termenii platismos și platinsi înseamnă alinare, mângâiere, consolare. Întâmpinăm o greutate, o dificultate şi Dumnezeu ne alină. Acest lucru înseamnă platismos În Noul Testament, aceiaşi termeni au oarecum un sens diferit; înseamnă faptul de a deschide inima noastră şi a o umple de iubire, a o umple de bucurie.

Este adevărat că suntem de obicei, atât de înguşti! Există termeni care exprimă acest fapt: om îngust pentru inimă şi om încăpăţânat pentru înţelegere. Nu putem să ne înţelegem unul pe altul sau nu putem să ne acceptăm unul pe celălalt. Şi acest lucru deoarece există această îngustime. Dimpotrivă, omul harului, adică cel care ştie să ierte, cel care ştie să cedeze, cel care ştie să se retragă, pe baza celor pe care le-am spus mai înainte, ştie cu uşurinţă să-şi deschidă mintea şi să se lumineze, să-şi cultive o gândire sănătoasă şi să evite piedici, să poată, astfel, să dobândească marile virtuţi, [precum] pacea gândurilor şi a inimii, libertatea gândirii şi a sufletului, smerita smerenie, iar, în final, să trăiască întru bogăţia iubirii.

Prin virtutea iertării, după cum am spus anterior, cineva îl acceptă, îl găzduieşte pe fratele său în interiorul său. Dacă este împăciuitor, atunci se adună şi el, nu are pretenţii pentru sine însuşi. Când este cultivat în retragere, el îşi părăseşte deja atât voinţa, cât şi cerinţele. Dacă trăieşte lărgimea Noului Testament, deschiderea, simplitatea, întinderea inimii, atunci Îl acceptă pe Hristos în interiorul inimii sale şi trăieşte, nu ca dorinţă, ci ca experienţă, lărgimea Vechiului Testament, adică alinarea adevărului, mângâierea libertăţii, capacitatea omului interior, bucuria.

Perihoreza. Există şi o altă stare duhovnicească, prin care am putea să ajungem la aceste virtuţi ale spaţiului, după cum le-am numit, şi cu aceasta vom încheia, şi anume, starea de perihoreză. Este starea în care omul întreg încape în Dumnezeu. Prin lărgime, omul devine, după har, atât de mare încât poate să-L primească pe Dumnezeu cel neîncăput cu totul. Prin perihoreză, el devine atât de mic, atât de smerit, încât încape în Dumnezeu. Aceasta este situaţia omului care nu apropie doar cerul de pământ, ci transformă şi pământul în cer. Este starea omului ceresc, a celui îndumnezeit, a celui în care se află Hristos, a omului încântător, adică a celui care uită de propriul său spaţiu, respinge raiul stricat şi fals al ego-ului său şi înaintează deja spre paradisul ceresc.

Biserica noastră ne vorbeşte permanent despre rai, deja de la începutul Postului celui Mare, şi va continua să se refere la el până şi în Săptămâna cea Mare. Toate troparele slujbei de dimineaţă din Duminica Lăsatului sec de brânză vorbesc despre rai, amintind, însă, căderea şi exilul [alungarea din rai a protopărinţilor Adam si Eva. (n. trad.)]. În Joia cea Mare şi în Vinerea cea Mare, pe măsură ce se termină şi se împlineşte perioada postului, iarăşi ne vor vorbi troparele despre rai, amintind de întoarcerea tâlharului, care a devenit primul locuitor al raiului, şi invitându-ne pe noi, toţi, să transfigurăm spaţiul sufletului nostru într-un spaţiu al raiului. Îndemnul este că putem, iar acesta este scopul luptei noastre, să devenim şi noi ucenici şi următori ai tâlharului, pentru a învăţa propriile lui secrete, propria lui tehnică, cu care a putut, în cele din urmă, să prade şi raiul însuşi, după cum spun troparele: pocăinţa tâlharului a prădat raiul.

Ce lucru minunat este ca să trăiască cineva încă din această lume în spaţiul raiului, adică să trăiască starea raiului! Dar şi cât de necesar este acest lucru pentru fiecare creştin! Nu ştiu dacă oamenii care trăiesc în afara Bisericii, pot să trăiască vreun rai. Mulţi caută raiuri pământeşti, dar în zadar. Şi câţi creştini, însă, trăim fără rai! Ce nefericire este pentru primii! Ce tragică ironie este pentru ultimii! Fiecare creştin care trăieşte în interiorul Bisericii nu este creştin şi nu poate să înţeleagă Postul cel Mare, dacă nu reuşeşte să însămânţeze întru inima sa această dorinţă după rai.

Să ne învrednicească Dumnezeu să începem de la aplicarea practică a iertării, adică să ne iertăm unul pe altul acasă, la serviciu, în locurile unde ne întâlnim cu ceilalţi, în spaţiul Bisericii şi, în continuare, să deprindem învăţătura şi viaţa cedării. De acolo să trecem la practicarea retragerii, adică să abandonăm voinţa şi drepturile noastre, astfel încât să ajungem la această stare binecuvântată a perihorezei cu Dumnezeu. Acest lucru înseamnă perihoreză. Cu alte cuvinte, să intrăm în spaţiul lui Dumnezeu şi să-L lăsăm să pătrundă în adâncurile fiinţei noastre. Şi acest lucru înseamnă om îndumnezeit, purtător al credinţei în Hristos, ceresc, om al raiului, om duhovnicesc.

Scopul postului nostru, al luptelor noastre şi al slujbelor noastre este cultivarea omului intrat în spaţiul lui Dumnezeu şi pătruns de El în adâncurile fiinţei sale. Formarea unei asemenea gândiri, dobândirea unui asemenea mod de vieţuire, cultivarea unor asemenea dorinţe vor conduce, cu siguranţă, prin harul lui Dumnezeu, şi la experienţe asemănătoare, pe care fie ca Dumnezeu să ni le dăruiască nouă, tuturor, din belşug. Amin.

(din: † Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenita, 2016)

***

Mireasma sfințeniei. Povestiri dintr-o mănăstire de maici:

Duminica iertării

În seara dinainte de Lunea Curăţirii (prima zi de luni din Postul Paştilor), biserica mănăstirii s-a umplut de credincioşi veniţi din satul învecinat. Era Duminica iertării, ultima zi a Triodului şi ajunul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, iar slujba Vecerniei urma să fie lungă şi deosebit de frumoasă. Am primit binecuvântare să înregistrez întreaga slujbă; o ascult şi astăzi cu mare bucurie. Unul din cele mai memorabile momente ale acelei experienţe liturgice a fost atunci când maica Eufimia a cădit în toată biserica, în timp ce maicile cântau „Facă-se rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta“!

Toată lumea stătea în picioare (deşi era mare înghesuială şi se împingeau unii pe alţii), în timp ce maica Eufimia înainta încet cu cădelniţa, cădind atât icoanele, cât şi pe noi, mirenii. Părea o umbră desprinsă din întunericul din jur, însoţită de dangătul clopotelor şi de lumina care se reflecta de la cădelniţa pe care o ţinea în mâna dreaptă. Când a ajuns în dreptul meu, maicile cântau „Căci la Tine, Doamne, Doamne, sunt ochii mei, în Tine mi-am pus nădejdea mea”. M-am înclinat adânc, în timp ce tămâia îşi făcea loc pretutindeni în fiinţa mea, înmiresmându-mi toate simţurile.

La sfârşitul slujbei, măicuţele în frunte cu stareţa s-au închinat la icoane; după aceea, au luat binecuvântare de la maica stareţă şi, aşezate una în spatele alteia, şi-au cerut iertare una de la alta. A venit apoi rândul mirenilor să se închine la icoane, să ceară binecuvântarea maicii stareţe şi să se încline în faţa fiecărei călugăriţe. Încă nu le cunoşteam foarte bine pe maici, aşa că reacţiile lor, atunci când mi-a venit şi mie rândul să mă înclin în faţa lor şi să-mi cer iertare, m-au luat prin surprindere. Unele măicuţe îmi rosteau numele cu emoţie, altele mă apropiau de ele şi mă îmbrăţişau, iar altele chiar mi-au sărutat mâna.

Era o atmosferă solemnă şi cam tristă, dar în mod ciudat foarte destinsă în acelaşi timp. Ne pregăteam cu toţii pentru o călătorie lungă pe care urma să o săvârşim împreună. Unii îşi adresau urări de bine: „Să ai parte de o luptă bună!” sau: „Să-ţi meargă bine în cele 40 zile de Post!” Am ieşit din biserică mai smerită faţă de păcatele mele decât atunci când intrasem şi, de asemenea, mai pregătită să mă „îmbarc” cu hotărâre pe drumul spre Golgota, susţinută de gândul că nu va trebui să străbat singură acel drum.

(Din: Constantina Palmer, Mireasma sfințeniei. Povestiri dintr-o mănăstire de maici, Editura Sophia, 2015)

Legaturi:

 

***

 

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii, Lasatului sec de branza), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Nicolae din Messogia si Lavreotiki, Preot John Behr, Triodul si Postul cel Mare, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii

  1. Pingback: INTRAND PE POARTA CEA STRAMTA A POSTULUI… “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”/ “DUPĂ CUM ȚI-E PLÂNSUL, AȘA ȚI-E ȘI POSTUL”/ Vecernia iertării – început al unui timp nou
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate