NOUA RELATIE CHINA – ROMANIA. Ipocrizie occidentala si oportunism asiatic. Opinii de Mircea Platon, George Damian si Iulian Capsali

29-11-2013 8 minute Sublinieri

Romania China.JPEG-0f5d8

Cu ocazia alegerilor din 2009, oamenii preşedintelui Băsescu îi făceau reclamă vijeliosului om de partid şi de stat ca fiind singura stavilă a României în calea invaziei chineze. Patru ani mai târziu, pe fondul şubrezirii regimului Băsescu şi al deteriorării tot mai accentuate a situaţiei economice şi a climatului social din UE şi din SUA, vizita la Bucureşti a delegaţiei chineze conduse de prim-ministrul Li Keqiangle dă frisoane cruciaţilor băsişti anti-chinezi.

Şi, ca întotdeauna când nu au ce spune, oamenii axei Washington-Berlin-Ambasade-cu-pişcoturi recurg la fumigenele din dotare. Ideea lor e că, dacă tot nu au nimic articulat de zis, măcar să facă aerul irespirabil, să „raise a stink”, după cum zice o veche vorbă americană, deci antitotalitară. Unul dintre băsiştii instituţionalizaţi, dl Ioan Stanomir, ne anunţă astfel că „entuziasmul servil” faţă de China „disimulează o ostilitate faţă de Occident de abia mascată”. Tot dl Stanomir precizează şi că „în acest fals capitalism [chinez] mutant şi castrat de libertate se află rădăcinile unui viitor care subminează însăşi gramatica intelectuală şi economică a lumii europene la care am ales să ne alăturăm”. „China cu care putem fi solidari”, ne anunţă dl Stanomir, „este acea Chină curajoasă şi demnă a lui Liu Xiaobo”.

Dl Stanomir a ocupat însă o „foncţie” importantă în guvernarea boc-băsistă de până în decembrie 2012. E bine deci să ne amintim că, în toamna lui 2010, ministrul de Externe de atunci al României, dl Teodor Baconschi, anunţa că România nu-şi va trimite ambasadorul de la Oslo să asiste la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Pace acordat cetăţeanului chinez Liu Xiaobo. Iată ce declara în 2010 dl Baconschi: „Noi nu ne temem nici de represalii, nici de altceva, dar în acelaşi timp înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi. Nu am vrea să intervenim în marea lor societate într-un fel sau altul”.

Mă bucur deci că dl Stanomir e solidar cu „China curajoasă şi demnă”, dar aş vrea să fie solidar şi cu România curajoasă şi demnă. Şi aş mai vrea ca această Românie curajoasă şi demnă să îi includă şi pe domnia-sa, şi pe alţi membri ai structurilor politico-propagandistice din România care descoperă retorica „demnităţii” şi „curajului” doar când sunt în opoziţie. Şi niciodată faţă de „partenerii noştri euro-atlantici”.

Dacă ar fi curajos şi demn, dl Stanomir ar scrie un articol denunţând uriaşele profituri făcute de marile corporaţii occidentale de pe urma „falsului capitalism mutant şi castrat de libertate” din China. Ar scrie apoi cum aceste mari profituri subminează „gramatica” lumii occidentale distrugând locuri de muncă şi coborând standardele de protecţie socială şi deci de viaţă ale muncitorilor europeni şi americani. Marile corporaţii trimit locurile de muncă în China şi profiturile în paradisuri fiscale. Numele jocului e: capitalismul global.

Conform altor analişti economici, „capitalismul mutant” rezultat din parteneriatul corporaţii occidentale-China ar fi de fapt benefic pentru că a dus la ridicarea din sărăcie a sute de milioane de oameni. Investiţiile occidentale în China au erodat ţesătura socială occidentală, dar au contribuit la prosperitatea anumitor straturi de muncitorime şi burghezie chineză. SUA au piedut 8 milioane de locuri de muncă în producţie şi vreo 30 de milioane în servicii. China a câştigat 200 de milioane de locuri de muncă în producţie. Dată fiind populaţia Chinei, numărul celor astfel îmburgheziţi ar fi de ordinul sutelor de milioane. De apariţia acestei noi pieţe, potenţial mult mai vaste decât piaţa americană, se grăbesc să profite toate companiile occidentale.

Aşadar, din două, una. Dacă ne situăm de partea drepturilor omului şi a libertăţii şi demnităţii umane, atunci ar trebui să avem în vedere nu doar China, ci şi marile puteri occidentale care jefuiesc neocolonial tot globul, care ne spionează corespondenţa şi ale căror mari corporaţii pun profitul mai presus de demnitatea umană. Dacă alegem să fim pragmatici şi să vorbim de globalizare, modernizare, informatizare, telecomunicaţii, bioinginerie şi a patra revoluţie industrială, atunci trebuie să lăsăm baltă ipocrizia umanitară de care ne servim doar când nu mai suntem la putere şi nu mai putem negocia noi contractele. După cum spunea şi analistul britanic Anatol Lieven, Occidentul, şi mai ales SUA, ar trebui să înceteze să trateze Rusia şi China de pe poziţii de tutore şi să înveţe să respecte ţări cu alte tradiţii politice şi economice. Dacă unele ţări din Africa preferă acum capitalul chinez celui american e pentru că, deocamdată, China înţelege să investească fără a îndoctrina pe nimeni. Nu ţine predici în numele „superiorităţii morale” care îi însufleţeşte pe „partenerii” noştri euro-atlantici.

Din punctul meu de vedere, două sunt lucrurile pe care România le are de câştigat din relaţia cu China. Primul e recâştigarea spaţiului de manevră necesar unei ţări mici îngrămădite de marile puteri. Dl Stanomir vorbeşte de „ostilitatea” românilor împotriva Occidentului. Dar Occidentul nu pare că musteşte de dragoste frăţească pentru români. Ba, dacă mă gândesc la mutrele veşnic oţărâte aplecate asupra României de înalţii demnitari atlantico-europeni, mi se pare că Occidentul ne-a cam tratat cu dosul.

În al doilea rând, din relaţia noastră cu China am putea învăţa puţină istorie. Istorie a „modernizării” (element de bază al agendei băsiste). China, ca şi Japonia, a fost silită de marile puteri occidentale să accepte regulile jocului euro-atlantic. China a început să se „modernizeze” sub ameninţarea tunurilor occidentale. Să nu uităm că la temelia celebrei „open door policy” prin care, în secolul al nouăsprezecelea, marile puteri şi-au împărţit China în zone de influenţă stau cele două Războaie ale Opiului prin care Anglia i-a obligat pe chinezi – care voiau să pună capăt consumului de opiu în China – să consume opiu. Chinezii numesc lunga perioadă de decădere economică şi socială care a început odată cu primul război al opiului „secolul umilirii” (1839-1949).

Dacă elitele României ar juca inteligent cartea chineză, atunci am putea contempla o revitalizare economică a ţării. Pe data de 17 octombrie 2013, agenţia oficială de ştiri chineză Xinhua a anunţat că, dată fiind starea precară a finanţelor Statelor Unite, ne aflăm „într-un moment bun pentru ca întreaga lume stupefiată [de comportamentul american] să înceapă să se gândească serios la construirea unei lumi de-americanizate” (“a good time for the befuddled world to start considering building a de-Americanized world”). Joseph de Maistre spunea că o contra-revoluţie nu e o revoluţie de sens contrar, ci ceva diferit de o revoluţie. O lume „de-americanizată” nu ar fi deci neapărat o lume ostilă Americii, ci o lume în care America ar înceta să mai genereze propria ei „realitate”. Poate că îi e dat Chinei să readucă SUA cu picioarele pe pământ.

China investeşte în întreaga lume şi pentru că vrea să se debaraseze de dolarii americani cei din ce în ce mai lipsiţi de valoare. Specific capitalismului global e să facă bani din orice, adică să transforme totul în nimic. Să sperăm că, în încercarea lor de a scăpa de dolarii şi bonurile de falită trezorerie americană, chinezii vor investi în economia reală şi vor face astfel ceva din nimic.

Văd tot soiul de ideologi neoliberali care se indignează febril în politică sau în presa captivă asupra faptului că putem reface o relație slabită cu una dintre cele mai mari forțe economice ale lumii la această oră: China. România a avut o relație privilegiată cu această țară încă din anii ’60 – mai ales o dată cu ocuparea Cehoslovaciei de forțele Pactului de la Varșovia, la care România s-a opus primind neîntârziat și răspunsul Chinei, care a deschis imediat un post de radio în limba română, culminând cu anii ’70, când vânzările de turbine hidro, mașini-unelte și tractoare românești pentru acestă piață enormă au devenit curente, balanța economică a shimburilor comerciale fiind echilibrată.

După un recul evident ce a urmat anilor 90, în care România și-a pus toată energia politicii externe spre vest și în “integrarea” în UE, când am ignorat inept inclusiv un președinte chinez care vorbea fluent limba română – Jiang Zemin, președinte între 1993 -2003 –  a urmat o ușoară creștere: conform datelor oficiale în anul 2012, s-a înregistrat un volum total al schimburilor comerciale ale României cu R. P. Chineză de 3.181,91 milioane USD, din care exportul românesc a  reprezentat 494,40 milioane USD iar importul 2.687,51 milioane USD. Intre timp, România a devenit o colonie economică din care s-au distrus întregi ramuri industriale care ar fi putut pune țara noastră în relație de egalitate cu alte economii din lume, pierzând piața rusească (de fapt, toată piața fostei URSS) și a țărilor arabe, mai ales cele din Nordul Africii.

Drept urmare, exporturile României către China sunt dominate de materii prime, iar importurile de produse finite cu valoare adăugată mare –  importăm de cinci ori mai mult decât exportăm. Cumpărăm antene de emisie-recepţie, componente electronice, calculatoare, mătase sau compresoare pentru industria hidrotehnică şi vindem lemn de fag sub formă de cherestea, buşteni întregi, fier vechi şi minereu de cupru. Se încearcă acum distrugerea definitivă a unei redresări economice prin agricultură, pământul agricol românesc fiind lăsat pradă pieței libere, într-un moment în care România este de o vulnerabilitate așa cum nu a mai existat pe timp de pace niciodată, iar țăranii forțati de politica neoliberală ca să plece în occident și să presteze diverse munci necalificate. De ce am facut această scurtă digresiune legată de agricultură?

Piața Chinei este imensă la capitolul hrană și ne-ar permite o redresare foarte rapidă a balanței exporturilor, dar și o recuperare economică absolut nesperată, pe un fundal în care crizele exportate de Occident se pot repeta. De la anul, România va începe exportul în China a circa 500.000 de bovine şi 3 milioane de porcine. Asta în condițiile în care marile combinate de creștere ale animalelor sunt multinaționale și sprijinite de stat, în detrimentul producătorilor interni, care sunt falimentați de prevederile UE.

Politica externă a Romaniei, inclusiv cea economică, a renunțat de mult la pragmatism, fiind subordonată exclusiv directivelor FMI, BM și Bruxelles-ului. Cred că o reorientare spre piețele pierdute, o dată cu recuperarea suveranității naționale prin sprijinul dat unităților de producție mici și medii, ar fi obiectivele principale ale României pe termen mediu.

De aceea cred că vizita premierului chinez Li Keqiang, prima după 19 ani a unui premier al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze, cu ocazia celei de-a doua reuniuni la nivel de prim-miniștri din Europa Centrală și de Est și China, după cea organizată în 2012 la Varșovia, este o imensă oportunitate care ar trebui fructificată, în ciuda unui președinte român ostil oricărei ieșiri din spațiul de influență euro-atlantic, tot mai mult îndreptat spre interesele pieţelor de capital și complet indiferent la interesele cetăţenilor români. O bună relație cu China poate însemna, dacă este dublată de o politică internă de recuperare a energiei naționale, o oportunitate economică și politică cu care nu te intalnești mereu în istorie, mai ales în momente cel puțin dificile, ca acestea pe care le parcurgem. La o astfel de șansă, numai o forță politică inconștientă ar da cu piciorul.

Forumul chino-est european de la Bcureşti a fost tratat pe de-o parte festivist, pe de alta cu îmbufnare occidentaloidă. Ioan Stanomir ne spune că dorinţa de valori europene trebuie să fie mai tare decât foamea, Vlad Mixich ne anunţă în exclusivitate că China este condusă de comunişti, iar Moise Guran ne forţează imaginaţia: China de azi este ca o Românie cu un Ceauşescu mai şmecher. Mircea Platon iese din schema asta fără să intre în festivismul pro-guvernamental, exprimându-şi speranţa că banii chinezi ne vor ajuta să ieşim din foamea care ne-a cuprins – subliniind înacelaşi timp că Occidentul ne-a tratat cu dosul.

Ceea ce este adevărat. Aderarea la UE nu ne-a prea adus mari beneficii. România a fost transformată într-o regiune exportatoare de forţă de muncă şi de materii prime, un hinterland european (performanţă realizată sub ameninţarea unui conflict de tip iugoslav şi cu largul concurs al compradorilor locali, gata să privatizeze şi vândă la fier vechi uzinele epocii de aur). Ne-am întors la vorbele lui Tudor Vladimirescu din 1821 „ţara asta altă tarapana nu are, decât din neguţătorie trăieşte”. Perversitatea maximă este că ne-am procopsit şi cu un ciopor de corifei occidentaloizi care ne explică obsedaţi de o teorie antică a unui neamţ că românii (latini, sudişti, est-europeni, ortodocşi – taraţi de o roabă de păcate) pur şi simplu nu sunt capabili de modernizare. Ceva de genul: sunteţi proşti şi d-aia vă jefuim. Bineînţeles, doar dacă gândeşti aşa, necum să-ţi mai exprimi aceste gânduri eretice devii automat ceauşisto-comunist-fundamentalisto-legionar-fascist-homofob-anti-european.

În prima parte a secolului al XIX-lea călătorii străini se uitau la ţăranii români cu aceeaşi privire cu care se uitau la pieile roşii sau boşimani. Nişte unii încremeniţi într-un neolitic glorios, care îşi ţeseau hainele folosindu-se de nişte instrumente din lemn făcute cu mâinile lor. Abia după o relativă stabilizare politică a estului european au putut românii să ridice capul, să-şi modernizeze limba, să-şi creeze primele generaţii de ingineri, medici şi alte caste folositoare modernizării. Secolul al XIX-lea a modernizat parţial oamenii, folosind resursele puţine ale unei economii agrare primitive. Abia în secolul al XX-lea s-a demarat procesul de industrializare a spaţiului românesc – proces afectat de două războaie mondiale. Cum-necum s-a creat o industrie românească, s-au imaginat şi început o serie de proiecte mari (construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier şi a celor de pe cursurile majore; combinatul siderurgic de la Galaţi care iniţial trebuia să fie la Brăila, electrificarea tuturor localităţilor, modernizarea şi extinderea reţelei de şosele, fabrici de automobile, industrie uşoară, conducte de gaze pentru localităţile mari etc.)

Peste acest început promiţător a venit dezastrul sovietic. În primă fază România a fost tratată ca hinterland al imperiului condus de la Moscova, celebrele Sovromuri au stors ţara de resurse. Planul Valev a mărturisit aceeaşi gândire imperială: unde e câmpie facem agricultură, nu mai contează ce vor locuitorii. Comunişti-necomunişti, conducătorii României din acei ani au reluat planurile interbelice şi le-au repus în mişcare. Iar China ne-a ajutat în această direcţie. Comuniştii de la Bucureşti au reuşit să scape de soarta unui hinterland sovietic şi au comis erezia: au intrat în relaţii cu occidentul european. Acum regina Angliei poate să spună ce vrea, însă în 1978 l-a plimbat pe Ceauşescu prin centrul Londrei în caleaşcă, dictator-nedictator (detalii aici).

Următoarea fază a modernizării economice a României ar fi trebuit să vină prin aderarea la UE. Ceea ce nu s-a întâmplat. Băncile vestice şi-au păstrat profiturile în România pe perioadă de criză, iar fondurile europene nu au intrat în economia românească. Bineînţeles, explicaţia e simplă: românii sunt corupţi şi incapabili să administreze banii europeni. Eu am o bănuială sinistră, că banii UE sunt pentru cine trebuie, nu pentru cine are nevoie de ei. Până una-alta România e contributor net la bugetul UE şi în acelaşi timp şi-o ia în barbă regulat de la Franţa, Olanda, Marea Britanie şi Germania. Iar dacă ne întoarcem către China primim avertisment că trebuie să respectăm regulile europene (detalii aici).

Dar mai este ceva. Banii vin întotdeauna cu un preţ (am pregătit pentru Magazin istoric un articol despre cum ne-au lăsat baltă britanicii în toamna anului 1938, francezii însă îşi ţin dosite documentele, în esenţă Londra ne-a spus înainte de Al Doilea Război Mondial că nu ne poate oferi ajutor pentru că investiţiile româneşti nu erau profitabile). Banii chinezeşti vin la pachet cu o serie de condiţii economice, dacă nu şi politice. Construiesc chinezii autostrăzi? Să vă aşteptaţi la taxe pentru acele autostrăzi, taxe ce vor trebui să le acopere investiţia şi să le înapoieze un profit. Orice investiţie chinezească în România va funcţiona pe baza acestui mecanism.

[…]


Categorii

China, George Damian, Iulian Capsali, Mircea Platon, NEWS (STIRILE ZILEI)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “NOUA RELATIE CHINA – ROMANIA. Ipocrizie occidentala si oportunism asiatic. Opinii de Mircea Platon, George Damian si Iulian Capsali

  1. Pingback: Isarescu sta de garda: LAUDA GAZELE DE SIST SI CRITICA ”MILIARDELE” CHINEZILOR - Recomandari
  2. Foarte adevarat. Mircea Platon descrie foarte bine situatia actuala.
    SUA si-a trait traiul, si-a mancat malaiul!

    Cu siguranta in viitorul nu foarte indepartat China va deveni puterea care va inspaimanta intreaga planeta, insa pana atunci SUA va avea de incasat niste palme datorita politicii pe care o duce, insa niciodata nu e prea tarziu sa inveti din greseli!

  3. am sentimentul ca retraim (si din aceasta perspectiva) anii ’60..in care Romania era aidoma ‘dojenita’ de relatia cu China. De alta Uniune atunci, e drept..

    Ciu Enlai (ministru de externe) se plangea delegatiei romane ca China nu are locul meritat in politica internationala…mai exact, ca URSS_ul isi aroga dreptul de parterner unic al SUA.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare