DISOLUTIA PRIN SUSPICIUNE SI MAREA FRAGMENTARE sau despre starea natiunii la ceas de cumpana/ RAPORTUL SUA DESPRE CORUPTIA DIN ROMANIA sau… cum suntem inca o data luati de prosti de americani

• Iulian Capsali: Cine se preocupă de România?

Cred că ne-am lămurit de mult cum se face politică în ţara asta: departe de orice realitate românească.

În zilele din urmă s-a ajuns la apogeul combinaţiilor politice scufundate lamentabil. Unde este România în tot acest vacarm? Unde sunt bătrânii, unde mamele, unde copiii şi taţii lor? Unde sunt ţăranii, unde studenţii sau profesorii, unde sunt medicii sau bolnavii, unde este cel care produce orice bun în ţara asta împotriva unui sistem opresiv economic? Cine vorbeşte despre depopularea ţării, despre deculturalizarea continuă, despre atacul furibund al presei împotriva ultimelor bastioane ale identităţii româneşti: Biserica şi Familia? – dupa ce Statul a fost confiscat iar Armata a sucombat pierdută în nisipul nepăsării. Cine se preocupă de oamenii concreţi, care vor să trăiască normal, care au nu numai simţuri ce trebuie stimulate artificial, dar mai au şi suflet, conştiinţe, libertatea de a spera la un loc pe harta prezentului?

Noi am arătat în istorie că tocmai atunci când alţii au crezut că nimic nu mai este posibil ca să ne mai salveze ca neam, Dumnezeu a facut minunea, astfel că martirul creştin Mircea Vulcănescu a scris despre „norocul” românilor în istorie, în sensul proniator arătat mai înainte, iar cinicul om politic conservator P. P. Carp a scos butada rămasă celebră până astăzi: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.”

Avva Iustin Pârvu deplângea, înainte de a pleca să dea marturie pentru neamul său în faţa Domnului, lipsa conştiinţei civice a românilor. Ceea ce am constatat cu tristeţe în ultima vreme, pe propria piele, ca să zic asa, este teribila noastră incapacitate de a muta o stâncă punând toţi mâna, pentru că vedem în vecinul de opinteală o prezenţă în mod necesar impură – asta dă naştere la o oarecare tensiune umorală, lipsită complet de finalitate.

Văd zilnic acest cleste care rupe carnea obosită de pe oasele societăţii noastre devitalizate: suspiciunea. Este ultima modă românească în materie de disoluţie socială. Suspiciunea şi dezgustul de ceea ce se întâmplă în jurul nostru acţionează ca lichidul vâscos din pântecele unei flori carnivore: transformă ideile în particule din care se hrăneşte sistemul fără niciun efort. Doar îşi aşteaptă nemişcat, dar cu acel miros putred atât de ademenitor, încă o halcă vie de convingeri infestate de neîncredere. Corpul social alunecă precipitat pe mâzga colorată a spectacolului politicianist, pleoscăie în vintrele deschise ale sistemului şi se lasă digerat în sucul cald, dizolvant, în care fiecare atom încărcat de vitalitate se împrăştie flasc, hrănind neputincios chiar ceea ce ar vrea să dispară, chiar ceea ce îl impiedică să renască.

Un Avva al zilelor noastre, stareţ al unei mănăstiri ce radiază duhovniceşte în toată ţara, îmi spunea de curând că România nu va ieşi din marasm până când „nu vom pune genunchiul la rugăciune”. Recursul la Hristos, singura cale rămasă, poate să adune România creştina sub scut. Oricât ar părea de ridicol în ochii omului dezrădăcinat, atomizat în propriul autism, aceasta este soluţia tare a momentului de amurg al istoriei acestui popor. Acel cheag al credinţei, odată stimulat, va reuşi să regenereze ţesutul social al unui popor dezarticulat. Numai aşa putem lăsa fără nutrienţi planta carnivoră, care poate fi lăsată să dispară fără resentimente.

Trebuie să ne redescoperim realitatea interioară, drumul de la Cruce la Înviere. Este drumul parcurs de toţi cei dinaintea noastră, cei care ne-au dat o ţară în grijă. Soluţia este şi va fi, dintotdeauna, înlăuntrul nostru.

• Voxpublica:

Ciprian Siulea: Criză politică, plictiseală enormă

S-a dus şi marea coaliţie – dar nimeni nu a părut foarte impresionat de asta. Leul a rămas pe poziţie, bursa a scăzut doar cîteva procente (dar cine poate şti dacă nu cumva era din inerţie; oricum, la un volum de cîteva milioane de euro tranzacţionaţi zilnic, bursa românească seamănă mai mult cu o agenţie de pariuri sportive de cartier decît cu un indicator politico-economic). Nici audienţa mass-mediei electronice nu pare să fi explodat, cum ar fi fost normal pentru un astfel de eveniment politic şi cum se mai întîmplă la evenimente sociale majore – tirajele presei tipărite probabil că nu le mai scoate nimeni din groapă în veci, indiferent ce se întîmplă.

Pînă acum, lucrurile au mers destul de lin. UDMR a reapărut cu zîmbetul pe buze, concluzionînd că nimic important nu mişcă fără ei. PC şi-a înghiţit lejer naţionalismul de grotă şi a afirmat că nici vorbă ca ei să aibă vreo problemă cu UDMR. UNPR, ca de obicei, prezentă acolo unde e nevoie de patriotism şi abnegaţie. Cineva se întreba dacă mai există PPDD, să dea şi ei o mînă de ajutor la noua coaliţie. Se pare că ceva ar mai exista.

Şi mai e, desigur, şi Tăriceanu. Cam toată lumea a concluzionat că omul s-a acoperit de un ridicol greu de şters mulţi ani de acum înainte, şi într-adevăr scena cu telefonul dat lui Antonescu din biroul lui Ponta e halucinantă. În mod normal şi un om politic de mic nivel local ar trebui să aibă suficient instinct încît să nu se îngroape astfel. Dar asta spune multe nu doar despre nivelul unor oameni politici, ci şi despre mersul politicii într-o ţară mică de periferie. Cel puţin o parte din înfumurarea neavenită a lui Tăriceanu vine din faptul că celebra creştere economică din mandatul lui de premier, ca şi mersul politicii naţionale în general, pare atît de naturală într-o astfel de ţară încît omul a luat-o ca pe un merit personal, fără să-şi dea seama că de fapt e complet aleatoare, fără nici o legătură cu acţiunea lui. Iar înfumurarea, se ştie, toceşte simţul ridicolului.

Sigur, o fi existat şi un calcul destul de raţional pentru care Tăriceanu a devenit noul Stoica-Stolojan, şi calculul ar trebui să fie, în mare, acelaşi cu cel de la lansarea PLD de acum 7 ani. Dar tocmai locul în care au ajuns acum Stoica şi Stolojan în politică ar fi putut să-i dea de gîndit lui Tăriceanu. Şi, în plus, calculul lui are marele dezavantaj de a se lovi de faptul că trebuie să fi existat un calcul cel puţin la fel de raţional pentru ieşirea PNL de la guvernare.

Dar de ce s-a rupt coaliţia, pînă la urmă? Putem găsi mai multe explicaţii, de mai multe tipuri. Una ar fi explicaţia din registrul practic că Antonescu nu a avut încredere în promisiunea lui Ponta că va rămîne candidatul USL la preşedinţie. Pentru că dacă rămînea avea practic alegerile cîştigate, aşa e infinit mai complicat pentru el. E probabil cea mai bună explicaţie practică. Dacă PSD s-ar fi trezit prin vară să îşi pună candidat propriu, capitalul de simpatie cîştigat de Antonescu pe motiv că a fost trădat etc. probabil că nu ar fi compensat pierderea uriaşă că nu ar mai fi avut timp să lucreze la o reţetă solidă cu electoratul de dreapta.

Ar mai fi explicaţia mai abstractă că, în mod paradoxal (şi puţin hilar), într-un moment în care toate partidele au cam aceleaşi programe politice şi cam aceleaşi politici atunci cînd ajung la guvernare, orientarea ideologică a început totuşi să conteze. Dacă toată lumea bîjbîie prin aceeaşi mlaştină de politici, diferenţierea necesară pentru rotaţia inerţială la guvernare (inerţială, irelavantă şi cam inutilă) ar putea fi împinsă să recurgă, paradoxal, tot mai mult la ideologie. Cu un partener mătăhălos ca PSD, care îţi aduce doar blamul de „socialist” (faţă de competitorii de dreapta), dar care dă tonul politicii şi îşi asumă ce merită asumat, poziţia PNL era într-adevăr cam ciudată.

Marea fragmentare politică începută de Traian Băsescu prin ruperea de bucăţi din PNL şi PSD, crearea UNPR şi schimbarea raportului dintre partide astfel încît asta să modifice rezultatul alegerilor, favorizează şi ea consolidarea unor poziţii mai clare ale partidelor clasice, măcar pentru acest nivel de balet al politicii. Aceeaşi mare fragmentare ne explică, însă, şi de ce actuala „criză politică” e atît de plictisitoare. Prezidenţialismul lui Traian Băsescu şi tentativa lui de a conduce de deasupra partidelor, inclusiv prin fragmentarea şi delegitimarea lor, a apărut după ce iluziile de mare politică naţională s-au stins, în proximitatea atingerii idealului integrării euro-atlantice, ideal care dădea ceva însufleţire şi aparenţe frumoase acestei politici.

Dar, chiar dacă Băsescu a eşuat (oare? -n.n.), nereuşind să impună tipul de regim pe care şi-l dorea, şi se va reveni la un preşedinte nejucător, partidele nu vor reveni în prim-planul unei politici semnificative şi interesante pentru că e clar că au înţeles foarte bine că nu au altceva de făcut decît să administreze o periferie care are doar rolul de piaţă de desfacere şi exportator de muncă ieftină şi resurse naturale ieftine, în condiţii de reglementare cît mai avantajoasă pentru companiile occidentale. De aia rotaţia lor stîrneşte atît de puţină pasiune publică şi refacerea coaliţiilor merge ca ceasul, pentru că nimic important nu are loc. Nici o emoţie, plictiseală maximă.

Mihai Gotiu: E oficial: unii americani ne cred tâmpiți. Corupția fără corupători, jandarmii răi da buni și alte aberații din Raportul Departamentului de Stat al SUA despre România

”Corupția la nivel guvernamental a rămas o problemă cu mare răspândire în România”, se arată în raportul Departamentului de Stat al SUA privind respectarea drepturilor omului, pe 2013, referitor la situația din România. Adevărat. Doar că am tot căutat și nu am găsit nici cea mai mică menționare despre corupători. E o problemă care ține de evidență: fără ca cineva să pună banii la bătaie, nu există corupție. Fie că e vorba de contracte și licitații cu dedicație, fie de companii și corporații multinaționale ale căror profituri uriașe se bazează, de fapt, pe tot felul de facilități fiscale, scutiri preferențiale de taxe și impozite, redevențe insignifiante  etc. E suficient să citești analizele și rapoartele tot ale unei multinaționale de audit, Ernst & Young, pentru a afla că marile corporații se adaptează culturii organizaționale din țările în care se extind (detalii pe larg despre aceste raporate le-am prezentat în cartea Afacerea Roșia Montană).

Mai pe șleau: dacă într-o țară ca și România se dă mită, atunci și corporația va da mită. Dar nu pentru a obține vreun drept, ci privilegii, legi cu dedicație, avantaje ș.a.m.d. Nu cred că trebuie să insist pentru a fi clar de ce într-un raport al Departamentului de Stat al SUA legat de corupția din România nu se suflă o vorbă despre corupători. Pentru că ar trebui să pornească povestea de la Ambasada SUA, întâiul promotor al intereselor companiilor multinaționale care se adaptează culturii organizaționale locale. Da, îmi doresc ca toți funcționarii publici, de la cel mai mic până la cel mai înalt nivel, să răspundă pentru acțiunile lor. Dar să nu ne iluzionăm: atâta timp cât vor exista corporații dispuse să-și rezolve afacerile cu mită și pentru care nu există nicio răspundere financiară și/sau penală, se vor găsi alți și alți funcționari care să-și asume riscurile.

***

Mai citim apoi în raportul Departamentului de Stat american despre diferite abuzuri ale Poliției și Jandarmeriei. Asupra deținuților și a romilor. Să nu fiu cumva înțeles greșit: asemenea abuzuri sunt reale, iar drepturile deținuților și ale romilor trebuie apărate. Dar în aceeași măsură trebuie apărate drepturile localnicilor din Pungești, luați la bulan pe propriile terenuri, indimidați în propriile case. Nici măcar un cuvințel, nici măcar unul singur despre toate aceste abuzuri. Nici despre abuzurile și intimidările Poliției și Jandarmeriei din timpul protestelor cu Roșia Montană (ceva mai reduse ca număr și intensitate față de cele din Pungești, dar la fel de reprobabile). Mare minune că în raport nu e lăudat aportul autorităților în apărarea drepturilor cetățeanului Chevron (Nu, nu e o glumă, în SUA corporațiile sunt asimilate, din punct de vedere legal, cu persoanele fizice. Evident, doar în privința drepturilor, nu și a responsabilităților).

***

Să mergem mai departe. Foarte bine că raportul se oprește asupra influenței mogulilor și politicienilor asupra presei. Lamentabil e faptul că cenzura economică (generată de publicitatea pe care mari companii – nu vă gândiți doar la cazul Roșia Montană – o ”investesc” în mass-media) nu apare menționată în vreun fel. Iar când se vorbește despre libertatea de exprimare și despre jurnaliști agresați, indimidați, cenzurați de către patroni, autorități, companii private etc., cazurile sunt alese „cu mâna”. Scoțând în față unele situații, ignorându-le complet pe altele.

***

Nu merg mai departe. Punct cu punct, raportul Departamentului de Stat al SUA este unul extrem de selectiv. Adevărul spus doar pe jumătate (în fapt, nici măcar pe jumătate) e mai nociv decât o minciună. În mod oficial (raportul e un document oficial), americanii îi consideră pe români tâmpiți. Incapabili să înțeleagă mizeria care se ascunde în spatele unor adevăruri trunchiate și folosite manipulativ.

Și să nu ne închipuim că americanii n-ar ști ori nu ar fi informați despre problemele ignorate. Să luăm doar un exemplu. Pe parcursul documentului, se citează numeroase rapoarte ale APADOR-CH. Doar că APADOR-CH a avut numeroase luări de poziție și despre abuzurile și încălcările drepturilor civile la Pungești. De ce nu se regăsesc și acestea din urmă în raportul Departamentului de Stat al SUA, cu siguranță fostul ambasador american la București Mark Gitenstein și prietenii și clienții lui de Mayer Brown ar putea răspunde. Ori poate Wesley Clark, consilier al lui Victor Ponta și, în același timp, director executiv al unei companii cu interese în mineritul din România. Iar asta taman într-o perioadă în care Guvernul tot insistă cu modificarea Legii Minelor – așa, ca din întâmplare, să aibă apoi Poliția și Jandarmeria drepturile cui le apăra (adică ale cetățenilor-companii).

***

P.S.: Să nu existe dubii: un raport (cu atât mai mult un raport oficial) presupune o abordare exhaustivă și din toate perspectivele ale unei probleme/stări de fapt. Altfel poate avea cel mult pretenția unui informări ori a unui punct de vedere.