TELEVIZIUNEA POATE UCIDE. Sadismul reality show-urilor/ Studiul Facebook confirma: PSIHOZA DE MASA E REALIZABILA SI PRIN RETELE SOCIALE. SPRE O “GUVERNARE” FACEBOOK?

• Adevarul/ dr. Dan: „The Hunger Games” sau când televiziunea poate să ucidă

După ce a câştigat audiţia pentru un reality show de care nu ştia niciun detaliu, a fost legat la ochi şi dus în mare secret într-un apartament mic, fără ferestre.  Acolo a fost pus să se dezbrace în pielea goală. Şi i s-au explicat regulile – va trebui să îşi petreacă viaţa între acei patru pereţi până când va putea să acumuleze o sumă de 1 milion de yeni (10 000 dolari) în premii câştigate la concursuri din diverse ziare şi reviste. În apartament avea doar unde să doarmă, avea electricitate,  aer condiţionat, un încălzitor cu gaz, instrumente de scris, cărţi poştale, şi multe multe reviste şi ziare. Nimic altceva. I s-a spus că va trebui să îşi câştige absolut tot – inclusiv mâncarea. Apoi producătorii au plecat, au încuiat uşa după ei, iar Nasubi a început o existenţa în captivitate şi izolare personală, dar în ochii milioanelor de telespectatori japonezi. Culmea, lui Nasubi nu i s-a spus că va fi filmat non-stop şi dat pe post live. I s-a spus că el manipulează singur camerele de filmat. Şi că după ce va câştiga suma de bani necesară, abia atunci producătorii vor decide dacă materialul filmat merită dat pe post.

Nasubi a fost închis în apartamentul respectiv un an şi jumătate!!! 15 luni!!! Timp în care a slăbit ca un ogar, i-au crescut părul şi barba, s-a transformat în propria umbră. Primul câştig a venit abia după două săptămâni – un borcan cu gem. După încă două săptămâni a câştigat un săculeţ cu orez. Dar nu a avut cu ce să îl gătească. După ce a încercat să mănânce orezul uscat, a descoperit că dacă pune orez într-o cutie goală de suc, cu puţină apa, şi îl lasă lângă încălzitorul cu gaz, în câteva ore se transformă într-un pilaf terciuit. Dar comestibil. De bucurie a cântat şi dansat în fundul gol, spre deliciul telespectatorilor.

[…]

Nu pot să nu îl compar cu un martir al televiziunii, al mass-mediei. O victimă a cărei suferinţă a făcut amuzamentul famiiilor japoneze. Sadismul show-ului este nemaipomenit. Iar complicitatea telespectatorilor este şi ea uimitoare. Dar suntem o specie sadică, violentă.

E adevărat că Nasubi a consimţit să participe la show. Dar după ce show-ul a început, nu a avut scăpare. După ce show-ul s-a terminat, Nasubi şi-a mărturisit suferinţa. A descris cum de multe ori s-a gândit să evadeze, să scape. A avut şi gânduri mult mai sumbre. Da, televiziunea poate să ucidă! Culmea este că sadismul a continuat şi după ce a câştigat milionul de yeni. Nasubi a fost din nou legat la ochi şi mutat în Coreea. I s-a spus că va trebui să îşi câştige zborul înapoi în Japonia. Tot în fundul gol, tot între patru pereţi. A durat încă 4 luni.

[…]

Reality show-urile au împins exigenţele spre alte limite. Iar sadismul a devenit şi mai evident. Întrebarea cea mare este: cine este victima cui? Stelele de reality show îşi expun vulnerabilitatea, iar noi, consumatorii, o consumăm ca pe pâine. Suferinţa altora este delicioasă. Mai ales dacă este live, în direct. Dar în final cei care încasează banii sunt cei de pe ecran, cei pe care îi zeflemim sau dispreţuim. Telespectatorii rămân tot cu buzunarele goale. Dar cu satisfacţia vizionării umilirii altor fiinţe umane. Deci, din nou, în final: cine este victima cui?

Când eram mic şi vedeam ceva cumplit la televizor, mama îmi ştergea lacrimile şi îmi alunga fricile cu „Nu mai plânge, dragul mamei, e doar un film. Nu e adevărat”. Reality show-urile au schimbat regulile jocului. Iar The Hunger Games nu mai par aşa o ficţiune. Toţi avem nevoie de victime. […]/ integral pe adevarul.ro

• Dilema Veche/ Iulian Comanescu: Ce e scandalos în studiul Facebook

Un studiu realizat de Facebook, care dovedeşte că starea de spirit pozitivă sau negativă a utilizatorilor depinde de mesajele cu conţinut asemănător ale prietenilor din reţea, a stîrnit acum cîteva zile un val de furie şi anxietate. Spre deosebire de alte reacţii de acest fel, de data asta utilizatorii şi media au avut motive bune de consternare.

[…]

Dar, pînă la urmă, care e noutatea şi unde e scandalul? Că stările emoţionale sînt contagioase e un fapt discutat şi acceptat de multă vreme. Despre psihoză de masă şi rolul de influenţator politic al mass-media se discută academic de un secol, iar armatele mărşăluiesc şi fac război pe muzică militară de cînd există. Studiul Facebook vine însă cu o nuanţare foarte importantă. Aceea că influenţa emoţională se exercită şi în climatul social diluat, mediat, al reţelelor şi că simpla expunere la mesaje negative/pozitive e suficientă pentru ca influenţarea să află loc, spre deosebire de presupunerile anterioare, conform cărora o astfel de înrîurire se produce numai printr-o interacţiune mai elaborată şi cu contribuţia limbajului nonverbal (corporal).

Concluzia ar fi una interesantă ştiinţific, dar deloc răscolitoare, dacă n-ar fi la mijloc şi metodologia studiului. Facebook a modificat newsfeed-urile celor aproape 700.000 de utilizatori legal, în virtutea permisiunii pe care o acordă, generic, orice utilizator al reţelei, pentru ca datele lui să fie folosite în scopuri ştiinţifice. Totuşi, utilizatorii cuprinşi în studiu au fost pur şi simplu manipulaţi emoţional, în necunoştinţă de cauză. Or, cercetarea academică se întemeiază, în cazul studiilor de tot felul, pe aşa-numitul consimţămînt informat al participanţilor. Un consimţămînt nu numai formulat explicit, punctual, ci şi în cunoştinţă de cauză.

[…]

Cu alte cuvinte, poate o reţea de dimensiunile Facebook crea ceva de felul ipoteticelor psihoze de masă? Studiul menţionează o variabilă pe care am putea-o numi, neriguros, grad de contagiune, care e foarte mic, de 0,01%. Însă – estimează tot Facebook – la dimensiunile reţelei din prima parte a lui 2013, asta înseamnă cîteva sute de mii de reacţii pozitive/negative. Cu alte cuvinte, reţeaua poate fi folosită la crearea de emoţii colective printr-o strategie de tip brute force.

[…]

E greu, totuşi, ca răspunsul cercetătorului de la Facebook să fie interpretat ca altfel decît unul de convenienţă. Studiul Facebook a fost publicat de Proceedings of the National Academy of Sciences, iar Susan Fiske, cea care l-a editat pentru revistă, a mărturisit într-un interviu dat după stîrnirea scandalului că şi-a pus o problemă etică atunci cînd l-a văzut. Facebook a susţinut că are girul unei autorităţi ştiinţifice. Totuşi, girul a fost obţinut, după Fiske, „în temeiul faptului că Facebook manipulează newsfeed-ul utilizatorilor tot timpul“.

Asta se întîmplă la modul vizibil, de mai multă vreme. Mai precis, din momentul în care Facebook a decis să filtreze posturile pe care un utilizator le primeşte în newsfeed de la prieteni, în baza unui algoritm despre care a oferit prea puţine date, numit Edge Rank.

[…]

Silverman remarcă probabil cea mai plauzibilă concluzie a întregii poveşti, aceea că Facebook ar putea prezenta o versiune mai roză a activităţii fiecăruia, în scopul unei interacţiuni crescute, dar şi pentru a obţine un sos de conţinut mai convenabil pentru advertiseri. Totuşi, faptul că reţeaua poate schimba jocul, inclusiv din punct de vedere politic, a fost deja verificat de un alt experiment, din 2010. Conform unui studiu citat de Slate, un mesaj-banner afişat de Facebook la alegerile din 2010 a determinat participarea la vot a 60.000 de americani, iar estimările referitoare la contagiune socială sugerează influenţarea indirectă a încă 280.000 de persoane. Ceea ce înseamnă că un singur mesaj de pe Facebook ar putea fi responsabil cu un sfert din creşterea participării la vot, de 0,6% faţă de 2008.

Bineînţeles, cea mai la îndemînă idee pe care o sugerează astfel de constatări e că Facebook s-ar putea pune în slujba unor entităţi oculte sau a unor forţe vizibile pe eşichierul politic, pentru a influenţa guvernarea. Însă o companie cu o valoare de piaţă de 40-60 de miliarde de dolari (bugetul de stat al României a fost, în 2013, de aproximativ 70 de miliarde) nu are neapărată nevoie de aşa ceva. Ea devine chiar guvernarea, într-o lume care depinde din ce în ce mai puţin de graniţe, autoritate instituţională şi mecanismele politice clasice. […]/ integral pe dilemaveche.ro