CUM SE FOLOSESTE AGHEASMA MARE?/ Ghicitul in busuiocul Bobotezei: UN PAGANISM CAMUFLAT/ Mana dreapta a Botezatorului/ TIMPUL PROFETIILOR

5-01-2015 12 minute Sublinieri

Botezul Domnului

  • Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: Cum folosim Agheasma Mare?

Bucuria sărbătorilor de iarnă continuă prin sărbătoarea Bobotezei și a Sfântului Ioan, iarăși momente de referință pentru obștea credincioșilor, care, odinioară, dar și astăzi, marchează cele două zile de praznic prin tradiții deosebite, pline de simțire și trăire creștinească.

Sfințirea cea Mare a apei, sau Agheasma Mare, este o slujbă săvârşită numai de Bobotează. Potrivit rânduielii din Minei, cu prilejul Arătării Domnului, slujba de sfințire a apei se poate săvârși de trei ori: la finalul Sfintei Liturghii din ajunul praznicului, după terminarea slujbei Utreniei Bobotezei și, desigur, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii din ziua sărbătorii Epifaniei. Dacă primele două slujbe se oficiază cu precădere la catedralele chiriarhale și mănăstiri, în parohii mulțimea credincioșilor participă și se împărtășește cu Aghiasma Mare după Sfânta Liturghie din ziua Bobotezei. Obiceiurile atât de frumoase și diverse ar merita un studiu amplu, însă acum mă voi limita doar la câteva lămuriri privind folosirea Aghesmei Mari în decursul celor opt zile de praznic, dar și pe parcursul întregului an bisericesc.

După tradiție, vom gusta de opt ori din această apă sfințită; cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci, căci în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Agheasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi. Nu mâncăm nimic înainte de împărtășirea cu Agheasma Mare pentru a arăta că nimic din cele lumești, trecătoare nu este mai important decât hrana cea spirituală. După Sfânta Liturghie, întâi gustăm din Aghiasma Mare, apoi luăm sfânta anaforă. Chiar atunci când ne împărtășim putem gusta din ea, bineînțeles după ce am primit dumnezeiasca Euharistie.

Însăși rânduiala slujbei de sfințire a apei din cadrul praznicului Epifaniei ne lămurește de ce este necesar să ne împărtășim din apa sfințită la Bobotează: rugăciunile şi cântările reliefează iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate, arătată concret prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Botezul Său în Iordan, făcând legătura între Crăciun și Bobotează, dar şi între Botezul Mântuitorului şi botezul nostru.

boboteaza-ovidiu-iordachiDe vom asculta cu atenție rânduiala sfințirii celei mari a apei, vom afla beneficiile împărtășirii cu ea: ne sfințește sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile, întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea, munca, învățătura. Prin această sfințire a naturii, a tot ce-l înconjoară pe om, Sfânta noastră Biserică ne arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. De aceea, prevederile tipiconale îndeamnă preotul să săvârșească slujba în exteriorul bisericii, lângă un râu, fântână, izvor sau într-un loc frumos amenajat, uneori împodobit cu cruci de gheață, unde se pregătesc şi se împodobesc numeroase vase cu apă. Nu de foarte mult timp, în satele din Moldova îndeosebi, credincioșii sculptează din apele înghețate ale lacurilor cruci și mese de gheață, așezându-le în locurile unde se va sfinți Agheasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfinţire. Astăzi, în puține locuri se mai fac asemenea pelerinaje, dar, dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, au adus râurile sau lacurile,  prin aceste cruci cioplite în gheață, pentru a fi binecuvântate.

Revenind la modul de folosire a Aghesmei Mari de la Bobotează, din rugăciunile rostite de preot aflăm că ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim vremuri în care omul înfruntă felurite boli ale trupului ori sufletului, adeseori cele fizice fiind generate de suferințele sufletești, de păcate și patimi. Să nutrim convingerea că apa sfințită ne vindecă, întrucât ne sporește credința, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Tot din cuprinsul rugăciunilor din rânduiala sfințirii Aghesmei Mari aflăm că ea se arată izbăvitoare de patimi și izgonitoare a duhurilor celor rele. Avem nevoie de ea, căci adesea diavolul caută cu orice chip să ne piardă, îndemnându-ne la păcat; apa sfințită la Bobotează ne dă putere să biruim ispitele, să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, izvorul sfințeniei și al iubirii.

Se cade, aşadar, ca fiecare creștin să aibă în casă un vas cu Aghiasmă Mare, să-l țină la loc curat, după cum ne învăță bătrânii noștri, să guste cu evlavie din ea în zilele de post, în vreme de necazuri, ispite, nevoi sau grele suferințe, dar numai după ce primește dezlegare de la duhovnic. Unii preoți rânduiesc celor pe care-i spovedesc Agheasmă Mare înainte de a primi Sfânta Împărtășanie. Sunt credincioși, care în Postul Mare, se nevoiesc postind aspru sau negru, primind dezlegare de la povățuitorul lor spiritual să guste spre seară  câteva guri de Agheasmă Mare. Cei pe care duhovnicul îi oprește de la dumnezeiasca Euharistie din pricina unor păcate grave, pot lua Agheasmă Mare, cu încuviințarea duhovnicului ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, ca leac spre tămăduire și îndreptare în vederea apropierii de potir.

Nicolae Pintilie: Busuiocul Bobotezei și curiozitatea aflării viitorului

Indiferent de cultura în care a trăit, omul a dorit dintotdeauna să afle măcar o frântură din viitor. Istoria popoarelor antice ne demonstrează că principala preocupare din punct de vedere religios a unei comunități, a unui popor, a fost aceea de a afla viitorul. Dacă deschidem un manual de Istoria Religiilor, în fiecare cultură vom găsi măcar o practică de divinație. De la celebrul Oracol din Delphi, la practicile divinatorii din Roma Antică și până la ghicirea în măruntaiele animalelor sacrificate în India și Iran, toate acestea pretindeau că descoperă evenimente ce se vor întâmpla – putând astfel să fie evitate și lumea să continue fericită pe firul vieții.

Timpul și praful s-au așezat peste ele, cele mai multe dintre practicile antichității fiind date uitării. Câteva au supraviețuit, însă, într-o formă mascată. Omului modern, mereu aflat în goana zilei de mâine, nu îi este greu să „ghicească” viitorul. Printr-un singur click, el își poate consulta câteva zeci de horoscoape chinezești, coreene, aztece, mayașe etc. Sau poate ghici pe fundul ceștii de cafea, ori într-o mână de grăunțe… Colțunașii de ghicitoare, apa măsurată, boabe de grâu, usturoi în pâinea dospită, turta de visat, picurii de ceară dintr-un castron cu apă – acestea sunt doar câteva dintre obiceiurile „nevinovate” pe care le întâlnim astăzi, în viața de zi cu zi.

Cunoscută și crezută este și „rețeta” de a-ți afla viitorul partener de viață, cu ajutorul unui fir de busuioc din sfeștocul cu care stropește preotul casele credincioșilor, în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului. O practică foarte răspândită și încurajată, parcă, de dragul hazului. Din păcate, am întâlnit femei credincioase care merg constant la biserică și care ajung să ceară „busuioc pentru nepoate, ca să-și ghicească ursitul”! Cum a apărut această practică și care sunt implicațiile actuale ale busuiocului de la Bobotează?

Mai întâi, se cuvine se facem câteva precizări privind folosirea busuiocului în cultul liturgic creștin. Originară din India, această plantă aromată a fost adus în Orientul Mijlociu și apoi în Europa, prin intermediul Drumului Mirodeniilor. Deja în secolul I î.Hr. era cunoscută în tot bazinul Mării Mediterane. Grecii, dar și romanii, considerau busuiocul „iarba dragostei și a fertilității”,  o plantă sacră, înflorirea fiindu-i celebrată prin serbări și adevărate ritualuri. Chiar și originea cuvântului păstrat de limba română – basilikon/ basileus are semnificația de „rege” sau „regal”. Popularitatea plantei în arealul cultural al Mării Mediterane, acolo unde s-a plămădit și religia creștină, a făcut ca aceasta să pătrundă în practica noastră.

În acest sens, tradiția populară creștină a dat busuiocului un anumit simbolism. Există unele povestiri legate de faptul că, pe locul în care Sfânta Elena a descoperit Sfânta Cruce, creștea o plantă frumos mirositoare, care a indicat locul unde era ascuns dumnezeiescul odor. O altă povestire populară pretinde că pe tipsia Irodiadei erau presărate frunze de busuioc, pe ele fiind așezat capul Sfântului Ioan Botezătorul. În realitate, nici Sfânta Scriptură, nici o altă scriere istorică nu conțin informații despre folosirea busuiocului în creștinism, ca plantă sacră.

Din necesități practice, unele Biserici Ortodoxe naționale precum Biserica Greciei, Georgiei și a Ciprului folosesc crenguțe de busuioc verzi sau uscate la sfințirea Aghesmei celei Mari, dar și la Agheasma Mică. O precizare este foarte importantă de făcut. În rânduiala celor două slujbe amintite, busuiocul nu este un element indispensabil. Sfințirea apei se face prin venirea harului Duhului Sfânt, invocat de rugăciunea episcopului sau a preotului. Folosirea busuiocului este legată de o necesitate practică – stropirea bisericii și a credincioșilor cu agheasmă. Datorită cupelor pe care le are floarea de busuioc, această plantă este ideală pentru stropirea cu agheasmă, la care se adaugă mirosul frumos. Legat de acest aspect, mai există o întrebuințare liturgică a busuiocului – în Duminica a treia din Postul cel Mare și la Înălțarea Sfintei Cruci. Sfânta Cruce, împodobită cu flori și busuioc, este scoasă în procesiune din Sfântul Altar, în mijlocul bisericii și apoi rămâne spre închinarea credincioșilor. Nici în acest caz nu există o interpretare teologică, ci doar una pur practică.

Dacă în practica liturgică busuiocul nu are o încărcătură sacră, în tradițiile populare nu lipsește din niciun ritual. De la prima băiță a pruncului, la nuntă și în ritualurile de înmormântare, busuiocul are un loc bine stabilit, aproape cu valențe magice. Întâlnirea dintre cele două cadre – liturgic și popular – în privința busuiocului, se întâlnește cu precădere în ajunul Botezului Domnului. Fetele nemăritate, încurajate de femeile mai în vârstă, care „așa au prins”, aproape că jumulesc sfeștocul de busuioc al preotului.

Deși pare o practică aducătoare de voie bună, în realitate reprezintă supraviețuirea cosmetizată a divinației păgâne. Tradiția populară obliga pe fetele care luau busuioc de la preot să îl pună sub pernă în noaptea de Bobotează, cu speranța de a-și visa viitorul soț – nimic altceva decât o practică de a dezvălui un eveniment din viitor. Deși camuflat sub semnul nevinovăției, acest obicei este condamnat de canoanele Bisericii Ortodoxe sub numele de „ghicit” sau „ghicitură”.

De ce este păcat? Simplu. Învățătura Sfintei Biserici, bazată pe Sfânta Scriptură, demonstrează că practica aflării viitorului nu este conformă cu voința lui Dumnezeu: Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă, nimeni care să întrebe pe morţi”  (Deutoronom 18, 10-11).

Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința,„Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.

O întâmplare pe care am întâlnit-o de curând poate constitui concluzia acestor rânduri. Este vorba despre un bărbat care a fost depistat cu o formă gravă de cancer. Doctorii i-au zis pe față cât mai are de trăit. După aflarea veștii, când toți se așteptau ca el să fie distrus, viața lui continuat firesc. Nu s-a abătut de la nicio activitate zilnică, iar majoritatea colegilor l-au condamnat: „Mai ai un an de trăit și tu vii la muncă? Du-te, omule și trăiește cât mai ai, fii fericit, stai cu familia”! Zâmbind, omul a răspuns: „Eu știu că voi muri într-un an, voi însă nu aveți garanția că veți trăi nici până mâine și tot veniți la serviciu!”.

Silviu Cluci: Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul

În fiecare an pe 7 ianuarie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte atât Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, cât şi aducerea mâinii sale drepte, din Antiohia la Constantinopol.

Potrivit tradiţiei, trupul Sfântului Ioan Botezătorul a fost îngropat în cetatea Sevastia din Samaria. Sfântul Evanghelistul Luca, care a mers să-L propovăduiască pe Hristos în diferite localităţi, a ajuns şi în Sevastia, unde a primit mâna dreaptă a Sfântului Ioan Înaintemergătorul cu care L-a botezat Mântuitorul. Evanghelistul Luca a dus cinstita mână în Antiohia, orașul său natal.

Sfântul Nicolae Velimirovici, în Proloagele sale, scrie: „Se spune că în fiecare an la această sărbătoare a Sfântului, episcopul aducea şi mâna Sfântului Ioan înaintea poporului. Uneori mâna apărea cu degetele desfăcute, iar alteori strânse. În primul caz se arăta că anul va fi plin de roade, iar mana_dreapta_a_sfantului_ioan_botezatorul_-_m._cetinje_din_muntenegruîn al doilea că va fi lipsă de roade şi foamete”.

Mutarea cinstitei mâini la Constantinopol

Secole mai târziu, când musulmanii au cucerit Antiohia, un diacon cu numele Iov a dus cinstita mână a Înaintemergătorului de la Antiohia la Calcedon din ordinul împăratului. De acolo, în ajunul Bobotezei anului 956, a fost mutată la Constantinopol și aşezată în palatul împăratului.

Din viețile sfinților aflăm că în anul 1263, în timpul cuceririi Constantinopolului de către cruciați, împăratul Balduin I a dat un os de la încheietura mâinii Sfântului Ioan Botezătorul lui Ottonus de Cichon, care, la rândul său, l-a dat unei mănăstiri cisterciene din Franţa.

Mâna dreaptă a continuat să fie păstrată în Constantinopol, până la căderea sub turci în 1453, când toate sfintele odoare au fost adunate şi depozitate în trezoreria Imperiului Otoman.

Rodos, Malta, Rusia, Muntenegru

După o mărturie a lui Wilhelm Gaorsan Gallo, vice-cancelar al Rodosului, în anul 1484 o parte din mâna dreaptă (palma) a Înaintemergătorului a fost dată Cavalerilor Ordinului Sfântul Ioan din Rodos de către fiul sultanului Baiazid. În anul 1522, în urma asediului sultanulului Suleiman Magnificul asupra insulei Rodos, cavalerii au capitulat retrăgându-se în Malta cu tot cu sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul. În anul 1798, Napoleon a cucerit Malta și i-a alungat pe cavaleri permițându-le să ia cu ei icoana și alte odoare sfinte.

În anul următor, țarul rus Pavel I (1796-1801) a devenit Mare Maestru al Ordinului, și a primit spre păstrare Icoana Maicii Domnului din Philermos, mâna Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din lemnul Sfintei Cruci. După moartea țarului Pavel în 1801, aceste sfinte odoare au fost mutate în Palatul de Iarnă de la Sankt Petersburg.

În 1917, odoarele a fost duse de mama ultimului ţar, ţarina Maria Fiodorovna în Estonia, Germania şi în cele din urmă Danemarca. Înainte de a muri, ea a dăruit cinstitele odoare Arhiepiscopului Antonie, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, care, în anul 1932, le-a dăruit regelui Alexandru I al Iugoslaviei în semn de recunoştinţă pentru ajutorul acordat de sârbi refugiaţilor ruşi.

În 1941, datorită amenințării invaziei naziste, odoarele au fost mutate la Mănăstirea Ostrog din Muntenegru, unde au rămas tăinuite până în anul 1996, când au fost redescoperite şi mutate în biserica mănăstirii Cetinje din Muntenegru.

Mănăstirea Dionisiu – Athos

O altă parte din mâna dreaptă (antebraţul) a Sfântului Ioan Botezătorul se află la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos din primii ani ai secolului al XIX-lea.

În 1778, sultanul Abdul Hamit a dat poruncă să se topească toate vasele de aur şi de argint pentru a le vinde, deoarece ducea lipsă de bani. Slujind acestui lucru, zaraful Petoakis a vândut racla şi a păstrat pentru sine mâna Sfântului.

În cele din urmă Sfintele Moaşte au ajuns la Ioan Francopoulos – consilierul Prusiei la Constantinopol – care, cu mijlocirile Înaintemergătorului, la 6 august 1800 aduce cinstita mână la mănăstirea Dionisiu.

În timpul Patriarhului Calinic al Constantinopolului, pe 10 martie 1802, Sfintele Moaşte sunt dăruite oficial mănăstirii. De atunci, în Duminica a IV-a a Postului Mare – ziua de prăznuire a venirii Sfintelor Moaşte – părinţii dionisiaţi săvârşesc priveghere de toată noaptea

Îndată după căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, oamenii au primit din partea lui Dumnezeu făgăduinţa unui Răscumpărător. Protoevanghelia din cartea Facerii (3, 5) deschide un nou capitol din istoria mântuirii: aşteptarea lui Mesia. Răstimpul dintre căderea lui Adam cel dintâi zidit şi coborârea în lume a Noului Adam, Mântuitorul Hristos, nu a fost vestit. Sfântul Apostol Pavel le-a tâlcuit, peste veacuri, galatenilor, aceste cuvinte prin sintagma „plinirea vremii“: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“ (Galateni 4, 4-5).

Începând cu Adam şi Eva, oamenii au aşteptat naşterea Celui Ce avea să restabilească starea paradisiacă. Primul om născut din bărbat şi femeie a fost Cain, la a cărui naştere tatăl său, Adam, a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu“ (Facerea 4, 1). Dar nu a fost el Răscumpărătorul, nici Abel, fratele său, nici Set, fiul dobândit după fratricidul biblic, nici Enos, cel după a cărui naştere „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu“ (Facerea 4, 26). La naşterea lui Noe, tatăl său, Lameh, a exclamat: „Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu“ (Facerea 5, 29). Etimologia numelor vetero-testamentare rezonează cu speranţa. Sunt doar câteva exemple ale sentimentelor pe care le nutreau oamenii după căderea în păcat, în nădejdea sosirii lui Mesia cel făgăduit. Au trecut vremurile Patriarhilor, ale Judecătorilor, ale Regilor, ale Profeţilor, şi poporul iudeu, cel ales, încă îşi aştepta Salvatorul. În diferite epoci, oamenii au fost mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de Dumnezeu, răsplătiţi şi pedepsiţi, mângâiaţi şi mustraţi. Veştile despre Mesia au început să prindă contur odată cu activitatea profeţilor, prin care Dumnezeu grăia către poporul Său. Cărţile profeţilor din Sfânta Scriptură abundă în mărturii despre Mântuitorul. Cel dintâi între profeţii mari, Isaia, supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament“, Îi vesteşte originea pământească: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da“ – Isaia 11, 1). Profetul Miheia fericeşte cetatea Betleemului din care „va ieşi Stăpânitor peste Israel“, spunând că „obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei“ (Miheia 5, 1). Una dintre cele mai cunoscute prorocii mesianice este cea în care Isaia prevesteşte naşterea din Fecioară şi numele Izbăvitorului: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (Isaia 7, 14). Cei patru profeţi mari ai Vechiului Testament şi cei 12 mici care le urmează în canonul Sfintei Scripturi, alături de care stau alţii ştiuţi numai de Tradiţia bisericească au primit inspiraţie de la Dumnezeu şi au vestit contemporanilor, dar s-au învechit de zile şi au murit fără să-L vadă pe Cel ce-L anunţau. Dreptul Simeon, cel care L-a întâmpinat la templu pe Pruncul Iisus cu rugăciunea „Acum slobozeşte“, a trăit mai bine de trei veacuri, fiindu-i dat să nu moară până ce nu va vedea pe Cel născut din Fecioară, aşa cum scrisese Isaia. În relatarea Sfântului Evanghelist Luca regăsim şi o prorocie a Dreptului Simeon despre Patimile Domnului.

Prorociile consemnate în Vechiul Testament despre venirea Mântuitorului s-au adeverit. Sfinţii Evanghelişti, atunci când consemnau împlinirea unui eveniment vestit de proroci, subliniau acest lucru. Astfel descoperim că, din acele „multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ (Ioan 21, 25), Sfinţii Evanghelişti au considerat să lase scrise în istorie, pe veci, acele fapte care au adeverit prorociile, subliniindu-le prin sintagma „Ca să se împlinească…“ („cuvântul prorocului“, „Scriptura“, „cuvântul cel scris în Legea lor“, „toate cele scrise“, „ceea ce s-a zis de Domnul prin prorocul“, „cuvântul spus de Domnul, prin prorocul“, „Scripturile prorocilor“). Iisus Hristos Născut, Botezat, Răstignit şi Înviat este Mesia Cel vestit întocmai de proroci. Intervalul dintre profeţii şi împlinirea lor este, însă, diferit. De la făgăduinţa unui Răscumpărător şi până la Naşterea Domnului în Betleemul Iudeii au trecut epoci. 5.508 ani numără izvoarele cronicarilor „de la facerea lumii“ până la Naşterea Mântuitorului lumii. Veacuri şi milenii au trecut până la „plinirea vremii“. Dintre toţi prorocii, unuia singur i s-a dat să-L vadă pe Cel pe care Îl vestea. Acesta este Sfântul Proroc, Înaintemergător şi Botezător Ioan. Pentru că intervalul dintre prorocie şi împlinirea ei este, la Sfântul Ioan Botezătorul, aproape inexistent (cele două coincid practic), a fost asemănat de exegeţi cu vârful unui munte ai cărui versanţi sunt Vechiul şi Noul Testament.

Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează prorocia Sfântului Ioan Botezătorul despre Mântuitorul Hristos: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11) şi „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt“ (Marcu 1, 7-8). Şi tot ei plasează împlinirea acestei profeţii „în acest timp“ (Matei 3, 13), respectiv „în zilele acelea“ (Marcu 1, 9). Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este cel care consemnează cea mai scurtă împlinire a unei profeţii mesianice: o singură zi! („Ioan le-a răspuns, zicând: «Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei». Acestea se petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ – Ioan 1, 26-29). Şi a primit Iisus a Se boteza de către Ioan în Iordan şi S-a petrecut Dumnezeiasca Arătare a Sfintei Treimi. Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel care L-a vestit la timpul prezent pe Mântuitorul. A fost cel dintâi care a putut spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 29 şi 36). Prin acest „Iată“, arăta că aşteptarea luase sfârşit.

În acel moment poporul ales trebuia să vadă pe Cel vestit, veacuri de-a rândul, de strămoşii lor. Pentru că nu L-au recunoscut, nu L-au primit şi nu L-au urmat, aceştia au avut parte de cel mai dur rechizitoriu prin cuvintele Sfântului Arhidiacon Ştefan, protomartirul lapidat pentru credinţa sa în Hristos: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!“ (Faptele Apostolilor 7, 51-53).

Sfântul Ioan Botezătorul a fost el însuşi vestit de proroc: „Un glas strigă: «În pustiu gătiţi calea Domnului»“ (Isaia 40, 3). Şi întreaga sa activitate asumată a fost de a pregăti calea lui Mesia. Iar îndemnul la pocăinţă adresat celor care-l ascultau este acelaşi pe care Mântuitorul îl va folosi la începerea propovăduirii Sale, după ispitirea din pustiul Carantaniei: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Sunt tocmai cele dintâi cuvinte ale Înaintemergătorului: „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor»“ (Matei 3, 1-2). Aşadar, Cel vestit legitimează pe cel care L-a vestit şi Se identifică cu prorocia aceluia.

Învăţăm din profeţii că timpul mântuirii este un prezent continuu. Pot trece milenii, veacuri, decenii, ani, luni, săptămâni sau zile până la următoarea filă din planul divin al lui Dumnezeu cu lumea Sa. O zi sau un ceas. Patericul spune că în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat. Să luăm aminte, să ne găsească, dacă nu în virtute, măcar în pocăinţă.

maica_domnului_cu_profeti


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “CUM SE FOLOSESTE AGHEASMA MARE?/ Ghicitul in busuiocul Bobotezei: UN PAGANISM CAMUFLAT/ Mana dreapta a Botezatorului/ TIMPUL PROFETIILOR

  1. Pingback: Predici audio la BOTEZUL DOMNULUI. Smerita Aratare a Domnului in lume – VESTIREA NASTERII DIN NOU si MINUNEA INFIERII NOASTRE. Folosul apei sfintite -
  2. Foarte folositoare informatiile din articol. Multumesc!

  3. Pingback: “Veseleste-te, pustie insetata!” – OMILIE LA TEOFANIE a Arhim. Emilianos Simonopetritul | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare