SEMNIFICATIA SI INSEMNATATEA BOBOTEZEI/ Sfintenia primita ca dar/ Ziua in care CERURILE SE DESPICA

6-01-2013 12 minute Sublinieri

  • Doxologia:

Părintele Stăniloae:  „Dumnezeu ne va ajuta și pe noi, care sărbătorim Boboteaza”

Boboteaza este pentru noi o mare sărbătoare: ni-L arată pe Hristos intrând deplin în activitatea Lui mântuitoare, publică, primind în acest scop mărturia Treimii. Hristos s-a botezat ca să arate că-Și însușește toate ale noastre, că este aproape de noi și că, primind Botezul în apa Iordanului, El este unul din Sfânta Treime.

Sărbătoarea Bobotezei este o sărbătoare a lui Iisus Hristos, dar este și un anunț al sărbătorii noastre, al sărbătoririi botezului nostru, un anunț al iubirii lui Dumnezeu față de oameni prin Fiul Său. Treimea S-a arătat atunci și Treimea este dovada iubirii care există din veci și până în veci.

La fundamentul existenței nu este o esență inconștientă, ci este un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu în trei Persoane, un Tată, un Fiu – și cine iubește mai mult decât un tată, și cine răspunde mai mult iubirii acesteia decât un fiu? Iubirea aceasta este din veci, și ca iubirea aceasta să fie desăvârșită, Tatăl vrea să mai aibă și pe un al treilea, care Să se bucure împreună cu El de Fiul Său, și Fiul să Îl aibă pe acest al treilea ca să se bucure împreună cu El de Tatăl Său. Atunci este iubirea perfectă: iubirea în trei; din semnul și din puterea acestei iubiri ne botezăm noi. Primim puterea să ne iubim și noi pe noi, așa cum Se iubesc Persoanele Sfintei Treimi. Primim puterea să ne iubim nu numai unul câte unul, ci să-i iubim pe toți oamenii, pentru că fiecare poate deveni un «tu» al nostru. Asta e creștinismul: religia iubirii.

De aceea Boboteaza este o sărbătoare mare, foarte populară, o sărbătoare în care se sfințesc apele, și prin ape se stropesc oamenii, aducând sfințirea iubitoare a lui Dumnezeu prin această apă, pe care a sfințit-o Fiul lui Dumnezeu ca om, botezându-se în apele Iordanului.

Să fim conștienți că Dumnezeu ne va ajuta și pe noi, care sărbătorim Boboteaza, sfințindu-ne prin puterea Lui, prin apele Lui, prin natura Lui.”

(Extras din„Duhovnici români în dialog cu tinerii”,(ediţia a II-a), Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 14-15)

Ioan-Lucian Radu: De ce se sfințește apa?

În prima carte a Sfintei Scripturi, citim că facerea lumii a început atunci când Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Facerea 1, 2). Însă această „purtare” a Duhului nu este o simplă trecere pe deasupra apelor, ci cuvântul ebraic original avea un sens mai profund, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, acela de a încălzi și de a da viață, așa cum găina cloceşte şi dă putere de viață ouălor. Duhul se purta”,adică pregătea apele pentru naşterea vieții. Așadar, apa, spune Sfântul Vasile, este elementul în care și din care s-a născut viața de pe pământ. În tot cuprinsul Scripturi, apa joacă un rol foarte important și „mistic” în existența umană și în relația omului cu Creatorul său.

Apa are capacitatea de a aduce moartea, așa cum citim în episodul potopului (Facerea 6), sau de a aduce viața, așa cum se deduce din episodul în care Moise lovește piatra cu toiagul, iar aceasta izvorăște apă pentru pribegii însetați. Dacă apele Mării Roșii s-au despărțit, permițând evreilor să treacă în siguranță și astfel, protejând viața, aceleași ape s-au prăvălit asupra faraonului egiptean și a armatei lui, înecându-i.

Apa la Botezul Domnului

În Noul Testament, vedem apa devenind mijlocul prin care Sfânta Treime s-a descoperit, în timpul Botezului lui Iisus. În timpul Botezului, prin punerea mâinii Sfântului Ioan Botezătorul, înțelesul spiritual și potențialul apei, ca sursă a vieții, este din nou reafirmat, ca și în momentul creației lumii.

Într-un cuvânt al său la praznicul Botezului Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în ziua în care Iisus s-a botezat a sfinţit şi firea apelor: Deci pentru aceea în ziua praznicului acestuia toţi iau apă din râu şi o duc la casele lor şi ţin câte un an sau doi sau mai mulţi şi nu se strică, de vreme ce se sfinţesc astăzi.

Botezul lui Hristos – sfințire a lumii

Botezul lui Hristos a însemnat și o sfințire a lumii, o dată pentru totdeauna. La Iordan, Hristos a alungat răul din apă și, prin ea, din întreaga fire. Prin această sfințire, apele Iordanului au dobândit chipul tainic prezis de profeții Vechiului Testament, devenind imaginea izvoarelor mântuirii (Isaia 12, 3). Odată sfințită, apa devine simbolul Duhului, care-l recreează pe om din apa botezului, pentru împărăția cerurilor și semnifică întreaga creație, izbăvită și sfințită de Dumnezeu.

În fiecare an, la Bobotează, se săvârșește slujba de sfințire a apelor în amintirea faptului istoric al botezului lui Hristos, dar și pentru a sfinți și a binecuvânta întreaga natură, revărsând asupra ei deplinătatea harului lui Hristos, prin mijlocirea apei sfințite. Pentru a sublinia amploarea acestei slujbe, este obiceiul ca ea să se săvârșească în afara bisericii, lângă un izvor, un râu, sau fântână, indicându-se, astfel, dimensiunea cosmică a slujbei prin care Biserica vrea să sfințească toata firea, prin darul Sfântului Duh și stropirea cu „apa mântuirii”.

Sfințirea apelor – restabilirea scopului inițial al apei

În binecuvântarea apei din ziua de Bobotează, cerem și ne rugăm ca scopul inițial al apei, ca sursă de viață, binecuvântare și sfințenie să ne fie descoperit nouă atunci când o bem. În Grădina Edenului, Adam s-a bucurat de o relație unică față de creație, fiind stăpânul ei. După cădere când a fost alungat din Paradis, a auzit cuvintele: Blestemat este pământul din cauza ta! Cu osteneală te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3, 17). Din acel moment, Adam a fost supus naturii și nu a mai fost stăpânul ei. Cu toate acestea, prin Hristos, blestemul este ridicat, la fel cum și blestemul morții este ridicat din natura umană prin Înviere. Datorită venirii lui Hristos și a lucrării Lui de mântuire și răscumpărare, omul și creația au fost împăcați. Astfel, creația este în măsură să îndeplinească, încă o dată, nu doar nevoile fizice ale omului, ci elementele naturii pot fi, și sunt, surse de har și de vindecare, pentru că noi ne închinăm Domnului Vieții.

Așadar, sfințirea aghiezmei celei mari, în ziua de Bobotează este o reafirmare a faptului că, prin Botezul Său, Hristos a ridicat blestemul păcatului lui Adam și i-a dat omului din nou bunătatea creatoare a naturii.

Dumitru Horia Ionescu/ Un pas către eternitate

În fiecare din noi, și acest fapt nu poate să fie de contestat de nimeni, există o dorință irezistibilă de a cerceta tot ceea ce ne așează existențial într-un raport realist față de eternitate. Astfel, noțiunea de „viață veșnică” nu este o entitate artificială și se deosebește de orice formă speculativă care doar la nivel teoretic pretinde să fie considerată nouă și deosebită. Viața veșnică nu va fi niciodată mirajul unei minorități intelectuale dornică de speculații formale, ea este încununarea dorinței de a regăsi paradisul pierdut prin trăirea duhovnicească a legăturii cu Dumnezeu. Putem defini această năzuință ca dragoste pentru bunătate și armonie, daruri dumnezeiești, înțelese de noi ca idealuri pozitive, ușor de conceput, chiar dacă nu suntem oricând gata să le concretizăm în acțiunile cotidiene. Căutarea vieții veșnice constitue, și acest fapt este fundamental, exprimarea chemării dumnezeiești, a dragostei divine implicată în mod absolut pentru reabilitarea definitivă, ireversibilă, a condiției umane. Dumnezeu ne insuflă dragostea pentru veșnicie, ne-o face cunoscută pentru a o identifica în sensul unei singure opțiuni, care rămâne, definitiv și obiectiv, unica alternativă. Credința în Dumnezeu și faptele bune sunt altceva decât simple forme de activitate conștientă. Ele poartă pecetea divină și din acest motiv sunt pentru noi izbăvitoare, calea eternă, sigură și garantată, a reîntoarcerii noastre în paradis.

Nu putem privi ruptura primilor oameni de Dumnezeu, pierderea eternității, ca neașteptată sau mai ales nedreaptă, din punctul de vedere uman. Dumnezeu nu a cerut oamenilor ceva ce nu se putea nicicum îndeplini. Porunca divină nu are cum să fie negativă, de interzicere, ea nefiind o constrângere, o „toană”, un impuls imposibil de justificat. Dacă ar fi așa, însăși facerea lumii, actul dumnezeisc de creație, s-ar contrazice pe sine, într-o supărătoare stare de neconsecvență față de ceea ce știm că s-a petrecut la începutul timpurilor. Dumnezeu cere primilor oameni o dinamică a participării raționale, o preocupare către cele drepte și un sens al discernământului. A respecta voia Domnului nu însemna, nici nu va însemna vreodată, a te supune de frică unui zeu oarecare, ci a înțelege planul divin la care ți se cere participarea, a conștientiza iubirea Lui nemărginită, dorința Sa ca toți oamenii să fie înțelepți, să aleagă binele ca opțiune liberă spre un „bine” al dialogului cu Dumnezeu. Adam și Eva nu au intuit o stare a lucrurilor pe care noi încercăm astăzi să o definim ca indispensabilă și imperativă unui dialog real cu Dumnezeu. Ei nu puteau ști, fiind în paradis, că există și altceva, că împlinirea visului de a ajunge la rai se câștigă cu lacrimi, străruință și, mai ales, cu rugăciune necontenită. Căderea din rai este, paradoxal, o conștientizare a libertății dăruite nouă de Dumnezeu. Pentru Adam și Eva libertatea ar fi trebuit să fie implicită, subînțeleasă de ei ca prezumție a rolului privilegiat de aleși ai Domnului. Pentru urmașii lor exercitarea libertății de a alege între bine și rău se articulează prin durere. Dacă istoria umanității își are începutul într-o crimă și a vărsa sângele fratelui este sinonim cu pierderea propriului sânge, atunci înțelegem că gonirea din rai devine implicit și exemplar radicală, o formă dureroasă dusă de om dincolo de limita cruzimii. Chiar dacă istoricii au găsit o explicație „logică”, prin presupusa concurență dintre păstori și agricultori, actul criminal nu poate fi scuzat prin nici o consecință a vreunei evoluții socio-economice.

Din dorința necugetată de a cunoaște binele și răul, oamenii ajung la experința univocă a răului, indifent de rolul fiecăruia în această dramă. Binele era deja cunoscut, subînțeles ca atribut al raiului, o realitate cotidiană a unei armonii cosmice reflectată în conviețuirea pașnică a tot ceea ce Dumnezeu a adus la viață. Nu știm, nu avem cum să știm, ce s-ar fi întâmplat cu Adam și Eva, dacă nu s-ar fi lăsați amăgiți către neascultare. Dar știm că, spre deosebire de ei, Cain și Abel au fost nevoiți să trăiască într-o lume neîncăpătoare, unde cel puțin unul dintre ei a crezut că nu e loc și pentru celălalt.

Ce deosebire față de întinderea nemărginită, fără orizonturi, a raiului, de care Adam și Eva s-ar fi putut bucura la nesfârșit! Urmașilor lor le este sortită cunoașterea unui hotar, ca simbol al rupturii, al alungării din raiul fără margini. Orizontul, linia în care cerul pare a închide pământul, devine amenințător, pare concretizarea distrugerii care-l amenință pe cel păcătos, mărginit și orbit, care a uitat de ajutorul și speranța de la Domnul. Răul făcut de primii oameni se înmulțește prin răul făcut mai departe de urmașii lor, ca o dureroasă lipsă a binefacerii cuprinsă în binele care părea pierdut, diluat, dizolvat de atracția negativă a unui „rău” ales fără vreo urmă de chibzuială. Și totuși, chiar în această cea mai nenorocită clipă a umanității, Dumnezeu nu-i uită pe cei în greșeală, nu-i părăsește. Există o cale către reîmpăcarea ce va veni la împlinirea vremii: „Și s-a dus Cain de la fața Domnului și a locuit în ținutul Nod, la răsărit de Eden… Apoi a zidit Cain o cetate și a numit-o, după numele fiului său, Enoh”(Facerea 4,16-17).

Enoh este un prin semn al unei posibile împăcării, al unei restaurări abia întrezărite, o primă rază de soare într-un răsărit care abia se luminează atunci când norii apăsători și întunerecul nopții par a mai fi prea puternici pentru raza suavă a soarelui. „Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” ( Facerea 5, 24). Indiferent de ceea ce teologia înțelege prin „mutarea” lui Enoh, acțiunea în sine este unilaterală. Enoh Îi este plăcut lui Dumnezeu și, din acest motiv, soarta acestuia e deosebită de cea a altora, fără însă ca Enoh, omul, să fie în mod vădit parte activă a unui dialog, să se manifeste într-un fel oarecare. Enoh este un simbol implicit al speranței, o dovadă că oamenii pot să placă Domnului, că nu este totul pierdut. Însăși acest fapt al „mutării” hotărâte de Dumnezeu constituie semnul unei posibile restaurări definitive, în care cerul și pământul se unesc iarăși în infinitul fără orizonturi al raiului desăvârșit.

Este interesantă o comparație între Enoh și Avraam. La prima vedere există o coordonată fundamentală, comună celor doi: ei sunt plăcuți Domnului. Spre deosebire de Enoh, Avraam nu se mulțumește cu un refuz consecvent de a face ceea ce nu este bine. El dorește să dovedească Domnului că este capabil de o experiență ontologică a binelui, care poate să se adâncească printr-o creștere a înțelegerii pentru ceea ce noi numim „voia Domnului”, singura cale spre maturizarea condiției umane. Avraam aduce umanității sensul ascultării, ca formă subînțeleasă a dialogului cu Dumnezeu. Enoh nu îndrăznea să se adreseze Domnului, acum Avraam o face, se adâncește în rugăciune și este auzit de Dumnezeu, care-i răspunde imediat.

Indiscutabil, ar fi absurd să se creadă că Domnul a dorit cu adevărat să-i fie jertfit Isaac. Dumnezeu l-a încercat pe Avraam și acesta a făcut dovada credinței sale. Așa cum Domnul îl va încerca, în timpul lui Moise, și pe faraon, iar neascultarea acestuia va aduce cu sine pedeapsa meritată. Credința lui Avraam, înțelepciunea și credința lui ne sunt de ajutor, dar nu ne vor fi niciodată de folos dacă nu încercăm concret să-l luăm de exemplu, să credem cum a crezut el, să îndrăznim cu curaj a-L asculta pe Dumnezeu, așa cum el a îndrăznit și a fost curajos. Fiindcă e mai ușor să fim păcătoși, neascultători și nesiguri decât să ne asumăm răspunderea de a fi cu adevărat oameni în sensul plenar al cuvântului, căutând mereu pe Dumnezeu, iubitori ai binelui, vrednici de sens duhovnicesc.

Søren Kierkegaard consideră că, fără credință, Avraam ar fi trăit o dilemă majoră la nivel etic în a-și jertfi fiul pe altar. De aceea, concluzionează filozoful, credința este tot ceea ce e mai important în om și implicit, asemănarea noastră cu Avraam este exclusiv numai prin credință. Să existe cu adevărat o reținere la nivel etic în sufletul lui Avraam? De neimaginat! Pentru că Avraam, spre deosebire de Cain, nu a acționat din panică, dintr-o teamă pe care textul biblic ne-o ascunde, după cum ar presupune filozoful. Dacă pentru Cain omorul este justificat printr-un impuls dezordonat, printr-o chinuitoare lipsă de încredere în ajutorul dumnezeisc, Avaam este hotărât a implini voia Domnului, convins fiind că în orice situație limită, chiar și în ceea ce-l privește pe Isaac, Dumnezeu Îi va lumina sufletul pentru a găsi soluția cea mai bună. Astfel Avraam depășeste slăbiciunea lui Adam, dovedește că este atât de puternic încât poate asculta porunca divină, nu din supunere oarbă, ci din forța unei conștientizări a realității dragostei divine pentru oameni, care poruncește numai ceea ce este bine pentru noi. Ce diferența de atitudine între Adam care se ascunde rușinat de goliciunea sa și Avraam care e gata, într-o dinamică asemănătoare cu cea a sfinților, să respecte voia Domnului chiar trecând dincolo de ceea ce un om poate, cu mijloacele sale mărginite, să-și imagineze că este posibil.

Interesantă este și comparația între Avraam și Zaharia. Evident că preotul Zaharia beneficiază de o altă experiență spirituală. Împreună cu Elisabeta „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului”.(Luca 1, 6). Totuși Zaharia văzând îngerul Domnului, mai întâi „s-a tulburat și frică a căzut peste el” (Luca 1,12), iar apoi nu a crezut ceea ce i–a binevestit.

Frica și neîncrederea nu sunt sinonime cu neascultarea. Zaharia este personificarea unei umanități care a depășit atât lipsa de responsabilitate a primilor oameni, cât și sensul neclarificat al diferenței dintre bine și rău al primelor generații, după alungarea din rai. În el este cuprinsă întreaga experință a patriarhilor și a proorocilor, fiind un preot respectat, un exemplu spiritual pentru semenii săi. Și totuși a ezitat, s-a îndoit, deosebindu-se fundamental de Avraam, căruia nici nu i-a fost frică și nici n-a ezitat a-l pune pe Isaac pe altarul jertfei. Frica și îndoiala sunt păcate, chiar dacă nu sunt la fel de radicale ca neascultarea lui Adam și a Evei. Zaharia păcătuiește dintr-o neștiință evidentă, el fiind simbolul unei umanității căreia îi lipsea Mântuitorul, care era pregătită să primească Cuvântul divin, având neapărată nevoie de dovada ultimativă a împăcării cosmice dintre Dumnezeu și om. Greșeala lui Zaharia este una promițătoare, nefiind cea a rea-voinței, ci explicabilă prin momentul istoric. Din acest motiv pedeapsa dată lui de înger este una trecătoare, care vindecă și învață. Neîndoielnic, Zaharia și Elisabeta au fost cei bine aleși pentru a fi părinții lui Ioan Botezătorul.

Botezul în Iordan este un act cosmic, a cărui semnificație este universală în sensul plenar al termenului. Acolo, în apele Iordanului, se reîntâlnesc cele dumnezeiești și cele omenești, acestea sunt aproape, pentru prima dată, atât de aproape pe pământul odinioară neîncăpător pentru Cain și Abel. Se reface ceea ce Adam și Eva au desfăcut odinioară, cerul cu stelele sale îndepărtate se apropie, ajunge lângă oameni în apoteoza iubirii divine. Prezența Sfântei Treimi peste valurile liniștite ale Iordanului sunt semnul că pacea, frumusețea, generozitatea ne-au fost dăruite nouă pentru a le păstra, respecta și înmulți. Depinde de noi să fim darurile cele vii. Fiindcă uitând ceea ce este cu adevărat important, nerespectând starea de sfințenie primită ca dar în ziua Bobotezei ne facem nouă, și doar nouă, rău și nedeptate.

pr. Ioan Valentin Istrati/ Botezul şi igiena teologică a apei

Întreaga Biserică şi întregul cosmos sărbătoreşte Boboteaza. Este sărbătoarea în care comunitatea eclesială se uneşte cu stihiile cosmice pentru a intra în sfera de har a Iubitorului de oameni, Sfinţitorul creaţiei şi al umanităţii.

Este în primul rând o evocare a unui eveniment mântuitor care a avut loc acum aproape 2000 de ani, în care tânărul Dumnezeu întrupat a mers şi şi-a plecat capul în faţa Sfântului Ioan Botezătorul, pentru a fi botezat în apele Iordanului. Este un gest suprem de smerenie şi de slavă, unire dintre măreţia Dumnezeului cerurilor şi Omul plecat, plin de iubire pentru oameni, gata să moară pentru cei pe care-i iubeşte de o veşnicie.

Mântuitorul primeşte Botezul lui Ioan, un Botez al pocăinţei, o spălare ritualică cu apă, nu pentru că avea nevoie de vreo curăţie, El, cel mai curat decât cerurile, neprihănitul Dumnezeu a arătat prin aceasta nevoia umanităţii de curăţire şi a proorocit Botezul cu foc şi cu Duh Sfânt de la Cincizecime, care va inaugura Noul Ierusalim cosmic, Biserica, care se umple de oameni prin Botezul cu apă şi cu Duh. Şi aceasta pentru că Iisus este Înaintemergătorul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, Cel ce anunţă revărsarea de har, deschisă de Jertfa şi de Învierea Sa. Primul Mângîietor, Hristos, anunţă venirea Celui de-al doilea Mângâietor, care va deveni umanitatea întru Hristos: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, Duhul adevărului, care va rămâne cu voi în veac”.

Însă Botezul în apele Iordanului mai are un înţeles de o măreţie supremă şi efectivă pentru fiecare dintre noi. Intrarea lui Hristos în apele Iordanului sfinţeşte apele cele de sub cer, pătrunde de har stihia cea lichidă, făcând-o pântece al nemuririi prin Duhul Sfânt. Apa prin smerenia cu care ia orice formă, anunţă Apa cea vie, Duhul cel adevărat care nemureşte creaţia prin Jertfa lui Hristos. Apa ca sălaş, ca matrice creată a creaturilor umplute de har necreat, ca pântece roditor în care se naşte Dumnezeu, aceasta este esenţa sărbătorii de Bobotează.

Bunicul meu, preot şi colonel de vocaţie, paroh într-un sat de munte de pe valea Bistriţei timp de 55 de ani, chema oamenii la râu, după Liturghie, la miezul zilei. La 12 se crapă cerul” spunea el, vorbind despre deschiderea raiului prin Teofania lui Hristos. Apoi, arunca Crucea în Bistriţă, iar câţiva tineri, printre sloiurile de gheaţă, se aruncau în valurile albastre arătând dorul oamenilor de cer şi umplerea de lumină a apei prin Crucea lui Dumnezeu.

Universul întreg, prin apa sfinţită prin atingerea de Trupul lui Dumnezeu, devine Potir preaales în care Duhul cel plin de iubire nemuritoare produce schimbarea metabolismului nostru ceresc, unindu-se cu noi în chip negrăit, transformându-ne în dumnezei după har. Apa ca materie euharistică este vehicolul oceanului nemuritor, al apei de lumină a harului ceresc, care umple lumea cu iubire şi o afieroseşte către nemurire.

Toată apa de sub cer devine astfel aghiasmă sfântă în care omul care se adapă din sânul lui Dumnezeu primeşte binecuvântarea de har de a nu mai muri, de a trăi veşnic împreună cu Creatorul Lui. Umanitatea devine – prin Hristos cel botezat – Izvor de aghiasmă, „de apă săltătoare spre viaţa veşnică”.

Tot apa este cea care curăţeşte nu numai trupul prin spălare, ci si sufletul prin lacrimi, care curg din izvoarele luminii către inimă. Plânsul făcător de nemurire este pricina cea binecuvântată a mângâierii veşnice, prin apa care devine izvor în ochi şi spală trecutul nostru prin suferinţă.

Dimensiunile cosmice ale sărbătorii încap în mod apofatic în fiecare celulă umană, în care apa este mediul vieţii, iar apa sfântă realizează transferul de la pământ la cer şi devenirea întru fiinţă a omului. Trup şi suflet, umanitatea sfinţită prin stropirea cu harul dumnezeiesc, se păstrează pentru nunta cea tainică din Cămara cea luminoasă a Mirelui.

O altă idee vrednică de luat în seamă este necesitatea unei igiene teologice a apei. Apa, izvorând din sânurile pământului atât de curată, încât spală orice în lume, trebuie preţuită cu dor şi cu sfială de omul spălat primordial în aghiasma Botezului. Într-o lume în care la câteva secunde un copil moare de sete plângând că doreşte să trăiască, ar trebui să purtăm mai multă cinste apei care ne viază. Deja primele semne despre o criză mondială a apei sunt vizibile oriunde. Omul înverşunat între fiare, a spurcat apa cea lină de la Dumnezeu iar acum tânjeşte după un pahar de apă curată.

Cea mai mare suferinţă a umanităţii astăzi, nu mâine, este lipsa apei de băut. Să drămuim cu grijă picăturile de viaţă pe care ni le trimite Dumnezeu din sânul cerului şi din sânul pământului (printre altele să închidem apa în timp ce ne spălăm pe dinţi!). Să dăruim apă curată celor care însetează. Pentru că Dumnezeu a vestit Împărăţia Lui celui care va da o cană de apă rece, celui trecător prin viaţă, ca o metaforă a iubirii care adapă, care împrospătează, care izvorăşte bucurie, care curăţeşte.

Legaturi:


Categorii

1. Slider, Pagini Ortodoxe, Parintele Staniloae, Preot Ioan Valentin Istrati, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “SEMNIFICATIA SI INSEMNATATEA BOBOTEZEI/ Sfintenia primita ca dar/ Ziua in care CERURILE SE DESPICA

  1. Pingback: BOTEZUL DOMNULUI (TEOFANIA). Omilie a Sfantului Vasile si predici audio cu Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nectarie: ARATAREA SMERENIEI LUI DUMNEZEU -
  2. Pingback: Predica si talcuire la BOTEZUL DOMNULUI a Sfantului Nicolae Velimirovici: MINUNATA SMERENIE A LUI DUMNEZEU. “Hristos a intrat in apa nu ca sa Se curateasca pe Sine, ci ca sa inece simbolic pe omul cel vechi” -
  3. Pingback: CUM SE FOLOSESTE AGHEASMA MARE?/ Ghicitul in busuiocul Bobotezei: UN PAGANISM CAMUFLAT/ Mana dreapta a Botezatorului/ TIMPUL PROFETIILOR - Recomandari
  4. Pingback: Predici audio la BOTEZUL DOMNULUI. Smerita Aratare a Domnului in lume – VESTIREA NASTERII DIN NOU si MINUNEA INFIERII NOASTRE. Folosul apei sfintite -
  5. Pingback: “Veseleste-te, pustie insetata!” – OMILIE LA TEOFANIE a Arhim. Emilianos Simonopetritul | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare