SPECTACOLUL PREASLAVIRII DE SINE/ Triodul – calatoria spre Inviere a inceput/ Comemorare Grigore Caraza

• Doxologia: Pr. Constatin Sturzu: 4 în 1: smerenia instant!

Cu  adevărat, trăim vremuri în care omul nu mai are răbdare, ci vrea să obţină totul foarte repede, instantaneu, dacă se poate. Este vremea celor stau cu telecomanda în mână, a celor ce fac dintr-un simplu click poartă către împlinirea dorinţelor sau a celor ce sorb cu nesaţ din cafele solubile obţinute instant, din plicurile „3 în 1”. Nu e de mirare, aşadar, că şi în plan spiritual sunt unii care ar dori să guste din tehnici sau formule instant. Slăbiciune exploatată de tot soiul de amăgitori care se angajează să ghideze pe căi (pseudo)spirituale de „iluminare”, de accesare a „puterilor divine”. Totul nu durează, uneori, decât câteva zile, prin cursuri intensive (contra cost, cum altfel). La asemenea (nerăbdătoare) cerinţe şi la astfel de „oferte” de „supermarket religios”, Biserica pare a fi neputincioasă: ea cultivă stăruinţa în rugăciune, permanenta înfrânare, îndelunga răbdare... Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, creştinismul are ceva de spus, de oferit. Chiar şi celor mai grăbiţi, şi celor ce vor rezultate obţinute instantaneu, dar fără prea mari eforturi. Reper? Chiar pilda vameşului şi fariseului, ce a fost aleasă spre a deschide inegalabila perioadă liturgică a Triodului. Mâine, în bisericile ortodoxe, se vor face auzite, în cadrul Sfintei Liturghii, următoarele versete:

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”(Luca 18, 10-14).

Această parabolă este rostită de Mântuitorul pentru a ne arăta cum se poate smeri omul, dar şi cum poate rata această virtute indispensabilă celui ce caută mântuirea. Despre smerenie avem, adesea, o falsă percepţie. Plecând de la un mod incomplet, ca să nu spun strâmb, de a înţelege smerenia vameşului, ajungem să fim convinşi că, spre a o dobândi (spre a fi smeriţi), e musai ca să ne plasăm ultimii, în orice situaţie, să plecăm mereu privirea în pământ, să ne vădim păcatele în faţa tuturor. Că un astfel de comportament/ atitudine nu denotă neapărat smerenie reiese din multele situaţii concrete. Spre exemplu, cel ce are o funcţie, în stat sau în Biserică, nu e smerit dacă nu-şi respectă rolul şi nu-şi asumă locul unde este pus – chiar şi în fruntea tuturor. Cel ce nu priveşte în ochi pe fratele său atunci când vorbeşte cu dânsul, poate să o facă şi din lipsă de respect, din viclenie, pentru că are ceva de ascuns (un gând de judecată asupra interlocutorului) etc. Cel ce nu conteneşte a spune tuturor cât de păcătos este şi că nu are nici o virtute, poate lesne să dea în mintea celui ce „e smerit şi vrea ca lumea să ştie asta despre el”.

În ultimă instanţă, smerit, cu adevărat, este – cum zice românul – omul care este „la locul lui”. Smerenia este locul geometric al existenţei mele care îndeplineşte, cumulat, următoarele patru condiţii: 1) mă ajută să cuprind în inima mea pe toţi oamenii; 2) îmi oferă perspectiva corectă asupra realităţii în care trăiesc şi a situaţiei în care mă aflu; 3) îmi deschide uşa către adâncul fiinţei mele, către întâlnirea cu mine însumi, cel zidit „după chipul lui Dumnezeu” şi 4) în primul şi în primul rând, mă pune în relaţie directă cu Dumnezeul Cel viu. Astfel înţelegând, da!, se poate spune că vameşul s-a smerit.

Căci: 1) îl vedem „departe stând”– adică se ştia pe sine nevrednic a fi alături de un om cu atâtea virtuţi/ fapte bune cum chiar era fariseul; se vedea pe sine mai păcătos decât toţi; ultimul fiind, aşadar, îi putea cuprinde pe toţi cei din faţa sa; 2) „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer” – cu adevărat, fiind robit de cele lumeşti, privea spre pământ, locul unde se afla, deocamdată, spiritual vorbind, şi pe care şi-l asuma, dar ca un punct de decolare spre cer; 3) „îşi bătea pieptul” – ca să spargă zidul „învârtoşării inimii”, ce l-a înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi; îşi conştientiza nelegiuirile săvârşite, se vedea om plin de păcate, dar… 4) „zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” – avea credinţa că-l poate „contacta” pe Dumnezeu, că Acesta îl iubeşte şi are puterea de a-l scoate din condiţia aceasta, de om robit pământeştii gândiri şi vieţuiri.

Cu alte cuvinte, deşi petrecuse ani mulţi, anterior, în multe şi mari păcate, cu totul departe de Dumnezeu, vameşul reuşeşte, doar în puţine clipe – practic, instant! – să se smerească, plasându-se pe sine în locul în care cele patru condiţii sunt împlinite. Dacă în articolul trecut vorbeam de dinamica mântuirii, iată că acum putem identifica şi o topică a mântuirii. Zaheu, spre exemplu, despre care s-a vorbit săptămâna trecută, a găsit punctul smereniei în sicomorul în care se căţărase „căutând să vadă cine este Iisus”. Maria Egipteanca – sfânta minunată din pustiul Iordanului – s-a smerit într-o clipă, conştientizând că cei 17 ani de permanentă desfrânare în care trăise o împiedicau să intre în biserica din Ierusalim, în care se afla, spre închinare, Crucea Domnului. Tot aşa, fiecare dintre noi avem a căuta acum, în această clipă, acel punct al smereniei care să ne fie atât de propriu pe cât de unici suntem fiecare şi pe cât de personală este relaţia fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu. Vameşul s-a coborât „mai îndreptat” la casa sa – adică această experienţă spirituală, duhovnicească, l-a ajutat să fie mai bine (în mod corect) orientat în viaţă.

Să mai constatăm că fariseul ratează smerenia, chiar dacă împlinise, cu vădită sârguinţă, poruncile lui Dumnezeu. Să ne cutremurăm şi noi, conştientizând că „simpla” (sau mecanica) împlinire a poruncilor evanghelice nu are ca efect dobândirea „automată” a smereniei. Mai e nevoie şi de a căuta acel punct de smerenie, în care să fim cât se poate de vii şi de prezenţi. După cum se cuvine, de asemenea, să fim realişti şi să ne aşteptăm ca smerenia cea dobândită instant să se ia de la noi… tot instant!, dacă nu ne străduim, în fiecare clipă, să o „adâncim”. Despre cum putem provoca fiinţa noastră să se deschidă spre acest punct de „început bun” şi despre cum putem să stăruim în smerenie, vom avea ocazia să vorbim în perioada imediat următoare, când cerem, cântând, în slujbele bisericeşti, să ni se deschidă nouă „uşile pocăinţei”.

• ZiarulLumina:

Pr. Petre Semen: Spectacolul preaslăvirii de sine şi străpungerea inimii

[…]

Dispreţul şi aroganţa în rugăciune, neplăcute lui Dumnezeu

Fariseul din pilda Domnului fă­cea parte din extrema cea­lal­­tă, am putea spune a for­ma­liş­ti­lor fanatici, care puneau un ­ma­re accent pe aspectul formal al religiei fiindcă spune că stă­tea drept, nu neapărat în pi­cioa­­re, ci cu o ţinută ostentati­vă, provocatoare, ca să fie ob­ser­­vat de toţi, şi de departe. Dar nici acest fapt n-ar fi atât de deranjant în ochii Dom­nu­lui, cât predispoziţia de a-l dis­pre­­ţui pe cel care nu-i asemenea lui. Iisus nu agreează defel o inimă dispreţuitoare şi nu poa­te fi de partea lui fiindcă El a probat că este plin de tan­dre­­ţe şi milă faţă de toţi cei dis­pre­­ţuiţi, marginalizaţi, desfi­gu­raţi chiar de lepră şi de păcat, iar Dumnezeul descoperit oa­me­­nilor de Iisus este şi El Unul al milei, care caută oaia cea ră­tă­cită şi n-o uită cu dispreţ, ci por­neşte degrabă în căutarea ei, ca s-o readucă la staul, unde să fie în siguranţă, alături de ce­lelalte. Experienţa umană pro­bează că în familiile cu un co­pil născut bolnav, sau cu de­fi­­cienţe fizice, ori de altă na­tu­ră, inimile părinţilor găsesc mai mult loc pentru el, iar nu dis­preţ şi oroare. Fariseul, chiar dacă a sporit zeciuiala po­run­cită de Lege, oferind mai mult decât prevedea Legea, a ui­tat un lucru esenţial, şi a­nu­me că cele ce se strângeau din zeciuieli erau destinate celor o­rop­siţi cărora nu trebuie să le o­feri cu dispreţ. Declarându-şi a­utosuficienţa, fariseul implicit îl recomanda lui Dumnezeu pe va­meş ca pe un spurcat, numai că nu i-a zis aceluia direct, aşa cum scrie Isaia despre unii că se credeau sfinţi şi exclamau cu în­gâmfare: „Dă-te înapoi, nu te a­propia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine“ (cap. 65, 5). Dar Domnului nu-i plac astfel de lăudăroşi despre care decla­ră: „Aceştia sunt ca un fum ca­re se urcă în nările Mele, o vă­pa­ie ca­re arde fără de sfârşit“ (vers. 6). Chiar dacă în esenţă tot ceea ce spune fariseul nu-l tră­dează a fi un ipocrit, fiindcă era cu totul adevărat ce zicea, el nu a fost osândit pentru ceea ce a spus, ci pentru ceea ce n-a spus.

Preaslăvirea fariseului

Rugăciunile iudeilor încep prin a-L preaslăvi pe Dum­nezeu, ori acest om se prea­slă­veş­te doar pe sine şi Îi mul­ţu­meş­te Domnului pentru ceea ce es­te el, nu pentru ajutorul pri­mit ca să ajungă o astfel de bu­nă­tate de credincios, cum nici chiar Dumnezeu nu visa. In­te­re­sant este că iudeii au instituit şi alte posturi decât cel de Zi­ua marii Ispăşiri poruncite de Domnul, şi acelea erau pentru păcatele poporului. În­tru­cât fariseul credea că el nu are nici un păcat, se lăuda Dom­nu­lui că posteşte şi în locul altora. Pe de altă parte, menţionăm că nu-i singurul caz de astfel de ru­găciune pe care o auzim fi­ind­­că Talmudul ne relatează o ru­găciune foarte asemănă­toa­re, rostită de rabinul Nad­hu­nya ben Ha Kana, în jurul anului 70 d.H. care zice: „Îţi mul­ţu­mesc Ţie, Domnul Dumnezeul meu, că mi-ai făcut parte ală­turi de cei care stau în Beth ha-Mi­drash (casa învăţăturii) şi că nu m-ai pus alături de cei care stau la colţurile uliţelor; că pot să mă trezesc devreme, cum se tre­zesc şi ei devreme; însă eu mă trezesc devreme pentru cu­vin­­tele Tale din Tora, pe când ei se trezesc devreme pentru vor­be uşuratice; că muncesc, pre­cum muncesc şi ei; însă eu mun­cesc şi primesc răsplată; eu alerg, precum aleargă şi ei, dar eu alerg spre viaţa lumii vii­­toare, în timp ce ei aleargă spre groapa nimicirii“ (Cf. W. Harrington, Il parlait en pa­ra­boles, Editions du Cerf, Paris, 1967, p. 119).

Cuvintele lui Iisus despre fa­ri­­seii care-i dispreţuiau pe cei­lalţi sunt foarte blânde faţă de in­­toleranţa unora dintre ei în ches­­tiunile formale ale religiei şi mai cu seamă faţă de dispre­ţul a­rătat poporului pe care-l nu­meau blestemat, că nu cu­noş­tea Le­gea şi care nici nu tră­ia ca şi ei (In. 7, 49; 9, 34; Rom. 2, 17). Nu-şi puneau problema că dacă acel popor blestemat s-ar fi ocupat, ca şi ei, exclusiv cu stu­diul şi în­vă­ţarea Legii, cine ar mai fi mun­cit pământul ca ei să-şi poa­tă procura de la piaţă cele nece­sa­­re din care să dea şi zeciuiala.

[…]

Cuvintele vameşului, model de rugăciune în Biserica Răsăritului

Cât îl priveşte pe vameş, a­ces­ta era pentru mulţi iudei ai vre­mii tipul omului păcătos, al de­căderii morale ajunsă în treap­ta cea mai de jos. Menirea lui fiind aceea de a strânge im­po­­zitele, se preta adesea şi la ac­te de violenţă, ca să strângă cât mai mult, păstrând şi pentru sine din munca altora. Va­me­şii erau urâţi, nu doar din ca­uza bogăţiei strânse din sil­ni­­cii, ci şi pentru că făceau jo­cul asupritorilor romani. Ba mai mult, erau şi necuraţi, în­tru­cât din cauza meseriei erau a­cuzaţi şi de idolatrie. Să nu se ui­te că monedele romane din ar­gint aveau pe ele efigia îm­pă­ra­tului, care i-a ocupat pe iu­dei, cu inscripţia care-i pro­cla­ma divinitatea. Din toate acele ca­uze, vameşul care se ruga cu fa­riseul întrunea în persoana sa toate relele la un loc.

Şi totuşi se referea şi el tot la si­ne în rugăciune, cu diferenţa că punea înaintea lui Dum­nezeu umilinţa şi lacrimile, şi nu se compara nicidecum cu al­ţii, fiindcă se simţea pur şi simplu copleşit de multele păcate pe care nu le mai spune lui Dum­nezeu, ci zice doar: „Dum­ne­zeule, ai milă de mine, pă­că­to­sul!“. De aceea doar cu va­me­şul se împlineşte ceea ce s-a zis prin profetul Isaia: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui care cade în leşin“ (cap. 42, 29). Pentru cei care au ten­din­ţa să cadă în autosuficienţa fa­riseului, Sfântul Ioan are un cu­vânt asemănător celor din Bi­sericile Asiei când zice: „Pen­tru că zici, sunt bogat, m-am îm­bogăţit şi nu duc lipsă de ni­mic; şi nu ştii că eşti ticălos, ne­no­rocit, sărac, orb şi gol; te sfă­tu­iesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îm­bo­găţeşti, şi haine albe, ca să te îm­braci cu ele, şi să nu ţi se va­dă ruşinea goliciunii tale, şi ali­fie pentru ochi, ca să-ţi ungi o­chii şi să vezi“ (Apoc. 3, 17-18). A­şadar, celui care crede că este îm­brăcat cu toate virtuţile, Dum­n­ezeu îi poate arăta că de fapt este gol.

Unii comentatori ai pildei con­sideră că cele două modele de rugăciune ar fi de fapt icoa­na celor dintâi rugători ai ome­ni­rii, Cain şi Abel. Chiar dacă tex­tul nu spune din ce motive n-a fost agreată rugăciunea lui Cain, nu-i greu de intuit că şi a­cela s-a prezentat înaintea lui Dum­nezeu, cu aceeaşi pretenţie ca şi fariseul, că ar fi cu totul cu­rat şi drept, şi de aceea a şi că­zut.

În concluzie, ni se propune să luăm în calcul faptul că Dum­nezeu are cu totul alte criterii de evaluare a faptelor o­me­neşti. Prin această pildă ni se atrage atenţia că ne înşelăm de multe ori când îi considerăm pe unii sfinţi, iar pe alţii îi di­s­pre­­ţuim ca mari păcătoşi, deoa­re­ce înaintea lui Dumnezeu lu­cru­­rile pot sta cu totul diferit. Prin pilda de faţă, Hristos ne în­­deamnă totuşi, chiar şi fără cu­vinte, să facem ceea ce făcea fa­riseul, dar să nu repetăm vor­bele lui înaintea lui Dum­nezeu, şi să nu facem ceea ce a fă­cut vameşul în viaţa lui pă­că­toa­să, dar să rostim vorbele a­ce­luia înaintea lui Dumnezeu. Va­meşul ştia că: „Dacă ne măr­tu­risim păcatele, El este cre­din­­cios şi drept, ca să ne ierte pă­catele şi să ne curăţească de ori­ce nelegiuire“. Să ţinem sea­ma de cuvintele Domnului, ca­re spune: „Recunoaşte-ţi numai ne­legiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului, dum­nezeului tău…, şi vă voi cu­răţi de toate întinăciunile voastre“ (Ier. 3, 13; Iezechiel 36, 25). Să ne reamintim că ru­gă­ciunea vameşului, dimpreu­nă cu cea a tâlharului pocăit de pe cruce, a devenit în Biserica de Răsărit model pentru ru­gă­ciu­nea inimii.

Pr. G. Mesteroaie: Triodul, pridvorul Învierii

Reprezentat de timpul liturgic pregătitor pentru prăznuirea Învierii Domnului, Triodul devine un prilej în care suntem îndemnaţi să redescoperim valorile Ortodoxiei centrate pe evenimentul Învierii. Derulată pe parcursul a zece săptămâni, perioada Triodului are menirea de a elibera sufletele de povara greutăţilor păcatelor şi de a le face să vibreze în căutarea rostului mântuitor al actului de profundă iubire arătată oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Răstignit, mort şi Înviat.

Pentru a înţelege şi trăi mai profund ma­rea Taină a În­vi­erii Domnului, rân­duiala bisericească prevede ca înainte de prăznuirea so­lem­nă a celei mai mari sărbători creş­tine să se parcurgă câteva eta­pe menite să înalţe sufletul fie­cărui credincios având cu­prin­se zile pline de semnifi­ca­ţii.

Călătoria spre Înviere

Prin cele trei duminici pre­gă­titoare pentru Postul cel Ma­re, credincioşii sunt iniţiaţi în ma­rea călătorie către Paşti, că­tre înţelesul tainic al trecerii de la moarte la viaţă. Drumul este mar­cat de citirea pildei va­me­şu­lui şi fariseului ca icoană a ros­tului şi rolului rugăciunii sme­rite înălţate către Dum­nezeu, subliniindu-se cu a­ceas­tă ocazie smerenia ca virtute ne­cesară pentru a parcurge dru­mul spre Înviere. Smerenia va­meşului, focalizată în acest prim popas duhovnicesc, trimi­te tainic către smerenia desă­vâr­şită întrupată în persoana Dom­nului Hristos în rânduiala dum­nezeiască a Coborârii la Iad. După această primă dumi­ni­că urmează o săptămână spe­cială, fără restricţii alimen­ta­re în ceea ce priveşte postul, zi­lele de miercuri şi de vineri din această perioadă fiind în­sem­nate cu harţi. Logica acestei săptămâni se înţelege ob­ser­­vând însemnătatea perico­pei evanghelice ce va marca cea de-a doua duminică a Trio­du­lui, respectiv pilda întoarcerii fiu­lui risipitor. Din această per­spectivă, prima săptămână a Triodului semnifică ţara de aşa-zisă libertate a fiului risipi­tor, locul fără rânduială, fără re­guli, fără nici o disciplină, a­di­că ţara păcatului, unde fiul cel risipitor începe să conştien­ti­­zeze că depărtarea de tată îi va aduce moartea. După a­ceas­tă duminică, săptămâna a do­ua a Triodului va fi una în care zi­lele de miercuri şi vineri vor re­deveni zile de post, ca semn al rânduielii restaurate, al ve­ni­rii în firea obişnuită a în­sem­nă­tăţii acestor zile.

Prefigurări liturgice în Triod

Pomenirea generală a celor a­dormiţi ce va fi săvârşită în a­ju­nul celei de-a treia duminici a Tri­odului, duminică cunoscută sub numele de Duminica În­fri­co­şătoarei Judecăţi, are me­ni­rea de a menţine vie credinţa în în­vierea trupurilor, exprimând a­ceastă idee astfel: Hristos a în­viat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfă­râ­mând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moar­tea, s-a prădat şi iadul îm­pre­ună cu ea şi a luat îm­pă­ră­ţia Hristos, Cel ce s-a răstignit şi a Înviat. Acesta ne-a dăruit no­uă nestricăciunea trupului; A­cesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui Învierea, şi de sla­va aceea va învrednici cu ve­se­lie pe toţi câţi cu credinţă nea­bă­tută au crezut într-Însul cu căl­dură“ (stihiră de la Utrenia Sâm­betei Morţilor). Potrivit tâl­cuitorului Triodului, iero­mo­na­hul Makarios Simonope­tri­tul, rugăciunea pentru cei ră­po­saţi din această perioadă ţi­ne aprins gândul la moarte şi, în acelaşi timp, această ru­gă­ciu­ne, săvârşindu-se în antica­me­ra Duminicii Înfricoşătoarei Ju­decăţi, surprinde liturgic co­mu­niunea Bisericii prin evoca­rea eshatologică a umanităţii. Du­pă acelaşi autor, gândul la moar­te şi exprimarea nădejdii în Înviere se contopesc în Du­mi­nica lăsatului sec de carne sau a Înfricoşătoarei Judecăţi, când se subliniază perspectiva pre­zentării în faţa judecăţii dum­nezeieşti care va avea drept criteriu adevărul reliefat de Evanghelie şi raportarea fa­ţă de acesta a credinciosului.

„Să ne apropiem de Domnul cu pocăinţă curată…“

Săptămâna după Duminica În­fricoşătoarei Judecăţi este u­na în care se rememorează nos­tal­­gia Raiului pierdut de Adam prin neascultare. Întreaga peri­oa­dă concentrează timpul ede­nic al comuniunii omului cu Dum­nezeu. De aceea, zilele de mier­curi şi de vineri ale acestei să­p­tămâni sunt aliturgice, a­di­că zile în care nu se săvârşeşte Sfân­ta Liturghie, şi suntem che­maţi să parcurgem un drum al ascezei printr-o perioadă de pre­gătire pentru intrarea de­pli­nă în Postul cel Mare. În du­hul imnografilor Triodului, pe­ri­­oada aceasta este văzută ca fi­i­nd înainte-prăznuirea postului şi introducerea lui, uşa de in­trare a luptelor duhovniceşti. Da­că Adam şi Eva nu au dus la de­săvârşire comuniunea cu Dum­nezeu prin porunca postului poruncit de Acesta în Rai, în a­ceastă perioadă suntem în­dem­naţi să ne angajăm în rân­du­­iala postului, renunţând în pri­mul rând la carne, ca la fina­lul acestei săptămâni să în­ce­pem educarea simţurilor sufle­teşti prin post mai accentuat: Să ne curăţim mai înainte sim­ţu­rile cele sufleteşti şi de Dom­nul să ne apropiem cu deprin­deri de străpungere, cu pocă­in­ţă curată strigând necurmat: Lă­udaţi, binecuvântaţi şi prea­mă­riţi pe Hristos în veci! (stihi­ră de la Utrenia din marţea Săp­­tămânii Brânzei). Se poate ob­­serva de aici că osteneala pos­tu­lui ce va urma are drept scop a­lipirea de Hristos, ce se va pre­fa­ce în prilej de laudă, bi­ne­cu­vân­tare şi preamărire a Lui pen­tru marele Dar al Învierii.

Postul cel Mare – pregătirea pentru depăşirea timpului însuşi

Triodul cuprinde în special dru­mul propriu-zis al Postului Ma­re, alcătuit din şase săptă­mâni de post şi din Săptămâna Ma­re, perioada însemnând „roa­ta celor şapte zile“ şi pre­gă­ti­rea în vederea depăşirii tim­pu­lui însuşi în împlinirea acestuia în ziua a opta, văzută ca zi­ua veşniciei, a Revelaţiei de­pli­ne, a Învierii. Simbolismul ci­frei 7, utilizat adesea în peri­oa­da dinainte de Paşti, stă în le­gătură cu împlinirea Ve­chiu­lui Testament în persoana Mân­tuitorului Hristos. În peri­oa­da Triodului, şi cu precădere pe parcursul Postului Mare, au loc citiri intense ale unor cărţi de bază ale Vechiului Tes­ta­ment (Facerea, Ieşirea, Isaia, Ie­­zechiel, Proverbele şi Iov) cu sco­pul de a revela faptul că Tri­o­dul este o condensare a istori­ei mântuirii şi o actualizare du­hov­nicească a recapitulării tu­tu­­ror lucrurilor săvârşite în Hris­tos. Lecturile urmăresc u­ni­rea învăţăturii morale şi as­ce­­tice cu pregătirea dezvăluirii tu­turor prorociilor în Cruce şi În­viere. Având o puternică nu­an­ţă penitenţială, numărul 7 co­respunde timpului pregătirii vechi-testamentare. Odată cu ac­tualizarea Învierii Domnului la Paşti, timpul se transfigu­rea­ză stând sub semnul cifrei 8 ca semn al praznicului praz­ni­ce­lor, când citirile Noului Tes­ta­ment sunt accentuate pentru a inaugura timpul pascal. Dacă în perioada celor şase săp­tă­mâni ale Postului Mare este vor­ba de un post ascetic, de cu­ră­ţire şi luptă împotriva pati­mi­­lor, în Săptămâna Mare, pos­tul devine unul euharistic, pre­gătitor pentru Împărtăşirea pas­cală, rânduit în vederea di­men­­siunii iniţiatice a Săp­tă­mâ­nii Mari. Parcurgând toţi pa­şii propuşi de Triod, credin­cio­­sul are prilejul să cinstească Ca­lea Mântuirii ce îl descoperă pe Hristos Cel înviat. În acest fel, Triodul devine pridvorul un­de se întrezăreşte Învierea ca ţel de împreună-vieţuire cu şi în Hristos.

• Doxologia/ Irina Nastasiu: 86 de ani de la nașterea mărturisitorului Grigore Caraza

Autorul Aiudului însângerat a trecut la Domnul pe data de 10 noiembrie 2014, după cinci luni de suferinţă pe patul de spital. Moartea a fost cauzată nu de leziunile fizice şi sufleteşti dobândite în perioada detenţiei, aşa cum s-ar putea crede, ci de un act criminal, comis de un individ bolnav psihic.

Redăm, în cele ce urmează, câteva mărturii aparţinând doamnei profesoare Rodica-Ştefania Caraza, soţia lui Grigore Caraza, precum şi unor prieteni apropiaţi şi colegi de suferinţă ai luptătorului. Sunt mărturiile unor oameni care l-au cunoscut, l-au stimat şi l-au preţuit pe unul dintre cei mai importanţi stâlpi de rezistenţă anti-comunistă din ţara noastră.

„Un destin tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri…”

„Grigore Caraza s-a născut pe 1 Februarie 1929  la Călugăreni – Poiana Teiului, judeţul Neamţ, fiind al cincilea fiu din cei şase ai familiei Ioana şi Vasile Caraza. A fost o înaltă şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor al unei generaţii de excepţie, care a ştiut să moară şi să renască pe toate crucile istorie, el însuşi fiind o istorie zdrobită, dar niciodată înfrântă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri.

Pentru că a fost un om de dreapta, pe o fermă poziţie naţională şi creştină, Grigore Caraza a trecut în ochii multora ca un fost deţinut politic cu trecut legionar, ceea ce ar fi putut fi onorant, dacă ar fi fost adevărat, pentru că marea aventură legionară, dincolo de erorile, excesele şi neîmplinirile ei, a avut o latură pozitivă de românism jertfelnic şi de solidaritate europeană întru Hristos.

Grigore Caraza a fost doar contemporanul şi martorul parţial al unui fenomen pe care s-a străduit să-l înţeleagă si cu care a venit în contact mai mult în temniță (executând 21 ani plus încă 2 ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan), decât în timpul primei tinereți. Destinul i-a împins pe tinerii generaţiei sale într-o tragică fundătură. Faptul că cei mai mulți dintre aceștia, deși anulați social şi profesional, au rezistat  moral tuturor cumplitelor încercări este o dovadă în plus a bunei lor plămade, dar şi un posibil reper pentru generaţia de astăzi.

Atât episodul emoționant înregistrat de Lucia Hossu-Longin în „Memorialul Durerii”, cât şi dialogurile din cadrul emisiunilor TV, presei scrise, convorbirilor cu elevii sunt capabile încă să mai miște destui oameni, deşi pragmatismul îi cucerește într-un ritm rapid pe români. Generația tânără se lasă pradă blazării, iar sentimentul patriotismului a devenit doar o noţiune seacă, desuetă.

De altfel, cei eliberaţi în 1964 au avut sentimentul că intră într-o închisoare mai mare. Nici lui Grigore Caraza crucea libertăţii nu i s-a părut mai uşoară decât fusese crucea recluziunii purtată în infernul concentraţionar din care ieșise. Grigore Caraza a avut însă noblețea de a nu se raporta exclusiv la sine însuși, ci a simţit nevoia în permanenţă să aducă un pios omagiu acelora care s-au săvârşit în temniţe, eroilor anonimi ai aceluiași infern roșu.

„Aiud însângerat” este imaginea mărturiilor penitenciare, a atrocităților la care a fost supus Grigore Caraza, prin  izolare şi înfometare. El se situeaza pe poziția celor care nu au acceptat reeducarea, rezistând condițiilor de exterminare din Zarca Aiudului (închisoare în închisoare), până la amnistierea ultimilor deținuți.

Din păcate, noi, românii, suntem încă departe de a fi învăţat până la capăt lecția propriei noastre istorii… Dumnezeu să-l odihnească în rând cu Sfinții Săi!” (Prof. Rodica-Ştefania Caraza)

„Vrem să murim la picioarele lui Hristos!”

Născut la 14 august 1925 în Stupca, judeţul Suceava, Dumitru Oniga a fost arestat la 21 august 1948 și condamnat la 8 ani închisoare. A fost eliberat în 1956 din Aiud și dus în domiciliul forțat, în comuna Răchitoasa (Bărăgan). Despre Grigore Caraza îşi aminteşte următoarele:

„Pe Grigore Caraza l-am reîntâlnit în 1957, în domiciliul forțat din comuna Răchitoasa (Bărăgan). Grigore Caraza locuia împreună cu Alfred Cureliuc, într-o căsuță acoperită cu stuf și cu lut pe jos, și m-au primit la ei. În scurt timp, unui număr de 11 persoane li s-a înscenat un proces, între acestea numărându-se Grigore Caraza, Vorovenciu Ion, preotul Dumitru Bejan, Ion Tonea, Marcel Cazacu şi poetul Dem Iliescu. Aceştia au fost duși la Tribunalul Constanța și condamnați la 20 de ani de detenţie, pentru uneltire contra ordinii sociale. Grigore a avut întotdeauna o atitudine fermă, din acest motiv fiind persecutat și înscenându-i-se mereu procese. După un an, cei rămaşi am fost duşi la Periprava, unde au murit 74 de oameni, la stuf…”

Petre Baciu,fost deţinut politic şi lider al Rezistenţei Naţionale Anticomuniste în zona Bacăului între 1945 şi 1948, mărturiseşte:

„Am fost bun prieten cu Grigore. Ne-am cunoscut în Zarca Aiudului (închisoare în închisoare), unde eram izolați, dezbrăcați, înfometați și bătuți. Între noi a fost o unitate sufletească; el a fost un luptător înnăscut, deosebit, cu o atitudine dârză, frumoasă și se lupta mereu cu Administrația care cerea compromisuri, dar nu obţinea niciodată nimic. Grigore a fost izolat mereu. Lupta era aceeași – crezul era același – nelimitat întru Hristos. Toată puterea era rugăciunea și Credința în Dumnezeu și în Neamul Nostru. Ne-am dăruit crezului nostru cu bucurie. A murit fiecare cu credința în Dumnezeu și în biruința neamului. Iar cei ce încă trăiesc, trăiesc în Duhul Creștin. Vrem să murim la picioarele lui Hristos!”.

O generaţie, un erou

„Scriu aceste rânduri  profund îndurerat fiind de plecarea dintre noi a Bunului şi Adevăratului prieten care a fost Grigore Caraza.

Nu am fost colegi de celulă la Aiud sau prin alte locuri prin care în cei peste 21 de ani de puşcărie comunistă, acest mare OM, PATRIOT, EROU AL NEAMULUI a fost bătut, batjocorit, umilit, terorizat, ameninţat, scuipat şi înjurat, înfometat şi hulit!

Personalitatea lui extrem de impunătoare prin caracter, verticalitate, sănătate principială, acurateţea sufletului bun şi a minţii sale enciclopedice, iubirea lui de semeni şi de ţară, blândeţea şi bunătatea lui, credinţa nestrămutată în Dumnezeu, puterea lui de a înţelege şi de a se face înţeles, vocea şi timbrul lui  de moldovean adevărat, dârzenia şi claritatea faptelor sale, caligrafia lui ireproşabilă, talentul lui de narator şi, de ce nu, talentul lui literar – toate acestea l-au făcut pe acum mult regretatul Grigore drept unul din cei mai importanţi (daca nu cel mai important!) lider al exilului românesc de la New York şi din întreaga Americă.

L-am cunoscut pe Grigore la New York, prin anul 1988, el fiind nucleul în jurul căruia „gravitau” românii de suflet, patrioţi, credincioşi. Aşa l-am întâlnit pe Grigore, printre puţinii, de altfel, pe atunci enoriaşi ai Bisericii Sfânta Maria din Queens, al cărei membru fondator era.

Am fost apropiat de Grigore, aşa cum am fost şi de un alt mare om, fost deţinut politic, cu peste 20 de ani de puşcărie comunistă, mult regretatul prieten, poetul Zahu Pană şi de Liviu Butura sau de prietenul de mare nădejde al tuturor românilor, devotat lui Grigore, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

După eliberarea din Zarca Aiudului, Grigore a venit în SUA, având pe atunci vârsta de 51 de ani şi statutul de persoană protejată de către preşedintele american de atunci, Jimmy Carter.

A refuzat categoric să iasă din puşcărie

După ce termină şapte clase în comuna natală, Poiana Teiului, din judeţul Neamţ, Grigore se înscrie la Şcoala Normală „Gheorghe Asachi” din Piatra-Neamţ (şcoala de învăţători), pe care este obligat să o întrerupă din cauza situaţiei materiale a familiei. Totuşi, în anii 1948 – 1949 activează ca învăţător la şcoala din satul Călugăreni-Neamţ, de unde la 31 August 1949 este arestat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Este condamnat pentru 8 ani de zile, eliberat pentru foarte scurt timp, rearestat şi condamnat politic la 23 de ani pentru aceleaşi motive. Este eliberat din nou în anul 1964, iar în anul 1966 îşi reia studiile la Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. În anul 1970 este arestat şi condamnat din nou pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Este eliberat în anul 1977, iar în 1979 îşi ia Bacalaureatul, la vârsta de 50 de ani. În anul 1980 părăseşte ţara şi se exilează în SUA, la New York. Aici se căsătoreşte în anul 1995 cu fosta lui profesoară, Rodica-Ştefania, devenită Caraza.

În anul 2001 se repatriază în România, la Piatra-Neamţ, împreună cu soţia Ştefania, locuind împreună pe strada Mihai Eminescu(!).

În anul 1977, când i s-a propus să fie eliberat, Grigore a refuzat categoric să iasă din puşcărie. După trei zile de presiuni ale directorului puşcăriei, Grigore nu a cedat, aşa cum nu cedase la nicio altă ispitire în anii grei de temniţă. Nu a cedat sa fie „eliberat” şi în a patra zi a trebuit să vină Generalul Vasile Ionel,  trimis de Nicolae Ceauşescu, şi să îl „lămurească” pe Grigore, să îl determine să părăsească puşcăria, lucru care s-a întâmplat, în cele din urmă, după alte câteva zile de „negocieri” aprinse!

Revenind la Piatra-Neamţ, în ţara  pe care a iubit-o cu toată fiinţa lui, Grigore, cu mintea sa sclipitoare şi enciclopedică, scrie volumul Aiud însângerat. I se acordă titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Poiana Teiului şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Piatra-Neamţ.

Moartea lui, cauzată de un act criminal

Grigore Caraza a trecut la veşnicie pe data de 10 Noiembrie 2014, la Piatra-Neamţ, nu departe de locurile copilăriei şi a unei părţi a tinereţii lui trunchiate. Moartea iubitului nostru prieten nu a fost cauzată, aşa cum s-ar crede, de multiplele leziuni fizice şi sufleteşti din timpul îndelungat al detenţiei, ci a fost cauzată de un act criminal, comis de un asasin. Cei 21 de ani de temniţă grea nu l-au doborât, nici fizic şi nici psihic, dar un individ bolnav psihic l-a doborât! Într-una din zilele lunii iulie a anului trecut, pe când Grigore (de altfel în bună sănătate) stătea pe banca din faţa blocului unde locuia, s-a apropiat de el acest individ, care l-a luat la bătaie fără niciun motiv, cauzându-i o ruptură de bazin şi traumatisme craniene.

După aproape cinci luni de suferinţă pe patul de spital, bunul Grigore a plecat la Domnul, pe care L-a slăvit în toţi anii vieţii lui!

Grigore a fost o adevărată enciclopedie, fiind capabil să povestească nenumărate fapte şi întâmplări, cunoştea cu lux de amănunte istoria scrisă şi nescrisă şi ştia pe de rost zeci de mii de versuri, multe dintre ele învăţate în anii de temniţă.

L-am întâlnit pe Grigore pentru ultimă dată acum cinci ani. A venit aici, la New York, pentru câteva zile, la prietenul nostru comun, Liviu Butura. Am petrecut împreună o zi plină, până noaptea târziu. Grigore era foarte sensibil, avea ochii plini de lacrimi aproape mereu, deşi se bucura totodată că suntem împreună. Cu toate acestea, era trist, spunând:„Mă rog la Bunul Dumnezeu să îmi mai dea răgaz să mai vin încă odată să te revăd pe tine şi pe toţi prietenii mei!”

Mie mi-a murit un prieten foarte mare, dar României i-a murit un EROU!

Adio, dragul meu Grigore Caraza! Să ai „viaţa” mai uşoară acolo, în înălţimile cerului şi în grija Domnului, loc pentru care te-ai pregătit cu atâta grijă şi dăruire! (Dr. Ing. George Ştirbei – New York, noiembrie 2014)