SPECTACOLUL PREASLAVIRII DE SINE/ Triodul – calatoria spre Inviere a inceput/ Comemorare Grigore Caraza
- Doxologia: Pr. Constatin Sturzu: 4 în 1: smerenia instant!
Cu adevărat, trăim vremuri în care omul nu mai are răbdare, ci vrea să obţină totul foarte repede, instantaneu, dacă se poate. Este vremea celor stau cu telecomanda în mână, a celor ce fac dintr-un simplu click poartă către împlinirea dorinţelor sau a celor ce sorb cu nesaţ din cafele solubile obţinute instant, din plicurile „3 în 1”. Nu e de mirare, aşadar, că şi în plan spiritual sunt unii care ar dori să guste din tehnici sau formule instant. Slăbiciune exploatată de tot soiul de amăgitori care se angajează să ghideze pe căi (pseudo)spirituale de „iluminare”, de accesare a „puterilor divine”. Totul nu durează, uneori, decât câteva zile, prin cursuri intensive (contra cost, cum altfel). La asemenea (nerăbdătoare) cerinţe şi la astfel de „oferte” de „supermarket religios”, Biserica pare a fi neputincioasă: ea cultivă stăruinţa în rugăciune, permanenta înfrânare, îndelunga răbdare... Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, creştinismul are ceva de spus, de oferit. Chiar şi celor mai grăbiţi, şi celor ce vor rezultate obţinute instantaneu, dar fără prea mari eforturi. Reper? Chiar pilda vameşului şi fariseului, ce a fost aleasă spre a deschide inegalabila perioadă liturgică a Triodului. Mâine, în bisericile ortodoxe, se vor face auzite, în cadrul Sfintei Liturghii, următoarele versete:
„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”(Luca 18, 10-14).
Această parabolă este rostită de Mântuitorul pentru a ne arăta cum se poate smeri omul, dar şi cum poate rata această virtute indispensabilă celui ce caută mântuirea. Despre smerenie avem, adesea, o falsă percepţie. Plecând de la un mod incomplet, ca să nu spun strâmb, de a înţelege smerenia vameşului, ajungem să fim convinşi că, spre a o dobândi (spre a fi smeriţi), e musai ca să ne plasăm ultimii, în orice situaţie, să plecăm mereu privirea în pământ, să ne vădim păcatele în faţa tuturor. Că un astfel de comportament/ atitudine nu denotă neapărat smerenie reiese din multele situaţii concrete. Spre exemplu, cel ce are o funcţie, în stat sau în Biserică, nu e smerit dacă nu-şi respectă rolul şi nu-şi asumă locul unde este pus – chiar şi în fruntea tuturor. Cel ce nu priveşte în ochi pe fratele său atunci când vorbeşte cu dânsul, poate să o facă şi din lipsă de respect, din viclenie, pentru că are ceva de ascuns (un gând de judecată asupra interlocutorului) etc. Cel ce nu conteneşte a spune tuturor cât de păcătos este şi că nu are nici o virtute, poate lesne să dea în mintea celui ce „e smerit şi vrea ca lumea să ştie asta despre el”.
În ultimă instanţă, smerit, cu adevărat, este – cum zice românul – omul care este „la locul lui”. Smerenia este locul geometric al existenţei mele care îndeplineşte, cumulat, următoarele patru condiţii: 1) mă ajută să cuprind în inima mea pe toţi oamenii; 2) îmi oferă perspectiva corectă asupra realităţii în care trăiesc şi a situaţiei în care mă aflu; 3) îmi deschide uşa către adâncul fiinţei mele, către întâlnirea cu mine însumi, cel zidit „după chipul lui Dumnezeu” şi 4) în primul şi în primul rând, mă pune în relaţie directă cu Dumnezeul Cel viu. Astfel înţelegând, da!, se poate spune că vameşul s-a smerit.
Căci: 1) îl vedem „departe stând”– adică se ştia pe sine nevrednic a fi alături de un om cu atâtea virtuţi/ fapte bune cum chiar era fariseul; se vedea pe sine mai păcătos decât toţi; ultimul fiind, aşadar, îi putea cuprinde pe toţi cei din faţa sa; 2) „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer” – cu adevărat, fiind robit de cele lumeşti, privea spre pământ, locul unde se afla, deocamdată, spiritual vorbind, şi pe care şi-l asuma, dar ca un punct de decolare spre cer; 3) „îşi bătea pieptul” – ca să spargă zidul „învârtoşării inimii”, ce l-a înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi; îşi conştientiza nelegiuirile săvârşite, se vedea om plin de păcate, dar… 4) „zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” – avea credinţa că-l poate „contacta” pe Dumnezeu, că Acesta îl iubeşte şi are puterea de a-l scoate din condiţia aceasta, de om robit pământeştii gândiri şi vieţuiri.
Cu alte cuvinte, deşi petrecuse ani mulţi, anterior, în multe şi mari păcate, cu totul departe de Dumnezeu, vameşul reuşeşte, doar în puţine clipe – practic, instant! – să se smerească, plasându-se pe sine în locul în care cele patru condiţii sunt împlinite. Dacă în articolul trecut vorbeam de dinamica mântuirii, iată că acum putem identifica şi o topică a mântuirii. Zaheu, spre exemplu, despre care s-a vorbit săptămâna trecută, a găsit punctul smereniei în sicomorul în care se căţărase „căutând să vadă cine este Iisus”. Maria Egipteanca – sfânta minunată din pustiul Iordanului – s-a smerit într-o clipă, conştientizând că cei 17 ani de permanentă desfrânare în care trăise o împiedicau să intre în biserica din Ierusalim, în care se afla, spre închinare, Crucea Domnului. Tot aşa, fiecare dintre noi avem a căuta acum, în această clipă, acel punct al smereniei care să ne fie atât de propriu pe cât de unici suntem fiecare şi pe cât de personală este relaţia fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu. Vameşul s-a coborât „mai îndreptat” la casa sa – adică această experienţă spirituală, duhovnicească, l-a ajutat să fie mai bine (în mod corect) orientat în viaţă.
Să mai constatăm că fariseul ratează smerenia, chiar dacă împlinise, cu vădită sârguinţă, poruncile lui Dumnezeu. Să ne cutremurăm şi noi, conştientizând că „simpla” (sau mecanica) împlinire a poruncilor evanghelice nu are ca efect dobândirea „automată” a smereniei. Mai e nevoie şi de a căuta acel punct de smerenie, în care să fim cât se poate de vii şi de prezenţi. După cum se cuvine, de asemenea, să fim realişti şi să ne aşteptăm ca smerenia cea dobândită instant să se ia de la noi… tot instant!, dacă nu ne străduim, în fiecare clipă, să o „adâncim”. Despre cum putem provoca fiinţa noastră să se deschidă spre acest punct de „început bun” şi despre cum putem să stăruim în smerenie, vom avea ocazia să vorbim în perioada imediat următoare, când cerem, cântând, în slujbele bisericeşti, să ni se deschidă nouă „uşile pocăinţei”.
- ZiarulLumina:
Pr. Petre Semen: Spectacolul preaslăvirii de sine şi străpungerea inimii
[…]
Dispreţul şi aroganţa în rugăciune, neplăcute lui Dumnezeu
Fariseul din pilda Domnului făcea parte din extrema cealaltă, am putea spune a formaliştilor fanatici, care puneau un mare accent pe aspectul formal al religiei fiindcă spune că stătea drept, nu neapărat în picioare, ci cu o ţinută ostentativă, provocatoare, ca să fie observat de toţi, şi de departe. Dar nici acest fapt n-ar fi atât de deranjant în ochii Domnului, cât predispoziţia de a-l dispreţui pe cel care nu-i asemenea lui. Iisus nu agreează defel o inimă dispreţuitoare şi nu poate fi de partea lui fiindcă El a probat că este plin de tandreţe şi milă faţă de toţi cei dispreţuiţi, marginalizaţi, desfiguraţi chiar de lepră şi de păcat, iar Dumnezeul descoperit oamenilor de Iisus este şi El Unul al milei, care caută oaia cea rătăcită şi n-o uită cu dispreţ, ci porneşte degrabă în căutarea ei, ca s-o readucă la staul, unde să fie în siguranţă, alături de celelalte. Experienţa umană probează că în familiile cu un copil născut bolnav, sau cu deficienţe fizice, ori de altă natură, inimile părinţilor găsesc mai mult loc pentru el, iar nu dispreţ şi oroare. Fariseul, chiar dacă a sporit zeciuiala poruncită de Lege, oferind mai mult decât prevedea Legea, a uitat un lucru esenţial, şi anume că cele ce se strângeau din zeciuieli erau destinate celor oropsiţi cărora nu trebuie să le oferi cu dispreţ. Declarându-şi autosuficienţa, fariseul implicit îl recomanda lui Dumnezeu pe vameş ca pe un spurcat, numai că nu i-a zis aceluia direct, aşa cum scrie Isaia despre unii că se credeau sfinţi şi exclamau cu îngâmfare: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine“ (cap. 65, 5). Dar Domnului nu-i plac astfel de lăudăroşi despre care declară: „Aceştia sunt ca un fum care se urcă în nările Mele, o văpaie care arde fără de sfârşit“ (vers. 6). Chiar dacă în esenţă tot ceea ce spune fariseul nu-l trădează a fi un ipocrit, fiindcă era cu totul adevărat ce zicea, el nu a fost osândit pentru ceea ce a spus, ci pentru ceea ce n-a spus.
Preaslăvirea fariseului
Rugăciunile iudeilor încep prin a-L preaslăvi pe Dumnezeu, ori acest om se preaslăveşte doar pe sine şi Îi mulţumeşte Domnului pentru ceea ce este el, nu pentru ajutorul primit ca să ajungă o astfel de bunătate de credincios, cum nici chiar Dumnezeu nu visa. Interesant este că iudeii au instituit şi alte posturi decât cel de Ziua marii Ispăşiri poruncite de Domnul, şi acelea erau pentru păcatele poporului. Întrucât fariseul credea că el nu are nici un păcat, se lăuda Domnului că posteşte şi în locul altora. Pe de altă parte, menţionăm că nu-i singurul caz de astfel de rugăciune pe care o auzim fiindcă Talmudul ne relatează o rugăciune foarte asemănătoare, rostită de rabinul Nadhunya ben Ha Kana, în jurul anului 70 d.H. care zice: „Îţi mulţumesc Ţie, Domnul Dumnezeul meu, că mi-ai făcut parte alături de cei care stau în Beth ha-Midrash (casa învăţăturii) şi că nu m-ai pus alături de cei care stau la colţurile uliţelor; că pot să mă trezesc devreme, cum se trezesc şi ei devreme; însă eu mă trezesc devreme pentru cuvintele Tale din Tora, pe când ei se trezesc devreme pentru vorbe uşuratice; că muncesc, precum muncesc şi ei; însă eu muncesc şi primesc răsplată; eu alerg, precum aleargă şi ei, dar eu alerg spre viaţa lumii viitoare, în timp ce ei aleargă spre groapa nimicirii“ (Cf. W. Harrington, Il parlait en paraboles, Editions du Cerf, Paris, 1967, p. 119).
Cuvintele lui Iisus despre fariseii care-i dispreţuiau pe ceilalţi sunt foarte blânde faţă de intoleranţa unora dintre ei în chestiunile formale ale religiei şi mai cu seamă faţă de dispreţul arătat poporului pe care-l numeau blestemat, că nu cunoştea Legea şi care nici nu trăia ca şi ei (In. 7, 49; 9, 34; Rom. 2, 17). Nu-şi puneau problema că dacă acel popor blestemat s-ar fi ocupat, ca şi ei, exclusiv cu studiul şi învăţarea Legii, cine ar mai fi muncit pământul ca ei să-şi poată procura de la piaţă cele necesare din care să dea şi zeciuiala.
[…]
Cuvintele vameşului, model de rugăciune în Biserica Răsăritului
Cât îl priveşte pe vameş, acesta era pentru mulţi iudei ai vremii tipul omului păcătos, al decăderii morale ajunsă în treapta cea mai de jos. Menirea lui fiind aceea de a strânge impozitele, se preta adesea şi la acte de violenţă, ca să strângă cât mai mult, păstrând şi pentru sine din munca altora. Vameşii erau urâţi, nu doar din cauza bogăţiei strânse din silnicii, ci şi pentru că făceau jocul asupritorilor romani. Ba mai mult, erau şi necuraţi, întrucât din cauza meseriei erau acuzaţi şi de idolatrie. Să nu se uite că monedele romane din argint aveau pe ele efigia împăratului, care i-a ocupat pe iudei, cu inscripţia care-i proclama divinitatea. Din toate acele cauze, vameşul care se ruga cu fariseul întrunea în persoana sa toate relele la un loc.
Şi totuşi se referea şi el tot la sine în rugăciune, cu diferenţa că punea înaintea lui Dumnezeu umilinţa şi lacrimile, şi nu se compara nicidecum cu alţii, fiindcă se simţea pur şi simplu copleşit de multele păcate pe care nu le mai spune lui Dumnezeu, ci zice doar: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“. De aceea doar cu vameşul se împlineşte ceea ce s-a zis prin profetul Isaia: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui care cade în leşin“ (cap. 42, 29). Pentru cei care au tendinţa să cadă în autosuficienţa fariseului, Sfântul Ioan are un cuvânt asemănător celor din Bisericile Asiei când zice: „Pentru că zici, sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic; şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“ (Apoc. 3, 17-18). Aşadar, celui care crede că este îmbrăcat cu toate virtuţile, Dumnezeu îi poate arăta că de fapt este gol.
Unii comentatori ai pildei consideră că cele două modele de rugăciune ar fi de fapt icoana celor dintâi rugători ai omenirii, Cain şi Abel. Chiar dacă textul nu spune din ce motive n-a fost agreată rugăciunea lui Cain, nu-i greu de intuit că şi acela s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, cu aceeaşi pretenţie ca şi fariseul, că ar fi cu totul curat şi drept, şi de aceea a şi căzut.
În concluzie, ni se propune să luăm în calcul faptul că Dumnezeu are cu totul alte criterii de evaluare a faptelor omeneşti. Prin această pildă ni se atrage atenţia că ne înşelăm de multe ori când îi considerăm pe unii sfinţi, iar pe alţii îi dispreţuim ca mari păcătoşi, deoarece înaintea lui Dumnezeu lucrurile pot sta cu totul diferit. Prin pilda de faţă, Hristos ne îndeamnă totuşi, chiar şi fără cuvinte, să facem ceea ce făcea fariseul, dar să nu repetăm vorbele lui înaintea lui Dumnezeu, şi să nu facem ceea ce a făcut vameşul în viaţa lui păcătoasă, dar să rostim vorbele aceluia înaintea lui Dumnezeu. Vameşul ştia că: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“. Să ţinem seama de cuvintele Domnului, care spune: „Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului, dumnezeului tău…, şi vă voi curăţi de toate întinăciunile voastre“ (Ier. 3, 13; Iezechiel 36, 25). Să ne reamintim că rugăciunea vameşului, dimpreună cu cea a tâlharului pocăit de pe cruce, a devenit în Biserica de Răsărit model pentru rugăciunea inimii.
Pr. G. Mesteroaie: Triodul, pridvorul Învierii
Reprezentat de timpul liturgic pregătitor pentru prăznuirea Învierii Domnului, Triodul devine un prilej în care suntem îndemnaţi să redescoperim valorile Ortodoxiei centrate pe evenimentul Învierii. Derulată pe parcursul a zece săptămâni, perioada Triodului are menirea de a elibera sufletele de povara greutăţilor păcatelor şi de a le face să vibreze în căutarea rostului mântuitor al actului de profundă iubire arătată oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Răstignit, mort şi Înviat.
Pentru a înţelege şi trăi mai profund marea Taină a Învierii Domnului, rânduiala bisericească prevede ca înainte de prăznuirea solemnă a celei mai mari sărbători creştine să se parcurgă câteva etape menite să înalţe sufletul fiecărui credincios având cuprinse zile pline de semnificaţii.
Călătoria spre Înviere
Prin cele trei duminici pregătitoare pentru Postul cel Mare, credincioşii sunt iniţiaţi în marea călătorie către Paşti, către înţelesul tainic al trecerii de la moarte la viaţă. Drumul este marcat de citirea pildei vameşului şi fariseului ca icoană a rostului şi rolului rugăciunii smerite înălţate către Dumnezeu, subliniindu-se cu această ocazie smerenia ca virtute necesară pentru a parcurge drumul spre Înviere. Smerenia vameşului, focalizată în acest prim popas duhovnicesc, trimite tainic către smerenia desăvârşită întrupată în persoana Domnului Hristos în rânduiala dumnezeiască a Coborârii la Iad. După această primă duminică urmează o săptămână specială, fără restricţii alimentare în ceea ce priveşte postul, zilele de miercuri şi de vineri din această perioadă fiind însemnate cu harţi. Logica acestei săptămâni se înţelege observând însemnătatea pericopei evanghelice ce va marca cea de-a doua duminică a Triodului, respectiv pilda întoarcerii fiului risipitor. Din această perspectivă, prima săptămână a Triodului semnifică ţara de aşa-zisă libertate a fiului risipitor, locul fără rânduială, fără reguli, fără nici o disciplină, adică ţara păcatului, unde fiul cel risipitor începe să conştientizeze că depărtarea de tată îi va aduce moartea. După această duminică, săptămâna a doua a Triodului va fi una în care zilele de miercuri şi vineri vor redeveni zile de post, ca semn al rânduielii restaurate, al venirii în firea obişnuită a însemnătăţii acestor zile.
Prefigurări liturgice în Triod
Pomenirea generală a celor adormiţi ce va fi săvârşită în ajunul celei de-a treia duminici a Triodului, duminică cunoscută sub numele de Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, are menirea de a menţine vie credinţa în învierea trupurilor, exprimând această idee astfel: Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Hristos, Cel ce s-a răstignit şi a Înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui Învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură“ (stihiră de la Utrenia Sâmbetei Morţilor). Potrivit tâlcuitorului Triodului, ieromonahul Makarios Simonopetritul, rugăciunea pentru cei răposaţi din această perioadă ţine aprins gândul la moarte şi, în acelaşi timp, această rugăciune, săvârşindu-se în anticamera Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, surprinde liturgic comuniunea Bisericii prin evocarea eshatologică a umanităţii. După acelaşi autor, gândul la moarte şi exprimarea nădejdii în Înviere se contopesc în Duminica lăsatului sec de carne sau a Înfricoşătoarei Judecăţi, când se subliniază perspectiva prezentării în faţa judecăţii dumnezeieşti care va avea drept criteriu adevărul reliefat de Evanghelie şi raportarea faţă de acesta a credinciosului.
„Să ne apropiem de Domnul cu pocăinţă curată…“
Săptămâna după Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi este una în care se rememorează nostalgia Raiului pierdut de Adam prin neascultare. Întreaga perioadă concentrează timpul edenic al comuniunii omului cu Dumnezeu. De aceea, zilele de miercuri şi de vineri ale acestei săptămâni sunt aliturgice, adică zile în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, şi suntem chemaţi să parcurgem un drum al ascezei printr-o perioadă de pregătire pentru intrarea deplină în Postul cel Mare. În duhul imnografilor Triodului, perioada aceasta este văzută ca fiind înainte-prăznuirea postului şi introducerea lui, uşa de intrare a luptelor duhovniceşti. Dacă Adam şi Eva nu au dus la desăvârşire comuniunea cu Dumnezeu prin porunca postului poruncit de Acesta în Rai, în această perioadă suntem îndemnaţi să ne angajăm în rânduiala postului, renunţând în primul rând la carne, ca la finalul acestei săptămâni să începem educarea simţurilor sufleteşti prin post mai accentuat: Să ne curăţim mai înainte simţurile cele sufleteşti şi de Domnul să ne apropiem cu deprinderi de străpungere, cu pocăinţă curată strigând necurmat: Lăudaţi, binecuvântaţi şi preamăriţi pe Hristos în veci! (stihiră de la Utrenia din marţea Săptămânii Brânzei). Se poate observa de aici că osteneala postului ce va urma are drept scop alipirea de Hristos, ce se va preface în prilej de laudă, binecuvântare şi preamărire a Lui pentru marele Dar al Învierii.
Postul cel Mare – pregătirea pentru depăşirea timpului însuşi
Triodul cuprinde în special drumul propriu-zis al Postului Mare, alcătuit din şase săptămâni de post şi din Săptămâna Mare, perioada însemnând „roata celor şapte zile“ şi pregătirea în vederea depăşirii timpului însuşi în împlinirea acestuia în ziua a opta, văzută ca ziua veşniciei, a Revelaţiei depline, a Învierii. Simbolismul cifrei 7, utilizat adesea în perioada dinainte de Paşti, stă în legătură cu împlinirea Vechiului Testament în persoana Mântuitorului Hristos. În perioada Triodului, şi cu precădere pe parcursul Postului Mare, au loc citiri intense ale unor cărţi de bază ale Vechiului Testament (Facerea, Ieşirea, Isaia, Iezechiel, Proverbele şi Iov) cu scopul de a revela faptul că Triodul este o condensare a istoriei mântuirii şi o actualizare duhovnicească a recapitulării tuturor lucrurilor săvârşite în Hristos. Lecturile urmăresc unirea învăţăturii morale şi ascetice cu pregătirea dezvăluirii tuturor prorociilor în Cruce şi Înviere. Având o puternică nuanţă penitenţială, numărul 7 corespunde timpului pregătirii vechi-testamentare. Odată cu actualizarea Învierii Domnului la Paşti, timpul se transfigurează stând sub semnul cifrei 8 ca semn al praznicului praznicelor, când citirile Noului Testament sunt accentuate pentru a inaugura timpul pascal. Dacă în perioada celor şase săptămâni ale Postului Mare este vorba de un post ascetic, de curăţire şi luptă împotriva patimilor, în Săptămâna Mare, postul devine unul euharistic, pregătitor pentru Împărtăşirea pascală, rânduit în vederea dimensiunii iniţiatice a Săptămânii Mari. Parcurgând toţi paşii propuşi de Triod, credinciosul are prilejul să cinstească Calea Mântuirii ce îl descoperă pe Hristos Cel înviat. În acest fel, Triodul devine pridvorul unde se întrezăreşte Învierea ca ţel de împreună-vieţuire cu şi în Hristos.
- Doxologia/ Irina Nastasiu: 86 de ani de la nașterea mărturisitorului Grigore Caraza
Autorul Aiudului însângerat a trecut la Domnul pe data de 10 noiembrie 2014, după cinci luni de suferinţă pe patul de spital. Moartea a fost cauzată nu de leziunile fizice şi sufleteşti dobândite în perioada detenţiei, aşa cum s-ar putea crede, ci de un act criminal, comis de un individ bolnav psihic.
Redăm, în cele ce urmează, câteva mărturii aparţinând doamnei profesoare Rodica-Ştefania Caraza, soţia lui Grigore Caraza, precum şi unor prieteni apropiaţi şi colegi de suferinţă ai luptătorului. Sunt mărturiile unor oameni care l-au cunoscut, l-au stimat şi l-au preţuit pe unul dintre cei mai importanţi stâlpi de rezistenţă anti-comunistă din ţara noastră.
„Un destin tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri…”
„Grigore Caraza s-a născut pe 1 Februarie 1929 la Călugăreni – Poiana Teiului, judeţul Neamţ, fiind al cincilea fiu din cei şase ai familiei Ioana şi Vasile Caraza. A fost o înaltă şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor al unei generaţii de excepţie, care a ştiut să moară şi să renască pe toate crucile istorie, el însuşi fiind o istorie zdrobită, dar niciodată înfrântă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri.
Pentru că a fost un om de dreapta, pe o fermă poziţie naţională şi creştină, Grigore Caraza a trecut în ochii multora ca un fost deţinut politic cu trecut legionar, ceea ce ar fi putut fi onorant, dacă ar fi fost adevărat, pentru că marea aventură legionară, dincolo de erorile, excesele şi neîmplinirile ei, a avut o latură pozitivă de românism jertfelnic şi de solidaritate europeană întru Hristos.
Grigore Caraza a fost doar contemporanul şi martorul parţial al unui fenomen pe care s-a străduit să-l înţeleagă si cu care a venit în contact mai mult în temniță (executând 21 ani plus încă 2 ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan), decât în timpul primei tinereți. Destinul i-a împins pe tinerii generaţiei sale într-o tragică fundătură. Faptul că cei mai mulți dintre aceștia, deși anulați social şi profesional, au rezistat moral tuturor cumplitelor încercări este o dovadă în plus a bunei lor plămade, dar şi un posibil reper pentru generaţia de astăzi.
Atât episodul emoționant înregistrat de Lucia Hossu-Longin în „Memorialul Durerii”, cât şi dialogurile din cadrul emisiunilor TV, presei scrise, convorbirilor cu elevii sunt capabile încă să mai miște destui oameni, deşi pragmatismul îi cucerește într-un ritm rapid pe români. Generația tânără se lasă pradă blazării, iar sentimentul patriotismului a devenit doar o noţiune seacă, desuetă.
De altfel, cei eliberaţi în 1964 au avut sentimentul că intră într-o închisoare mai mare. Nici lui Grigore Caraza crucea libertăţii nu i s-a părut mai uşoară decât fusese crucea recluziunii purtată în infernul concentraţionar din care ieșise. Grigore Caraza a avut însă noblețea de a nu se raporta exclusiv la sine însuși, ci a simţit nevoia în permanenţă să aducă un pios omagiu acelora care s-au săvârşit în temniţe, eroilor anonimi ai aceluiași infern roșu.
„Aiud însângerat” este imaginea mărturiilor penitenciare, a atrocităților la care a fost supus Grigore Caraza, prin izolare şi înfometare. El se situeaza pe poziția celor care nu au acceptat reeducarea, rezistând condițiilor de exterminare din Zarca Aiudului (închisoare în închisoare), până la amnistierea ultimilor deținuți.
Din păcate, noi, românii, suntem încă departe de a fi învăţat până la capăt lecția propriei noastre istorii… Dumnezeu să-l odihnească în rând cu Sfinții Săi!” (Prof. Rodica-Ştefania Caraza)
„Vrem să murim la picioarele lui Hristos!”
Născut la 14 august 1925 în Stupca, judeţul Suceava, Dumitru Oniga a fost arestat la 21 august 1948 și condamnat la 8 ani închisoare. A fost eliberat în 1956 din Aiud și dus în domiciliul forțat, în comuna Răchitoasa (Bărăgan). Despre Grigore Caraza îşi aminteşte următoarele:
„Pe Grigore Caraza l-am reîntâlnit în 1957, în domiciliul forțat din comuna Răchitoasa (Bărăgan). Grigore Caraza locuia împreună cu Alfred Cureliuc, într-o căsuță acoperită cu stuf și cu lut pe jos, și m-au primit la ei. În scurt timp, unui număr de 11 persoane li s-a înscenat un proces, între acestea numărându-se Grigore Caraza, Vorovenciu Ion, preotul Dumitru Bejan, Ion Tonea, Marcel Cazacu şi poetul Dem Iliescu. Aceştia au fost duși la Tribunalul Constanța și condamnați la 20 de ani de detenţie, pentru uneltire contra ordinii sociale. Grigore a avut întotdeauna o atitudine fermă, din acest motiv fiind persecutat și înscenându-i-se mereu procese. După un an, cei rămaşi am fost duşi la Periprava, unde au murit 74 de oameni, la stuf…”
Petre Baciu,fost deţinut politic şi lider al Rezistenţei Naţionale Anticomuniste în zona Bacăului între 1945 şi 1948, mărturiseşte:
„Am fost bun prieten cu Grigore. Ne-am cunoscut în Zarca Aiudului (închisoare în închisoare), unde eram izolați, dezbrăcați, înfometați și bătuți. Între noi a fost o unitate sufletească; el a fost un luptător înnăscut, deosebit, cu o atitudine dârză, frumoasă și se lupta mereu cu Administrația care cerea compromisuri, dar nu obţinea niciodată nimic. Grigore a fost izolat mereu. Lupta era aceeași – crezul era același – nelimitat întru Hristos. Toată puterea era rugăciunea și Credința în Dumnezeu și în Neamul Nostru. Ne-am dăruit crezului nostru cu bucurie. A murit fiecare cu credința în Dumnezeu și în biruința neamului. Iar cei ce încă trăiesc, trăiesc în Duhul Creștin. Vrem să murim la picioarele lui Hristos!”.
O generaţie, un erou
„Scriu aceste rânduri profund îndurerat fiind de plecarea dintre noi a Bunului şi Adevăratului prieten care a fost Grigore Caraza.
Nu am fost colegi de celulă la Aiud sau prin alte locuri prin care în cei peste 21 de ani de puşcărie comunistă, acest mare OM, PATRIOT, EROU AL NEAMULUI a fost bătut, batjocorit, umilit, terorizat, ameninţat, scuipat şi înjurat, înfometat şi hulit!
Personalitatea lui extrem de impunătoare prin caracter, verticalitate, sănătate principială, acurateţea sufletului bun şi a minţii sale enciclopedice, iubirea lui de semeni şi de ţară, blândeţea şi bunătatea lui, credinţa nestrămutată în Dumnezeu, puterea lui de a înţelege şi de a se face înţeles, vocea şi timbrul lui de moldovean adevărat, dârzenia şi claritatea faptelor sale, caligrafia lui ireproşabilă, talentul lui de narator şi, de ce nu, talentul lui literar – toate acestea l-au făcut pe acum mult regretatul Grigore drept unul din cei mai importanţi (daca nu cel mai important!) lider al exilului românesc de la New York şi din întreaga Americă.
L-am cunoscut pe Grigore la New York, prin anul 1988, el fiind nucleul în jurul căruia „gravitau” românii de suflet, patrioţi, credincioşi. Aşa l-am întâlnit pe Grigore, printre puţinii, de altfel, pe atunci enoriaşi ai Bisericii Sfânta Maria din Queens, al cărei membru fondator era.
Am fost apropiat de Grigore, aşa cum am fost şi de un alt mare om, fost deţinut politic, cu peste 20 de ani de puşcărie comunistă, mult regretatul prieten, poetul Zahu Pană şi de Liviu Butura sau de prietenul de mare nădejde al tuturor românilor, devotat lui Grigore, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
După eliberarea din Zarca Aiudului, Grigore a venit în SUA, având pe atunci vârsta de 51 de ani şi statutul de persoană protejată de către preşedintele american de atunci, Jimmy Carter.
A refuzat categoric să iasă din puşcărie
După ce termină şapte clase în comuna natală, Poiana Teiului, din judeţul Neamţ, Grigore se înscrie la Şcoala Normală „Gheorghe Asachi” din Piatra-Neamţ (şcoala de învăţători), pe care este obligat să o întrerupă din cauza situaţiei materiale a familiei. Totuşi, în anii 1948 – 1949 activează ca învăţător la şcoala din satul Călugăreni-Neamţ, de unde la 31 August 1949 este arestat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Este condamnat pentru 8 ani de zile, eliberat pentru foarte scurt timp, rearestat şi condamnat politic la 23 de ani pentru aceleaşi motive. Este eliberat din nou în anul 1964, iar în anul 1966 îşi reia studiile la Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. În anul 1970 este arestat şi condamnat din nou pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Este eliberat în anul 1977, iar în 1979 îşi ia Bacalaureatul, la vârsta de 50 de ani. În anul 1980 părăseşte ţara şi se exilează în SUA, la New York. Aici se căsătoreşte în anul 1995 cu fosta lui profesoară, Rodica-Ştefania, devenită Caraza.
În anul 2001 se repatriază în România, la Piatra-Neamţ, împreună cu soţia Ştefania, locuind împreună pe strada Mihai Eminescu(!).
În anul 1977, când i s-a propus să fie eliberat, Grigore a refuzat categoric să iasă din puşcărie. După trei zile de presiuni ale directorului puşcăriei, Grigore nu a cedat, aşa cum nu cedase la nicio altă ispitire în anii grei de temniţă. Nu a cedat sa fie „eliberat” şi în a patra zi a trebuit să vină Generalul Vasile Ionel, trimis de Nicolae Ceauşescu, şi să îl „lămurească” pe Grigore, să îl determine să părăsească puşcăria, lucru care s-a întâmplat, în cele din urmă, după alte câteva zile de „negocieri” aprinse!
Revenind la Piatra-Neamţ, în ţara pe care a iubit-o cu toată fiinţa lui, Grigore, cu mintea sa sclipitoare şi enciclopedică, scrie volumul Aiud însângerat. I se acordă titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Poiana Teiului şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Piatra-Neamţ.
Moartea lui, cauzată de un act criminal
Grigore Caraza a trecut la veşnicie pe data de 10 Noiembrie 2014, la Piatra-Neamţ, nu departe de locurile copilăriei şi a unei părţi a tinereţii lui trunchiate. Moartea iubitului nostru prieten nu a fost cauzată, aşa cum s-ar crede, de multiplele leziuni fizice şi sufleteşti din timpul îndelungat al detenţiei, ci a fost cauzată de un act criminal, comis de un asasin. Cei 21 de ani de temniţă grea nu l-au doborât, nici fizic şi nici psihic, dar un individ bolnav psihic l-a doborât! Într-una din zilele lunii iulie a anului trecut, pe când Grigore (de altfel în bună sănătate) stătea pe banca din faţa blocului unde locuia, s-a apropiat de el acest individ, care l-a luat la bătaie fără niciun motiv, cauzându-i o ruptură de bazin şi traumatisme craniene.
După aproape cinci luni de suferinţă pe patul de spital, bunul Grigore a plecat la Domnul, pe care L-a slăvit în toţi anii vieţii lui!
Grigore a fost o adevărată enciclopedie, fiind capabil să povestească nenumărate fapte şi întâmplări, cunoştea cu lux de amănunte istoria scrisă şi nescrisă şi ştia pe de rost zeci de mii de versuri, multe dintre ele învăţate în anii de temniţă.
L-am întâlnit pe Grigore pentru ultimă dată acum cinci ani. A venit aici, la New York, pentru câteva zile, la prietenul nostru comun, Liviu Butura. Am petrecut împreună o zi plină, până noaptea târziu. Grigore era foarte sensibil, avea ochii plini de lacrimi aproape mereu, deşi se bucura totodată că suntem împreună. Cu toate acestea, era trist, spunând:„Mă rog la Bunul Dumnezeu să îmi mai dea răgaz să mai vin încă odată să te revăd pe tine şi pe toţi prietenii mei!”
Mie mi-a murit un prieten foarte mare, dar României i-a murit un EROU!
Adio, dragul meu Grigore Caraza! Să ai „viaţa” mai uşoară acolo, în înălţimile cerului şi în grija Domnului, loc pentru care te-ai pregătit cu atâta grijă şi dăruire! (Dr. Ing. George Ştirbei – New York, noiembrie 2014)
Comentarii