D`ale… CARAGIALELUI astazi: …”O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!” CE E PUTRED IN CAMPANIA DE SUSTINERE A LUI ANDREI PLESU?

• Cotidianul/ Mircea Platon: O bulă morală: Andrei Pleşu

Ţările dezvoltate au avut bule imobiliare sau financiare. Fiind o ţară subdezvoltată, România are doar bule morale sau intelectuale. Cea mai importantă dintre acestea e Andrei Pleşu.

Contemplat la dimensiunile ţărişoarei noastre, Pleşu e, vorba americanilor, „too big to fail”. E prea mare ca să fie lăsat să cadă. Trebuie proptit pentru că, altminteri, cade tot sistemul de (non)valori pe care a fost clădită România ultimelor două decenii. Ca atare, dacă în băncile falimentare s-a investit masiv cu ajutorul lui „quantitative easing”, adică al imprimării de bani fără acoperire în realitatea economică, bula lui Pleşu e fâsâită controlat cu ajutorul unei injecţii masive de capital simbolic menite a-i „repera onoarea”. Atacată, cică, de un nesărat cu duhul de la Antena 3 care a îndrăznit să-l facă pe dl Pleşu „slugă”. Or, ştim cu toţii, şi nu de ieri de azi, dl Pleşu e boier. Boier al minţii. Nu poţi să tratezi un divanit al minţii, un om a cărui minte e mai însiropată şi mai galeşă decât o baclava, ca şi cum ar fi o biată „slugă”. A făcut prea multe compromisuri dl Pleşu pentru a ajunge boier pentru ca acum să poată accepta să fie devalorizat astfel.

Dacă până şi dlui Pleşu i se poate întâmpla un asemenea afront, atunci ce se vor face ceilalţi boieri, mai mici sau în devenire? Ce se vor face copiii de casă care aspiră? Care aspiră reputaţia dlui Pleşu şi care aspiră la reputaţie dlui Pleşu. Investitorii trebuie convinşi că investiţia lor e sigură şi că le va aduce un ce profit. Trebuie să ştie că modelul de afacere funcţionează şi, dacă faci ca Pleşu şi dansezi din buricul axiologic cu mlădierea unei cadâne cu barbă, vei obţine rezultatul dorit. Sau măcar ceva pe aproape.

Ca atare, recenta campanie de susţinere a dlui Pleşu nu e decât investiţia inflaţionară de semnături goale într-o instituţie care nu poate fi lăsată să se prăbuşească pentru că ar afecta negativ portofoliul multora dintre cei care au investit speculativ în bula intelectuală din România. Ceea ce mă încântă este însă fermitatea cu care îl declară unii pe Andrei Pleşu “un moralist, iar moraliştii stingheresc, deranjează, adeseori irită”. Da, irită, mai ales dacă sunt lupi moralişti care jupoaie oaia în timp ce îi vorbesc despre îngeri şi apoi o şi mănâncă, de milă, ca să nu-i fie frig fără blană. Moraliştii de soiul ăsta sunt moraliştii unei „elite a-morale”, aşa cum visa Teodor Baconschi, un alt căuzaş al onoarei, astăzi încă ne-reperate, a dlui Pleşu.

Câţi dintre cei care se aşază azi lângă dl Pleşu ar apăra onoarea unui om obişnuit din România. Câţi ar apăra obrazul României profunde? Câţi ar apăra onoarea unui mic-burghez, a unui pensionar sau a unui ţăran? Câţi ar fi atât de mari la suflet încât să investească o fărâmă din reputaţia lor într-o cauză de pe urma căreia nu au nimic de câştigat, nici măcare vizibilitate? Câţi au altitudinea sufletească de a se dedica unei cauze mai mici decât orgoliul, poziţia, reputaţia sau fumurile lor? Din experienţa pe care am avut-o cu mulţi dintre cei de pe lista de căuzaşi, aş spune că doar o brumă, cea mai palidă brumă a lor.

Dl Pleşu e un mare mânuitor al limbii române, ni se spune astăzi. O fi. Dar dl Horia-Roman Patapievici declara cândva că limba română e bună doar pentru slugi. În urma acestui efort, dl Patapievici a ajuns, în aplauzele dlui Pleşu, director la Institutul Cultural Român, însărcinat cu promovarea limbii şi culturii române în lume. Unde ar trebui deci să ajungă dl Mihai Gâdea, în urma faptului că l-a făcut pe dl Pleşu „slugă”? Nu ştiu. Dar ştiu un singur lucru: nu Gâdea a inventat insulta, şi nu „elita” ar trebui să fie singura care să profite de pe urma ei.

• Voxpublica/ Costi Rogozanu: O chestie despre manifestaţia propleşu

O zicea bine un prieten. Există o recurenţă în găsirea duşmanilor imaginari de către grupul intelectualilor gedisto-dilemisto- neocon-neolib-neointerbelici şi cum mai vreţi voi: în anii 90 se indignau cu Romania Mare, anii 2000 îi duceau spre un alt mare inamic, OTV (Pleşu poate scoate lejer un volum numai despre cum se uită la OTV şi se amuză-indignează aşa uşor); spre sfîrşitul anilor 2000 treceau la Antena 3. Deceniul şi isteria. Deci talentul e să ne găsim inamici de toată jena ca să rămînem nişte băieţi fini.

Bineînţeles, în paralel, probleme apăsătoare într-o Românie “de tranziţie” cu milioane plecaţi la muncă, alte milioane fără loc de muncă, dezintegrare în servicii publice sănătate şi educaţie. Toate astea pentru GDS Dilema au fost tot atîtea poveşti cu “mentalităţi”, cu “urmaşii lui Caragiale”, cu “cum e la noi” şi alte secretii intelectuale.

Inutil de spus , de la atîta luptă cu Antena 3 mulţi din această zonă politico-intelectuală au ajuns ei înşişi nişte “gîzi”. Lipici la banul public au ambele tabere, în stiluri diferite, dar au. La lobby se pricep ambele clanuri din nou, Voiculescu îşi bagă oamenii mai frust în posturi, taberele neocon şi neoliberale intelectuale se lipesc de funcţii la stat, ba au şi descoperit la pachet banul public local şi banul public european. Intelectualii băsescieni au ştiut întotdeaună să ceară cît mai puţin stat, să ceară cît mai mult business şi să-şi oprească şi ceva redevenţe.

Se iese în stradă pentru Pleşu. Adică se iese în stradă pentru nimic important. Şi nu-mi băgaţi chestia aia cu ce bine că se iese în stradă pentru orice. E frustrant cînd se iese în stradă pentru tîmpenii şi pentru fantasmagoriile unora care au un talent deosebit să tacă atunci cînd concetăţeni – mai ales din pătura jos – şi-o iau în freză. Dar cu cît tac mai vîrtos cu atît sînt atinşi mai vîrtos de “lovituri de stat” imaginare, de glume proaste precum Gîdea sau Badea.

• Alexandru Racu: dumnezeul dreptei româneşti

Să ne aducem aminte că acelaşi Neamţu care organizează mitinguri antimojicie pentru că Pleşu a fost făcut “slugă”, l-a onorat pe Băsescu cu un elogiu al Căpitanului Bligh, atunci când Băsescu l-a făcut “slugă” pe Regele Mihai. De menţionat şi faptul că, spre deosebire de Pleşu, care l-a făcut pe Gâdea “obrăznicătură”, Regele Mihai nici nu l-a provocat pe Băsescu şi nici n-a reacţionat la insulta lui. Adică s-a purtat regeşte. În schimb, intelectualii de dreapta (nu doar Pleşu) se fac că plouă atunci când îi critici (spre exemplu, un autor de talia lui Mircea Platon i-a criticat şi pe Pleşu, şi pe Patapievici, şi pe Neamţu, şi pe Baconsky, şi pe Aligică, şi pe Papahagi, şi pe Tismăneanu, ş.a.m.d., fără să primească vreun răspuns argumentat din partea acestora, cel mult câteva ocări şi denunţuri) cu argumente şi cu bibliografie. Aparent, e sub demnitatea lor să reacţioneze, cu argumente şi bibliografie la argumente şi bibliografie. Nu consideră însă că este sub demnitatea lor să-l promoveze pe Băsescu şi să se certe cu Gâdea şi cu Badea pe motiv de Băsescu. După care se scandalizează şi strigă noli me tangere. Şi îi iau la rost pe toţi cei care nu se scandalizează împreună cu ei, pe toţi cei care asistă în mod pasiv la terfelirea publică a unui intelectual. Căci după cum ştim, intelectualul este o fiinţă, pe cât de implicată în mizeria politică, pe atât de gingaşă.

În fine, uneori intelectualii se mai ceartă şi între ei, iar uneori o fac în limbaj subantenistic. Spre exemplu, cu doar câteva luni în urmă, fostul ministru de externe (şi absolvent al Colegiului Noua Europă, ca mai toţi miniştrii de externe ai României) Teodor Baconsky, a caracterizat-o pe Sabina Fati drept “imaculată anticoncepţional”. Dacă facem abstracţie de o mârâială a lui Dan Tăpălagă (şi cam atât), la vremea respectivă a fost linişte în Piaţa Universităţii. Însă în ciuda incidentului cu pricina, astăzi Teodor Baconsky şi Sabina Fati semnează împreună apelul de solidarizare cu Andrei Pleşu. Înţeleg că lui Teodor Baconsky nu îi este jenă să semneze acest apel după ce anterior a insultat public (atenţie!) o femeie (nu un intelectual, ci o intelectuală). Dar mă întreb cum de nu îi este jenă Sabinei Fati să-şi pună semnătura alături de cel care a insultat-o. Ceva nu se leagă aici. Pe de altă parte, merită menţionat şi faptul că, din câte se pare, ofensa la adresa intelectualităţii (ca esenţă ce îşi găseşte manifestarea supremă în troica Pleşu, Liiceanu, Patapievici) a devenit mai revoltătoare decât ofensa la adresa regalităţii şi a feminităţii. Dacă nu mă înşel, în Evul Mediu – inspiraţie şi specialitate a multor cavaleri ai dreptei româneşti – doar blasfemia le depăşea în gravitate pe acestea două. Aşa că se ridică următoarea întrebare: ce putem spune despre o dreaptă a cărei valoare supremă nu este nici naţiunea, nici satul, nici familia, nici chiar Dumnezeu (intelectualii de dreapta au fost mult mai rezervaţi atunci când Alina Mungiu Pippidi l-a insultat pe Iisus Hristos, n-au ieşit totuşi în stradă), ci intelectualitatea? Şi cum se explică faptul că Pleşu a devenit dumnezeul dreptei româneşti?

• Adevarul/ Florin Iaru: Preşul domnului Pleşu

Îl cunosc pe Andrei Pleşu de vreo treizeci de ani. Mi-a fost şi îmi este drag, pentru cum gândeşte, fermecător şi bine. Are farmec. Le aduce din condei cu un firesc de invidiat. Nu e exclus ca domnia sa să fi făcut mult greşeli în viaţă (dar cine nu le face?). Poate că, uneori, a pariat greşit. Dar noi nu am făcut la fel? Poate are parti-pris-uri. Dar cine nu-şi apără prietenii şi ideile? Doar singuraticii mizantropi, cărora tot ce e omenesc le pute. Ei bine, orice se poate spune despre Pleşu, numai că e un prost – nu. Prostul crede cu tărie că numai el e deştept. Iar a spune că e un porc, ei bine, asta e o tâmpenie. Sau o jignire. Un post de televiziune l-a atacat de această manieră. Regretabil, neplăcut şi nedrept.

Dar a considera că acesta un linşaj mediatic e o tâmpenie. Dl Pleşu a intrat în arenă. I-a încondeiat, la rândul său, pe adversari. I-a ironizat, şi pe ei, în mai multe articole. Ne găsim în mijlocul unui război mediatic, în care cuvintele grele au bătut la puncte logica. Faptele şi datele contează prea puţin în aceste confruntări, cât ideologia sau poziţia partizană. Fireşte, fraza lui Andrei Pleşu are subtilităţi la care adversarii nu visează. Da, dar compensează cu violenţă. Şi? Nu am mai asistat pasivi şi amuzaţi la un astfel de spectacole? Un săptămânal de scandal politic a împroşcat cu rahat zeci de persoane şi personalităţi româneşti. Toată scursura lumii, toţi obsedaţii, hoţii, criminalii naţiomali erau încondeiaţi în pagini! Nu mai demult de o jumătate de an, ziare şi telviziuni de toate culorile i-au calomniat pe demonstranţii anti-RMGC. Ce linşaj mediatic, ce splendoare a calomniilor: spioni, vânduţi, mercenari, paraziţi, oengişti mizerabili! A murit cineva? Şi-a pierdut cineva casa, libertatea sau demnitatea? Eu cred că nu. A fost un război mediatic şi, cred, nu l-au câştigat trusturile de presă.

Scriu aceasta întristat de demonstraţia „demnităţii“, de duminică. Nu pentru că oamenii nu au dreptul să se reunească pentru ce vor ei, ci pentru că, în subsidiar, manifestaţiile au cerut două lucruri inacceptabile. Primul, limitarea libertăţii cuvântului şi, al doilea, consfinţirea inegalităţii fundamentale dintre oameni.

Chiar jignitoare, chiar nedreaptă, chiar mizerabilă prin efecte, libertatea cuvântului, odată îngrădită, va genera, în proporţie de masă, cenzură şi eliminare din viaţa publică a oricărui discurs neconvenabil. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Or, eu credeam, de la cazul Larry Flint încoace, că ăsta e un principiu fundamental al democraţiei.

În ceea ce priveşte apărarea valorilor împotriva non-valorilor, mi se pare că tocmai subiectul principal al gândirii democratice, cetăţeanul obişnuit a ieşit din scenă. Nu contează dacă calomniezi un cetăţan simplu. Important e să nu te atingi de valorile naţionale, aşa cum le definim „noi“. Care noi? Aici e problema! Dacă „noi“ înseamnă o majoritate sau o minoritat influentă, atunci am belit-o! Contestarea „poneiului roz“, reclamat cu ardoare, poate fi recuperată. Lia Olguţa Vasilescu a cerut, de la tribuna Parlamentului, excluderea mea din manualele de română. A avut dreptate. Cine pretinde linşarea lui Pleşu are dreptate. Iar dacă un amărât de ţăran trebuie bătut pentru că îşi apără pământul, bătăuşii au dreptate. Aceasta e consecinţa tragică şi logică a demonstraţiei.

De aceea, cred că Andrei Pleşu, apărat de braţe tari, prieteneşti, e dus cu preşul.

• Gandul/ Lelia Munteanu: Fără perdeluţă

Societatea românească s-a pricopsit cu o pătură groasă de apărători ai principiilor. Mulţi. Singura operă a unora dintre ei rămân petiţiile pe care le semnează. Şi lozincile de la mitinguri, când nu le primesc de la organizatori.

Principiile pentru care se bat sunt corecte, chiar dacă unele n-au nevoie să fie apărate, se apără şi singure. Din păcate, aceşti inimoşi nu par să observe tocmai ceea ce sare în ochi. Nu aud ceea ce strigă la cer. Preşedintele Băsescu susţine Partidul Mişcarea Populară. Făţiş, fără perdea. Fără perdeluţă. Călcând în picioare ce a mai rămas din Constituţie necălcat de alţii.

Cavalerii fără prihană ai tuturor principiilor  n-au timp să bage de seamă asta, ocupaţi până peste cap să identifice noi principii demne de apărat.