AUGUSTIN BUZURA a trecut la Domnul. Ultimele interviuri. “A spune adevărul crud fără ocolişuri”; „DINTR-O BIBLIOTECĂ ÎN PERICOL, AȘ SALVA BIBLIA”

Interviul Acad. Augustin Buzura : “A spune adevărul crud fără ocolişuri”

• Gandul.info: A murit scriitorul Augustin Buzura

Scriitorul Augustin Buzura a murit astăzi, la 78 de ani.

Scriitorul Augustin Buzura a încetat din viaţă, luni, la vârsta de 78 de ani, moartea acestuia fiind confirmată de academicianul Eugen Simion.

„Dacă îl citeai cu atenţie, vedeai că spune nişte lucruri pe care nimeni nu le-a spus niciodată”, a spus academicianul Eugen Simion, luni seara, la postul de televiziune Antena 3.

Augustin Buzura s-a născut la data de 22 septembrie 1938, în comuna Berinţa din judeţul Maramureş. El a urmat liceul la Baia Mare şi a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca, cu specializare în psihiatrie.

Augustin Buzura a lansat săptămânalul cultural Cultura – Fundaţia Culturală Română în decembrie 2005, la aproape un an după ce a părăsit conducerea Institutului Cultural Român (ICR). Augustin Buzura a condus ICR până la începutul lui 2005, când locul său a fost luat de Horia-Roman Patapievici.

Pe vremea când Augustin Buzura era preşedinte al ICR, Institutul a publicat o revistă tot cu denumirea Cultura. După ce a venit la conducerea ICR, Horia-Roman Patapievici a decis, în martie 2005, suspendarea apariţiei revistei Cultura, invocând motive economice.

Ulterior, în decembrie 2005, Augustin Buzura a lansat, prin intermediul fundaţiei sale, revista Cultura – Fundaţia Culturală Română. La momentul respectiv, între conducerea ICR şi Augustin Buzura a existat o dispută privind drepturile de proprietate asupra mărcii Cultura. Pierderea lui e uriaşă pentru literatura noastră”, a spus Eugen Simion, la Antena 3.

• Antena3: A murit Augustin Buzura. Academicianul Eugen Simion: „Buzura a făcut ca România să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului”

A murit Augustin Buzura. Academicianul Eugen Simion a afirmat, într-o intervenție telefonică la emisiunea La ordinea zilei, de la Antena 3, că pierderea lui Augustin Buzura este uriașă pentru literatura noastră.

„Buzura a făcut ca România să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului. Romanele lui Buzura au fost citite, căutate, reeditate, consultate în zeci de mii de exemplare pentru că oamenii vedeau acolo că el încearcă să spună adevărul. Un prozator în linia lui Slavici și Rebreanu. Nu avea o frază strălucitoare, ușoară. Era greoaie dar gravă, nu zbura deasupra frazelor limbajul lui, ci căuta ceva în interiorul lucrurilor. Pierderea lui e uriașă pentru literatura noastră”, a spus Eugen Simion, la Antena 3.

Scriitorul Augustin Buzura a murit luni, la vârsta de 78 de ani.

• DCNEWS: Buzura a murit. Vulpescu: N-aș fi vrut să scriu vreodată despre acest subiect

Ministrul Culturii Ionuț Vulpescu a transmis un mesaj după moartea academicianului Augustin Buzura.

“N-aș fi vrut să scriu vreodată despre moartea lui Augustin Buzura, cel care mi-a fost prieten și reper în viață, pe care l-am admirat și căruia îi sunt dator pentru marea sa generozitate și pentru ceea ce a făcut pentru cultura română. Este un moment extrem de greu pentru mine și cuvintele nu contează prea mult în astfel de împrejurări.

Oameni ca Augustin Buzura nu mor, de fapt, niciodată. Trăiesc prin opera lor, prin sufletul și mintea cititorilor lor. Trăiesc prin personajele lor, pentru că ei sunt creatori de lumi. Buzura a fost creatorul unui univers romanesc puternic şi original, lesne recognoscibil. Univers pe care doar un om cu tăria lui de caracter îl putea crea. Înainte de ’89, s-a luptat pentru dreptul său de a-şi scrie şi publica romanele, în care spunea adevărul despre lumea în care trăiam. Despre represiunea stalinistă, în “Fețele tăcerii” (1974). Despre impostură şi delațiune, în “Orgolii” (1977). Despre represiunea ceauşistă şi despre mizeria vieții în comunism, în “Refugii” (1984) şi “Drumul cenuşii” (1988). După 1989, s-a luptat pentru dreptul creatorului de a-şi spune răspicat părerea în Cetate şi de a apăra valorile culturii.

Un asemenea om, repet, nu moare, pentru că lupta sa şi caracterul său se transformă în ştafetă predată nouă. Augustin Buzura este, fără discuție, un model intelectual şi moral, într-o lume care nu prea mai furnizează, din păcate, decât caricaturi. Nu-l voi uita niciodată. Dumnezeu să-l odihnească!”, a zis Ionuț Vulpescu.

• Miscarea de Rezistenta: EXCLUSIV. Ultimul interviu al lui Augustin Buzura. “Propria-mi glorie e ultimul lucru care mă preocupă”

09 Apr 2016 | scris de Eveline Păuna

Scriitorul Augustin Buzura a încetat din viață. Avea 78 de ani, Dumnezeu să-l odihnească! Condoleanțe familiei îndoliate.

Vă prezentăm ultimul interviu acordat de Augustin Buzura, în aprilie 2016, jurnalistei Eveline Păuna, pentru miscareaderezistenta.ro.

_______________________

● Eveline Păuna: Se spune despre dumneavoastră că sunteți unul dintre cei mai de seamă dintre prozatorii literaturii române postbelice. Așa vă cunoaștem cu toții, așa v-ați impus atât în fața prietenilor cât și a neprietenilor dumneavoastră. Cum primiți această etichetă?

● Augustin Buzura: Nicicum. Cinstit vă spun că am scris doar de dragul performanței și nu m-am gândit vreo clipă să enervez vreun prieten sau să-i ridic cuiva vreun monument. Nu am făcut astfel de lucruri, ci m-am gândit doar la ideea de performanță. Adică scriu de dragul de a scrie, pentru a găsi ceea ce nu o să găsesc vreodată.

● …Întotdeauna pentru următoarea carte…

● Da, întotdeauna „următoarea carte” trebuie să fie cea mai bună. Sunt întrebat, de multe ori, care e cartea mea cea mai bună, pentru că am… câteva. Oamenii au din ce alege. Întotdeauna susțin și sunt convins că, întotdeauna, următoarea carte va fi cea mai bună.
● Ce ar trebui să aibă cartea desăvârșită?

● Ar trebui să spun ce n-am putut spune până acum, ce am încercat să spun și nu am reușit, să conving pe cine n-am convins și, mai ales, să aibă câteva dintre datele pe care le căutam, care țin de profunzime și de performanță în scriitură, în modul de a gândi, în modul de a ajunge cât-de-cât dincolo de Dincolo.
● Există, de fapt, în puterea omului această capacitate de a scrie cea mai bună carte?
● Depinde cine o scrie…
● Credeți că a fost scrisă?

● Au fost scrise multe cărți bune. Să zicem… piesele lui Shakespeare… Sut convins că el nu a crezut că a dat ce avea mai bun, dar lucrările lui sunt printre vârfurile literaturii dintotdeauna. În astfel de cazuri, nu cred că autorii acestor cărți erau atât de siguri că au dat lumii o mare carte, bazându-se toți pe următoarea.
● Mi se pare foarte interesant că, nu de puține ori, vorbim de cărți ca despre o salvare. Eugen Simion îmi spunea că „generația noastră s-a salvat prin literatură”, numindu-vă pe dumneavoastră la loc de cinste printre salvatori. Deci, măcar privind din această perspectivă, probabil că și pentru noi, dumneavoastră ați scris cea mai bună carte.

● Nu m-am gândit la asta, m-am gândit cu disperare ca fiecare rând pe care îl scriu ar putea fi ultimul. Fiecare pas pe care îl fac ar putea să fie ultimul. Deci, cam pe aici se poartă gândul…
● Și dacă ar fi să fie ultimul sau să puteți ști care este ultimul, ce-ați vrea să cuprindă acel rând?

● Dacă aș ști că este chiar ultimul, că l-aș scrie pe ultimul, aș căuta nespusul din cuvinte, din societate, din psihologia oamenilor, a maselor. Caut întotdeauna ceva ce nu s-a spus încă, ce n-am simțit până în clipa respectivă. E greu să pui în cuvinte ceea ce cauți, dar cauți ceva care să fie numai al tău, cauți acel ceva ce nu găsești niciodată, dar ai sentimentul că, la următoarea încercare…
● Este posibil să mai fie ceva de inventat în literatură?

● Da!
● Pare că s-au folosit cuvintele în atât de mult chipuri, încât nici n-ai mai ști cum să le așterni… Se va epuiza vreodată forța de a așterne cuvintele într-un mod original?

● Lucrurile sunt mai complicate… Întotdeauna ești convins că mai există ceva, că nu s-a spus încă ceea ce cauți tu. Sunt asolut convins că, de foarte multe ori, te încearcă un sentiment pentru care încă nu ai nume. Uneori simți că ești foarte aproape de ceva ce n-a mai fost și că ție îți este dat să pui în cuvinte și că n-o să reușești. E această căutare, acest efort de a fi deosebit de tot ce ai reușit tu să scrii până atunci, de a merge mai departe – cum ar zice tibetanii – „dincolo de Dincolo”.
● Există vreun cuvânt pe care l-ați inventat?

● Nu… Adică nu m-am gândit…
● Vă ajung cuvintele limbii române!

● Nu-mi ajung niciodată! Sau cele pe care le știu eu nu-mi ajung. De foarte multe ori aproape că-i spui pe nume cuvântului, îl definești, dar n-ajungi până la el.
● Vorbeam cândva despre pasiunea pentru psihiatrie. Dacă ar fi fost psihiatria, ar fi fost mai puține romane. Ar fi fost mai bine pentru dumneavoastră? Pentru noi… nu se știe cum ne-ați fi ajutat ca psihiatru. Dar, iubindu-vă cărțile, ne e greu să ne imaginăm că ar fi putut să fie altfel…

● Atunci când am început eu cu psihiatria, când am avut nebunia cercetării, a cunoașterii, mi se părea că este lucrul cel mai important pe care pot să îl fac și care poate să existe. Mă aflam în fața unor ciudate descoperiri și, dacă aș fi putut, sunt absolut convins că m-aș fi pierdut în ele, m-aș fi adâncit în asta. Atunci a părut psihofarmacologia și mă simțeam foarte sigur că ar fi drumul meu, că asta ar fi ceea ce mi s-ar potrivi cel mai mult. Din păcate, pe vremea aceea, din acest motiv am și renunțat la cercetare și la psihiatrie – nu se puteau face cercetări adevărate, nu se puteau face lucrări care să își merite numele, pentru că nu aveam mijloace care să ne dea posibilitatea să explorăm. Psihofarmacologia era o noutate atât de covârșitoare și atât de șocantă încât mi se părea că acesta este drumul pe care poți merge mai departe, poți cerceta.
● Realitatea politică punea, totuși, bețe în roate.

● O, politic nu aveai cum. Din acest motiv m-am oprit, pentru că ceea ce se înțelegea pe atunci prin „lucrări științifice” erau niște aprecieri cantitative…

 

„LITERATURA A FOST UN MOD DE A-MI STINGE DORUL DE ȘTIINȚĂ”

● Deci, literatura a fost, la început, un compromis?

● N-a fost un compromis…
● A fost un mod de a vă stinge dorul…

● …Dorul de știință. Dorul de cercetare și de cunoaștere. La început, am scris cu gândul că abia vine rândul literaturii. Dacă, în lume, au apărut câte au apărut și acele substanțe care mă fascinau, îmi ziceam că abia acum voi avea posibilitatea, voi încerca, voi convinge. Din păcate n-am avut, și ceea ce se socotea a fi știință nu era decât ceva ce aducea, mai degrabă, a matematică decât a cercetare, pentru că nu puteai face decât aprecieri cantitative.
● Spuneți că fiecare carte, după ce o terminați de scris, vă lasă sentimentul de gară pustie.

● Corect.
● De ce? Pentru că nu mai aveți nimic a completa, pentru că se închide un episod? De ce vine acest gând?

● Așa simt eu… E o epuizare fizică, intelectuală, morală…
● Dar când știți că o carte e gata? Când aveți puterea de a o despinde din manuscris și de a o trimite la tipar, fără să mai reveniți să mai schimbați nuanțe?…

● La mine nu este ideea de „gata” ca prin „terminat”. Pentru mine, sentimentul acesta era un soi de epuizare fizică și intelectuală. Spuneam „nu pot mai departe în clipa asta”! Așa a fost… Fiecare carte mi-a fost „smulsă” de editură. N-aș fi dat-o niciodată, n-aș fi terminat nicio carte, dacă editura mă lăsa după ritmurile mele.
● În cât timp terminați o carte, de vreme ce v-au trebuit și trei luni să găsiți începutul?

● O, păi nu puteam fără început!
● Da, cheia care dicta gama în care avea să se aștearnă compoziția!…

● Uneori dura luni de zile… Mergea foarte greu!
● Cartea pe care ați terminat-o cel mai repede?…

● Cred că „Vocile nopții”.
● Și cartea care a durat cel mai mult să fie scrisă?

● „Orgolii”.
● Cât a durat să o scrieți pe cea dintâi, cea mai rapidă?

● A, nu!… Uneori începeam mai multe odată. Adică notam, le gândeam în minte… Pentru că toate cărțile, absolut toate cărțile, le scriam în minte înainte de a le așterne pe hârtie. Și, de obicei, știam chiar și numărul de pagini. O dată mi s-a întâmplat să fie cu zece mai mult. Simțeam fiecare capitol, îi găseam locul… Mai mult, scriam fără o ordine – uneori începeam cu sfârșitul, alteori cu un episod din carte, alteori începeam „normal”, dar nu duceam cartea în ordinea în care ar trebui. Deci nu aveam o logică… Doar logica ei interioară, a cărții. Nu mi-am propus vreodată o anumită zi pentru terminarea vreunei cărți. Cărțile se descurcau, mergeau e la sine. În afară de una, care a mers îngrozitor de greu și pe care am detestat-o până în zilele noastre. Acum n-aș putea spune cum e, pentru că nu am citit-o, nu mi-am recitit vreodată…
● Vreo carte… Dar care este cartea pe care ați urât-o?

● „Orgolii”.
● Și ați putut să o scrieți în timp ce o urați?

● Păi nu o uram atunci, mă uram pe mine pentru că mă simțeam foarte neputincios în fața ei. Eu, cu cartea, nu aveam nimic! Mă simțeam foarte neputincios în fața textului, în fața a ceea ce aveam în minte. Mă simțeam incapabil să o duc la capăt. Dar nici nu eram în stare să renunț.
● Când scrieți… cum e? Așterneți de mână, la mașina de scris… acum scrieți la computer… Cum avea loc lupta aceasta pentru și împreună cu arma supremă – cuvântul? Adică… vă venea o idee și o notați pe un colț de șervețel?

● Nu…
● Aveați anumite ore care erau dedicate scrisului?

● Nu, păi eu nu am avut vreodată program. N-am avut timp pentru scris, timp pentru o carte anume. Îl furam. Furam timpul! Mereu găseam altceva de făcut și mai mereu mă împingeam înainte, pentru că totdeauna mă opream la anumite situații și nu mi se părea vreodată că le-am scris bine, că am fost destul de bun. Mergea îngrozitor de greu, deși cartea, în minte, mi-era scrisă. Era totul clar, era compartimentată, simțeam fiecare capitol – n-am greșit, de multe ori.
● Cum explică psihiatrul situația aceasta – claritatea din minte și greutatea de a o așterne în realitate?

● Foarte simplu – una este să îmbraci o situație pe care o simți, o trăiești, o cunoști, și alta e să o transpui în cuvinte. E lucrul cel mai greu cu putință. Întotdeauna, mai bun decât cuvântul care îți vine în minte este următorul, pe care nu îl ști sau pe care nu-l găsești, care ți se pare mult mai potrivit. Atunci când scriu sunt, pe de o parte, cu mintea la textul pecare îl scriu, dar și înainte… Gândul e întotdeauna mai departe decât ceea ce reușesc. Nu știu cum să vă explic… E foarte încurcată povestea, dar sunt și altfel de zile. Cum se zice – „nouă zile dintr-un an”, în care totul mergea extraordinar, cartea era scrisă… O simțeam și o scriam îngrozitor de ușor.
● Mai ales noaptea, atunci când timpul pare infinit…

● Întotdeauna! Cel mai ușor am scris „Vocile nopții”, iar cel mai greu – „Orgolii”. Cartea „Vocile nopții” parcă se scria singură. Era ceva foarte ușor și singura mea frică era faptul că e prea ușor, că merge prea bine și că poate fi un eșec, un soi de autoamăgire. Mie îmi plăcea când mă băteam pentru cuvinte, când mă băteam pentru sentimente, mă băteam cu mine însumi. Îmi era foarte greu când scrisul mergea ușor, pentru că nu credeam că e chiar ceea ce trebuie.
● Când scrieți vă gândiți la cum vor primi oamenii cartea respectivă? Vă gândiți ce vor spune criticii?

● Niciodată! Este lucrul care nu m-a interesat.

 

„SCRIU PENTRU IDEEA DE PERFORMANȚĂ”

● Scrieți pentru dumneavoastră?

● Nu pentru mine, nici pentru alții. Scriu pentru ideea de performanță.
● Pe care cine o stabilește? Ce instanță?

● Eu! Eu sunt instanța, sunt de toate: judecător, executant… Eu sunt cel care mi le stabilesc și, mai ales, eu suport eșecul, durerea de a nu fi reușit să duc un lucru la capăt.
● Au fost multe, momentele acestea de eșec?

● Vai de mine, toate! Adică fiecare carte, în clipa când e gata… Eram profund nemulțumit și îmi spuneam „lasă că următoarea va fi, absolut sigur, bună”.
● Credeți că este condiția principală pentru evoluție și pentru introspecție? Sau este un lucru aparte pe care îl aveți dumneavoastră? Parcă nu vă puteți bucura, în timp ce noi, ceilalți, apreciem și ni se pare o mare realizare fiecare carte a dumneavoastră.

● Nu, nu știu dacă e a mea sau a altora, dar sigur este că îmi faco concesie mie însumi, dând drumul cărții sau trecând la următoarea pagină, la următorul capitol.
● Cum se explică talentul dumneavoastră pentru cuvânt și puterea de a-l înțelege în toate nuanțele lui, puterea de a-l modela atât de frumos, de vreme ce spuneți că „tatăl meu a fost muncitor, iar mama – țărancă”.

● Corect…
● Fiul – academician… Cum vă explicați pariul acesta al vieții?

● Eu zic că Dumnezeu a fost foarte generos cu mine, pentru că dacă privesc drumul acum, de la înălțimea unei vârste de care nu-mi place să-mi amintesc…
● De la înălțimea lucrurilor pe care le-ați construit…

● Mă rog, și de aici, dar vârsta este cea care mă sperie.
● Vârsta e doar un număr!

● Un număr?
● Da!

● E! Numai că te gândești la numărul acesta… câți s-au oprit înainte de el, câți l-au depășit, cu cât efort…
● Dar câți au reușit să pună în acest număr ce ați reușit dumneavoastră!? Atât de puțini!

● Da, unii au reușit și chiar și eu am sentimentul că uneori…

 

● Puteați să înghesuiți mai mult?

● Da. Întotdeauna! E o ciudățenie pe care am avut-o de când mă știu – niciodată n-am simțit că romanul e terminat, că un lucru e dus la capăt, pentru că se întâmpla, de pildă, ca fiecare roman să mai aibă un volum doi, un colum trei… Nu știam unde să mă opresc și fiecare roman îmi promitea că volumul doi o să fie o scăpare de datorie.
● Îmi amintesc că îmi povesteați de imaginea mamei, care vă urmărea cu privirea până când dispăreați de dincolo de dealuri…

● Asta era la școală.
● Mergeați, pe jos, zece kilometri, luptându-vă cu pericolele.

● Da. Pericole care erau reale. Erau haite de lupi, turme de mistreți. Mai ales mistreții bântuiau prin zona aia, pentru că era mult porumb.
● Deci mamei îi datorați începutul.

● Da. Fără ea nu cred că aș fi reușit. Adică nu aș fi avut posibilitatea economică.
● Mama a citit vreuna dintre cărțile dumneavoastră?
● Probabil. Nu am întrebat-o niciodată. Niciodată nu am vorbit despre cărțile mele.
● Și nu i-ați dăruit niciodată o carte cu autograf?

● Ba da, carte i-am dăruit, dar nu cu autograf.
● Dar ce i-ați fi scris, dacă v-ar fi cerut o dedicație pe prima pagină?

● Nu cred că i-aș fi scris cine-știe-ce. Cred că pe toți cei din jurul meu, pe care îi prețuiesc foarte mult, i-am dezamăgit.
● În dedicații?
● Da. Mă simțeam ca paralizat în fața cuiva, tocmai în fața celui căruia voiam să-i scriu cel mai frumos sau căruia îi datoram multe. Nu știu… mă paraliza, cumva… Cred că eram penibil…
● Dar tatăl v-a privit vreodată spunându-vă că e mândru?

● Nu. Nu…
● Acum numele Buzura ne îngheață pe noi. Înainte de dumneavoastră… îngheța pe cineva?
● Numele acesta are semnificație foarte îndepărtată în timp. Probabil că le spunea foarte multe celor din vremea respectivă. Am urmărit… am găsit, când s-au împlinit o sută de ani de la Războiul de Independență – deci din 1877 – prin diverse studii care se făceau atunci, despre un ardelean Buzura, care a fost închis de unguri pentru că a ajutat cu bani și cu voluntari armata română din Regat. Deci, la vremea lor, diverși Buzura au făcut cât au putut. Cred că și-au făcut datoria.
● Dar numele a devenit renume doar odată cu dumneavoastră.

● Da, din păcate. Dar ceilalți, în condiții mult mai grele, au făcut câte ceva. Știu că străbunicul a făcut și închisoare pentru că a ajutat atunci, în Războiul de Independență.
● Apropo de locul copilăriei dumneavoastră, mai e o imagine ce cred eu că poate a produs o schimbare și v-ați dorit să deveniți psihiatru și psihanalist – momentul în care preotul satului a fost aproape de a fi executat, a fost salvat de cineva care parcă a venit de nicăieri, a vorbit în limba rusă și avea să rămână alături de preot – pe care l-a salvat – până la sfârșitul zilelor sale. Atunci v-ați explicat acest lucru ca fiind minune? Aveați să-l cunoașteți pe acel salvator, a cărui identitate a rămas un secret pe care-l știa doar preotul.

● Nu cunosc nici eu povestea lui de dinainte de a apărea în acel moment în care l-a salvat pe preot. Iar eu am fost cel mai legat de acel om. Atunci, demult, preotul era pus după o șură de bârne uriașe de stejar, numai în cămașa lui albă, lungă. Stătea și aștepta gloanțele. Am văzut aceste momente! N-am văzut omul salvator care a apărut atunci, dar preotul merita să fie salvat. Adică acest ajutor divin merita să vină!
● Acest ajutor ce a venit, putea să fie vreun om cu un trecut ce trebuia ascuns din pricină că ar fi fost, probabil, vreun criminal?

● Dacă a apărut atunci, când mai erau câteva secunde sau minute până la glonț, cred că era trimis de Sus. Asta cred! Mai ales pentru că preotul era un fel de sfânt. Aceasta era părerea oamenilor despre el. La mine în sat erau două biserici – două confesiuni: și catolici, și ortodocși. Și, dacă amândouă bisericile îl acceptau, ca preot la amândouă, înseamnă că avea un har special. Și făcea exorcizări…
● La vreo cincizeci de metri de casa dumneavoastră.

● Da…
● V-ați gândit vreo clipă să deveniți preot?

● Asta era ideea tatălui meu! Tata a vrut să mă facă preot, cu orice preț. Mama a vrut să fiu medic veterinar.
● Cum ar fi fost dacă ați fi urmat drumul acela? Era un drum pentru dumneavoastră?
● Într-un fel, da.
„DINTR-O BIBLIOTECĂ ÎN PERICOL, AȘ SALVA BIBLIA”

● Pentru că, într-un exercițiu de imaginație, mi-ați spus că, dacă ar fi să salvați o singură carte din singura bibliotecă a lumii, ați salva Biblia.

● Da! Biblia aș salva-o, fără îndoială!
● Chiar dacă ar fi nevoie să vă luptați cu focul, aruncând cărțile dumneavoastră ca să-l potoliți…

● Da. Așa aș face…
● Dar dacă cineva v-ar da o rețetă-minune pentru cartea perfectă și ar trebui să plătiți acest lucru cu prețul vieții, ați face-o? V-ați da viața pentru cartea perfectă?

● Dacă aș avea certitudinea că e, da. Dar nu cred că există… Însă, dacă aș avea certitudinea, da. N-am ținut niciodată atât de mult la viața mea încât să spun… De foarte multe ori a fost pusă la bătaie. De mine, de soartă, de prieteni, de societate… Deci a fost mereu pusă la cântar. N-am ținut foarte mult la ea…

● Un cântar ce a fost încăpățânat de vreo trei ori. Spuneați dumneavoastră că ultima dată v-ați speriat cel mai tare. Vă aflați într-un spital din Austria…

● La Viena, da.
● Priveați fiecare om, spre sala de operație, ca și cum ar fi fost ultimul. Pe cine ați fi vrut să vedeți, ultima dată?

● Nu era important un anume chip: să-mi văd copiii – nu m-am gândit la asta, ci pur și simplu mă uitam uluit și fascinat la oamenii de lângă mine. Erau asistente medicale și medici, cei pe care îi întâlneam pe drumul spre sala de operații. Și mereu îmi spuneam: „ăsta poate fi ultimul, ăsta e ultimul”. Era un centru de triaj la etajul respectiv, și de acolo erai repartizat într-o sală de operație. Și parcă doream să nu se sfârșească drumul până la sala respectivă. Fiecare era uluitor de important prin faptul că era ultima ființă vie pe care aveam certitudinea că o văd.
● Atunci când ați fost întrebat dacă vă e frică ați răspuns că da…

● Da.
● Dar când ați deschis ochii, după intervenția chirurgicală, și ați avut o nouă șansă – a treia șansă la viață – ce ați simțit?

● Era foarte ciudat. I-am spus înainte că mi-e frică și profesorul mi-a zis: „dacă te salvez, îmi dedici o carte?”. Și i-am spus că da. Era incredibil de bucuros. Și era atât de puțin… Era puțin ce puteam să-i dau, față de faptul că el îmi dădea viața.
● Și i-ați dedicat cartea.

● Da. Era chiar ultima pe care am publicat-o.
● Cui vreți să-i dedicați următoarea carte?

● Nu m-am gândit. Nu am destinatar special și niciodată nu m-am gândit să dedic cuiva o carte, un anume lucru. Atunci s-a întrebat că m-a întrebat medicul acela.
● Dar dacă v-ar cere-o cineva, v-ar îndupleca?

● De ce nu?! Dacă i-ar trebui…
● Pentru că – fac din nou apel la amintiri – ați vândut un titlu pe o prăjitură.

● Pe două pricomigdale.
● Titlul era „E noapte și e frig, seniori”. Pentru el ați primit două pricomigdale din partea lui Laurențiu Fulga. I-ați spus atunci că titlul acesta vă aparține, era un titlu ce-l puneați adeseori în scriitura dumneavoastră, dorindu-vă să fie, de fapt, titlul unui volum.

● Da, tot ce scriam purta acest titlu. Și niciodată cenzura nu l-a aprobat.
● Laurențiu Fulga a găsit titlul acesta undeva, nu se știe unde…

● Da, nu se știe unde, și lui i l-au lăsat. Și scriitura lui a apărut cu acest nume.
● L-ați mai „vinde” astăzi pe două pricomigdale?

● Da, dacă i-a plăcut omului, de ce nu?! Mai sunt în stare să găsesc și alte titluri.
● Faptul că sunteți atât de bun cu oamenii, e o calitate sau un defect?

● Cam bate spre defect.
● Spuneți că aveți un „defect” major – nu puteți să urâți.

● Nu pot. Exclus. Nu pot. Asta este structura mea – nu am cum să o schimb acum. Dar unui om care să zicem că a vrut să mă omoare, i-aș dona sânge. Aș face ceva pentru el, ca să îi fie bine. Niciodată n-am urât, n-am purtat ură.
● Nu-i urâți nici pe neprietenii care au pus mâna pe cei 16 ani în care ați construit ceea ce astăzi numim Institutul Cultural Român. Nu urâți oamenii, ci aveți mâhnirea aceasta în fața timpului. Spuneați că ați simțit acești ani ca și cum ar fi fost degeaba.

● Da…
● Au fost degeaba?

● Judecând după fapte, da. Au fost absolut degeaba.
● Și nu-i urâți?

● Nu. Am observat că nimic nu poți duce la bun sfârșit. Blaga spunea că „a fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt”. Niciodată n-am putut duce și nu pot duce un gând până la capăt. Mereu se întâmplă ceva…
● Ce nu ține de dumneavoastră…

● Nu ține de mine.
● Dar judecând acum, după tot ce s-a întâmplat, și privind retrospectiv, ați mai lua-o de la capăt?

● Nu. Adică nu așa, nu cum am făcut. Pentru că, practic, n-a meritat. Adică, din punctul meu de vedere, efortul meu nu și-a atins scopul. Sacrificiul, anii pierduți, atârnă mult mai greu decât ce a reușit să realizeze instituția respectivă. N-aș mai face asta și în niciun caz atâția ani.
● De vreme ce ajutați oamenii, de vreme ce îi sprijiniți, de ce credeți că apar neprietenii? Din invidii profesionale?

● Nu știu, nu m-am gândit. Eu știam o teorie mai simplă – totul e pe plus și minus. Bipolaritatea aceasta este în orice. Și în viață, dacă eu exist, trebuie să existe automat și dușmanul, și omul care crede altceva decât cred eu. Deci e o judecată mult mai simplă și mult mai liniștitoare.
● Etapele scriiturii dumneavoastră sunt trei – așa cum le-ați delimitat până acum: În primul rând, spuneți „am scris ca să exist, apoi am scris de dragul performanței – de dragul gândului de a mă depăși, iar în a treia etapă scriu pentru a fi util”. Acum la care dintre aceste etape vă întoarceți?

● La a fi util – nu.

 

„SCRIU CA SĂ EXIST”

● „Scriu ca să exist”?

● Da, cred că asta e! Nu ca să fiu util. Am avut ani întregi, cărți întregi scrise cu acest gând. Și, ca să zic așa, mi-a și fost confirmat de realitate că ceea ce scriam era chiar util. Dar cred că cel mai important nu este să scrii pentru tine însuți, ci de dragul performanței.
● Mă uit la cărțile care ne înconjoară, în biroul dumneavoastră, și mă întreb ce se va întâmpla cu bibliotecile copiilor de mâine. Toate cărțile tind acum să devină CD-uri, să fie „înghesuite” în bucăți mici de tehnologie. Credeți că vor dispărea bibliotecile?

● Nu, nici vorbă!
● Aveți pasiunea de a simți mirosul de tipar sau de carte veche?

● Îmi place hârtia, îmi place cartea, îmi place formatul… Mă uit ca un bolnav de cărți…
● Sunteți „bolnav de cărți”?

● Da. Mă uit cum sunt tipărite, pe ce hârtie, ce gramaj, ce litere au… Toate au importanță formidabilă.
● Le alegeți? Atunci când vi se tipărește o carte, dumneavoastră decideți formatul?

● Nu. Din păcate, nu. Pentru nicio carte… Îmi tot doream… Toată viața mi-am dorit să am o carte frumoasă. N-am niciuna. Așa s-a întâmplat.
● Judecați cărțile după coperți?

● Și după coperți. Contează foarte mult…
● Atunci, dacă nu aveți nicio carte frumoasă, cum ar trebui să le judecâm noi pe ale dumneavoastră?

● Nu știu. Fiecare om își găsește un mod de a judeca, pe lângă ideea de conținut. Când iei o carte… cei care sunt cititori adevărați caută un autor anume, nu iau cărți la întâmplare. Sau în ideea de a cumpăra cărți, cum era pe vremuri…
● Ca în gluma cu „un metru de cărți”….

● Da. Dar pentru mine este teribil de important să fie și frmoasă… „și devreme acasă”.
● În 1960 ați debutat în Revista „Tribuna” și 1963 a fost anul apariției pentru volumul „Capul Bunei Speranțe”. În atâta istorie pe care le-ați oferit-o românilor, ați existat, la un moment dat, în manualele școlare, de liceu, cred. De ce ați fost scos și cu ce text v-ar plăcea să reveniți?

● Nu m-am gândit la asta.
● Tot niște neprieteni v-au scos și din manuale?

● Păi niciodată nu te scot prietenii adevărați, care sunt aproape inexistenți. Sau, din ce în ce mai puțini…
● De ce ar trebui copiii mei să-l studieze pe Augustin Buzura la școală?

● N-aș putea să spun… Dar ce pot să spun acum e că n-ar greși. Asta cred.
● Vă doriți să fiți în manuale?

● Nu. Nu mi-am dorit nimic.
● „N-am avut mari pretenții de la viață. Pretențiile mele sunt strict culturale”.

● Da. Nu mi-am dorit nimic: nici ascensiuni, nici diplome, nici decorații, nici fel de fel de recunoașteri de acest fel. Un singur lucru mi-am dorit și îmi doresc cât oi mai fi – să fiu mai bun decât mine.
● Și reușiți, de la o zi la alta…

● Uneori îmi iese, alteori nu. Cel mai des nu-mi iese…
● Deci, fiind Augustin Buzura, e greu să trăiți cu Augustin Buzura.

● Da, e cam nesuferit, la capitolul ăsta. E groaznic de pretențios cu meseria aceasta.
● Dar care este cel mai prețios lucru pe care îl are omul acesta?

● Omul acesta are câteva obsesii pe care încearcă să le ducă la bun sfârșit. Nu e mare lucru cu el. Încearcă imposibilul în ceea ce privește scrisul, încearcă să spună ce ar trebui să știe toți oamenii…
● Dar apropo de obsesii, în scriitura dumneavoastră apar foarte des trei cuvinte: durere, frică și umilință. Întreb psihiatrul cum îmi explică lucrul acesta…

● Teribil de simplu și de complicat, în același timp. Durerea este de când căutam sentimentul predominant al societății, a unui om, a unei colectivități. Găseam două elemente: frica și durerea – acestea erau prezente. Era dictatura cu pricina.
● Scrisul dumneavoastră ca o oglindă a societății…

● O mărturie despre vremea mea – care erau sentimentele, care erau obsesiile, care erau preocupările, ce gândeau și ce visau oamenii. Nu era mare lucru, pentru că n-am inventat nimic. Pe toți îi auzi strigându-și, într-un fel sau altul, durerea.
● În legătură cu faptul că n-ați inventat nimic sau că n-am inventat noi nimic, după ce în 1970 am citit ce ați scris în romanul „Absenții” – cazul ziaristului obligat să mintă. Vorbim și despre ziariștii din ziua de astăzi… cumva, iată, n-am mai inventat noi nimic, din punctul acesta de vedere. Cum v-ați luptat cu cenzura, cum ați reușit să vă impuneți adevărul?

● Aici este o poveste atât de lungă și de complicată… Erau multe cenzuri. La un moment dat, erau vreo cinci. Lumea nu are de unde să știe, pentru că la noi, în anii aceștia ultimi, au vorbit despre cenzură cei care habar nu aveau ce este cenzura și cum se manifesta ea. Pe de altă parte, foarte puțini știau cu adevărat ce este un cenzor. Foarte puțini… Relațiile dintre scriitori și cei ce stăpâneau… societatea, că n-aș putea să spun altfel, erau relații foarte ciudate. Adică fiecare scriitor, dacă era cât-de-cât cinstit, lupta pentru locul său și pentru ceea ce era neapărat obligatoriu să apere. Dreptul la anumite idei, la anumite tehnici de scris, nu îți aparținea numai ție. Orice lucru descoperit era bun descoperit și pentru alții. Lupta cu cenzura era înspăimântătoare. Din acest motiv au apărut doar texte superficiale despre cum a fost.
„CENZURA M-A ÎNVĂȚAT SĂ LUPT”

● Care este cel mai mare rău pe care vi l-a făcut atunci cenzura?

● Nimeni nu mi-a făcut niciun rău. Cenzura mi-a fost folositoare: m-a învățat să lupt, m-a învățat să îmi afirm punctul de vedere.
● Și ați reușit să învingeți în fiecare luptă?

● Da. Cu cenzura nu cred că am pierdut decât nimicuri, lucruri foarte puține. Dar așteptai câte un an, doi… trei. Au fost și trei ani în care nu îmi dădeau răspunsul – dacă pot să public o carte sau nu.
● V-ați fi dorit să aparțineți unui alt timp?

● Nu.
● Un timp în care să nu mai existe cenzura…

● Nu, pe mine nu m-a deranjat cenzura, deși era fioroasă pentru că ea avea anumiți oameni pe care îi urmărea cu obstinație. Eu făceam parte dintre cei câțiva care, orice scriau, trebuia căutat dincolo de cuvinte, trebuia amânat, dat și altora și așa mai departe.
● În timp ce astăzi spuneți că românii au un obicei: „nimeni nu caută dincolo de ce se vede”.

● Da. Pentru că…
● Atât am căutat atunci dincolo de cuvinte, dincolo de ce se vedea, încât…

● Era foarte greu. Adică, dacă erai cu adevărat cinstit cu meseria ta, era foarte greu. Și erau anumite particularități – îți făceai apărarea din cele mai ciudate nimicuri. Cunoscând cenzorul, cunoscându-i defectele, pasiunile, era un război de gherilă. Un neîncetat război! Și era foarte important dacă s-a trezit bine cenzorul, dacă a mâncat dimineața, dacă îl doare ceva… Era o extraordinară bătălie pe fiecare cuvânt. N-am păstrat, sau poate nici n-au mai ajuns la mine… să vă arăt cum erau manuscrisele după două-trei ture de cenzură. Era ceva înspăimântător: negru tot!
● Și operați modificările?

● Da, scriam un sinonim. Dar nu era doar atât.
● Dar, chiar! Manuscrisele le păstrați?

● Unele da, altele nu. Nu știu ce s-a întâmplat cu ele. Îmi aduc aminte de un bătrân plutonier de pompieri care-mi zicea „trei mutări egal un incendiu”. Ei bine, eu am avut mai multe mutări.
● Deci cenzura însemna și a găsi sinomine.

● Dar nu era numai atât! Uneori scriam capitole întregi cu înjurături îngrozitoare la adresa partidului, a șefilor, pe ideea că le vor scoate, ca să rămână curat restul textului. Adică ceea ce eu vreau să rămână.
● Ascundeați lucrurile importante în spatele acestor artificii…

● Da. În neurologie, pe vremea aceea, se numea Dominanta A Uhtomski. Adică un centru puternic de iradiere îl inhibă pe altul mai puțin puternic, din vecinătate. Or, înjurăturile astea erau scrise pentru cenzori: ca cenzorul să le scoată. Și să se salveze restul. Era o treabă pe care o foloseam deseori.

[…]

Cum spunea Lucian Blaga – „m-am îmbolnăvit de moarte într-o zi când m-am născut”.

● Da. Cu moartea e mai simplu, după ce ai simțit-o.
● Nu vă e frică de ea…

● Nu. Și știu că mi-ar fi frică degeaba.
● E ușor să spuneți asta, pentru că sunteți Nemuritor. Rămâneți în biblioteci peste ani…

● Ah, asta este ultimul lucru la care mă gândesc! Niciodată nu m-am gândit că voi rămâne.
● Eu cred că ar trebui să se teamă cei care n-au construit cât dumneavoastră…

● Niciodată nu m-am gândit. Nu mă preocupă asta. Jur! În niciun fel! Pentru mine, lucrul cel mai important este – a fost, adică – să descopăr ce trebuie să fac, de ce trăiesc, ce trebuie să spun și… gata!
● Se spune că, în viață, avem două zile importante: ziua în care ne-am născut și ziua în care am înțeles de ce.

● Da. Deci ai un anumit recital de făcut. Îți cânți aria și dispari.
● În cazul dumneavoastră, aplauzele s-au dat la scenă deschisă? Simțiți asta?

● Nu… Nu. Este ultimul lucru care mă preocupă și care m-a interesat vreodată: propria-mi glorie. E atât de greu ce-mi doresc să mai fac cât oi mai avea timp, încât asta mi se pare aberant.
● Dacă L-ați avea acum pe Dumnezeu în față, ce I-ați cere?

● I-aș mulțumi, nu I-aș cere nimic.

[…]/ integral pe siteul miscareaderezistenta.ro

• ActiveNews: A murit scriitorul Augustin Buzura. „Istoria, tradițiile, religia și modelele au fost treptat alungate din școli. Nu prea e trendy să spui că ești român și ții la țara ta și la istoria ei”

Scriitorul Augustin Buzura a murit, luni, la vârsta de 78 de ani.

Augustin Buzura s-a născut pe 22 septembrie 1938, în comuna Berința din județul Maramureș.

A urmat liceul la Baia Mare și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca (1964), cu specializare în psihiatrie.

A fost redactor, secretar general de redacție, redactor-șef al revistei “Tribuna” din Cluj, la care a debutat în 1960.
A abandonat medicina în favoarea literaturii, debutând editorial cu volumul de povestiri ”Capul Bunei Speranțe” (1963). După încă o culegere de povestiri și nuvele (”De ce zboară vulturul?”, 1966) se dedică în exclusivitate romanului, dobândind o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a publicului.

Augustin Buzura a tradus din literatura germană, maghiară, franceză, spaniolă, poloneză, rusă, chineză, slovenă. A publicat articole, eseuri, interviuri, note în reviste de literatură și cultură din țară și străinătate. A scris și scenarii de film. Este membru titular al Academiei Române din martie 1992.

Academicianul Augustin Buzura a scris în 2015 un text în Revista Cultura în care condamnă atacul unor intelectuali la adresa Academiei Române. ”Minte cu ușurința cu care respiră”, afirmă academicianul Buzura despre Patapievici.

„ Am urmărit cu tristețe și dezgust tirurile bine concertate asupra Academiei Române. Pretextul a fost Nicolae Breban care, bănuiesc, s-a obișnuit cu tentativele de linșaj mediatic încă de pe vremea Răposatului, tentative la fel de eficiente și astăzi, când democrația românească dă în clocot, când anticomuniștii „europeni”, prin cele mai comuniste metode și-au luat, cum se zice, țara înapoi. Nu mai există nimic sfânt, nimic drept, nimic curat decât interesul lor.

Cum să te aperi, când ești intoxicat cu spectacole de proastă calitate, într-o lume fără legi, însetată de sânge, alimentată cu delațiuni și trădări? Fac fără să vreau o conexiune, amintindu-mi că în Japonia, ca și în China, clădirile de importanță istorică, muzeele, palatele foștilor împărați și șoguni, templele sunt, în marea lor majoritate, înconjurate de un gard protector, cu înălțimea de cel mult un metru, pentru ca urina acidă a diverselor potăi sau a animalelor de companie să nu provoace daune greu sau chiar imposibil de reparat. Firește, ființele pomenite fac și ele ce știu, ridică piciorul când trec pe lângă obiecte și arbori, pentru a-și marca prezența și teritoriul, iar oamenii fac și ei ceea ce trebuie să facă pentru a-și proteja valorile și mediul. La noi, acest obicei nu există – asta, dincolo de faptul că un asemenea gard nepăzit nu ar rezista locului mai mult de o noapte.

Mai demult, respectul pentru istorie, tradiții, cultură și tot ce înseamnă civilizație era suficient pentru a le păstra pentru cei care vin. Din păcate, imediat după război, prostia și incultura au ocupat locuri privilegiate și au prins rădăcini adânci, trainice. A început ceea ce Marin Preda numea „era ticăloșilor”, pentru ca acum, în ultimul deceniu postrevoluționar, o dorință sau o glumă atribuită lui Victor Eftimiu, să se materializeze: „M-am săturat de lichele, exclama poetul, vreau canalii!” În ceea ce mă privește, nu am nici o îndoială că numărul acestora și locul lor în actuala societate românească i-ar depăși așteptările cele mai optimiste.

Academia a rezistat cu pierderi, adesea mari, numeroaselor asalturi ale veleitarilor și neterminaților. Acum ne aflăm iar într-un asemenea moment, dar combatanții sunt „vechi”, demult cunoscuți, la fel și manierele lor, tactica și scopul urmărit. Ei cunosc foarte bine terenul pe care luptă, lenea și ignoranța celor ce s-au obișnuit cu năravurile penibile ale politicienilor și ale slugilor și mercenarilor acestora. Unul dintre „maeștrii” lui Nicolae Breban, Nietzsche, spunea undeva că vulturii nu trăiesc în cârduri, iar din câte îmi dau seama, ne aflăm în fața celui mai vechi și mai închegat cârd postrevoluționar care s-ar putea numi S.R.L. Brucan. Acesta i-a ales pe tovarășii de crez, i-a numerotat și, după modelul vechilor celule comuniste din ilegalitate, după o instrucție rapidă, tovarășii au trecut la fapte, orientarea politică a scriitorilor, a oamenilor de artă și știință fiind, precum odinioară, după război, principalul criteriu de reevaluare. Nu ceea ce au scris era important, nu opera acestora, pentru că șefii poliției culturale, la acest capitol nu stăteau prea bine, ci relația cu partidul comunist.

Și ei, polițiștii, făcuseră parte din același partid, maestrul lor chiar din ilegalitate, dar asta nu s-a pus nicicând la socoteală. Și atunci, au apărut „colaboraționiștii”, precum Călinescu, Preda și alții de aceeași vârstă și mărime, „expirații”, „datații” și cei cu dosare de Securitate bune pentru a fi manevrate cu dibăcie. Așa se face că, în locul celor dărâmați de pe socluri s-au urcat polițiștii culturali, și unii acolo au și rămas. Iar dacă-i citești „nu cazi pe spate”, cum se spune azi, adică nu sunt cine știe ce, în schimb, dacă citești ce se scrie despre ei, rămâi uimit: avem Kierkegaard-ul nostru… Iar Hegel, Schopenhauer, Cioran, Nietzsche, Eminescu, Caragiale și Goga sunt puși să stea în aceeași bancă alături de Patepievici. O sută de intelectuali de elită sunt gata oricând să iasă în stradă echipați cu portavoci, cu fulare, papioane și lozinci pentru a susține linșarea marilor noastre valori. Istoria, tradițiile, religia și modelele au fost treptat alungate din școli și pentru presă, atâta cât mai există, n-are importanță ce a scris Eminescu, ci faptul că l-a înșelat Veronica Micle tocmai cu Caragiale! Ion Barbu este pomenit pentru virilitatea sa exemplară și așa mai departe. A le aplica marilor clasici aceleași unități de măsură ca și pițipoancelor și masculilor ce populează diversele televiziuni la ceas de noapte nu ar fi semn de mare civilizație. Ne aflăm într-un moment trist al istoriei, în care foștii internaționaliști proletari au trecut de la Est la Vest devenind mari europeni, căci e mult mai rentabil. Așa stând lucrurile, nu prea e trendy să spui că ești român și ții la țara ta și la istoria ei.

Iar Nicolae Breban are, printre multe altele, și acest defect: își iubește nația, istoria, civilizația românească și scrie ceea ce simte, dar mai ales ceea ce crede că e obligatoriu de spus acum. Nicolae Breban este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanți din literatura română, iar romanele sale ar ocupa un loc de seamă în orice literatură. Evident, Breban nu a absolvit școala de maici, nu a făcut vreun jurământ de supunere și castitate, a decis să trăiască pentru a scrie, iar scriitorul care își respectă vocația consideră că nimic nu este interzis cunoașterii. Dar, pentru a înțelege acest adevăr, trebuie să fii chiar scriitor. Sunt de acord că Breban nu este un ins comod, dar cine se simte deranjat de orgoliul său nu are decât să-l ocolească. Cert este că, aceiași, adică tot cei ce l-au „împrietenit” cu generalul Pleșiță, i-au făcut și dosar de turnător. Dosar pe care, de altfel, l-am publicat în întregime pentru a le demonstra celor interesați cum arată o improvizație ordinară, o murdărie de la cap la coadă asupra căreia justiția a spus ceea ce era și firesc să spună. Detractorii de azi trec intenționat cu vederea un fapt esențial: acela că, protestând împotriva Minirevoluției culturale, Breban și-a dat demisia din Comitetul Central al Partidului și de la conducerea României literare, după care s-a întors în țară. Vestea am aflat-o din Le Monde și, recunosc, curajul lui excepțional ne-a uimit pe toți cei care știam ce riscuri își asumase.

Sigur, aș mai putea vorbi și despre alte întâmplări în jurul acestui eminent confrate, căci curajul și l-a dovedit nu numai în confruntarea cu oficialitățile comuniste, ci mai ales în încleștarea cu hârtia albă, scoțînd la lumină partea sa de originalitate. Din păcate, nu pentru aceasta a ajuns sub tirul încrucișat al intelectualilor lui Băsescu. Așa cum și era de așteptat, la conferința de presă prilejuită de instalarea sa la președinția I.C.R., domnul Radu Boroianu a uitat să mă invite, ca nu cumva să-și supere noul duhovnic care pare a fi nimeni altul decât domnul Horia-Roman Patapievici. Și sunt convins că peste puțin timp pasiunea lor comună se va vedea cu ochiul liber. Prin urmare, nu știu decât din reproduceri ce a spus Nicolae Breban la ICR, dar l-am urmărit cu multă atenție la Antena 3, dialogând cu gazetarul de mare valoare și probitate morală care este domnul Radu Tudor, și nu-mi amintesc să fi făcut vreuna dintre afirmațiile care i se reproșează. Nu a vrut să împuște pe nimeni, nici aici și nici la Academie, unde domnului Liiceanu nu i s-a rostit numele nici măcar din întâmplare, dar potrivit obiceiurilor și practicilor autointitulatei „elite” nu putea să lipsească de niciunde, cu atât mai puțin dintre viitoarele victime. Dacă a supraviețuit din lupta disperată cu comunismul, măcar din cea cu Academia nu trebuia să lipsească sau să iasă în lume fără răni. Din păcate, intelectualii băsiști au găsit în domnul Boroianu un om slab, fără convingeri solide care se cere și se lasă apărat. Marea lui admirație pentru Nicolae Breban a încetat brusc, la prima bătaie de vânt.

Se vede că elita și-a găsit ființa care s-o treacă strada. Fostul președinte al României trebuie să fie mândru că intelectualii lui se descurcă acum și singuri. În aceeași ordine de idei, am urmărit și interviul domnului Patapievici și, recunosc, este demn de zilele noastre: minte cu ușurința cu care respiră. A spus că i-am lăsat moștenire doar trei institute culturale în străinătate, ca fondator și fost președinte al ICR, când, în realitate, au fost 16, cum lesne se poate vedea în Monitorul Oficial; că a tradus vreo 350 de cărți în străinătate, dar nu spune ale cui, cât au costat traducerile, la ce edituri au apărut și, mai ales, ce urme au lăsat ele în conștiința… Europei. A uitat să spună, bineînțeles, ce a desființat sau îngropat. Mă refer la centre de cercetare, edituri, publicații. A mai afirmat că l-am criticat în editorialele mele și mă grãbesc să recunosc. De pildă, atunci când tocmai în ziua alegerilor, a declarat în Spania, în ziarul La Vanguardia, că domnul Băsescu, candidatul la președinția României pentru un nou mandat, deține o casetă în care contracandidatul său „primește sex oral”, casetă pe care însă încă nu o dă… Să-l laud pentru că a coborât sub nivelul unui agent electoral de cartier? Pentru situația jenantă în care ne-a pus, nu-mi amintesc să se fi supărat nici un intelectual, nici unul din suta de suporteri care-i stau la dispoziție nu a zis nimic. Nu doresc să mă mai refer și la textele lui atât de cunoscute, dar încerc să înțeleg și eu, cum poate un intelectual să facă așa ceva și să nu intre în pământ de rușine? Aici a ajuns Kierkegaard-ul nostru? Dai lecții Academiei, o tragi la răspundere, vorbești despre ura care, chipurile, ar putea duce la pogrom, dar uiți că ura, în această țară, a întreținut-o cu măiestrie chiar sponsorul tău și al celorlalți polițiști culturali, obiectul laudelor și al admirației tale nemãsurate și a lor.

Am aflat, de asemenea, cu această ocazie, că lui Andrei Marga i-a lăsat moștenire un BMW sau chiar un Mercedes, dar că acesta n-a știut să le mânuiască. Din păcate, la o cercetare chiar superficială, s-a văzut că nici una dintre mașini nu era nici măcar Dacie, ci un banal Trabant. Înfruntarea cu Breban îmi amintește de o glumă și de replica șoricelului vanitos care se plimba pe un pod alături de un elefant: „Tropăim, tropăim!” Fiindcă războiul cu Breban a depășit hotarele patriei, cred că totuși putem avea o certitudine: flancul de Est al NATO nu are niciun motiv să se alarmeze deocamdată. Breban nu a făcut armata, nu cred că a tras vreodată cu praștia și nici cu urechea. Un scriitor, când e mare, știe – vin iar și spun – că vulturii nu trăiesc în cârduri”.