CE ESTE MILOSTENIA BISERICII?/ Pescuirea minunata – talcuiri patristice/ Raspunsuri pe teme anticrestine: ORA DE RELIGIE vs ISTORIA RELIGIILOR si dezinformarile despre CAR-ul Bisericii

28-09-2014 13 minute Sublinieri

pescuirea-minunata-5

***

  • Doxologia:

Vlad Botez: Scrisori din Occident. Întâlniri cu Dumnezeu (din cele trăite și auzite lângă părintele și frații mei întru Domnul) (XII)

Legătura dintre milostenie și despătimire

În finalul capitolului 25 din Evanghelia Sfântului Matei aflăm cum criteriul judecății este relația cu aproapele, că pocăința, lupta aceasta cu sine însuși trece și se fundamentează prin relația cu aproapele. Și doar așa putem afla cine suntem. Iar fundamental legat de aceasta este  milostenia, milostenie înțeleasă în mod duhovnicesc și nu în mod lumesc, nu ca emoție, pentru că în toate țările auzim de emisiuni, de campanii umanitare. Au fost inundații în Filipine și am văzut și aici afișe care îndemnau la ajutor. Sunt probleme cu un băiețel bolnav se fac și aici tot felul de teledonuri, aici, în lumea numită de noi păgână. Se face multă milostenie, însă milostenie sufletească, firească, omenească, bazată pe emoție. Dacă facem un clip mai reușit pentru o anumită tragedie sunt mai mari șanse să sensibilizăm mai multe inimi. Milostenia însă, în termenii Bisericii, nu este aceasta. Acesta este abia începutul, e o chestiune firească, un element ontologic. Dumnezeu a pus în noi sensibilitatea aceasta față de durerea aproapelui.

Însă milostenia în termenii Bisericii este o stare sufletească, este o atitudine care se cultivă în mod constant, care trebuie să evolueze în mod constant și trebuie să fie caracteristică vieților celor care vor să se numească creștini. Nu trebuie să așteptăm să vină cineva să ne ceară ajutorul, ci grija noastră trebuie să fie să cerem mereu lui Dumnezeu oameni pe care să-i ajutăm.

Noi, cei care ne credem superiori fariseului care se lăuda că dă zeciuială din tot ce are, avem impresia că acesta era totuși limitat. Așa cum spuneam și în articolul precedent, mai mulți părinți contemporani învață că o bună rânduială pentru a începe să fim milostivi este să reluăm și noi cei de astăzi zeciuiala fariseilor. O dată pe lună îți pui bani deoparte după care te rogi ca Dumnezeu să-i chivernisească cum știe El mai bine, să-ți scoată în cale pe cei care au cea mai multă nevoie de acei 10% pe care Dumnezeu ți i-a împrumutat până în ziua Judecății. Trebuie să nu uităm lucrul acesta, că tot ce avem ne e dat spre administrare, spre chivernisire, și o să dăm socoteală până la ultimul bănuț pe care l-am primit în viața aceasta. Și nu în sensul că ne va scoate registrul vreun înger contabil la poarta Raiului, în niciun caz. Ci toate energiile acestea care ne-au găsit scuze de-a lungul vieții „ești și tu om, ai nevoie de un pic de lux; un pic de plăcere dincolo…” în ziua aceea nu vor mai fi să ne adoarmă conștiința, să ne îndreptățească, și însăși conștiința noastră ne va spune cât vom fi risipit în zadar din cauza zgârceniei, din cauza lăcomiei, din cauza egoismului nostru.

Iar lucrul acesta, dacă am începe să-l facem în mod constant, ar aduce o strălucire vieților noastre. Dar milostenia să fie jertfelnică, nu din obligație, prin milostenie înțelegând nu doar să dai bani, prin milostenie înțelegând să-l cercetezi pe cel întemnițat în singurătatea lui, să-l hrănești pe cel flămând de o vorbă bună, să-l cauți pe cel singur chiar și din vina lui. Așa cum avem atâtea exemple în închisorile comuniste, mai ales până în anii `50, când birocrația închisorilor nu era pusă bine la punct. Venea un gardian și striga mai multe nume, pentru a fi anchetați și eventual omorâți. Și de foarte multe ori, din această milostenie jertfelnică, din această milostenie creștină autentică, cei tineri sau cei în putere luau locul celor care erau chemați la anchetă, dar care erau bolnavi și neputincioși. Și lucrul acesta s-a repetat de multe ori până și-a dat seama un comandant de închisoare că un tânăr luase locul unui bătrân. În acel moment, comandantul i-a dat două palme gardianului și i-a spus: „Idiotule! Tu ai fi în stare să-ți dai viața pentru mine? Tu vezi ce fac oamenii ăștia?”

Vă dați seama, dacă inima unui om împietrit care a fost în stare să se pună cu fervoare în slujba acelui sistem a fost mișcată de exemplul lor, cu cât mai mult, în condiții normale de viață, inimile celor îndepărtați de creștinism s-ar întoarce la Dumnezeu dacă noi înșine am căuta să dăm dovadă de o astfel de atitudine.

Dar cel mai important lucru pentru ca milostenia să fie duhovnicească, nu doar punctuală, nu doar sentimentală, nu doar emoțională, este ca ea să înceapă și să se susțină prin propria despătimire. Pentru că altfel, faptele bune pe care le face omul vor fi hrană pentru slava lui deșartă. Foarte multe dintre cele pe care le fac oamenii sunt în nume propriu și dovada este că atunci când nu primesc recunoștință sau când fapta nu le e elogiată, sau când oamenii nu duc mai departe numele binefăcătorului, cel care a făcut fapta bună simte o neîmplinire, simte o tristețe, dovadă că încă are mult de lucrat pe linia aceasta a despătimirii. Niciodată nu vom putea fi milostivi sau preamilostivi, dar omul care luptă, omul care face asceză, omul care caută să trăiască toate poruncile lui Hristos, sporește și în milostenie în chip natural pentru că inima lui se deschide către suferința aproapelui. Și dimpotrivă, e foarte greu ca neatent fiind și petrecându-ți viața în deșertăciuni și făcând fapte bune e foarte greu să nu ți se primejduiască răsplata acestor fapte. Cum și zice Hristos despre milostenie, că trebuie s-o facem în ascuns pentru că cei care o fac pentru auzul sau văzul oamenilor de la oameni o să-și ia plata.

Încă un gând, ca să avem și mai multă bucurie și nădejde în viața noastră, este ce vedem că face Hristos în Evanghelie, că se identifică cu destinatarii faptelor noastre bune. Și asta e o făgăduință teribilă, că Hristos ne spune atât de evident: un pahar de apă îl dai unui însetat, lui Hristos îl dai, te duci la un om singur și întristat și-l întrebi ce face, pe Hristos Cel singur și întristat Îl întrebi, ajuți pe un tânăr să iasă dintr-o criză existențială de orice natură ar fi ea, lui Hristos i-ai dăruit ce i-ai dăruit. Iar acesta este un motiv suficient și arhisuficient, având în vedere că Lui i le dăruim pe toate și că de la El așteptăm plata. Să ne străduim la mai mult în cele exterioare, dar și mai mult în cele lăuntrice în lupta pentru slobozirea inimilor noastre din chingile egoismului.

(Acest articol a apărut pentru prima dată pe situl parohiei noastre www.enoria.ro/scrisoridinoccident)

O mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti

Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi. Dacă am fi cu adevărat conştienţi de nevoia disperată în care ne aflăm, am fi dispuşi să fim deschişi şi iubitori către ceilalţi. Dacă nu suntem aşa, este semn că nu am înţeles încă cine suntem şi unde ne aflăm. Ne aflăm încă într-o ţară străină, chiar dacă suntem pe drum de întoarcere şi, precum fiul risipitor, nu am ajuns încă la destinaţie.

Ştim doar că suntem aşteptaţi, că Tatăl ne aşteaptă, că Îi e dor de noi, dar noi nu am ajuns încă în pacea, în împlinirea de acasă.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viaţă rugăciune, Editura Sofia, pp. 101-102)

Evanghelia despre pescuirea minunată – Comentarii Patristice

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) (Ev. Luca 5, 1-11)

(Lc. 5, 1) Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret,

Vreau să vă amintesc despre cele două pescuiri făcute de ucenici la porunca lui Iisus Hristos: prima, cea dinainte de patimi, cealaltă după înviere. Aceste două pescuiri simbolizează întreaga Biserică, așa cum este acum și așa cum va fi după învierea morților. Acum, după cum puteți vedea, este o mulțime mare, cu buni și cu răi. Însă după înviere vor face parte numai cei buni, și într-un număr limitat.

Amintiți-vă prima pescuire, care întruchipează Biserica în veacul acesta. Mântuitorul Iisus i-a văzut pe ucenici pescuind și i-a chemat să-I urmeze. Aceștia nu prinseseră nimic toată noaptea. Însă, când L-au văzut, le-a spus lăsaţi în jos mrejele voastre. Învăţătorule, au zis ei, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, vom arunca mrejele. Le-au aruncat, la porunca Atotputernicului. Ce altceva se putea întâmpla, dacă nu ceea ce El voia? În același timp, însă, după cum am spus, a fost mulțumit că ne-a învățat ceva ce avea să ne fie de folos.

Mrejele au fost aruncate. Mântuitorul nu pătimise încă, nu se ridicase din morți. Mrejele au fost aruncate. Au prins atât de mult pește, cât să umple două corăbii, iar acestea se rupeau de greutatea lui. Apoi a zis Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Mt 4, 19). Aceștia au primit Cuvântul lui Dumnezeu drept năvod, pentru a-l arunca în lume ca într-o mare adâncă și cu care au prins mulțime mare de creștini pe care îi vedem și de care ne minunăm. Cele două corăbii întruchipau două popoare: evreii și neamurile, sinagoga și biserica, cei tăiați și cei netăiați împrejur.

(Fericitul Augustin,Predica 248.2,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 5, 4) Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.

Alege corabia lui Petru și o lasă pe cea a lui Moise, adică nesocotește sinagoga fără credință și alege biserica cea credincioasă. Căci Dumnezeu i-a numit corăbii pe cei doi, dacă putem spune așa, care să pescuiască pentru mântuirea oamenilor în lumea aceasta, ca într-o mare. Precum Domnul spune apostolilor: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19).

Biserica este chemată în adâncuri, să se adâncească în tainele cerești, în acea adâncime despre care vorbesc apostolii: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! (Rom. 11, 33). De aceea, Domnul îi spune lui Petru mână la adânc, adică, în adâncimea cugetului asupra generației divine. Căci ce poate fi mai profund decât aceste vorbe rostite de Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16).

Corabia aceasta plutește în adâncurile lumii, pentru ca, atunci când lumea se va sfârși, să-i ocrotească pe cei aflați la bordul ei. Prefigurarea sa poate fi întâlnită chiar în Vechiul Testament., căci, așa cum arca lui Noe i-a salvat pe cei aflați la bord când lumea se prăbușea (Fac. 7,1 ; 8,22), la fel și biserica îi va mântui pe membrii săi atunci când lumea va arde în flăcări (1 Pet. 3, 20-21). Și, precum porumbelul care a adus semnul păcii pe arca lui Noe arătând că potopul s-a sfârșit (Fac. 8, 10-11), Hristos va aduce bucuria păcii în Biserică, atunci când va veni vremea judecății.

(Maxim din Torino, Predica 49, 1 – 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip

(Lc. 5, 4) Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.

I-a spus lui Simon și pescarilor să se depărteze puțin de uscat și să lase în jos mrejele. Însă aceștia au răspuns că s-au trudit toată noaptea, fără să prindă nimic. Dar, după cuvântul lui Iisus, au coborât mrejele, care s-au umplut de pește. Printr-un semn evident în chip minunat, s-au convins întru totul că munca le va fi răsplătită, iar truda cu care vor întinde mrejele învățăturii evanghelice va fi roditoare. Cu aceasta vor prinde cu siguranță bancuri de păgâni. Dar vedeți cum nici Simon, nici ceilalți pescari nu puteau duce mrejele la țărm. Muți de spaimă și uimire, căci mirarea i-a amuțit, i-au chemat pe ceilalți, care erau și ei pescari, să vină și să îi ajute să ducă peștele. Căci mulți au trudit împreună cu apostolii, și încă o fac, mai ales cei care cercetează sensul învățăturii evanghelice. Însă, în afară de aceștia, mai sunt și alții: părinții și învățătorii și conducătorii popoarelor, care cunosc dogmele adevărului. Căci mrejele sunt încă aruncate, iar Hristos le umple și îi îndeamnă la convertire pe cei care, potrivit cuvântului Scripturii, sunt în adâncurile mării, adică, cei care trăiesc în zbuciumul și valurile lucrurilor lumești.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 5, 5) Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.

Astfel ați putea înțelege că Domnul vorbea despre pescuirea duhovnicească, însă Petru spune toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. E ca și cum ar fi zis o noapte întreagă de pescuit nu ne-a adus nimic și am muncit degeaba. Acum nu mai pescuiesc cu unelte de pescar, ci cu har, nu cu vrednicia dobândită prin îndemânare, ci cu perseverența dobândită prin cucernicie. Astfel, când Petru coboară mrejele la cuvântul lui Hristos, coboară de fapt învățătura Sa. Când desface mrejele dese și bine aranjate la porunca Învățătorului, aruncă de fapt limpede și cuviincios cuvintele în numele Mântuitorului. Prin aceste cuvinte, poate mântui nu doar viețuitoare, ci și suflete. Toată noaptea ne-am trudit,spune el,şi nimic nu am prins. Petru, care mai înainte nu putea vedea pentru a prinde pește, căci neavându-L pe Hristos, totul era întuneric, trudise într-adevăr toată noaptea. Dar când lumina Mântuitorului s-a revărsat asupra sa, întunericul s-a risipit și prin credință a început să vadă în adâncuri ceea ce nu putea vedea cu ochii.

(Maxim din Torino, Predica 110, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 5, 7)Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,

Toată noaptea am trudit. Aceasta face o trimitere simbolică la prooroci. Învățăturile Sale au venit de deasupra lumii, ceea ce reprezintă un simbol al mării. Cele două corăbii îi reprezintă pe cei tăiați și pe cei netăiați împrejur. Și au făcut un semn celor care erau în altă corabie. Acesta se referă simbolic la cei șaptezeci și doi, căci acești ucenici erau prea puțini pentru a prinde și a culege.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 5, 18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 5, 8) Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.

Și din acest motiv, Petru și-a adus aminte de păcatele sale, s-a temut și s-a cutremurat. Ca un om nevrednic, nu cutează să Îl primească pe Cel vrednic. Teama sa este demnă de laudă, pentru că fusese învățat de Lege să discearnă între sacru și profan (Iez. 22-16).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 5, 8) Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.

De obicei, oamenilor nu li se dăruiește viață pe o corabie, ci doar sunt transportați cu ea și nici nu sunt alinați pe vas, ci sunt îngrijorați în privința călătoriei. Luați seama, de asemenea, cum această corabie nu este una care i-a fost dată lui Petru să fie mânată, ci mai degrabă este Biserica, dată să fie condusă de către apostoli. Căci nu este un vas care omoară, ci care dă viață celor purtați de zbuciumul acestei lumi și de valurile sale. Așa cum o barcă mică ține peștii muritori scoși din adâncuri, așa și corabia Bisericii dă viață oamenilor scăpați din tumult. Prin ea, aș spune, Biserica dă viață celor morți pe jumătate.

(Maxim din Torino, Predica 110, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Pr. Constantin Sturzu: Pătimirile Cuvântului

Două dintre subiectele de pe agenda publică cred că merită abordate săptămâna aceasta: oportunitatea predării religiei în şcoli şi necesitatea unei Case de Ajutor Reciproc (CAR) a clericilor şi mirenilor. Primul dintre ele este repus pe tapet de un candidat la cea mai înaltă funcţie în statul român, cea de preşedinte. După ce a afirmat că nu este oportună prezenţa religiei între materiile predate în învăţământul public, dna Monica Macovei a venit şi cu alternativa: să se predea istoria religiilor, iar, ulterior, copilul să-şi “aleagă singur religia”. Nu e aici spaţiul necesar spre a aduce în discuţie toate argumentele de ordin spiritual, moral, psihologic, pedagogic sau de natură legală ce pot fi invocate în sprijinul orei de religie. Se pot lesne găsi texte ale unor specialişti incontestabili în domeniile amintite (cum este, spre exemplu, la Iaşi, cunoscutul profesor universitar Constantin Cucoş, cu valoroase contribuţii în domeniul educaţiei religioase). Eu am să punctez doar un aspect, de data aceasta din perspectiva absolventului de Filosofie. Am avut şansa de a studia, la facultatea deschisă “iubitorilor de înţelepciune”, inclusiv istoria şi filosofia religiilor. Încât ştiu bine că este o iluzie a crede că, studiind o astfel de “materie” te poţi alege cu altceva decât cu o serie de informaţii la nivelul culturii generale. Nu ai cum să pricepi, cu adevărat, ceva din budism, cu toate scindările sale de-a lungul timpului, sau din conceptele sale cheie, precum atman sau karma. Asta ca să dau un exemplu mai exotic. Un exemplu mai apropiat de noi, geografic vorbind, islamul, rămâne şi el, de asemenea, o enigmă, chiar şi pentru un student sârguincios. Spre exemplu, jihad este un termen care, în conştiinţa publică de la noi, are o conotaţie războinică. Or, în islam, el face trimitere la străduinţa musulmanilor de a urma preceptelor religiei lor, denotă un proces continuu de edificare spirituală, cu efecte mai ales interioare, dar şi în societatea în care trăiesc. Faptul că ai acces la astfel de clarificări la nivel teoretic, nu te îndreptăţeşte să crezi că ştii, realmente, ce denotă o anume învăţătură sau un concept dintr-o religie. Încât este o iluzie să crezi că poţi oferi copiilor cunoştinţe de cultură generală despre diferitele religii şi că, astfel, le oferi posibilitatea reală de a alege, la maturitate, una dintre ele (sau nici una).

Cu ora de religie este altceva. Faptul că este predată de o persoană acreditată de un cult religios anume (pentru că nu este vorba doar despre religia ortodoxă, toate cultele au acest drept), nu reprezintă o nedorită ingerinţă în actul educaţional, ci constituie o garanţie că ora este susţinută de cineva care trăieşte ceea ce învaţă. Un profesor de istoria religiilor nu poate fi decât un simplu “furnizor” de informaţii, azi accesibile printr-o simplă căutare pe internet. E de la sine înţeles că nu poate exista un profesor care să fi “trecut” prin toate religiile. Pe când cel ce predă religia are o competenţă certificată de cultul respectiv şi este îndreptăţit să vorbească despre valori şi principii care sunt parte din propria-i viaţă religioasă. În plus, pentru un copil care încă nu-şi cunoaşte bine propria-i credinţă (sau a familiei din care face parte, mai exact), este extrem de derutant să se deschidă către atâtea credinţe câte au fost şi sunt pe faţa pământului. E ca şi cum am decide că un copil orfan trebuie să fie adoptat de mai multe familii şi crescut pe rând de fiecare, pentru ca, la maturitate, să aleagă din care familie doreşte să facă parte. Sau, revenind în spaţiul disciplinelor şcolare şi preluând o propunere a unui prieten de FB, Florin Pavel, e ca şi cum “am scoate matematica din şcoli deoarece lezează sentimentele celor care nu ştiu să socotească şi am înlocui-o cu istoria matematicii. Când copilul va creşte destul de mare şi va avea discernământ, va alege singur între profilul uman şi real”. Sigur, propunerea pare o glumă amară, dar asta rezultă dacă suntem consecvenţi şi aplicăm şi la alte discipline principiul care în stă în spatele formulei “istoria religiilor, nu religie”.

Cei ce militează pentru predarea în şcoală a istoriei religiilor, nu a religiei, voit sau nu, marşează pe ideea îndopării copilului cu informaţie (al cărui folos este discutabil) în loc a-i lăsa acestui copil şansa de a primi, şi în continuare, o educaţie bazată pe relaţia cu Dumnezeu. Un filosof al Greciei antice, Plutarh, avea o remarcă extrem de actuală: mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins”. Să nu uităm acest lucru atunci când tot punem presiune asupra copiilor noştri şi ne iluzionăm că a şti este suficient pentru a alege cum să trăieşti.

Nici să te ajuţi reciproc nu mai poţi…

Dacă în acest caz avem, aşadar, de a face cu ispita excesului de informare, sunt şi situaţii în care societatea este vulnerabilă la multa dezinformare. Aproape că nu este perioadă de timp în care Biserica să nu fie atacată pe ideea că este un soi de afacere. Şi nu una oarecare, ci una care aduce “câştiguri fabuloase”. Aşa îmi explic cât de uşor au fost păcăliţi (sau au ales să se păcălească) jurnaliştii care au vehiculat, zilele acestea, informaţia că s-a înfiinţat, în Arhiepiscopia Iaşilor, o Casă de Ajutor Reciproc (CAR). Adică – în traducerea acestora – de fapt o adevărată bancă bună de momit credincioşii cu doar 6% dobândă.

Am să reiau, mai întâi, o serie de elemente care clarifică subiectul în cauză. Mai întâi, că ştirea respectivă datează de la începutul lui 2011, chiar dacă cei care au preluat-o o dau ca fiind de strictă actualitate. Dacă ar fi căutat pe internet, nu ar fi fost nevoie decât de câteva minute pentru ca un jurnalist de bună credinţă să afle că respectivul CAR are deja mai bine de trei ani de funcţionare. Apoi ar fi aflat, din comunicatele de presă ale Arhiepiscopiei Iaşilor din 14 februarie 2011 şi din data de 7 martie a aceluiaşi an, că această Casă de Ajutor Reciproc a Clericilor şi Mirenilor I.F.N. Iaşi este o asociaţie non-profit, cu statut juridic propriu, fiind o instituţie financiară non-bancară, creată în sprijinul acelor persoane care funcţionează ca angajaţi în una dintre unităţile de cult de pe aria Eparhiei Iaşilor, inclusiv a celor care activează în cadrul şcolilor teologice, precum şi a rudelor de până la gradul I. Evident, ar fi descoperit (cu uimire, probabil) că asociaţia are un buget propriu de venituri şi cheltuieli şi nu constituie, cum greşit s-a înţeles, o “afacere” a Arhiepiscopiei Iaşilor. De altfel, astfel de iniţiative se regăsesc şi în alte eparhii din Biserica Ortodoxă Română, iar la nivelul Eparhiei Iaşilor ea constituie, de fapt, reluarea unei formule similare de întrajutorare financiară pentru clerici şi mireni care a funcţionat de-a lungul vremii. Mai ales pe fondul crizei economice, o Casă de Ajutor Reciproc (CAR) este şi un mijloc de a veni în sprijinul celor cu salarii mici şi care se confruntă cu dificultăţi materiale, situaţie în care se află şi angajaţi ai Arhiepiscopiei Iaşilor, cum e cazul, mai ales, al preoţilor şi personalului neclerical din zonele rurale mai sărace.

Nu în ultimul rând, jurnalistul care ar fi dorit să se informeze cu adevărat ar fi înţeles din aceste informaţii puse la dispoziţia publicului faptul că nu se poate vorbi despre o dobândă de 6%, ci despre un comision de funcţionare. Această sumă suplimentară pe care o plăteşte, pe lângă ratele lunare, cel ce returnează un credit, și care este calculată procentual, are, aşadar, ca destinaţie exclusivă, acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea acestei asociaţii. Dacă, după acoperirea acestor cheltuieli, mai rămâne o sumă necheltuită, rezultată din activitatea Casei de Ajutor Reciproc a Clericilor şi Mirenilor I.F.N. Iaşi, ea va fi împărţită, în conformitate cu prevederile legale, tuturor membrilor cotizanţi, proporţional cu valoarea fondului social al fiecăruia, şi nu va constitui nici într-un caz un venit suplimentar (sau profit!) pentru Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, care nu are dreptul de a primi nici un bănuț de aici.

Dincolo de aceste informaţii “eludate” de presă, este evident că se doreşte cu orice preţ (cu preţul dezinformării, în orice caz) a crea, în conştiinţa publică, pavloviene asocieri între numele Bisericii şi ideea de afacere bănoasă. Cu inconştienţă sau din interes, cei care lucrează în aceste campanii de dezinformare aduc un grav deserviciu societăţii, lovind în ceea ce, dintotdeauna, se constituie în reper autentic şi stâlp de nădejde pentru acest popor urgisit. După cum cei care insistă neobosit pentru a îndopa copilul cu informaţii şi a-l lăsa de izbelişte din punct de vedere spiritual, se fac părtaşi la o mutilare sufletească cu efecte devastatoare asupra viitorului.

Din punct de vedere spiritual, lucrurile sunt simple: pe de o parte este minciuna, mistificarea, pe de cealaltă parte este multa vorbărie, cuvântul rostit în deşert. Şi una, şi alta nu duc decât la eşec. Calea de mijloc este singura viabilă: este cea a Cuvântului. Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan punctează, nu fără durere: “Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”(Ioan 1, 9-11).


Categorii

Parintele Constantin Sturzu, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Sarbatori, comemorari, sfinti, Vlad Botez

Etichete (taguri)

, , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “CE ESTE MILOSTENIA BISERICII?/ Pescuirea minunata – talcuiri patristice/ Raspunsuri pe teme anticrestine: ORA DE RELIGIE vs ISTORIA RELIGIILOR si dezinformarile despre CAR-ul Bisericii

  1. Pingback: FOREIGN POLICY – editia in limba romana. CAMPANIE IMPOTRIVA OREI DE RELIGIE - Recomandari
  2. Pingback: ASUR vrea sa puna CURTEA DE CONTURI pe BISERICA/ RELIGIE SAU ETICA?/ Scade increderea in BOR? - Recomandari
  3. Pingback: Parintele Mihai-Andrei Aldea: “AM INTRAT INTR-O EPOCA DE PERSECUTIE DESCHISA ANTI-ORTODOXA! Si mi se pare mai mult decat evident ca ESTE DOAR INCEPUTUL!” - Recomandari
  4. Pingback: MIZA OREI DE RELIGIE. Secularizare prin birocratizare si transformarea scolii in camp de lupta. Ce-i de facut? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “De ce oare talharii se aduna imprejurul Bisericii si o batjocoresc?” PENTRU CA NU NE MAI DOARE SI NU MAI APARAM BISERICA ATUNCI CAND ESTE TERFELITA, “pentru ca nu ne mai identificam cu ai nostri“ (PREDICA AUDIO) | Cuvântul Ortodo
  6. Pingback: “De ce oare talharii se aduna imprejurul Bisericii si o batjocoresc?” PENTRU CA NU NE MAI DOARE SI NU MAI APARAM BISERICA ATUNCI CAND ESTE TERFELITA, “pentru ca nu ne mai identificam cu ai nostri” (PREDICA AUDIO) | Cuvântul Ortodo
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare