CRIMA, RELIGIE SI CARICATURI. Ce schimbari prefigureaza atacurile de la Charlie Hebdo si de la magazinul evreiesc? Marsul de la Paris: MAREA ADUNARE MONDIALA. SE VA NASTE BIG BROTHERUL EUROPEAN?

12-01-2015 21 minute Sublinieri

FRANCE-ATTACKS-CHARLIE-HEBDO-DEMO

Ce este o caricatură? Aș putea răspunde la această întrebare ca un copil educat de caricaturi. Nu aș greși dacă aș spune că m-am născut într-o țară-caricatură: URSS, că îmi înveleam bucățile de pîine cu unt pe care mi le luam la școală în gazeta ”Pravda” care era plină de caricaturi, că învățam într-o școală care avea un panou cu caricaturi, că îmi cumpăram înghețată și limonadă de la o alimentară pe peretele căreia era o caricatură, că citeam cărți pionierești ilustrate cu caricaturi, că uneori și oamenii îmi păreau caricaturi decupate din gazete.

Într-un cuvînt, eram înnebunit de caricaturi. Am studiat pictura și, la rîndul meu, am desenat caricaturi.

Caricatura este o invenție a modernității. În antichitate, cînd locul fiecăruia în societate era clar și unde ponegrirea simbolurilor și a imaginii imperiale erau pedepsite cu moartea, caricatura nu își avea locul.

Răsfoind, de-a lungul scurtei mele vieți, reviste și cărți despre istoria omenirii, cu ce a avut ea rău și bun, am observat următorul lucru: caricaturile se înmulțesc atunci cînd cei care le fac nu pot ucide. Caricaturile apar înaintea unei revoluții, dispar în perioada măcelului și reapar pe timp de ”pace”, dar nu ca operă a partizanilor, ci ca armă a sistemului.

Caricatura a ucis sute de milioane de oameni de la Revoluția Franceză pînă azi.

În Rusia țaristă niște oameni au început să lipească pe ziduri caricaturi în care țarul, bancherul și preotul erau reprezentați într-o cușcă, iar oamenii de pe stradă îi priveau rîzînd. Peste cîțiva ani țarul a fost asasinat și sute de mii de preoți lichidați sau deportați în lagăre, unde majoritatea au murit în chinuri.

Totul a început de la caricaturi, epigrame, glume, dacă vreți. După ce milioane de oameni au fost uciși și regimul socialist s-a instaurat în Rusia și țările cucerite prin crimă, a fost declarată perioada de pace, de libertate a expresiei, de justiție echitabilă. A venit vremea cînd oamenilor care desenaseră oarecînd caricaturi li s-a zis că nu mai au voie să împuște preoți, comercianți și pe urmașii familiilor aristocrate chiar așa, pe stradă. Atunci ei s-au întors iarăși la caricaturi – aceste caricaturi au umplut Uniunea Sovietică și erau expresia celei mai sincere uri de clasă, ură care a ucis sute de milioane de oameni.

Charlie Hebdo, prin caricaturile religioase cu caracter pornografic pe care le-au răspîndit, a exprimat aceeași ură sinceră față de credințele altor oameni, care nu cred ca ei.

Această ură contravine legilor Franței și ordinii democratice, totuși ea a fost încurajată, iar acum e aclamată de spuma națiunilor europene.

Franța, ca și URSS, a avut orgoliul să proclame libertatea cu ghilotina și baioneta. Cînd rîurile de sînge s-au scurs în pămînt și din pămînt au crescut iarbă și flori, regimul instaurat a declarat vreme de pace și a făgăduit să apere libertatea, chiar și cea religioasă. Imperiile moderne nu au avut onestitatea imperiului antic roman în care religiile se întîmpla să fie interzise prin lege, cum a fost și cazul creștinismului, ci au făgăduit în chip mincinos libertatea de exprimare cu gîndul ascuns de a extirpa în timp orice urmă de religiozitate. În acest scop au fost folosite batalioanele de scriitori, artiști, actori, bufoni, jurnaliști, caricaturiști care umilesc, batjocuresc, murdăresc pe toți cei care cred altfel decît sistemul.

Ceea ce nu poate face statul ”democratic” cu sabia, a încredințat să o facă celor de la Charlie Hebdo și altora ca ei, de care e plină lumea.

Asistăm la un proces grotesc de reeducare la care sînt supuși oamenii de diferite credințe în tot spațiul Europei. Tragedia care a avut loc în aceste zile în Franța anunță eșecul reeducării de tip Pitești, cînd preoții erau torturați fizic prin bătăi cumplite, iar psihic prin impunerea să înghită fecale și să bea urină într-un ritual demonic care batjocorea Taina Sfintei Împărtășanii. Acum, cînd acest lucru nu se mai poate face în România, toți cei care urăsc pe Hristos se bucură cînd văd caricaturile murdare de la Charlie Hebdo și le venerează ca pe niște icoane.

Din păcate, isteria a cuprins întreaga Europă. Există mărturia prin care se confirmă că cei doi frați vinovați de crima de la Charlie au fost împușcați de poliție, deși nu au opus rezistență și nu au luat ostateci. Mărturia a fost făcută de Michel Catalano, omul care a petrecut o oră în firma sa cu cei doi asasini, bînd cafea cu ei, deși presa a trîmbițat că managerul fusese luat ostatec.

Cîți oameni mai trebuie să moară pentru a apăra reputația unor caricaturi mizerabile și pornografice? Nici autorii acestora și nici alții nu au meritat să sfîrșească astfel. Viața este un preț mult prea scump și care poate fi plătit o singură dată.

Opriți-vă! Și dacă nu puteți desena ceva frumos, priviți-vă pur și simplu. Frumusețea chipului uman a trezit dintotdeauna admirația. Strădania de a strîmba ceea ce este frumos vine de la diavol, chiar și la cei pentru care diavolul nu există.

  • ActiveNews: 

Iulian Capsali: Lumea după Charlie

Am asistat la Marea Adunare Mondială pentru a celebra martirii Cultului Ateist-anarhist, în numele „civilizaţiei” şi a „libertăţii cuvântului”. Concepte folosite unidirecţional şi instrumentalizate de presă globalistă (anticreştină în substanţă) după criterii ideologice. Au ieşit anul trecut tot un milion de oameni la Paris, fără să se facă chemări în presa mondială, împotriva căsătoriilor homosexuale. Practic, mass media ideologică a ocultat cât a putut mai bine evenimentul. Adică total.

Ce se poate constată la noi în ţară între formatorii de opinie? Gânditorii conservatori autentici, atâţia cât sunt, au o opinie destul de clară și nuanțată asupra evenimentului. Intelectualii liberali însă sunt împărţiţi: cei care au studii teologice sau preocupări serioase în problema religioasă, au codurile necesare decriptării evenimentelor. Un exemplu frapant este Pleşu, care, spre enervarea ateiştilor şi a liberalilor agnostici, nu este „Charlie” iar argumentele lui care sunt în primul rând de bun simt, sunt pur şi simplu luate în derâdere dacă nu tratate isteric.

Concluzia este că Teologia ar fi necesar de studiat măcar în bazele ei elementare, pentru că Europa este un continent care nu poate fi imaginat fără iudeo-creştinismul altoit pe marea gândire greacă şi spiritul tehnic şi mai ales legiferator roman. Ar fi ridicol să se speculeze asupra afinităţilor mele plesiene. Fac doar constatarea că o cultură din care lipseşte studiul fenomenului religios în general, iar pentru un european al Creştinismului, este completamente caducă. Corectitudinea Politică, nouă religie mondială, se bazează puternic pe specularea emoţiilor gonflate de presă, pe direcţiile date de elitele indiferente religios sau ateiste. Iar acest eveniment a reuşit să facă joncţiunea limpede între ultraliberali/agnostici şi atei.

Care ar fi consecinţele marşului de astăzi? Vor fi schimbate politicile în Occident în viitor? Greu de crezut. Multiculturalismul, această cangrenă politică neomarxistă, va continua. Musulmanii sunt deja o populaţie extrem de numeroasă în vest, iar aceasta este consecinţa politicilor de „dreapta” şi „de stânga” – aşa cum arata cineva, importul masiv de magrebieni a început în Franţa odată cu politcianul de dreapta Giscard d’Estaing (care a avut şi are funcţii importante în politicile de Integrare Europeană la Bruxelles).

Pentru că stânga le oferă ajutor social şi locuinţe, a reuşit să-i ghetoizeze, să aibă o viaţă complet separată de populaţia băştinaşă. În schimbul acestor favoruri, în care intră inclusiv ridicarea de moschei (sic), stânga primeşte voturi. Numai că, intre timp, boom-ul economic s-a transformat în criză. Iar magrebienii sunt acum, după zeci de ani, cetăţeni francezi, cu paşaport UE, iar faţă de români şi bulgari, ei sunt privilegiați, fiind cuprinşi în Spaţiul Schengen.

Având familii foarte numeroase pe fondul declinului demografic profund şi a îmbătrânirii populaţiei Europei, musulmanii intră volens nolens în conflict cu foaia de parcurs globalistă, în care marxismul ateizant, multiculturalist şi (homo)sexualizant, grefat pe o societate în care creştinismul a fost evacuat, a realizat în mare măsură un Om Nou, pe care acum îl desăvârseste.

Diversitatea, toleranţa dusă pană la blasfemie, intră în conflict cu religia acestora. Pe acest fond de anarhie socială şi culturală bine controlată de mass media, pe fondul ghetoizarii şi a exportului de instabilitate realizat în Orientul Apropiat chiar de către partenerii Atlantismului şi care acum se întoarce în Europa, conflictele se vor acutiza. Ceea ce nu se înţelege în Vest este că fenomenul religios musulman, cu toate asperităţile sale specifice, nu poate fi îngrădit prin politici culturale integraţioniste.

Europa NU are un răspuns eficace, pentru că şi-a subminat propriul element constitutiv – Creştinismul. Conflictul cu islamul va fi unul strict ideologic şi de o parte, şi de cealaltă. În locul bisericilor, acum închise sau transformate în restaurante, se ridică moschei. Iar credinţa musulmană , care este una foarte vie – de aici şi multele convertiri ale occidentalilor la islam, aici intrând inclusiv gânditori celebri ca Guenon sau Claudio Mutti – si exprimarea publică a acesteia, nu poate fi oprită prin legi, asa cum vrea Frontul National sau alte formațiuni naționaliste din Vest.

Europa trebuie să revină asupra rădăcinilor ei identitare, dacă vrea să aibă un viitor. Cu astfel de marşuri, ea nu încearcă decât să prelungească o agonie pe care vrea să o impună lumii, inclusiv României. Ori asta duce inevitabil la dezagregare şi război.
Lumea actuala este condusa de „oameni aleși”, care nu au o bază teologică și nu cunosc istorie. Iar asta ne va costa pe toți.

  • Adevarul:

Andrei Plesu: Crimă, libertate, religie

Cred că aproape nimic n-a rămas nespus cu privire la tragedia petrecută zilele trecute la Paris. Lucrurile sunt, mai mult decît în alte cazuri, deopotrivă simple şi greu sistematizabile. Confuzia vine din faptul că (cel puţin) trei probleme distincte au fost aduse de desfăşurarea evenimentelor în acelaşi plan, cînd, de fapt, ţin de planuri diferite.

Prin contaminare reciprocă, cele trei probleme îşi pierd contururile, ceea ce suspendă înţelegerea corectă a fiecăreia în parte.

1. Crima. Luată în sine, chiar şi fără legătură cu circumstanţele specifice ale cazului „Charlie Hebdo”, crima este odioasă. Nicio crimă nu poate fi scuzată (probabil cu excepţia celei comise – accidental – în legitimă apărare). Cu atît mai puţin, crima conotată religios. Din punctul meu de vedere, a ucide în numele lui Dumnezeu (şi – cinstit vorbind – nici creştinismul n-a fost scutit, în anumite momente ale istoriei sale, de fanatismul sîngeros al unor „militanţi” zeloşi) este un păcat „strigător la cer”. Aş îndrăzni să spun că e un păcat împotriva Duhului Sfînt, de vreme ce refuză libertatea Duhului „de a bate încotro vrea” şi presupune uzurparea Judecăţii divine prin suficienţa isterică a judecăţii omeneşti. Asasinii de la Paris nu au, aşadar, nicio justificare, nicio „motivaţie” acceptabilă, nicio „circumstanţă atenuantă”. Nu poţi decît să condamni fapta, să deplîngi soarta victimelor, să fii solidar cu suferinţa indusă la nivelul întregii planete de cîţiva bezmetici.

2. Libertatea de expresie. Întrucît crima s-a petrecut în redacţia unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost asociată strict temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanţele recente le-au adus laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertăţii de expresie” trebuie să fie materia unei reflecţii constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimităţii ei, virtutea şi riscul ei cotidian. Nenorocirea de la „Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreaga lume. ”Nimic nu poate îndreptăţi glonţul care ţinteşte spre creion!” Aşa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie,  aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală a unei împrejurări fierbinţi. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei preţioase libertăţi. E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice? Şi dacă avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sancţiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea ”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii. Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.

3. Religia. În marginea dezastrului parizian, au apărut, inevitabil, irităriile curente la adresa religiei în genere. Fie (în  tabăra creştină) anatema la adresa islamismului, fie (în ampla tabără atee, secularizată, ”luminată”) – stigmatizarea oricărei religii, ca fiind o supravieţuire ilicită şi subversivă a „obscurantismului” în plină şi binecuvîntată modernitate. Nu putem intra, acum, în detalii. Dar ceea ce s-a întîmplat la Paris nu se datorează, cred, în primul rînd, unei tensiuni de ordin religios.  În fundal, văd mai curînd mari stîngăcii politice, mari neglijenţe sociale, mari lacune juridice, mari şi subtile derapaje psihologice. Oricum, e limpede că se pronunţă asupra subiectului inşi care nu-i stăpînesc substanţa. N-au citit Biblia, n-au citit Coranul, n-au reflectat niciodată serios asupra unei agende spirituale autentice. Sunt doar înregimentaţi euforic în ideologii la modă, în jubilaţia contestării, în ”războiul” voios, fără riscuri, al ”provocării” ca mod de viaţă.

Dorian Furtuna: 5 motive pentru care eu nu sunt Charlie

Campania „Je suis Charlie” este primul mem important al anului 2015. Dorinţa de a se solidariza cu jurnaliştii de la Charlie Hebdo, victime ale atacului terorist, a umplut lumea pe orizontală şi pe verticală, de la ong-işti la artişti şi de la adolescenţi la şefi de stat. „Je suis Charlie“ vezi astăzi oriunde, la televizor, în ziare, pe Facebook şi Twitter, la manifestaţii de zeci de mii. Eu prefer să mă abţin de la asemenea asocieri şi autoetichetări. Şi găsesc cel puţin cinci motive pentru asta (deşi alţii, cu siguranţă, ar găsi şi mai multe).

1. Condamn crima execrabilă pe care au comis-o teroriştii jihadişti. Dar nu pot să susţin ironia veninoasă promovată în caricaturile jurnaliştilor de la Charlie Hebdo. Sunt agnostic, dar ştiu să respect opţiunile ideologice şi religioase ale altora. Înţeleg pietatea creştinilor pentru Iisus Hristos, la fel cum o înţeleg pe cea a musulmanilor pentru Mahomed. Sunt gata să critic religia şi habotnicia, să argumentez inconsitenţa viziunilor religioase, să învinuiesc fanatismul, dar nu sunt de acord să jignesc premeditat simbolurile considerate sfinte. În această privinţă, cei de la Charlie Hebdo, prin caricaturile lor, au depăşit limitele bunului simţ şi au ofensat în mod vulgar simţămintele a milioane de oameni religioşi.  Şi mă tem că nu pot fi solidar cu ceea ce au făcut. Eu nu sunt Charlie.   

2. Am organizat, acum câţiva ani, conferinţe despre libertatea de exprimare şi despre importanţa acesteia pentru construcţia unei societăţi moderne. Îmi este bine cunoscut că libertatea de exprimare este un fel de condiţie sine qua non pentru democraţie. Dar am înţeles că oriunde şi în orice există o limită, şi mai cu seamă o limită a bunului simţ. Exprimarea care uzează de libertatea sa exclusiv pentru a lovi şi a jigni, exprimarea care se hrăneşte din maliţiozitate, riscă să se transforme din constructivă şi progresistă în distructivă şi retrogradă. Nimeni nu merită să fie lovit cu un glonte în cap pentru că scrie lucruri răutăcioase, oricât de urâte ar fi ele; poate că nici un pumn în nas nu merită. Ceea ce li s-a întâmplat jurnaliştilor de la Charlie Hebdo pare a fi una dintre cele mai oribile şi de neiertat crime din acest secol. Îmi pare rău pentru ei, dar totuşi nu mă pot autoidentifica cu libertatea lor de a jigni în mod constant şi intenţionat. Condamn crima, dar dezaprob şi provocările care generează crime.  

3. Am scris numeroase articole despre ameninţarea pentru Europa care vine din partea islamizării. E un pericol şi pentru identitatea rasială a europenilor, şi pentru religia lor creştină, şi pentru stabilitatea socio-economică. În mod paradoxal, europenii au fost luaţi prin surprindere de consecinţele imigraţiei şi ale multiculturalismului, pe care tot ei le-au încurajat vreme de câteva decenii. Acum, că s-au pomenit cu câteva milioane de musulmani la ei acasă, încearcă în mod isteric să întreprindă ceva pentru a se izbăvi de ”oaspeţi”. La cât de delicată este situaţia identitară şi socială în Europa, este o mare eroare să crezi că poţi rezolva această problemă prin promovarea discursului urii şi prin dezumanizarea oponenţilor. Or, caricaturile şi mesajele celor de la Charlie Hebdo conţin elemente de dezumanizare. După ce secolul XX ne-a demonstrat tuturor cât de uşor se pot produce conflicte, sau chiar genociduri şi epurări etnice, provocate de discursul urii şi prin tactica dezumanizării, consider că este inacceptabil pentru un om integru să se solidarizeze în mod direct cu aşa ceva în secolul XXI.   

4. Am văzut unele dintre caricaturile celor de la Charlie Hebdo şi am considerat că sunt o mostră de obscenitate, prost gust şi infamie. Mă miră că oameni maturi şi serioşi, consideraţi artişti de talie internaţională, şi-au permis scârboşenii de asemenea speţă. Poate că eu înţeleg altfel, cumva incorect sau anacronic, arta polemicii şi estetica vizuală şi conceptuală a caricaturilor. Dar prefer să rămân la modul meu de a înţelege polemica şi esteticul, decât să mă asociez şi să mă solidarizez cu un morman de vulgarităţi considerate formă de ”jurnalism îndrăzneţ”. Uneori îndrăzneala mai înseamnă şi obrăznicie.

5. „Je suis Charlie” foarte repede s-a transformat într-un fel de modă. E de bonton să afişezi solidaritatea cu victimele atacului terorist. Solidaritatea e bună, e minutată, e umană. Doar să nu fie o formă camuflată a ipocriziei şi a narcisismului. Sau, cum e în cazul unui număr imens de politicieni mai mari şi mai mici, să nu fie o platformă infectă (şi totodată perfectă) pentru lansarea mesajelor şi pentru lustruirea imaginii. PR pe vreme de ciumă se face cu regularitate în politica naţională şi internaţională. Cazul Charlie Hebdo nu este o excepţie. E uşor de strigat acum”Je suis Charlie”, alături de alte câteva zeci de milioane de indivizi. Această expunere ”curajoasă” este o butaforie şi comportă riscuri infinitezimale.Jihadiştii nu pot organiza câte un act terorist pentru fiecare purtător de panglică. Să le dăm jurnaliştilor de la Charlie Hebdo ”ce-i a[l] cezarului”: ei au avut un curaj enorm, poate nebunesc, prin ceea ce au făcut. Puţini care pot fi ca ei. Şi nici nu trebuie. Ei sunt Charlie, şi au pătimit pentru asta. Să nu ne atribuim acte de curaj care nu ne aparţin.

Atacul terorist asupra jurnaliştilor de la Charlie Hebdo reprezintă încă o lecţie dură pentru toţi. Fiecare o înţelege în felul său. Pentru mine, lecţia este să încercăm să păstrăm echilibrul în această lume atât de fragilă. Şi, ori de câte ori condamnăm o extremă, să nu o facem trecând pe baricadele altei extreme. Adevărul e undeva la mijloc, până la proba contrarie.

Peste 1,5 milioane de oameni au mărșăluit duminică la Paris, într-o manifestație-gigant de solidaritate după atacul comis miercuri la sediul ziarului francez Charlie Hebdo, in care au murit 12 oameni și după cel de la magazinul evreiesc, soldat cu patru morți. Lideri din peste 50 de state au luat parte la această manifestație de amploare in care sloganul omniprezent a fost „Charlie, Charlie, freedom of speech!”, scrie ziarul Washington Post, care consideră că prezența unora dintre exponenții politici la acest marș a fost o ipocrizie, în condițiile în care, în țările lor, fac tot ce pot pentru a ingrădi libertatea presei.

Washington Post preia declarația Organizaţiei Reporteri fără Frontiere, care a criticat prezenţa la marșul de la Paris a unor şefi de stat din ţări ce încalcă dreptul la libera exprimare, drept pentru care pledau jurnaliştii de la Charlie Hebdo. În numele cui vin să defileze la Paris? În amintirea unei reviste care a apărat mereu cea mai înaltă concepţie a libertăţii de exprimare?, se întreabă cei de la Reporteri fără Frontiere.

Organizația îi vizează in principal pe ministrul egiptean de Externe Sameh Shoukry, premierul turc Ahmet Davutoglu, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, ministrul algerian de Externe, Ramtane Lamamra, ministrul de Externe al Emiratelor Arabe Unite, Sheik Abdullah bin Zayed al-Nahyan și președintele Gabonului, Ali Bongo.

Toți au reprezentat la Paris ţări aflate la coada clasamentului privind libertatea presei, întocmit de Reporteri fără Frontiere. În clasamentul celor 180 de state realizat de organizație, Egiptul se află pe locul 159, Turcia pe 154, Rusia pe 148, Algeria pe 121, Emiratele Arabe Unite pe 118 iar Gabonul pe 98.
Exemplul cel mai bun este Egiptul, care numai in 2014 a condamnat trei jurnaliști de la Al Jazeera la 10 ani de închisoare pentru acuzații de terorism, iar Turcia deține recordul la numărul de ziariști încarcerați in perioada 2012-2014.

Contestate au fost prezența premierului ungar Viktor Orban, care recent a decis taxarea Internetu.lui în Ungaria, provocând ample proteste, dar și a ministrului israelian al Economiei,  Naftali Bennett, care declara cu nonșalanță:”Am ucis mulți arabi în viața mea și nu e nicio problemă cu asta!”

Poate că participarea acestor lideri ai lumii la marșul de la Paris ar trebui să le aducă tututor aminte un lucru important: că libertatea de exprimare este foarte ușor de susținut când ea este un concept vag, scrie Washington Post. Și, așa cum scria Teju Cole în New Yorker săptămâna trecută, criticile ar trebui să vizeze și Statele Unite. Care, deși după atacul de la Charlie Hebdo își manifestau sprijinul pentru libera exprimare, l-au băgat după gratii, in 2013, pentru 35 de ani, pe militarul Chelsea (Bradley) Manning, acuzat că a furnizat documente guvernamentale clasificate site-ului WikiLeaks, adaugă cotidianul american.

  • Antena3:

Scriitor şi economist francez: Foarte mulţi francezi nu sunt de acord cu acest marş

Marşul solidarităţii de la Paris a adunat sute de mii de oameni pe străzile capitalei Franţei, printre care şi preşedinţi de stat şi şefi de guverne. Numărul participanţilor a depăşit orice aşteptare, dar spiritul de solidaritate nu pare să fie împărţit de toţi francezii. 

Invitat în platoul ştirilor Antena 3, economistul şi scriitorul Olivier Marteau, cetăţean francez care locuieşte în România, a explicat că există şi un alt curent în societatea franceză, care blamează atitudinea autorităţilro.

“Eu aş spune că nu este o problemă a Europei ce se întâmplă, ci a Franţei. Vina nu poate fi pusă pe seama UE, teroriştii s-au născut, au crescut, s-au antrenat pe teritoriul Franţei. Este o problemă franceză şi noi, francezii, nu trebuie să ne ascundem în spatele UE. O grămadă de francezi nu sunt de acord cu această acţiune, pentru că pare o manipulare politică. Sunt oameni care au stat la putere circa 20 – 30 de ani şi oamenii politici aceştia sunt consideraţi responsabili, pentru că au lăsat să intre în ţară milioane de oameni străini, fără a înţelege şi posibilele repercursiuni.”

De asemenea, Marteau a explicat că nu crede că autorităţile franceze vor repara greşelile prea curând.

“Am mari îndoieli cu privire la capacitatea guvernului francez de a repara greşelile făcute în trecut. Ar fi fost mult mai bine să ne apucăm de treabă, decât să ne plimbăm prin străzi.”

Marcela Feraru: Este absolut surprinzător ce se întâmplă astăzi la Paris

Marcela Feraru, jurnalist român în Franţa, a explicat, într-o intervenţie telefonică la Antena 3, că sunt foarte mulţi oameni la marşul solidarităţii de la Paris, chiar mai mulţi decât se estima.

“Din tot ce pot să văd, au ajuns deja foarte mulţi dinitre miniştri, l-am văzut şi pe domnul Netanyahu. Este atât de multă lume încât nu prea mai ai unde să faci marşul. Este o masă compactă care nu mai are unde să se mişte.”

Feraru a explicat că este surprinzător cât de repede s-a organizat această manifestare, la care participă o parte din cei mai puternici oameni din lume.

“Este absolut surprinzător ce se întâmplă astăzi. Manifestarea s-a făcut oarecum spontan. Preşedintele a anunţat, imediat după atentate, că va fi o manifestaţie, un mare marş republican. Iniţial, au fost mulţi lideri care s-au oferit să vină alături de Hollande, după care Hollande ar fi bine să îi invite şi pe ceilalţi lideri europeni. Iar, ulterior, dat fiind numărul impresionant de şefi de state şi guverne care au anunţat că participă, a început organizarea pentru acest marş de proporţii absolut impresionante. Niciodată nu ştiu să se mai fi organizat un marş de asemenea amploare cu o asemenea viteză.”

De asemenea, Feraru a explicat că francezii manifestă un spirit puternic de solidaritate cu această ocazie, dar nu uită că oamenii politici poartă o mare responsabilitate pentru această tragedie.

“Francezii nu sunt de aceeaşi părere. Sigur, în privinţa oamenilor politici da, acolo nu e loc de îndoială. S-a jucat mult pe această carte a imigranţilor iar acum se plătesc poliţe. În acest moment, în Franţa, oamenii se gândesc la solidaritate. E păcat că oamenii politici au confiscat cumva acest moment. Lumea este destul de mirată, nu cred că se aşteptau la un asemenea nivel de solidaritate. Oamenii sunt obişnuiţi să iasă în stradă pentru drepturile lor. Pentru ei este o tradiţie ieşitul în stradă. Ar fi ieşit oricum. E o oarecare mândrie prin solidaritatea cu poporul francez.”

Atacurile teroriste de la Paris au scos la lumină defecţiuni grave în sistemul de securitate al Franţei, unul considerat a fi până acum unul dintre cele mai eficiente din Europa şi din lume. Măsurile care vor fi luate atât în domeniul securităţii dar şi în plan politic şi cultural vor modela viitorul libertăţilor fundamentale în Europa. O primă victimă pare să fie libertatea de mişcare în măsura în care au apărut deja voci care cer modificarea Tratatului Schengen.

Ceva este adevărat între comparaţia dintre atacurile de la 11 septembrie 2001 de la New York şi Washington şi atacurile de săptămâna trecută de la Paris. Ambele atacuri au fost îndreptate către inima civilizaţiei occidentale. New Yorkul, Parisul şi Londra sunt mai degrabă metropole universale decât naţionale care simbolizează valori fundamentale ale Occidentului: Libertatea, inclusiv libertatea de a fi provocator, Societatea Deschisă, Capitalismul. Celălalt element comun este că, aşa cum America s-a schimbat după atacurile de la 11 septembrie, Franţa şi Europa se vor schimba inevitabil după 7 ianuarie.

N-au trecut decât câteva zile de la atac şi deja au apărut comentatorii care atrag atenţia Franţei şi Europei să nu repete greşeala americanilor de după 9/11 şi să declanşeze propriul război împotriva terorismului către toate azimuturile, dar acesta este unul dintre cele mai mici pericole care pândeşte Europa, care nu este nici echipată, nici dispusă să pornească la război. În ceea ce priveşte Franţa, aceasta îşi face deja datoria în Mali şi, în mai mică măsură în Siria şi Irak, astfel că extinderea operaţiunilor militare este improbabilă.

În retrospectivă, cea mai semnificativă schimbare în guvernământul Statelor Unite după 11 septembrie a fost crearea Departamentului Securităţii Interne (Homeland Security) în urma legii cu acelaşi nume, un monstru administrativ cu 240.000 de angajaţi şi 60 de miliarde de dolari buget anual şi extinderea fără precedent a rolului şi jurisdicţiei serviciilor de informaţii în combaterea şi prevenirea terorismului. Din acest punct de vedere, extinderea rapidă a capacităţii Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA) în supravegherea şi spionarea comunicaţiilor din interiorul Americii şi practic din întreaga lume, expusă de trădarea lui Edward Snowden, este semnificativă. Pentru toate protestele internaţionale şi indignarea publică, foarte puţine lucruri s-au schimbat iar competenţele şi raza de acţiune ale NSA au rămas, cu câteva constrângeri impuse de Curtea Supremă de Justiţie a SUA, aproape intacte.

Grad crescut de supraveghere

Ceva de acest fel va trebui să se întâmple şi în Franţa şi Europa pentru că atacul de la Paris a scos în evidenţă o mare problemă a serviciilor secrete şi a societăţilor europene. Marea diferenţă dintre 9/11 pe deoparte şi 7/7 (Londra) şi 1/7 (Paris) este că în Statele Unite, autorii atacurilor au venit din afară, în vreme ce la Londra şi Paris au venit din interior, fiind născuţi şi crescuţi în Marea Britanie sau Franţa şi déjà radicalizaţi înainte de pleca în taberele de antrenament teroriste din Orientul Mijlociu.

Această particularitate europeană a grupurilor de imigranţi radicalizaţi dispuşi să atace ţara natală în numele unei ideologii străine prezintă provocări cărora nici o ţară singură nu le va putea face faţă. De aceea, este de presupus că va exista la nivel european o instituţie însărcinată cu coordonarea informaţiilor culese la nivel naţional. Din acest motiv, graba celor care au profitat de atacul de la Paris pentru a readuce pe agendă Legea Big Brother, care extinde competenţele SRI în supravegherea electronică este nejustificată. Europa va avea nevoie, pentru a-şi urmări “duşmanii din interior” de un nivel crescut de coordonare şi supraveghere care va fi discutat între guverne şi care va trebui să păstreze un echilibru fragil între libertăţile individuale şi nevoia de securitate, sancţionat eventual de Curtea Europeană de Justiţie şi CEDO.

Schengen în pericol

Un articol publicat ieri de New York Times se întreabă de ce, totuşi, deşi atât serviciile secrete franceze cât şi cele americane ştiau că cel puţin doi dintre cei trei terorişti -.fraţii Kouachi – au fost antrenaţi în Yemen, francezii au eşuat să acţioneze şi să îi neutralizeze? Răspunsul oferit de un oficial francez a fost că Yemenul şi Al Qaeda în Peninsula Arabă “figurau foarte jos pe radarul serviciilor franceze”, concentrate mai mult pe pericolele venite din aria maghrebiană. Această deficienţă fatală i-a făcut pe francezi să neglijeze grupurile semnificative de francezi care au mers în Yemen şi mai recent în Irak şi Siria şi care se întorc în ţările de origine pentru a săvârşi acte teroriste. Serviciul de securitate internă britanic, MI5 a lansat déjà un avertisment că numărul celor care se întorc din Siria şi Irak cu ordin din partea Statului Islamic de a lansa atacuri în Europa depăşeşte numărul sutelor.

Potrivit unei analize publicate de Royal United Services Institute, atacurile recente din Europa, Canada şi Australia, purtate de grupuri mici, înarmate cu arme automate mai degrabă decât cu explozivi de mare putere demonstrează o schimbare de tactică la nivelul grupărilor teroriste, care face mult mai dificilă supravegherea suspecţilor şi prevenirea atacurilor. Cum aproape toate ţările din Europa Occidentală se află în situaţia de a avea cetăţeni islamişti radicali care s-au întors din zonele de conflict din Orient, va trebui să ne aşteptăm la creşterea controalelor în interiorul graniţelor UE. Din acest punct de vedere, prima victimă pare să fie libertatea de circulaţie.

Ieri, ministrul de interne spaniol, Jorge Fernandez Diaz, a declarat cotidianului El Pais că Spania susţine revizuirea tratatului Schengen pentru reintroducerea controalelor la frontierele interne în scopul limitării libertăţii de mişcare a islamiştilor. Franţa cere acest lucru de pe vremea preşedintelui Nicolas Sarkozy. Dacă acest lucru se va realiza sau nu este greu de spus după cum e dificil de prezis şi ce alte măsuri de întărire a securităţii europene vor fi luate, dar un lucru este cert: Epoca marii deschideri europene s-a încheiat la Paris.

„Profetul a fost răzbunat!”, au strigat cei doi teroriști de la Charlie Hebdo. Jihadiștii din toată lumea jubilează. ISIS s-a înghesuit și ea să revendice baia de sânge, deși frații Kouachi s-au recomandat de la Al-Qaida. Se lustruiesc kalașnicoaveale, se lipesc firele la bombe.

Semnalul a fost dat: războiul se mută din pustiul Orientului pe străzile Europei. O Europă mult mai fragilă, mai vulnerabilă, decât America. Toți fanaticii oploșiți de ani de zile la țâța generoasă a Occidentului clocesc planuri criminale. Orice inițiativă, cât de mică, e binevenită. De acum, orice zvon alarmist, orice petardă care bubuie, însoțită de răcnetul „Allahu Akbar”, vor crea o panică uriașă. Vor fi mediatizate, sporind geometric panica inițială. Cu atât mai mult, dacă va curge sânge. Cu atât mai mult, dacă acțiunile vor fi coordonate. Înlănțuite. Un șir nesfârșit de breaking news-uri.„Islam” – cel mai folosit cuvânt în Occident.

Spirala violențelor, ca o tornadă devastatoare

Însă nu doar jihadiștii au motive să-și mângâie bărbile de satisfacție. Masacrul de la Charlie Hebdo le vine multora ca o mănușă. Toate mișcările extremiste, islamofobe, xenofobe, naziste primesc apă la moară din gros. Bunăoară, mâine este zi de miting pentru PEGIDA. Dacă lunea trecută, înainte ca Franța să cadă în haos și întreaga  Europă să fie amenințată, organizația germană islamofobă a scos în stradă 18.000 de oameni, câți se vor mobiliza acum? Și ce vor face ei? Se vor limita să scandeze lozinci și să fâlfâie pancarde vitriolante? Nu cumva se vor găsi printre ei capete înfierbântate care să treacă la acțiune? La Re-acțiune? Să ia la țintă moschei, școli, cartiere arăbești, care au împânzit Occidentul în ultimii ani? Ca o tornadă devastatoare, spirala violențelor începe să se învârtă huruind sinistru.

Pârâie Europa, scapă cine poate!

Și mișcările politice eurosceptice au toate motivele să-și frece palmele: primesc procente întregi pe tavă. Nigel Farage începe să viseze cu ochii deschiși: mai sunt patru luni până la alegerile din Marea Britanie și partidul său UKIP, adept aprig al părăsirii Uniunii Europene, devine mare favorit. Marine Le Pen își pregătește trusoul pentru Elysée, iar Sarkozy constată disperat că trebuie să devină și mai xenofob decât era pentru a avea o șansă de reveni.

Uniunea Europeană, o construcție și așa fragilă, își arată acum toate vulnerabilitățile. Pârâie din toate încheieturile, iar panica organizațională nu va face decât să accentueze tendința centrifugă, pe principiul „Scapă cine poate!”

Paradoxal, însă, și establishment-ul de la Bruxelles poate profita de haosul din Franța. Măcelul de la Paris va acționa ca un catalizator, separând apele. Pro-europenii sunt obligați să treacă peste orice deosebiri ideologice și să strângă rândurile. Socialiștii vor mărșălui umăr la umăr cu popularii sub flamura cu steluțe, într-un mare ghiveci ideologic. Este singura lor speranță de a supraviețui. Manifestația de astăzi de la Paris, în care Cameron se va înghesui lângă Merkel și Hollande, este un semn al disperării. Dar frăția se va transforma în măcel fratricid, la primele semne de dezmembrare a Corăbiei Europene, pe care tot ei au înjghebat-o prost. Scapă cine poate funcționează și cu semn invers.

Oricât de cinic ar suna, însuși Charlie Hebdo are de profitat de pe urma îngrozitoarei nenorociri care l-a lovit. Numărul de miercuri se va trage într-un tiraj de un milion de exemplare, iar „Je suis Charlie” funcționează, gratuit, ca cea mai mare campanie promoțională din istorie.

Mană cerească pentru Putin

Un alt mare profitor al haosului care a cuprins Franța și care amenință întreg Occidentul este Vladimir Putin. Mai întâi, pentru că îndepărtează lupa de pe războiul din Ucraina, oferindu-i un răgaz prețios în care își poate pregăti pașii următori. Al doilea, pentru că o slăbire a monedei euro ar da o gură de oxigen pentru rubla rebegită. Apoi, pentru că o criză a Occidentului ar putea duce la creșterea prețului la petrol, care acum nu se mai oprește din cădere, provocând Rusiei pagube de sute de milioane de dolari pe zi. În fine, pentru că îl plasează pe Putin (el însuși confruntat cu amenințările cecene) în aceeași tabără cu Occidentul din punct de vedere al luptei cu terorismul. Dacă vom asista, cum este foarte probabil, la o relansare a războiului cu extremismul islamic, Statele Unite și Uniunea Europeană vor dori să-l aibă aliat pe Putin și influența sa în lumea arabă. Ceea ce ar putea duce, natural, la o ștergere / uitare / iertare a pârdalnicelor de sancțiuni care încurcă pe toată lumea.

Garcea sans Frontières

Nu în ultimul rând, serviciile de informații vor trage multă spuză pe turta proprie. Fiecare escaladare a terorismului este un prilej pentru a cere noi măsuri de monitorizare și control. Noi legi care să le întărească atribuțiile și să le mărească puterea. Noi îngrădiri ale libertăților cetățenești.

În toată lumea care continuă să-și zică civilizată, deși seamănă tot mai mult cu un lagăr, telefoanele sunt ascultate masiv, legal și ilegal; calculatoarele sunt cotrobăite fără jenă și menajamente; datele personale au devenit de mult publice; camerele de luat vederi ne urmăresc 24 de ore din 24, în stradă, la serviciu, la școală sau la grădiniță, la metrou sau în autobuz, ba chiar și prin unele closete (au fost cazuri în Marea Britanie); dronele dotate cu instalații de înregistrare /ascultare zboară deasupra orașelor (la Londra!), la aeroport suntem dezbrăcați, descălțați și ecografiați până la mațe, dar, cu toate astea, terorismul este mai vioi cu fiecare zi ce trece.

Ce fac serviciile de informații cu informațiile? Iată o întrebare mult mai serioasă decât sună. De ce se dau de ceasul morții să adune și mai multe date, odată ce se dovedesc incapabile să le gestioneze pe cele pe care le au deja? Frații Kouachi erau pe lista neagră a Statelor Unite, însă au putut măcelări nestigheriți 12 oameni în Franța, deși amândouă sunt membre NATO și declară că luptă în comun împotriva terorismului. Mai mult, lovitura celor doi magrebieni (intrați bien-merci în Franța după ce au fost școliți în Siria și Yemen), nu a fost dată la vreo marochinărie sau parfumerie, ci la redacția unei publicații care primea regulat amenințări. Ba chiar fusese acum cinci ani ținta unui alt atac. Ce au păzit serviciile secrete?

Site-ul israelian de intelligence Debka, de care am mai pomenit, pentru că acolo lucrează oameni care știu cu ce se mănâncă terorismul arab, are o explicație halucinantă pentru comportamentul lamentabil al serviciilor secrete și al forțelor de securitate franceze: prinse prea tare în activitatea de interceptare și supraveghere electronică, devenite prea dependente de tehnologie, au neglijat „munca de jos”. Au uitat importanța infiltrării de agenți a „plasării de urechi”, în mediile frecventate de teroriști, pentru a culege informațiile direct de la sursă.

Ca într-un celebru film cu polițiști, al căror coeficient se apropia de cel pe care-l vedem zilele astea la Paris, și care urmăreau în direct la televizor spargerea ce se dădea la banca pe care erau puși să o păzească!


Categorii

Era Big Brother, Iulian Capsali, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?), Panopticon, Parintele Savatie, Teroarea "terorismului", Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

57 Commentarii la “CRIMA, RELIGIE SI CARICATURI. Ce schimbari prefigureaza atacurile de la Charlie Hebdo si de la magazinul evreiesc? Marsul de la Paris: MAREA ADUNARE MONDIALA. SE VA NASTE BIG BROTHERUL EUROPEAN?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Iata ce zice editorialistul de la Charlie, dupa mega-editia (dpdv al tirajului colosal) de saptamana asta… cinic!

    Odata, ca cei care “Je suis Charlie”, sunt si pentru secularism! Si ca spera ca s-a inteles ca e un mesaj puternic de “aparare” a secularismului. Si ca nu e miscat de faptul ca au batut clopotele de la Notre Dame, ci ca ar fi miscat daca papa le-ar cere feministelor radicale de la Femen (despre care stim cum obisnuiesc sa protesteze…) sa le bata.

    Si titlul paginilor din poza: “Mai multa lume e pentru Charlie decat pentru Liturghie”…

    http://www.theguardian.com/media/2015/jan/14/charlie-hebdo-post-attacks-edition-reviewed

  2. ‘“Mai multa lume e pentru Charlie decat pentru Liturghie”…

    Si nu au, in fond, dreptate?

    Tin minte ca in Franta am vazut o bisericuta veche-veche, undeva pe o insulita din nord (altfel superba), pe a carei poarta scria: ‘Messa se oficiaza in fiecare…luni (!!) intre orele..’ La fel, la Mont Saint Michel, peretii interiori ai manastirii erau acoperiti cu un fel de reclame enorme la nuj ce festival de muzica orientala si cu poza lui Buddha in chip de ilustrare. In centru, langa afise – statuia aurita a Arhanghelului Mihail. Cand ma gandesc retrospectiv mi se pare ca am visat, sau ca imi joaca memoria feste…noroc ca am martori care au vazut si ei. Deci, nu, n-am visat. E pe bune. :'(

  3. ‘“Mai multa lume e pentru Charlie decat pentru Liturghie”…

    Foarte trist… Este un jalnic si nebun strigat de “victorie” al unui ateu militant impotriva religiei, impotriva lui Dumnezeu. Asta este lupta lor! Asta vrea si satana sa-i demonstreze lui Dumnezeu ca mai multi sunt pentru el decat pentru Hristos. Trist pentru toti cei care s-au declarat charlie si pentru toti cei care cred ca astfel lupta pentru libertatea de exprimare.

  4. f tare textul lui CTP, f tare!

  5. Pingback: POVESTEA MERGE MAI DEPARTE. Schimburi de focuri cu teroristi la BRUXELLES [video]/ HACKERII DAU O MANA DE AJUTOR PROPAGANDEI PRO-BIG BROTHER: siteul ziarullumina.ro spart de …jihadisti/ Franta se pregateste de LEGI BIG BROTHER - Recomandari
  6. doroteea@

    Prin acest articol, CTP ar vrea sa ne arate ca nu este din aceeasi tagma cu cei de la charlie-hebdo, de care vrea sa se delimiteze, sa ne arate ca pentru el « exista si lucruri sfinte », avand grija sa ne informeze repede ca nu e vorba de evlavie, ci de un anumit respect fata de cei care cred. Bun ar fi si atat dar…citit cu atentie, articolul lui CTP este « tare » intr-adevar, dar tare anti-Biserica si tare anti-clerical! (ca sa ma exprim ca la noi in Ardeal unde se mai inlocuieste uneori « foarte » cu « tare »). Iar CTP nu pierde ocazia sa-l scrie, artistic asa, pentru ca altfel omul este talentat. Vrea, desigur, doar sa precizeze ca el nu are, chipurile, nimic impotriva religiei, ci doar impotriva « trimişilor lui Dumnezeu pe Pământ, adunaţi în ceea ce se cheama BOR »,… adica… impotriva Bisericii, pana la urma, caci lucrurile nu se pot separa asa cum ar vrea domnia sa. De altfel, el si numeste calomnios Biserica « PDG-ului Godporatiei şi preoţilor lui pe arginţi », in continuare. Apoi adauga : « pentru care aş merita probabil să fiu găurit de zeci de ori de către sfinţii părinţi cu pistolul ţinut sub sutană, potrivit gradului, încă de pe vremea lui Ceauşescu-Dumnezeu », insinuand, astfel, ca episcopii si preotii ar fi comunisti-ceausisti cu grade si pistoale in dotare.
    Trebuie s-o spun, curata calomnie si batjocura à la charlie, a domnului Popescu! Mai lipseste caricatura! Dar cu putina imaginatie ne putem lipsi de ea nu-i asa?
    Sa-i amintim d-lui Popescu faptul ca eventualii infiltrati din biserica de pe vremea comunistilor au fost plantati acolo nu de Dumnezeu ci tocmai de cei care luptau impotriva Lui si a Bisericii urmarind subminarea ei din interior? Adica, indivizi din aceeasi gasca, in fond, niste charlie acolo si ei.
    Sa nu-si dea seama CTP ca gliseaza lucrurile si ca prin aceasta generalizare el ii ataca pe TOTI ierarhii si preotii BOR, transformand Biserica intr-un simplu departament al fostei puteri comuniste? E prea destept ca sa nu inteleaga. Sa nu fi auzit el de miile de preoti inchisi , torturati si ucisi in inchisorile comuniste? Sa nu cunoasca el nimic despre ierarhii prigoniti? Nici vorba! Cunoaste.
    Dar dl. CTP are o agenda anti-clericala si anti-BOR si el merge inainte! Trebuie sa-si poata duce lupta in continuare si are nevoie ca toata lumea sa-i intelega motivele [care, dupa cum vedem in articol, sunt foarte «serioase »]insa, fara sa poata fi pus in aceeasi categorie cu charlie.
    Inteleg foarte bine de ce incearca cu disperare sa se delimiteze de cei de la charlie-hebdo, caci e foarte adevarat ce spune el aici :
    « Caricaturistul Charb declara, înainte de tragedia de la Charlie Hebdo, că preferă să moară decât să trăiască precum un şobolan, adică să nu poată exprima public absolut orice doreşte. Dumnezeu să-l ierte, dar o astfel de declaraţie putea să facă la fel de bine si asasinul sinucigaş Cherif Kouachi.
    Unul, un fanatic al libertăţii de a jigni cu orice preţ, celălalt, un fanatic al libertăţii de a ucide şi a fi ucis. »,
    DA! CTP a inteles foarte bine acest semn de egalitate!
    Din pacate pentru el nu se poate delimita prea tare de cei de la charlie pentru ca, atat timp cat urmeaza o agenda anticlericala si anti-BOR, scopul lor e acelasi! Fara a folosi neaparat aceleasi mijloace, sunt uniti in scop!
    Sunt inregimentati in aceeasi armata a luptatorilor impotriva lui Dumnezeu doar ca lupta cu arme diferite.

    P.S. am scris intentionat peste tot charlie cu “c” mic pentru ca nu merita sa li se scrie numele cu litera mare, nu merita aceasta consideratie.

  7. Charb, unul dintre Charlie, a fost inmormantat pe muzica Internationalei, cunoscuta noua de pe vremea comunistilor:
    http://youtu.be/44dKMGsKXuE
    Toate-s vechi si noua toate…

  8. Pingback: ORIGINILE TERORISMULUI. Cugetari “anacronice” despre fanatism, intoleranta, ipocrizie - Recomandari
  9. Pingback: PROVOCAREA CHARLIE HEBDO. VIOLENTE ANTICRESTINE – biserici incendiate in NIGER/ MANIFESTATII si in Algeria, Yemen si Pakistan [VIDEO]/ CAT DE REALISTA ESTE TEZA ISLAMIZARII EUROPEI DE VEST?/ ISRAELUL: scandalizat ca CPI examineaza posibile CRIME DE
  10. Pingback: “ATENTATUL” DIN GHETSIMANI - Recomandari
  11. Pingback: ATENTATE SIMULTANTE IN TUNISIA, FRANTA SI KUWEIT. Mii de refugiati sirieni cauta sa scape cu fuga de STATUL ISLAMIC | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: TERORISM CU PASAPORT DE REFUGIAT? Comentarii si reactii pe marginea ATENTATELOR DE LA PARIS. Eludarea cauzelor reale, construirea “DEMOCRATIEI” TOTALITARE si FANTEZIILE PSIHOTICE/ Papa Francisc: este un capitol din AL TREILEA RAZBOI MONDIAL/ C
  13. Pingback: TERORISM CU PASAPORT DE REFUGIAT? Comentarii pe marginea ATENTATELOR DE LA PARIS. Eludarea cauzelor reale, construirea “DEMOCRATIEI” TOTALITARE si FANTEZIILE PSIHOTICE/ Papa Francisc: este un capitol din AL TREILEA RAZBOI MONDIAL/ Compasiunea
  14. Pingback: TERORISM CU PASAPORT DE REFUGIAT? Comentarii pe marginea ATENTATELOR DE LA PARIS. Eludarea cauzelor reale si construirea “DEMOCRATIEI” TOTALITARE: Inutilitatea masurilor de tip “Big Brother” va duce la… si mai multa TEROARE A
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare