Dan Dungaciu avertizeaza: SE PROFILEAZA AXA BUDAPESTA-MOSCOVA. “Bucurestiul trebuie sa invete ceva din lectia Ungariei”/ INCEP LUCRARILE LA SCUTUL AMERICAN ANTIRACHETA. Scutul NU ne protejeaza, CI NE EXPUNE!

24-10-2013 21 minute Sublinieri

GEORGE FRIEDMAN DE LA STRATFOR IL LAUDA PE VIKTOR ORBAN…

Victimele horthystilor: OPRITI “RETROCEDAREA” ARDEALULUI CATRE UNGARIA

Rusia si Germania – un nou PACT RIBBENTROP-MOLOTOV

Dan_Dungaciu

Relatia Rusia-Ungaria poate atinge cote fara precedent, sub chipul unui parteneriat strategic asumat explicit, iar Bucurestiul ar trebui sa fie ingrijorat de faptul ca unul din scopurile majore ale politicii externe ungare este ca Budapesta sa devina o punte intre UE si Rusia, afirma Dan Dungaciu.

“Oricat de izolata international ar fi Ungaria la un moment dat, ea tot va avea mai multe canale de comunicare externa decat o Romanie izolata”, mai subliniaza Dan Dungaciu intr-un interviu acordat Ziare.com

Anul acesta se aniverseaza 135 de ani de la stabilirea relatiilor diplomatice romano-ruse. In acelasi timp insa, un sondaj de opinie publicat recent arata ca Ungaria si Rusia sunt statele fata de care romanii au sentimentele cele mai negative.

Nu este neaparat o noutate, iar aceasta dinamica nu se va modifica curand. Semnificativ in acest sondaj mi se pare insa perechea Rusia – Ungaria, pentru ca s-ar putea ca rezultatele, adica alaturarea celor doua state, sa reflecte adevaruri mai adanci decat s-au gandit poate cei care au dat raspunsurile.

In opinia mea, daca lucrurile vor functiona asa cum se intrezaresc acum, axa Moscova-Budapesta va deveni extrem de semnificativa si mult mai influenta in relatia cu Bucurestiul decat ne-am dori noi. Vorba aceea, nu de Ungaria trebuie sa ne temem, ci de parteneriatul strategic al Budapestei cu Moscova!

Exista un asemenea parteneriat?

Din istoria recenta stim ca a existat, daca nu o chestiune formalizata, o strategie comuna. Unul dintre meritele cartilor lui Larry Watts, de pilda, este acela de a prezenta convingator functionarea lui in perioada postbelica.

Dupa 1989, parteneriatul a capatat o forma tacita, nu directa, care pe noi ne-a afectat cel mai puternic in relatia cu R. Moldova.

Atunci cand vorbim despre spatiul estic, coincidentele ar trebui cel putin privite cu circumspectie. Semnalul interesului ca Budapesta sa devina jucator in stanga Prutului a aparut de la inceputul anilor ’90. Dupa integrarea in UE a Ungariei, toate pozitiile importate ale reprezentarii europene ale Bruxellesului au revenit Ungarei – reprezentantul UE pentru R.Moldova, generalul care conducea misiunea europeana de la frontiera moldo-ucraineana (EUBAM), Ambasada Ungariei devine centrul Schenghen in R.Moldova, seful misiunii parlamentare care verifica alegerile parlamentare decisive din 2005 este ungur etc.

Or, e clar ca toate aceste lucruri nu se puteau face fara acordul tacit al Moscovei, chiar fara incurajarile ei. Pe vremea cand Romaniei i se expulzau diplomatii, ambasadorii unguri ieseau cu Voronin la vanatoare, iar astazi sunt extrem de preocupati de situatia minoritatii ruse si a drepturilor ei din R. Moldova.

Interesant e ca politica Budapestei fata de R.Moldova nu tine de culoarea politica a guvernarii. Dupa instalarea la putere a regimului Orban, oficialii maghiari de la Budapesta au sistematic luari de pozitie pe problematica transnistreana, cerand autonomie pentru regiune – evident cu gandul la Transilvania.

Si trebuie sa reamintesc aici un caz recent: ambasadorul Ungariei in R.Moldova face o vizita in ianuarie 2013 in UTA Gagauzia, regiune rusofona si autonoma, se intalneste cu baskanul Mihail Formuzal, iar in septembrie, presedintele Consiliului judetea Harghita ii trimite lui Formuzal proiectul unui acord de colaborare intre judetul Harghita si regiunea Gagauza!

Apropo de ceea ce spuneati legat de coincidente…

Sigur, dar acestea sunt totusi lucruri minore. Recent, lucrurile au intrat in acceleratie, iar relatia Rusia-Ungaria poate atinge cote fara precedent, sub chipul unui parteneriat strategic asumat explicit.

Cred ca dincolo de toate puseurile oficialilor unguri cu referire la minoritatea maghiara, autonomie etc., ceea ce trebuie sa ingrijoreze cu adevarat Bucurestiul este, de pilda, o declaratie precum cea a Directorului Politic al MAE maghiar, Szabolcs Takacs, care spunea acum vreo doua luni ca unul dintre scopurile majore ale politicii externe ungare este sa reduca decalajul dintre UE si Rusia. Sa devina Ungaria, cum ar fi zis un presedinte american, o punte intre UE si Rusia!

Ceea ce Romania nu a reusit sa fie pana acum.

Problema nu este ca nu a reusit sa fie punte – problema este ca nu a reusit sa fie ceva! Sa dea un semnal lumii ca are, totusi, un proiect in regiune. Ungaria are unul! Ca e bun sau rau, periculos sau nu, riscant sau nu, e alta discutie. Dar, repet, Ungaria are un proiect pe directia Est, iar Rusia consimte la acest parteneriat.

Orban s-a intalnit cu Putin la Moscova la inceputul acestui an si au pus bazele parteneriatului strategic, adica “strategia deschiderii catre Est”, cum ii spun ungurii. Aceasta include chestiuni serioase, grele, grave.

Nu e vorba despre schimb de mesaje politicoase sau acorduri culturale – nivelul la care suntem noi acum. E pe agenda chestiunea conductei South Stream, comertul agricol – Rusia a fost luna trecuta oaspete de onoare la Targul agricol de la Budapesta, unde s-a anuntat un reviriment comercial intre cele doua state, care oricum e undeva la 12 miliarde -, Rusia este partenerul economic principal al Ungariei din afara UE, se anunta deschiderea camerelor de comert ruso-maghiare din Moscova pana la Rostov, Krasnoyarsk, Irkutk sau Novorosisk. Toate puncte strategice! Ungaria, la randul ei, a fost invitatul de onoare la marele Targul de carte de la Moscova din septembrie.

Deci, un joc diplomatic extrem de consistent si un parteneriat strategic care incepe sa functioneze pe toate nivelele.

Dar Ungaria este stat membru al UE si al NATO. Cum este privit acest parteneriat acolo?

Aici este marea intrebare si marea provocare, daca vreti. Noi trebuie sa invatam un lucru: oricat de izolata international ar fi Ungaria la un moment dat, ea tot va avea mai multe canale de comunicare externa decat o Romanie izolata. Si asta se vede clar in cazul Ungariei lui Orban. Recent, a fost invitat in eurosceptica Londra, s-a intalnit cu premierul conservator David Cameron, apoi la prestigiosul Chatham House, unde a tinut un discurs pe teme politice, dar si strategice.

Discursul sau s-a numit “Rolul valorile traditionale in viitorul Europei” si a fost laudat de presa conservatoare. Printre altele, Orban a spus acolo ca, in conditiile esecului Europei post-nationale si a indepartarii si izolarii Vestului de periferia sa estica, statele abandonate de aici nu vor mai putea evita o relationare cu Rusia, chiar o confruntare negociata.

Tot ceea ce face acum Budapesta, adica intarirea statului, centralizarea si preluarea parghiilor de putere la guvern, nu face decat sa pregateasca o asemenea relationare.

Pentru aceasta evaluare, un analist de talia americanului George Friedman, seful Stratfor, nu doar ca i-a dat dreptate premierului maghiar, dar l-a considerat un personaj complex si nuantat, care intelege dificultatile zilei, dilemele geopolitice, si este dispus sa isi asume si solutiile, indiferent cat de dificile ar fi ele.

Ce poate face Romania, in aceste conditii, in relatia cu Rusia? Sa faca ceea ce face Ungaria?

Repet ceea ce spuneam adineauri. Chestiunea semnificativa pentru Ungaria este faptul ca are o strategie in raport cu Estul, una care, in conditiile fragmentarii si a lipsei de orizont a Europei asa-zis post-nationale, nici macar nu mai pare atat de blamabila in ochii partenerilor euro-atlantici.

Romania nu este insa Ungaria. Si nici nu poate, chiar daca ar vrea, sa procedeze in acelasi fel. Problema este sa fie capabila sa isi asume si ea o strategie in aceasta zona si sa arate ca este capabila sa o urmeze. Daca in aceasta strategie intra si relansarea relatiei cu Rusia, si nu vad nimic condamnabil in asta, dar aceasta e dificila din mai multe ratiuni.

Prima, faptul ca Rusia a inchis relatia, cel putin pana in 2015, dupa prezidentiale. Numirea nouluiambasador rus si deschiderea dezbaterii intr-un spatiu public, civilizat, nu trebuie sa ne insele. E doar o schimbare de atmosfera, nu de substanta. Chiar si vizita ministrului roman de externe la Moscova face parte din acelasi pachet, chiar si o eventuala vizita a premierului in 2014. Dar nu intrevad o deschidere reala pana in 2015. Aici nu e vorba doar de istoria veche de 135 de ani, cat de istoria recenta. Si asa e foarte vie in mintea rusilor.

In al doilea rand, relatia Romaniei cu Rusia va fi determinata de ce se va petrece la Vilnius la Summitul Parteneriatului Estic din noiembrie. Acolo sunt doar doua scenarii, iar miza e Ucraina.

Primul, cel de succes, inseamna semnarea de catre Ucraina a Acordului de Asociere si a celui economic, parafarea de catre R.Moldova si Georgia etc. In acest scenariu, UE arata ca este dispusa sa mearga mai departe, chiar sa se confrunte cu Rusia, daca e cazul, ca Parteneriatul Estic este o politica serioasa, asumata de toti membrii si implementata cu succes. In acest caz, rolul Romaniei pe dosarul estic ramane redus, nici esential, nici neglijabil, pozitia Bucurestiului va fi cea a UE, cu mici accente personale fata de R.Moldova, cum a fost cel cu deschiderea pietii de vinuri.

In aceasta situatie, nu e prea mult loc pentru o relatie consistenta cu Rusia, care oricum va fi iritata de un succes la Vilnius al europenilor in “vecinatatea ei apropiata”. E prematur deocamdata sa vorbim despre o relatie a Romaniei cu Rusia, in conditiile in care nu stim acum comportamentul Rusiei fata de esec. In cazul unui Vilnius de succes, miza unei relatii cu Rusia nu se mai pune cu atata acuitate.

Ce inseamna un esec la Vilnius si care vor fi consecintele?

Inseamna esecul semnarii cu Ucraina. Vilnius 2013 devine un soi de Bucuresti 2008, cand Vestul a promis mai mult decat a putut sa ofere. Atunci, la Bucuresti, in cartile NATO erau Ucraina si Georgia, dar Germania s-a opus. Acum, la Vilnius, e doar Ucraina in cartile UE si trebuie sa vedem cine se va opune.

In acest moment negocierile sunt intense, Bruxellesul, Kievul, Moscova, Washingtonul, statele UE sunt prinse in jocuri diplomatice consistente. Nu totul depinde doar de Kiev, asa cum nu totul depinde doar de Bruxelles. Nu e clar daca Iulia Timosenko este miza deciziei sau pretextul.

In conditiile in care cel putin pe dosarul sirian Moscova discuta, pentru prima data dupa Razboiul Rece, de la egal la egal cu Washingtonul, rezultatul nu este insa foarte previzibil.

In cazul unui esec la Vilnius pentru europeni, datele problemei se schimba radical. Paradoxal, problemele Romaniei in regiune vor creste, dar si importanta strategica a Bucurestiului. In acest caz, Bucurestiul nu va mai avea cum sa se comporte mediu/onorabil – cum o face acum in siajul politicii europene fata de Est -, ci va avea doar doua optiuni. Esecul sau relevanta diplomatica!

Este clar ca totul va trebui redesenat: atitudinea fata de R.Moldova, care va trebui, totusi, scoasa cumva, oricum, din zona gri, relatia cu Moscova, care va jubila in fata unei UE confuze, fragmentate, lipsita de proiect rasaritean.

In acest caz, o relatie cu Rusia devine stringenta! In conditiile unui esec european la Vilnius, inseamna ca… Budapesta a avut dreptate, si ca ceea ce spunea Orban despre o relationare cu Moscova trebuie sa se produca.

Ce sanse are Romania in acest caz?

Romania va avea o misiune extrem de dificila, cu o Rusie resurgenta si o Ungarie mult mai bine plasata in relatia cu Moscova. Axa Moscova-Budapesta se va pune in functiune... As spune insa ca indiferent de rezultatele de la Vilnus, dar cu atat mai mult daca Vilnius va fi un esec, Bucurestiul trebuie sa invete ceva din lectia Ungariei. Nu sa se comporte precum Budapesta in politica internasi externa, ci sa poata controla parghiile esentiale intr-o viitoare posibila “confruntare negociata” cu Rusia.

Spre deosebire de Ungaria, Romania are la dispozitie in primul rand parghiile energetice. Energia este atuul Romaniei in orice deschidere sau negociere cu Estul. Daca Bucurestiul nu este capabil sa controleze aceste parghii si sa gestioneze competent dosarul acesta – si ce se vede acum este pentru mine extrem de ingrijorator!-, orice dorinta de relansare a relatiei cu Rusia suna aproape ridicol.

Dan Dungaciu este Director al Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane si Presedintele Fundatiei Universitare a Marii Negre.

  • Adevarul:

Şeful NATO: Construcţia scutului antirachetă va începe în România până la sfârşitul lunii octombrie

Construcţia în România a sistemului de apărare antirachetă AEGIS, în conformitate cu proiectul scutului antirachetă în Europa, va începe până la sfârşitul lunii octombrie, a declarat secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, marţi, la Bruxelles, după reuniunea miniştrilor apărării din statele membre ale Alianţţei Nord-Atlantice.Într-o declaraţie de presă făcută pentru ziariştii ruşi înainte de începerea reuniunii, secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice a afirmat, de asemenea, că scutul antirachetă din Europa va proteja până în 2018 întreaga populaţie a ţărilor membre ale NATO. „Considerăm ameninţarea unui atac cu rachetă ca fiind reală, de aceea avem nevoie de un sistem corespunzător de apărare. Până în anul 2018, acest sistem de apărare antirachetă va proteja întreaga populaţie a Europei şi a ţărilor membre ale NATO“, a afirmat Rasmussen,citat de agenţia Ria Novosti, preluată de agerpres.ro Anders Fogh Rasmussen a insistat că scutul antirachetă are un caracter strict defensiv şi a propus Rusiei, ţară care consideră că acest sistem este îndreptat împotriva sa, să participe la acest proiect. Sistemul american de apărare antirachetă în Europa, despre care NATO şi SUA susţin că are drept scop contracararea ameninţărilor venite din partea Coreii de Nord şi Iranului, a fost o sursă constantă de nemulţumiri în relaţiile americano-ruse în ultimii ani.

Scutul american şi iluzia securităţii României

În ediţia din iulie/ august a FP România, Gabriel Elefteriu, tânăr analist de intelligence şcolit la Londra şi rămas să lucreze acolo, discută parteneriatul dintre SUA şi România din perspective tabu la Bucureşti. Mesajul analizei sale: “Dincolo de orice, pe Armata Română, nu pe <scutul [?]> american, se întemeiază securitatea acestei ţări, într-o lume din ce în ce mai periculoasă.

Readucem în discuţie această analiză, pentru contrast, în contextul vizitelor la Washington ale premierului Ponta şi ministrului Apărării, prezentate exclusiv apologetic, fără nicio analiză temeinică – fie şi contestabilă, ca oricare alta. Londra, iulie 2013 Subiectul „scutului” anti-rachetă şi implicaţiile sale militar-strategice pentru apărarea naţională nu au fost supuse unei dezbateri consistente în România, nici înainte, nici după decizia prezidenţială de angajare a ţării în acest sistem.

Remarcabila declaraţie din 2010 a preşedintelui Băsescu, potrivit căruia, odată cu instalarea complexului american la Deveselu, nivelul de securitate al României va fi „cel mai înalt din istoria ţării”, a fost acceptată cu relativ puţine întrebări şi discuţii de către naţiune – ca de altfel şi întreg lungul şir de decizii umilitoare şi debilitante care au lovit Armata Română în ultimii ani. Însă adevărul este fundamental diferit: participarea românească în sistemul anti-rachetă este o monedă cu (cel puţin) două feţe, iar politica de securitate a ţării se sprijină în mare parte pe iluzii şi pe interese politice interne. Orientarea strategică a României este foarte clară: un angajament ne-echivoc de partea ordinii vestice, prin Uniunea Europeană şi NATO.

Fără nici un dubiu, aceasta este alegerea naturală, corectă şi de partea bună a istoriei, din punct de vedere al valorilor pe care sunt construite aceste organizaţii. Dar, din punct de vedere al realităţilor de putere, alianţa nord-atlantică este doar singura alegere posibilă pentru România, întrucât această ţară este mult prea slabă pentru a contempla alternativa unei o existenţe mai bune în afara acestei structuri. Condiţia ideală pentru state de talia României, aflate la intersecţii ale jocurilor marilor puteri, este aceea a unei maxime flexibilităţi şi independenţe în materie de politică externă. Aceasta dă unei ţări cea mai bună şansă de a-şi urmări şi apăra interesele naţionale.scut-antiracheta

Următoarea situaţie pe scara fericirii geopolitice este cea în care statul respectiv devine parte a unui bloc sau alianţe fixe, dar în cadrul căreia ocupă o poziţie de forţă şi influenţă, care, totuşi, îi permite să-şi apere interesele într-o bună măsură. Încă o treaptă mai jos, unde se află şi România, sunt statele „prinse” într-o alianţă dar care sunt atât de slabe încât exercită o influenţă foarte mică asupra deciziilor marilor aliaţi, deci au o capacitate minimă de a-şi apăra propriile interese – atât în interiorul cât şi în exteriorul organizaţiei. Se poate şi mai rău: ţări care sunt şi slabe, şi (relativ) „singure” pe lumea geopolitică. Ideea este că simpla apartenenţă la o structură internaţională de securitate, în sine, nu este decât o parte a poveştii – contează foarte mult, adesea decisiv, ce poziţie şi câtă influenţă are ţara în interiorul respectivei structuri.

Cu toate acestea, exact asta se vede din declaraţia triumfalistă a Dlui Băsescu din 2010 şi din politica de apărare şi securitate a regimului d-sale: impresia că, dacă România este în NATO şi sub „scut”, s-a rezolvat problema apărării. Aducerea americanilor la Deveselu a semănat teribil de mult pentru preşedintele României cu celebrul moment „mission accomplished” al lui George W. Bush din 2003, cu puţin înainte de dezlănţuirea dezastrului din Irak.

Acelaşi sentiment de complezenţă, aceeaşi miopie, aceleaşi iluzii cu privire la natura securităţii şi, în context românesc, cu privire la ce înseamnă „scutul”. Din punct de vedere strict militar „scutul” este de puţin folos României – iar termenul este evident inexact, de unde şi ghilimelele folosite aici. Aspectele militare Din punct de vedere strict militar „scutul” este de puţin folos României – iar termenul este evident inexact, de unde şi ghilimelele folosite aici. În primul rând, tehnologia sistemelor de apărare împotriva rachetelor balistice, inclusiv varianta Aegis Ashore destinată bazei de la Deveselu, nu este nici pe departe 100% eficientă. Rata de succes în testele de interceptare este controversată, în principal din cauza faptului că aceste teste sunt sub control strict militar, iar complexitatea tehnologiei face ca observaţiile şi analizele independente să fie greu de efectuat cu exactitate în lipsa unor seturi complete de date. De fapt, cel mai recent test, din 5 iulie, în Pacific, cu un cost de 214 milioane USD, a fost un eşec total. În orice caz, chiar Pentagonul admite că în prezent eficienţa medie la interceptare a sistemului Aegis (în multiplele variante ale sale) este undeva între 82% şi 84%. Asta, merită subliniat, în condiţii de test ideale şi perfect controlate. În condiţii de luptă, inamicul are şi el ceva de spus, iar dispozitive „anti-scut”, de penetrare şi derutare există deja şi sunt mai uşor de îmbunătăţit decât rata de succes la interceptare a sistemelor anti-rachetă. Din acest punct de vedere, „scutul” va fi mereu cu un pas în urmă.

Rusia, de exemplu, deţine deja şi îmbunătăţeşte constant o gamă întreagă de astfel de sisteme şi dispozitive „anti-scut”, ca Terek sau Atropus. Exemple specifice includ: ţinte false endo-atmosferice de a treia generaţie, cu generatoare de căldură pe bază de plasmă ce reproduc exact „semnătura” focoaselor; dispozitive generatoare de puls electromagnetic, ce orbesc sistemele de localizare în infraroşu şi radar ale interceptoarelor; focoase manevrabile, planoare şi cu separare paralelă, şi aşa mai departe. Ce rămâne, aşadar, din eficienţa „scutului” anti-rachetă, care oricum începe de la 82-84%? Probabil nu suficient pentru a justifica ideea că acest sistem a catapultat instantaneu România la nivelul maxim al securităţii din întreaga sa istorie.

Al doilea aspect major legat de „scut”, dincolo de eficienţa în sine a sistemului, este că nu acoperă decât un (mic) segment din gama de capabilităţi miliare ofensive pe care un inamic le-ar putea folosi împotriva României: un atac strategic cu rachete balistice (deci nu orice fel de rachete, cum s-ar putea înţelege din termenul generalist „scut anti-rachetă”).

Dincolo de această situaţie limitată, scutul nu aduce nici un fel de aport direct la securitatea ţării. În plus, „scutul” anti-rachetă reprezintă o capabilitate strict defensivă (cel puţin în varianta actuală), comparativ cu o forţă aeriană, de exemplu. În consecinţă, efectul său de descurajare (deterrence) a unor potenţiale acţiuni ofensive împotriva ţării este neglijabil: inamicul poate ataca fără riscul unei contra-lovituri asupra propriilor forţe şi teritorii din partea armamentului de la Deveselu. Legat de ultimul punct, se poate spune că, în realitate, efectul „scutului” este exact invers: prezenţa interceptorilor americani la Deveselu nu numai că nu măreşte substanţial capacitatea militară de apărare a României şi nici nu descurajează alte forme de atac, ci, de fapt, încurajează potenţiali adversari să-şi perfecţioneze tehnologiile şi să-şi mărească arsenalele de rachete ofensive ca răspuns la acţiunile americane în Europa de Est. Este exact ceea ce fac ruşii în prezent, nu numai în privinţa rachetelor balistice, dar şi a celor de croazieră, de exemplu, al căror număr este planificat să crească masiv.

Rezultatul final este că ameninţarea potenţială la adresa ţărilor-gazdă, inclusiv România, creşte, iar nivelul de securitate, evident, scade. Vorbim, desigur, despre o ameninţare potenţială, dar care acum este directă, întrucât, prin amplasarea „scutului” la Deveselu, România devine automat o ţintă militară într-un potenţial viitor conflict.

În acest context un aspect esenţial este că sursa acestor consecinţe importante, anume „scutul”, nu este sub comandă românească, nici măcar NATO, ci sub comandă americană. Într-o potenţială viitoare criză regională în care doar România – nu şi SUA – va avea o miză, este de aşteptat că Washingtonul nu va permite României să-şi urmărească interesul naţional până la capăt.

Aspectele politice

Aceasta ne aduce în zona consecinţelor politice ale acordului anti-rachetă promovat şi semnat de Preşedintele Băsescu, cu sprijinul larg al clasei politice. A accepta o prezenţă militară străină independentă şi permanentă pe teritoriul naţional este cea mai importantă decizie în materie de securitate naţională pe care o poate lua o ţară suverană. Este o decizie care fixează România foarte ferm – mai mult decât ca simplu membru NATO – în sistemul intereselor de apărare şi de politică externă americane; şi acesta e un drum cu două sensuri. Pe de o parte, cu trupe şi tehnologii militare de ultimă generaţie desfăşurate aici, pentru SUA este acum mai important ca niciodată să se asigure că România nu o va atrage, prin asociere, în „încurcături”. Într-o potenţială viitoare scutulcriză regională în care doar România – nu şi SUA – va avea o miză, este de aşteptat că Washingtonul nu va permite României să-şi urmărească interesul naţional până la capăt. Cel mai probabil, SUA vor căuta să forţeze cel puţin un compromis în defavoarea României – pe modelul Suez 1956, când America a forţat fără menajamente mâna chiar şi celui mai vechi şi puternic aliat, Marea Britanie.

Iar România, prea slabă în relaţia cu partenerul american pentru a face altceva, se va conforma. Acesta nu este atât un scenariu, cât ilustrarea noii realităţi de influenţă şi interese în relaţia americano-română prilejuită natural şi automat de „scut” – iar în această ecuaţie singurul element variabil sub controlul României este forţa sa militară. Doar prin refacerea armatei române se poate echilibra cât de cât raportul cu America, astfel încât alianţa să funcţioneze eficient în favoarea României. Se pare că Polonia a înţeles acest lucru mai bine decât Bucureştiul. Aflată acum în faţa aceleiaşi probleme, Polonia a ales să investească masiv în apărare, în special în propriul sistem naţional anti-rachetă: va achiziţiona şase baterii MRBM (medium range ballistic missile/ rachete balistice cu rază medie) până în 2022 – separat de ce instalează americanii pe teritoriul polonez.

Dincolo de explicaţiile militare (de exemplu, rachetele Iskander pregătite de Rusia împotriva scutului), măsura poate fi interpretată ca o poliţă de asigurare şi un mesaj că, inclusiv în întreg spectrul anti-rachetă, Polonia poate sta în picioare şi singură, într-o relaţie echilibrată cu SUA. Faptul că resursele militare şi economice ale SUA sunt în scădere ar putea foarte bine împinge Washingtonul către un nou „deal” cu Moscova în câţiva ani, lăsând ţări ca Polonia şi România să se descurce singure cu resentimentele acumulate de Rusia faţă de ele în contul „scutului” anti-rachetă. Din nou, se pare că Polonia înţelege foarte bine aceste dinamici, motiv pentru care şi-a mărit cu 32% bugetul de apărare în ultimii patru ani.

Aspectele geopolitice

Cealaltă mare consecinţă a strânsei îmbrăţişări politico-militare a Americii, şi al doilea sens al noului drum româno-american inaugurat prin adoptarea „scutului”, ţine, direct vorbind, de relaţia cu Rusia. Sentimentul de siguranţă care se degajă din declaraţiile Preşedinţiei Românei şi ale altor analişti pare a se întemeia, cu privire la Rusia şi separat de virtuţile „scutului”, pe trei presupuneri principale. Prima, că angajamentul SUA faţă de securitatea Europei de Est este de neclintit şi de lungă durată. A doua, că nici ruşii nu iau în serios „scutul” antirachetă, care nu ar avea nici o relevanţă pentru securitatea Rusiei. A treia, că Rusia a decăzut mult şi nu mai reprezintă o ameninţare serioasă.

Deşi e ceva adevăr în toate aceste aserţiuni, există şi multă lipsă de substanţă. Legat de viitorul dinamicii americano-ruse, indiferent de toate declaraţiile oficiale, aceasta este sub semnul incertitudinii într-o lume care se schimbă rapid şi în care alianţele fixe pot fi contra-productive. Iniţiative ca „reset”-ul relaţiei cu Rusia în 2009, reorientarea militară spre Pacific cuplată cu retragerea de trupe din Europa şi refuzul de a sprijini direct operaţiunile NATO în Libia în 2011, toate arată că SUA nu sunt chiar acel garant implacabil al intereselor de securitate europene (inclusiv româneşti) pe care şi-l imaginează unii. În ciuda eşecului final, reset-ul a fost un succes pentru o bună perioadă de timp şi nu e improbabil să fie re-editat, poate în momente mai neconvenabile pentru România. Faptul că resursele militare şi economice ale SUA sunt în scădere ar putea foarte bine împinge Washingtonul către un nou „deal” cu Moscova în câţiva ani, lăsând ţări ca Polonia şi România să se descurce singure cu resentimentele acumulate de Rusia faţă de ele în contul „scutului” anti-rachetă. Din nou, se pare că Polonia înţelege foarte bine aceste dinamici, motiv pentru care şi-a mărit cu 32% bugetul de apărare în ultimii patru ani. Principiul incertitudinii, care face ca SUA să nu fie garantul securităţii (est-)europene visat de unii, este acelaşi motiv care face ca Rusia să rămână fermă în opoziţia faţă de „scut” şi să-l considere o ameninţare strategică, ca şi pe ţările-gazdă. Această incertitudine trebuie subliniată: arhitectura şi orientarea EPAA (sistemul anti-rachetă dezvoltat de America în Europa de Est, în faze succesive) nu sunt îngrădite de nici un fel de reglementări sau limitări legale din partea SUA. Sistemul poate fi extins (de exemplu, este expres prevăzută posibilitatea adăugării de baterii THAAD), restrâns (de exemplu, recenta anulare a Fazei 4 pentru Polonia) sau modificat (aşa cum s-a întâmplat când administraţia Obama I a renunţat la planurile administraţiei Bush pentru un sistem bazat în Cehia şi Polonia în favoarea formulei Polonia-România-Turcia).

Iar refuzul SUA de a oferi garanţii legale Rusiei că sistemul anti-rachetă nu este îndreptat împotriva sa se bazează tocmai pe recunoaşterea faptului că viitorul este imprevizibil şi că ameninţarea se poate schimba. Dincolo de toate acestea, din perspectiva Rusiei, problema fundamentală, până la urmă legitimă, este instituirea principiului staţionării de trupe şi sisteme militare americane avansate în baze din state est-europene. Acest lucru este fără precedent şi va rămâne o permanentă ameninţare din punctul de vedere al Moscovei. Cu privire la tendinţa multor analişti, în special vestici, de a desconsidera potenţialul Rusiei, evidenţa ultimilor ani sugerează contrariul. Treptat, dar sigur, Kremlinul a întors sau a domolit valul pro-occidental care, de la mijlocul anilor 2000, re-orientase ţări ca Georgia, Ucraina şi chiar Moldova cu faţa spre Vest. Uniunea Europeană, adversarul politic, se zbate să supravieţuiască sub presiunea austerităţii. NATO, adversarul militar, este din ce în ce mai slab (a se citi: sărac), divizat (vezi episodul Libia) şi, mai ales după retragerea din Afghanistan din 2014, irelevant. Între timp, Dl Putin şi-a întărit poziţia internă, eliminând aproape orice urmă de democraţie, şi a lansat un vast program de reînarmare în valoare de peste 700 miliarde de dolari, cu orizont de timp 2020.

O flotă de război a fost recent trimisă în Mediterana, unde va rămâne permanent, pentru prima dată de la Războiul Rece. Exemplele şi detaliile pot continua – dar esenţa este clară: geopolitic, Rusia este în ascensiune, iar în acest joc competitiv România are nevoie de o strategie puternică, bazată pe capabilităţi reale. Ceea ce impresionează poate cel mai mult mai ales în această parte a lumii sunt forţa şi capabilităţile politice şi militare. În acest sens, şi având în vedere condiţionările „scutului”, reformarea şi modernizarea urgentă a Armatei Române este condiţia-cheie pentru realizarea cu adevărat a securităţii naţionale. Un orizont de timp la care trebuie să aspirăm este 2020, care reprezintă reperul temporal pentru procesele de transformare în care sunt angrenate cele mai importante armate din Europa.

Aspecte finale

Instalarea „scutului” american la Deveselu este încă o imensă concesie făcută gratuit de România unor interese strategice străine. Ca urmare, România este acum mai expusă (ca ţintă directă, permanentă), mai ameninţată (întrucât adversarii reacţioneză prin înarmare accelerată) şi mai dependentă politic de aliatul american – deci mai vulnerabilă diplomatic. Toate, consecinţe automate ale faptului că România nu era (şi nu este) nici pe departe pregătită să facă acest pas. Nu este, însă, greu de înţeles de ce nişte lideri politici fără viziune şi interesaţi doar să „marcheze” puncte politice în ţară au implicat România în această combinaţie dezavantajoasă. Dovada stă exact în ideea propagată insistent în ultimii ani de către liderii politici, anume că România a atins nivelul maxim al securităţii din întreaga sa istorie. Pe lângă faptul că această idee a oferit preşedintelui ocazia să se prezinte drept un fel de campion (la scară istorică) al apărării naţionale, guvernul, la rândul său, s-a ales cu un pretext facil pentru a menţine Armata Română în mizerie şi a re-direcţiona fondurile către zone ale bugetului cu mai mare randament electoral-politic. Fără îndoială, „scutul” nu este exclusiv o colecţie de veşti proaste pentru România.

În definitiv, faptul că serveşte interesele strategice ale SUA este un lucru excelent pentru balanţa globală de putere, deci şi pentru ţara noastră; alternativele sunt clar mai proaste. De asemenea, „scutul” reprezintă, teoretic, o oportunitate şi pentru Bucureşti de a-şi influenţa aliatul şi, poate, chiar de a folosi prezenţa militară americană pentru a creşte „greutatea” diplomatică a României. Desigur, adversarii majori, strategici, nu vor fi impresionaţi de acest lucru, deoarece ştiu că, în condiţiile actualei slăbiciuni a României, discuţiile se poartă cu Washingtonul, nu cu Bucureştiul. Ceea ce impresionează poate cel mai mult mai ales în această parte a lumii sunt forţa şi capabilităţile politice şi militare. În acest sens, şi având în vedere condiţionările „scutului”, reformarea şi modernizarea urgentă a Armatei Române este condiţia-cheie pentru realizarea cu adevărat a securităţii naţionale. Un orizont de timp la care trebuie să aspirăm este 2020, care reprezintă reperul temporal pentru procesele de transformare în care sunt Scutul anti rachetaangrenate cele mai importante armate din Europa. Acest lucru, şi numai acest lucru, poate echilibra relaţia româno-americană şi poate garanta că România îşi va putea apăra (şi chiar promova) eficient interesele – atât faţă de adversari, cât şi în raport cu partenerii săi.

O Armată Română puternică (cu un buget care să atingă 2-2,3% din PIB până în 2020) este, de asemenea, foarte mult şi în interesul NATO şi va permite României obţinerea unei mai mari şi reale influenţe în această structură şi nu numai – din nou, pe model polonez. Nu trebuie să uităm, de asemenea, că dintre toate instituţiile şi reprezentanţii statului român, Armata a fost cea care a adus de departe cel mai mare capital de imagine pentru România în cercurile oficiale din Europa şi din lume în ultimii zece ani cel puţin. Şi este, într-adevăr, poate singura instituţie a statului care face cu adevărat cinste şi ne onorează în străinătate. Dar, dincolo de orice, nu trebuie să uităm că pe Armata Română, nu pe „scutul” american, se întemeiază securitatea acestei ţări, într-o lume din ce în ce mai periculoasă. Aceasta este singura perspectivă istorică care trebuie să ocupe mintea liderilor politici români.

Gabriel Elefteriu lucrează ca analist de intelligence în sectorul privat la Londra. Este licenţiat (first class honours) în War Studies la King’s College London, unde continuă cu un masterat în Intelligence and International Security.

  • DCNEWS: 

Apel cutremurător al victimelor horthyștilor: Opriți “retrocedarea” Ardealului către Ungaria

Participanții la simpozionul “Ardealul pâmânt românesc”, organizat de Asociația Foştilor Refugiați, Strămutaţi şi Expulzați din Ardealul de Nord Timişoara fac un apel cutremurător către Președinție, Parlament și Guvern pentru a opri “retrocedarea” Ardealului către Ungaria. Victimele horthyștilor subliniază că “dacă nu se iau măsuri urgente pentru curmarea evoluțiilor negative din societatea românească, riscăm să lăsăm moştenire urmaşilor noştri o țară deşertică, depopulată şi dezmembrată, îndatorată peste măsură şi fără nici o perspectivă pentru tânăra generație”. 

Victimele horthyștilor își exprimă nemulțumirea față de retrocedările ilegale de imobile, tentativele de reanimare a unor sechele administrative staliniste de tristă amintire, lipsa de reacție a autorităților publice față de acțiunile concertate împotriva unității şi integrității țării, de subminare a economiei naționale şi de distrugere a mediului. Ei fac un apel pentru oprirea “retrocedării” Ardealului către Ungaria.

Vezi și: Jaful mileniului: În Transilvania se retrocedează pământul cumpărat de România de la grofi și dat unor români la reforma agrară. Sate întregi, evacuate cu tot cu cimitire

 Față de situația prezentată, victimele horthyștilor fac următorul apel:

“Preşedinției, Parlamentului şi Guvernului României următoarele:

1. Să se ia măsuri urgente pentru curmarea retrocedarii ilegale de imobile foştilor proprietari sau urmaşilor acestora, care au fost despăgubiți pentru aceste proprietăţi în cadrul procesului optanților, a imobilelor care au fost în administrarea Statusului Catolic Ardelean şi a retrocedărilor pe baza unor documente false. Considerăm că este necesară anularea tuturor restituirilor abuzive şi restabilirea situației anterioare, fie şi pe calea instanței de judecată.

2. Să se excludă orice variantă de reconstituire a Regiunii Autonome Maghiare, o relicvă administrativă şi politică stalinistă de tristă amintire, constituită pe criterii etnice.  Orice autonomie teritorială pe criterii etnice trebuie considerată un atentat la integritatea şi suveranitatea țării şi pedepsită ca atare. Apreciem că orice discuție pe tema ”Ținutului Secuiesc” este inutilă şi neavenită, având în vedere rezultatele ultimului recensământ al populației României, potrivit căruia s-au declarat secui un număr nesemnificativ de persoane. Pe de altă parte, ”scaunele secuiești” sunt entități administrative revolute, ele aparțin Evului Mediu. După instituirea Monarhiei Austro-Ungare (Dualismul austro-ungar), autoritățile maghiare de la Budapesta au decis imediat, în 1867, desființarea scaunelor secuieşti, iar în locul lor au apărut mai multe comitate (vármegyék). Reforma administrativă de după 1870 a confirmat redistribuirea secuilor în mai multe comitate alături de alte etnii, secuii nemaiavând privilegiul autonomiei. Scaunele secuieşti au rămas desființate de administrația ungară şi la reforma administrativă din 1876, teritoriul rămânând împărțit în comitate. Într-o Europă Unită ar fi absurd să revenim la o structură administrativă dinainte de 1867 şi să creăm în mijlocul României enclave – bantustane, constituite pe criterii etnice. Pentru soluţionarea mai fermă a acestei probleme vă rugăm să aveţi în vedere şi respingerea de către Comisia Europeană a cererii liderilor UDMR, PPMT, CNS,  privind acordarea autonomiei pe criterii etmice.

3. Să se solicite urgent şi imperativ, instituțiilor publice să reprime energic orice fel de acțiuni care aduc atingere unității şi integrității Statului Român ori aduc atingere valorilor unanim acceptate de Uniunea Europeană. România, țară membră a Uniunii Europene, nu poate constitui teatrul unor manifestări şovine, iredentiste şi antisemite. România nu este un sat fără câini, în care să facă vizite private şi să lanseze tot felul de provocări demnitarii unor țări vecine, unde sunt reabilitați şi comemorați criminali de război sau autori ai unor opere extremiste, şovine şi antisemite. Trebuie interzisă arborarea de drapele şi de însemne neautorizate de Statul Român”.

4. Federația noastră cere imperios să se interzică folosirea cianurilor pentru tratarea minereurilor aurifere şi exploatarea rezervelor de minerale si gaze ale țării prin metode agresive pentru mediu.

5. Mai solicităm, în baza drepturilor cetățeneşti prevăzute şi garantate prin Constituție, să se interzică tăierea ilegală şi irațională a pădurilor, exportul lemnului neprelucrat, sub formă de buşteni sau cherestea, din avuția Țării. Este necesară obligarea tuturor agenților economici care taie arbori să împădurească o suprafață dublă din acelaşi sortiment de arbori.

6. Introducerea în programa şcolară, alături de studierea Holocaustului,  şi studierea persecuțiilor economice, sociale sau politice la care au fost supuşi românii din Transilvania şi lupta lor pentru egalitate în drepturile constituționale cu minoritățile conlocuitoare. Membrii federației noastre sunt foarte dezamăgiți de prestațiile tuturor guvernelor post-decmbriste de la București, care nu au fost capabile să stopeze discriminarea românilor ardeleni în propria lor țară şi să rezolve respectarea drepturilor cetățeneşti ale acestora, în baza legislației naționale şi la standardele Uniunii Europene.

7. Cerem acreditarea în regim de urgență a Complexului muzeal ”Andrei Bojor”din Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, jud. Cluj, ca ”Muzeu Național al Refugiaților”, care să funcționeze direct în subordinea Ministerului Culturii. Acest complex muzeal este unic în țară, el a fost construit cu efortul foştilor refugiaţi, expulzaţi şi deportaţi din perioada 1940-1945. El cuprinde şapte clădiri, obiecte, carți şi documente referitoare la prigonirea românilor din Transilvania, la crimele horthysto-fasciste săvârşite la Țaga-Sucutard, Mureșenii de Câmpie şi la Holocaustul evreilor ardeleni. În cadrul Muzeului funcționează şi un Centru pentru studiul istoriei şi sociologiei refugiului românesc. Pentru a putea funcționa la parametri normali şi pentru a putea fi dezvoltat, în viitor, este necesară trecerea lui în directa subordine a Ministerului Culturii.

Noul pact dintre Germania și Rusia, tip Ribbentrop-Molotov, lovește România și Ucraina

Un studiu coordonat de profesorul Andreas Umland și publicat de prestigiosul site de inteligence și geopolitică www.strat-eu.org lansează un serios semnal de alarmă pentru țările aflate la vest de Rusia. La fel ca în 1939, o alianță, economică de această dată, între Moscova și Berlin, lovește puternic interesele României și Ucrainei.

Studiul realizat la Universitatea din Kiev atrage atenția asupra cooperării dintre Germania și Rusia, care ar putea lua ostatice țările din zonă, prin șantaj energetic. Ucrainienii remarcă toleranța nemților față de autoritarismul regimului Putin. Cabinetul Merkel a ignorat cu îndârjire atacurile constante la adresa libertăților cetățenești și abuzurile guvernelor conduse, direct sau prin intermediari, de către Vladimir Putin. Mai mult, Germania se asociază neo-imperialismului rusesc, pe care îl sprijină economic. Căutarea profitului și mizele geopolitice merg mână în mână, susține studiul citat.

Rusia are ca obiectiv principal de politică externă refacerea Imperiului sovietic, prin includerea fostelor sale republici într-o uniune, condusă, evident, de la Moscova. Ucraina este cea mai importantă fostă republică și cel mai dificil de recuperat, așa că are parte de toată atenția Moscovei. Asistența pe care o oferă Germania este considerată imorală de către autorii studiului.

Cum a funcționat pactul

Concret, Ucraina reproșează Germaniei sprijinul acordat Rusiei în proiectele North Stream și South Stream, care vor transforma într-un morman de fier vechi principalul atu strategic al țării, respectiv conducta de gaz care leagă Siberia de țările europene. Așa cum a și avertizat Alexander Miller, șeful Gazprom. Costul celor două conducte, care ocolesc țara prin Marea Nordului și Marea Neagră, este de peste 40 de miliarde de euro, mult mai mare decât costul reparațiilor la conducta din Ucraina. Fără a lua în calcul și riscul de mediu, mai ridicat în cazul unor conducte subacvatice. Desigur, ca prin farmec, ecologiștii au ignorat pericolul, concentrându-se asupra altor ținte.

Cum a fost furată Ucraina

Ucrainienii sunt cu atât mai frustrați de evoluția proiectelor germano-ruse cu cât URSS a vândut, după 1945, mai întâi rezervele de gaz ale Ucrainei, acum epuizate, și a menținut intacte depozitele de gaz din Siberia. Tocmai gazul pe care îl vând, din 2012,  prin North Stream. Cu ajutor german, Rusia a reușit să evite dependența de căile de transport ucrainiene, dar totodată ține captivă Ucraina care nu are alternativă la gazul rusesc.

Scenarii după inaugurarea South Stream

După ce amintește aceste fapte, prof. Umland nu poate avansa decât scenarii. Ucraina poate merge cu fermitate spre Vest, în condițiile în care reușește să recapete independența energetică. Singura soluție pentru a urma acest traseu ar fi să exploateze gazele de șist, din bazinele petroliere acum epuizate. O altă variantă ar fi accentuarea crizei economice și escaladarea tensiunilor, cu dezghețarea unor conflicte gen Abhazia sau Osetia. În fine, dacă Ucraina accepta statutul de subordonare față de Rusia, ar putea să caute salvarea în noul imperiu al lui Putin.

Vocea Rusiei amenință România

Situația României este asemănătoare celei în care se află țara vecină. Parteneriatul dintre Rusia și Germania a sabotat proiectul Nabucco, făcându-ne total dependenți de gazul rusesc. De altfel, rușii nu se sfiesc să amenințe voalat România. Încercând să minimalizeze interesul Rusiei față de blocarea proiectului Chevron, Vocea Rusiei scria ”În câteva luni, Bulgaria şi Grecia fiind racordate la gazele ruseşti, Gazprom va avea toate motivele să dezafecteze conducta de gaze care alimenta în trecut aceste ţări, tranzitând Ucraina, Republica Moldova şi România, obligând cele trei state să se aprovizioneze din altă sursă”. Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom, arată site-ul citat. Practic, se spune că exportul de gaze spre România nu are valoare economică pentru Rusia, putând fi oprit dacă interesele politice o cer. Vocea Rusiei estima că, dacă rezervele de gaze de șist din România ar fi exploatabile, tot ar dura circa doi ani până ar putea asigura independența energetică a țării și avertiza că iarna anului 2013 se anunță deosebit de grea.

Transilvania-ciaoromania.com_-640x428

Legaturi:

 

***

***


Categorii

America, Dan Dungaciu, Destramare teritoriala? (Regionalizare, autonomie), George Friedman/ Stratfor, Germania, Razboiul impotriva Romaniei, Rusia, Scutul antiracheta (Deveselu), Ungaria, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

52 Commentarii la “Dan Dungaciu avertizeaza: SE PROFILEAZA AXA BUDAPESTA-MOSCOVA. “Bucurestiul trebuie sa invete ceva din lectia Ungariei”/ INCEP LUCRARILE LA SCUTUL AMERICAN ANTIRACHETA. Scutul NU ne protejeaza, CI NE EXPUNE!

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. @Geta

    Unii si altii ne structureaza si ne destructureaza,armata este slab dotata,romanii traiesc rau..etc,cine este de vina pentru asta ?

  2. Pingback: RESURECTIA IMPERIULUI RUS? Dan Dungaciu despre discursul lui Putin asupra STARII NATIUNII. Despre discursul conservator al liderului rus, presiunile ce vor fi exercitate asupra Moldovei si parteneriatul cu Germania - Recomandari
  3. Pingback: ORBAN LA MOSCOVA: ACORD NUCLEAR DE 10 MILIARDE EURO/ PUTIN da semnale pozitive Romaniei?/ MOLDOVA: probleme in GAGAUZIA, posibila “AUTONOMIE LARGA” pentru TRANSNISTRIA/ UCRAINA incrimineaza orice forma de PROTEST/ BULGARIA: 8 ani inchisoare pe
  4. Pingback: POLITICA PAMANTULUI PARJOLIT: strategia IMPERIULUI ATLANTIST fata de ROMANIA. Motivatii geopolitice pentru tratamentul de NEMILOASA EXPLOATARE COLONIALISTA la care este supusa tara noastra de “PARTENERII STRATEGICI” - Recomandari
  5. Pingback: PROVOCATORII EXTREMISTI DIN UNGARIA SI AGENTII ANTI-ROMANI. De ce a comparat LASZLO TOKES Tinutul Secuiesc cu Crimeea? [VIDEO]. Riscul tulburarilor etnice intr-un context international inflamat/ RETROCEDARILE DIN TRANSILVANIA sau un altfel de SEGREGARE ET
  6. Pingback: Dinu C. Giurescu despre slugarnicia politicii externe romanesti: “DACA MERGEM TOT ASA, IN 20 NU VA MAI EXISTA STAT ROMAN CU AUTORITATE”/ Dan Dungaciu despre UNGARIA – AGENTUL DESTABILIZATOR REGIONAL SI RELATIA SPECIALA CU RUSIA [video] -
  7. Pingback: George Friedman, strategul si analistul CIA, ne “linisteste” din nou: “NU VA EXISTA O INTERVENTIE NATO sau SUA IN CAZ DE INVAZIE RUSEASCA”. Strategia Americii pentru Europa de Est si cum putem retrai o DRAMA ISTORICA - Recomandari
  8. Pingback: UNGARIA FACE PRESIUNI ASUPRA RETROCEDARILOR DIN ARDEAL. LASZLO TOKES – folosit de guvernul ORBAN in procesul de RESTITUIRE a proprietatilor revendicate de bisericile maghiare din TRANSILVANIA - Recomandari
  9. Pingback: Extremistul Csibi Barna, mare fan al lui Putin: RUSIA SUSTINE INDEPENDENTA TINUTULUI SECUIESC DIN INTERES STRATEGIC - Recomandari
  10. Pingback: SCOTIA INDEPENDENTA? Ziua decisiva a unui REFERENDUM crucial. Contagiunea SECESIUNILOR, calul troian-unguresc al Rusiei si chestiunea TRANSILVANA/ Reactie AGRESIV-DISPROPORTIONATA a Rusiei fata de declaratiile electoral-unioniste ale premierului PONTA - R
  11. Pingback: REVOLUTIE ANTI-”VIKTATURA” LA BUDAPESTA [video]. CESI: Rusia ar incepe destabilizarea Europei prin Ungaria/ DAN DUNGACIU despre tensionarea relatiilor dintre SUA si UNGARIA. Este regimul Orban un ”EXPERIMENT TOLERAT” care va lua sfarsit din ratiun
  12. Pingback: In timpul unei vizite la Atena, PUTIN a amenintat direct ROMÂNIA: „Ieri, în acele zone din România nu se ştia ce înseamnă să fii în vizor. Astăzi suntem nevoiţi să luăm anumite măsuri ca să ne garantăm securitatea. Repet, e vorba de repre
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare