DE CE SE CHINUIESC SI SE VANEAZA OAMENII UNII PE ALTII? (Recomandari duhovnicesti)

16-10-2011 4 minute Sublinieri

  • Doxologia:

Persecuţia numelui de creștin (Dragoș Mîrșan)

Invocarea numelui are pentru Evanghelistul Luca valoarea prezenței lui Iisus Hristos însuși. Spre exemplu, cu toate că Învățătorul nu mai este prezent în trup, Înălțat fiind de-a dreapta Tatălui, Petru învaţă astfel:

Faptele Apostolilor: Pocăiți-vă, și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darul Sfântului Duh. (2:38)

Cu toate că, aduși la judecată în fața sinedriului, apostolilor Petru și Ioan le este interzisă menționarea numelui lui Iisus, ei vor cere în rugăciune tocmai îndrăzneala de a chema acest nume.

Faptele Apostolilor: Ce vom face noi cu oamenii aceştia? Cum că prin ei sa făcut o minune învederată, vădit le este tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim, şi noi nu putem tăgădui. Dar ca nu cumva să se răspândească mai mult în popor, să-i ameninţăm, pentru ca nici unui om să nu-i mai vorbească ei în numele acesta. (4:16-17)

Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă-le robilor Tăi ca-ntru toată-ndrăznirea cuvântul să Ţi-l grăiască; întinde-Ţi mâna spre vindecare, şi semne şi minuni săvârşeşte prin numele Sfântului Tău Fiu, Iisus!“ (4:29-30)

Şi chemându-i pe apostoli şi bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus, şi le-au dat drumul; Iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele Lui. (5:39-40)

*

Acuzațiile și condamnările elitei conducătoare din sec. I-II au fost făcute aproape exclusiv pe baza numelui de creştin, fără cercetarea culpabilității reale în raport cu legile, ci datorită faptului că această credinţă era considerată, în cuvintele istoricului roman Tacitus, o superstitio detestabilă. Tot asemenea, guvernatorul de provincie Plinius (61-113) observă, cu oarecare surprindere, în corespondenţă sa cu împăratul Traian, că numiţilor creştini nu li se putea imputa vreo crimă gravă, afară de credinţa lor superstiţioasă:

Plinius: Am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată, exagerată (prava, immodica). (Plinius cel Tânăr, Opere complete, trad. L. Manolache, Bucureşti, 1977, 344, apud Zugravu/Albert, 152)

Acuzele nedrepte privind practica unor fapte abominabile (flagitia), precum infanticidul, canibalismul sau incestul, au putut determina, indirect, persecuția, chiar şi nedovedite, datorită impactului avut asupra poporului simplu. Aceasta a putut determina guvernatorii să acționeze conform așteptărilor celor pe care îi conduceau, căci, până la mijlocul sec. al III-lea, persecuţia s-a născut de jos, de la mase, iar nu de sus, de la pătura conducătoare.

Vorbirile fără rost întristează pe Duhul Sfânt

„Vorbirile fără rost uneori ne pricinuiesc ura celor ce ne ascultă, alteori batjocuri și râs, defăimând aceia prostia cuvintelor. Altele, întinarea cunoștinței și, iarăși, altele, osânda de la Dumnezeu și întristarea Duhului Sfânt, ceea ce este mai înfricoșat decât toate celelalte.

Cel ce-și curățește inima și smulge din rădăcină păcatul întru Domnul, și cel ce se ostenește pentru o cunoștință mai dumnezeiască și vede în minte cele nevăzute de cei mulți, nu se cuvine să se înalțe pentru aceasta față de cineva. Căci nimic nu e mai curat între cele zidite ca cel fără de trup, nimic nu are cunoștință mai mare ca îngerul. Dar înălțându-se, a căzut din cer ca un fulger. Astfel, mândria cugetului i-a fost socotită la Dumnezeu ca necurăție.”

(Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, în Filocalia IV, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 105)

  • Catehetica:

Ernest Bernea – Cum se vaneaza oamenii intre ei!

La vânat de oameni

De ce se urăsc oamenii? E atât de necunoscut și atâta suferință legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea și mângâierea. De se chinuiesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă, încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.

E multă frumusețe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât, pentru a o învinge, a fost nevoie de marea dragoste și jertfă a Dumnezeului întrupat. Sunt oameni sinceri și sunt oameni vicleni. E sfâșietor de trist să vezi cum între oameni, ca și între popoare, calea înșelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc. Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean, acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude și răsplătește fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă și se vânează unii pe alții? De ce cred ei că au loc în lume numai aunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viața.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea București 2006

De unde ne vin ispitele?

Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele și murdările din mare sunt aruncate afară; marea se curățește și devine liniștită. Prin ispite se face curățirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhovnicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har.

Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduința Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ață. Harul experienței de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine și se face din mulțumire și fericire; căci acest har pleacă peste puțin timp, pe când harul experienței rămâne toată viața omului.

Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură. Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre.

Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici este vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre.

Atunci două lucruri se pot întâmpla:

– ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori,

datorită marelui păcat al egosimului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc.

De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite. (…)

,,Despre credință și mântuire”– Efrem Athonitul – Ed. Egumenița

Mare nenorocire este părerea de sine – Sf. Ignatie Briancianinov

Adeseori duhovnicii ne atrag atenția la câteva lucruri foarte importante pentru viața duhovnicească și noi nu recepționăm corect sau ignorăm. Părerea de sine, râvna orbească fără liniște, pace și iubire, și mai ales rutina sunt lucruri care nu ne lasă să sporim duhovnicește. Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrările sale mereu ne aduce înainte piedicile care ne dau înapoi pe calea desăvârșirii creștine și de aceea vă recomand cu tot sufletul acest text:Râvna firească și firea duhovnicească.

Într-altă cuvântare a sa Sfântul Isaac zice: Nu-l urâți deloc pe păcătos, căci noi toți suntem păcătoși. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu, te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el.

De ce-l urăști? Urăște păcatele lui și roagă-te pentru el, căci așa te vei asemena cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoși, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Și noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-și bate joc diavolul ca și de noi? De ce omule îl urăști pe păcătos? Pentru că nu este așa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste ? De ce în loc de a-l condamna nu plângi penru el ? Când un om oarecare își închipuie că face o judecată dreaptă asupra faptelor păcătoșilor, sub acest pretext ajunge, să se mânie pe ei și să acționeze în necunoștință de cauză.

Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru un călugăr sau creștin predispoziția de a-i învăța pe alții, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când ești solicitat să dai un sfat, sau să-ți exprimi opinia, ori refuză, ca și cum n-ai ști nimic, sau, în caz de mare necesitate, vorbește cu o extremă precauție și modestie, ca să nu devii victima mândriei și orgoliului, nici să-l rănești pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.

(…)Fărâmiturile ospățului – Ignatie Briancianinov – Editura Reîntregirea – Alba Iulia – 2008


Categorii

Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “DE CE SE CHINUIESC SI SE VANEAZA OAMENII UNII PE ALTII? (Recomandari duhovnicesti)

  1. De ce se chinuiesc şi se vânează oamenii unii pe alţii?
    Un posibil răspuns ar fi şi din cauza faptului că după atâţia ani de comunism în care cuvânul lui Dumnezeu prin propovăduirea preoţilor Bisericii a fost mult diminuat, oamenii s-au obişnuit să trăiască în ale lor, departe de poruncile lui Dumnezeu. Oamenii nu mai doreau să-l cunoască pe Dumnezeu. Nu mai aveau nevoie de ajutorul Lui. Biserica a devenit un loc în care omul se ducea tot mai rar, unde slujbele păreau atât de lungi şi greu de înţeles. Şi atunci îndepărtarea de Dumnezeu a dat cale liberă ispitelor de tot felul, părerii de sine, lipsei de iubire a aproapelui. Omul îndepărtându-se de Creatorul său a pierdut însuşi sensul său de a fi, şi şi-a întemeiat viaţa sa numai pe material, pe lumesc, pe bani, pe plăceri, şi pe asuprirea celuilalt care nu pierduse contactul cu Dumnezeu şi cu biserica. Cel rău a fost întotdeauna invidios pe cei care vor să-şi lucreze mântuirea, şi atunci, prin oamenii căzuţi, încearcă să-şi pună planul distrugător în aplicare.

  2. De se vaneaza oamenii?! Poate pentru ca nu interactioneaza cu semenul dintr-un spatiul al Iubirii…Ci din cel al ego-ului unde intotdeauna este perceputa o lipsa, ceva de genul “nu am destul”, acolo unde este frica, frica de a nu fi iubit, recunoscut, apreciat daca nu dovedesti ca ai dreptate si ca celalalt se insala, frica de a pierde niste avantaje (materiale, spirituale, sociale) daca nu-l inving pe cel de langa mine, daca nu dovedesc lumii si mie ca sunt mai bun decat celalalt… In spatiul ego-ului intotdeauna este un raport invingator/invins si nu de colaborare, nu de iubire. Si atitudinea asta ne este formata si alimentata de sistem, incepand cu parintii care isi incurajeaza copiii sa fie competitivi, sa aiba rezultate mai bune decat X,Y sau Z. Aceiasi parinti care in biserica se calca in piciore sa atinga ei primii moastele vreunui sfant, sau care, asteptand sa intre la duhovnic povestesc, cui vrea si nu vrea sa auda,diverse evenimente din viata proprie din care sa reiasa clar ca ceilalti implicati in acele evenimente gresesc (intotdeauna ceilalti sunt cei care gresesc fata de povestitor!) si ca ei personal sunt cei corecti dar victime ale unor oameni rai, nedrepti.Nici macar atunci nu-si scruteaza viata din prisma propriilor erori, nedreptati, deraieri de la legea iubirii dumnezeiesti care ar trebui sa ne ghideze viata. Si fiecare dintre noi ne trezim in situatii similare, in care avem siguranta ca ceilalti sunt cei care gresesc fata de noi si facem mari eforturi sa dovedim asta , fara sa ne intrebam care este propria contributie in indepartarea de o viata cu adevarat crestineasca. Pentru ca daca am trai in iubirea de Dumnezeu si de semeni n-am mai putea niciodata sa facem vreun rau cuiva, nici macar noua! Pentru ca abia atunci am sti ca Dumnezeu este abundenta si ca este destul pentru toti! Am stii ca daca Il lasam pe Dumnezeu, Iubirea divina sa ne ghideze pasii, nu ne putem afla niciodata in lipsa!

  3. (putin offtopic)
    Parerea de sine este ceva adanc. Este greu de detectat in formele cele mai subtile, deci trebuie sa ne cercetam intotdeauna. Diavolul incearca sa se interpuna intre noi si Dumnezeu si sa ne tulbure rugaciunea, iar atunci cand nu ne poate castiga cu pacate grosolane (vadit orgoliu de sine) , o face apeland la pacate “mici” pe care le face sa para ca sunt inofensive (nevinovate). Cu ajutorul lui Dumnezeu ele sunt destul de evidente, si se manifesta prin faptul ca ne imaginam ceva cand ne rugam, ca ne imaginam pe noi insine (ego-ul omului vechi) relationand cu persoane sau obiecte exterioare, dar Dumnezeu nu are nevoie de astfel de imaginatie pentru a ne darui rugaciune curata. Problema insa TREBUIE inteleasa la radicina ei, care este faptul ca omul se bazeaza pe propriile puteri si nu pe Harul lui Dumnezeu pentru a dobandi Mantuirea. Aici se da mare razboi, avand in fata un adevarat paradox; anume ca desi omul nu trebuie sa se bazeze pe propriile puteri, afla cum in mod repetat pare ca daca nu s-ar fi bazat pe propriile puteri s-ar fi provocat un mare dezastru. In orice caz, aceasta boala dobandita prin caderea omului din Rai, trebuie vindecata prin continua apropiere de Dumnezeu in Biserica si luare aminte amanuntita si adanca pe cat putem.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare