Articole cu eticheta (tag): Sfanta Liturghie

Mai mult trebuie să ne preocupe fap­tul că se vor face presiuni asupra Bisericii, în sensul încetării slujbelor și restrângerii liber­tăților, lucru pe care îl vedem deja că se în­tâmplă. Gândiți-vă că Sfintele Liturghii sunt bătăile de inimă ale lumii creștine, ale ome­nirii în ansamblul ei. Ele ne țin pe o linie de plutire. Dacă ele se opresc, lumea își va pierde sensul existenței și probabil că așa se va apropia sfârșitul. Sau poate că a venit vre­mea să ne coborâm din nou în catacombe. Sfintele Liturghii nu trebuie să se oprească, ci să se înmulțească. Dacă cedăm aici, pier­dem lupta. Ne așteaptă oricum vremuri rele, dar, dacă cedăm aici, vor fi insuportabile, încât mulți nu vor mai vrea nici să trăiască. Avem o mare responsabilitate.

Vaccinarea obligatorie mi se pare, de ase­menea, un mare pericol. Gândiți-vă că ar îndrăzni cineva să refuze. Va fi ostracizat, și chiar închis. De asemenea, din punct de vedere biologic, prin această campanie de vac­cinare chiar se va putea răspândi o afecțiune ce va face sensibil organismul uman la anumiți viruși care, pe viitor, vor fi putea fi mortali pentru mulți dintre cei vaccinați. Bill Gates deja susține că va trebui interzisă circulația ce­lor care nu vor avea certificate de vaccinați15. Pe urmă, să vedeți pandemii și mortalitate! Ce ni se întâmplă acum, în această perspectivă, nu e decât o repetiție generală.

Să fie doar o măsură temporară „amânarea oferirii Euharistiei”? Credem că este cea mai mare iluzie pe care ne-o facem în legătură cu gândul că această nebunie se va încheia. Suntem doar la începutul, începutului…

Să ne amintim: Liturghia este doar una. Fără oferirea Euharistiei nu există Liturghie. Vom participa doar la un spectacol teatral, gol și fără vreun sens. Așa au crezut și așa au făcut Apostolii. Apoi Părinții. Doar prin împărtășire simțim toți comunitatea și comuniunea. Așa s-a menținut conștiința vie că ne împărtășim în mod real cu Hristos. Nu cu simboluri. Ci cu Cel care ne-a spus „Eu sunt Învierea și Viața”. Împreună, ca Biserică. Niciodată unul fără altul!

La peste două mii de ani, creștinii din lumea întreagă au sărbătorit Învierea cu bisericile închise, păzite sau verificate de jandarmi, polițiști sau militari; cu slujitori fricoși, prudenți sau responsabili pentru a nu fi acuzați, pe drept sau pe nedrept, (mai ales de progresiștii de serviciu, care, paradoxal, în ziua de Paști rostesc ipocrit urarea: “Paște fericit” sau “Hristos a înviat”) de complicitate la multiplicarea virusului; cu o Înviere fără comunitatea credincioșilor, adevăratele mironosițe ale bucuriei Învierii; cu o elită religioasă a seculariștilor, care au răspândit fake news-ul că virusul nimicitor îi preferă nemijlocit pe ortodocși și că el se propagă cu viteza fulgerului, prin lumânarea pascală și prin pâinea binecuvântată, doar de Înviere și nu mai târziu.

Să ne iertaţi pentru toate nedesăvârşirile şi păcatele noastre, ale slujitorilor. Să ne iertaţi că în această perioadă de criză, vă transmitem credinţa şi bucuriile ei prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumuseţea nemijlocită şi inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepţie, nu de normalitate.

În vremuri dificile este esenţial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei Sfintei Euharistii, care este unica raţiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtăşanie, aşa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moştenim viaţa veşnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toţi oamenii în vârstă, care nefiind familiarizaţi cu consumul de medii digitale, sunt pur şi simpli blocaţi în casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situaţii vulnerabili în faţa unor stări depresive, pentru că sunt privaţi de unica lor bucurie sufletească: de a participa, dimineaţa şi seara, la slujbe, de a se întâlni şi a mai schimba o vorbă de duh şi încurajare între ei.

Dar ceea ce șochează este distanța de la cer la pământ dintre Larchet din 2020 și Larchet din 2009, din timpul altei pandemii decretate de OMS, atunci de gripă „porcină” (sau fake-pandemii, așa cum avea să se dovedească), care protesta ferm, categoric, față de ideea renunțării la lingurița comună euharistică, în contextul respectiv. Pe atunci, astfel de idei erau denunțate de Larchet drept: „cuvinte şi atitudini care atacă inima credinţei noastre”. Ce s-a întâmplat din 2009 până în 2020? Cum de au devenit idei care în 2009 atacau inima credinței simple practici rezonabile de iconomie liturgică? Un teolog cu statura sa ar fi trebuit să explice, cel puțin, de unde această diferență de viziune.

De asemenea, surprinde felul în care Larchet minimalizează problema închiderii bisericii. El etichetează pe cei care au denunțat aceste măsuri drept persecuție ca fiind nimic mai puțin „extremiști” care aderă la „teorii ale conspirației”.

Se indoieste, oare, cineva ca Hristos aparut acum ar fi fie alungat, fie pus responsabil peste vindecari, prea putini dorind si iertarea pacatelor? Evident, totul va sfarsi prin acelasi “Rastigneste-l!” pentru ca nu ne va da ceea ce noi ii cerem. Ne deranjeaza incusiv libertatea pe care ne-a dat-o, am vrea fie sa o cedam pentru ca nu mai intelegem nimic, fie sa o luam pe a altora pentru ca stim mai bine. Abunda reactiile liberticide, iar organizatiile asa-zis de aparare a drepturilor dorm peste tot in lume. Hristos e din nou un scandal. De ce? Pentru ca noi suntem aceiasi, nu iubim nici libertatea, nici binele, ne luptam intre noi si cu El. Azi mai mult decat oricand l-am salva pe Baraba. Ispita trebuie sa vina, dar vai de cei prin care vine.

Dacă Biserica adoptă „orice ni se spune, vom face” ca poziție doctrinară a acesteia de a răspunde la problemele sociale, atunci în viitorul apropiat, autoritățile din diferite țări vor putea să ne închidă bisericile și să îi priveze pe credincioși de Liturghie sub orice pretext umanitar – o pandemie, pericolul unui război nuclear, schimbările climatice, etc. Credincioșii din Ucraina, iar acum și din Muntenegru, au înțeles foarte bine în ce fel politica modernă, folosind aceleași capcane umanitariste, poate încerca să strice și să distrugă comunități bisericești puternice, de mai multe milioare [de credincioși], folosindu-se de pârghia aceasta. Acest lucru nu adaugă optimism situației. Și trebuie să fim astăzi pregătiți pentru realitățile Bisericii în astfel de condiții. A urma orbește îndrumarea celor aflați la putere va avea ca rezultat ruperea.

Printre mese întinse și pline, simbol de netegaduit al fibrei creștine tradiționale, ne prefacem că înțelegem.

Că simțim.

Că trăim.

De ce ar mai veni?

De ce ne-ar mai crede?

Îl luăm în derâdere de sute de ani.

L-am scos din case și din școli.

L-am alungat și din biserici și am pus în locul Lui tarabe.

Ne folosim de El doar când ne e greu.

Astfel, pocăința noastră va deveni scut de apărare al Duhului Sfânt în noi. Va deveni o umbrelă invizibilă și de neînvins pentru apărarea noastră… Zdrobirea inimilor noastre va activa in noi prezența Duhului Sfânt și ne va umple de lucrarea Lui activă. El ne va alina, ca un Mângâietor, oferindu-ne roadele prezenței Sale, adică „iubire, bucurie, pace …”, pe care le vom experia în noi „întru cunoştinţă şi întru orice pricepere”. Acest dar reprezintă și criteriul incontestabil al autenticității pocăinței noastre…

Dragii mei, ne ceartă Dumnezeu! Atâția ani am avut biserica deschisă, Liturghie. Trăgeau clopotele și nu veneam. Și de astăzi vom duce dorul să intrăm în biserică și iată, că nu putem!…

Dar dacă facem pocăință adâncă, cu lacrimi, și ne cerem iertare pentru păcatele noastre, necredința noastră, indiferența noastră, nepăsarea noastră, dragii mei, nu ne lasă Dumnezeu!

Acuma plătim acele păcate: “vrem spitale multe, nu catedrale” – și ne-a dat Dumnezeu multe spitale, care se vor construi pentru necredința noastră!

A fost vremea să ne ducem la Referendum, să păstrăm familia ortodoxă – bărbat și femeie – și nu ne-am dus. Ne-au spus mai-marii: “stați acasă!”. Și iată, acum stăm acasă, să ne plângem păcatele noastre, indiferența noastră, răceala noastră!

Dar credința este ea însăși o putere vindecătoare, mai presus decât orice lucru omenesc. Credința aduce o tămăduire ce începe cu însăși mintea noastră, prima afectată în momentele de presiune neobișnuită, ca cele de acum. Din acest motiv, să dăm ascultare sfatului sfântului Isaac Sirul care zice: „Îndoiala inimii aduce sufletului frică, iar credinţa poate întări hotărârea chiar şi în vremea tăierii mădularelor”. Abia apoi, cu mintea ancorată în Dumnezeu, putem trece și la lucrurile practice, pe care Biserica le-a pus totdeauna la dispoziția credincioșilor ei: consumarea aghesmei pe nemâncate, ungerea cu untdelemn de la Sfântul Maslu și mai presus de toate Spovedanie și Împărtășanie mai deasă, fără necreștineasca teamă că ne putem contamina cu coronavirus sau cu vreo altă boală posibilă din lingurița cu Trupul și Sângele Celui ce ne-a creat pe noi și apoi S-a răstignit pentru mântuirea noastră!

Basilica: Starea de urgență este o stare specială de prevenire a extinderii epidemiei, nu o stare de panică și descurajare Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat luni un cuvânt de încurajare şi speranţă în contextul în care pe teritoriul României …

Biserica este Trupul lui Hristos, deci este un organism viu care de-a lungul timpului a supraviețuit persecuțiilor și vremurilor de clandestinitate, epidemiilor, războaielor, cataclismelor, sfârșitului imperiilor și al civilizațiilor. Porțile iadului de o vor lovi, Biserica nu se va prăbuși! Aveți încredere! Aveți nădejde! Toate se pot prăbuși, state, societăți, însă Biserica rămâne vie! Vie prin noi, mădularele sale! Așadar, în acest liman netulburat, să rămânem statornici în credință, până ce va trece și această încercare.

Noi, românii, avem acest mare dar pe care nici un popor nu îl are: noi îi primim pe toţi, ne rugăm pentru toţi, îi luăm în braţe pe toţi. Eu aşa fac. Şi musulmanul l-am luat în braţe. Am fost în Kosovo cu ajutoare, am dat la ortodocşi şi la catolici şi la musulmani, am fost peste tot. Aceasta este Ortodoxia. Eu îi respect pe toţi, stau de vorbă cu toţii, dar NU negociez credinţa ortodoxă, care este unică, este inspirată, este dumnezeiască, este jertfelnică, este mărturisitoare. Avem acest mare tezaur. De aceea, să ne bucurăm că suntem ortodocşi şi să-i respectăm pe toţi, indiferent ce credinţă are, dragii mei să fim solidari în orice faptă bună pe care o săvîrşesc, în orice act de creaţie literară să ne sprijinim, dar când e vorba de Ortodoxie, aceasta nu se negociază dragii mei, ea este unică, inspirată de Dumnezeu.

Astăzi trăim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celălalte, dar cu o forţă similară de impunere: este totalitarismul progresiştilor care aruncă la coşul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiţionale: credinţă, familie şi cultură conectată la trecut şi actualizată fidel cu ceea ce conferă demnitate, stabilitate, nu relativism moral şi fluiditate biologică. Sub masca falsă a toleranţei şi a respectării diversităţii se instaurează lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane.

Şi, în clipa în care am fost hirotonit, efectiv a simţit că un nou organ s-a grefat pe sufletul meu s-a grefat în mine. Şi când ea mi-a spus lucrul ăsta, i-am spus: “Ştii, exact asta am şi simţit!” S-a schimbat viaţa mea. Cel mai mare regret este că am acceptat să fiu preot, iar cea mai mare bucurie este că am acceptat să devin preot. Trăim într-un paradox, creştinismul e un paradox şi le trăim pe amândouă. Marea, marea bucurie şi mare tristeţe pe care le simt este sfârşitul Liturghiei. Tristeţe că se termină Liturghia. Că ajung la momentul binecuvântării finale şi că s-a terminat. Suntem rupţi din timp şi din spaţiu în Liturghie.

De asemenea, cinci familii – atât din dreapta, cât și din stânga Prutului –, binecuvântate de Dumnezeu cu mulți copii au primit de la Înaltpreasfințitul Teofan cea mai înaltă distincție a Mitropoliei Moldovei și Bucuvinei, „Crucea Moldavă” pentru mireni. „Pentru pruncii pe care i-au născut și educat așa cum se cuvine, îi cinstim pe acești vrednici părinți, și cinstim prin ei pe toți tații și mamele născătoare de prunci, care sunt prelungirea Mâinilor creatoare ale lui Dumnezeu. Părinții aceștia și cei asemenea lor ne spun că nu există o demnitate mai aleasă și mai înaltă decât demnitatea de tată și de mamă, de soț și soție. Nici un alt rang, carieră sau distincție nu poate fi mai presus” a precizat IPS Teofan.

Doxologia: IPS Teofan, la hramul „Taborului românesc”: „Trebuie să dăm minţii noastre cât mai mult Ceahlău şi cât mai multă Liturghie” (GALERIE FOTO) Cea mai înaltă aşezare monahală din ţară, Mănăstirea cu hramurile „Schimbarea la Faţă“ şi „Sfântul Voievod Ştefan …

Cum “astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”? Doxologia: Săptămâna Sfintelor Pătimiri în imnele poetice ale Bisericii – Sfânta şi Marea Joi „Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, veniţi credincioşii la loc înalt cu gânduri …

Frumosul filocalic şi liturgic în absenţa rigorii dogmatice eşuează în sentimentalism siropos, în pietism, iar rigoarea dogmatică detaşată de dimensiunea liturgic-filocalică sfârşeşte, sec, în intelectualism şi fanatism… Doxologia: PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA DUMINICA ORTODOXIEI DIN ANUL …

Ziarul Lumina: Mănăstirea Petru Vodă şi-a sărbătorit ocrotitorii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil au fost sărbătoriţi în mod cu totul deosebit ieri, la Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ, unde Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, …

Doxologia.ro: Cum se face un pomelnic Când vin la biserică, mulţi oameni aduc la sfântul altar, ca o obişnuinţă, un pomelnic, unde scriu atât numele lor, cât şi ale celor pe care îi poartă în gând – rude, prieteni, cunoscuţi …