DUMINICA IERTARII, INCEPUTUL POSTULUI. Cum sa-i ierti pe cei care ti-au distrus viata?/ DE CE SA POSTIM? IN CE DUH POSTIM? – Predica audio a Parintelui Nichifor Horia

2-03-2014 12 minute Sublinieri

iertarea

  • Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: Iertarea aproapelui – între virtute și slăbiciune

Adesea suntem puși în situația neplăcută să asistăm la o ceartă între cunoscuți ori chiar noi înșine să fim implicați într-o neînțelegere cu cineva sau chiar să mediem un conflict, o tensiune apărută între cei apropiați. Astfel de conflicte pot da naștere la simțăminte de ură, răzbunare și dispreț, rupând comuniunea dintre oameni. Însă mulți nu înțeleg că iertarea aproapelui este o condiție sine qua non pentru dobândirea mântuirii, interpretându-o mai degrab ca o slăbiciune ori chiar o lipsă de demnitate. De aceea se impune o cunoaștere clară și concisă a  soluției la întrebarea: de ce trebuie să iert? Un răspuns simplu ar fi: fără iertare nu putem dobândi mântuirea, explicație dată de Însuși Mântuitorul Hristos. Dacă ne amintim de Predica de pe Munte (Matei cap. 5-7), Hristos învaţă că nu se cade să-ţi aduci darul la altar decât după ce te-ai împăcat cu semenul tău. Postul, ne învață părinții filocalici, este nu doar o jertfă, ci și un dar. Așa ne explicăm de ce se mai numește și zeciuială.  Însă, ofranda ascezei, nevoinței noastre, nu poate fi primită de Cerescul Tată fără a împlini condiția evanghelică a darului, adică împăcați cu semenii noștri. Din acest motiv Biserica ne cere în mod explicit la debutul postului să iertăm orice am avea asupra cuiva.

Cum să iert pe cel ce mi-a distrus viața?

Neiertând celor ce ne greșesc nici Dumnezeu nu ne iartă, dar nici faptele noastre cele bune nu le primeşte, fapt confirmat de spusele Mântuitorului: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul. Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat  trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate.

Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Poate ați observat că în Rugăciunea Domnească rugămintea iertării păcatelor, urmează imediat după ce am cerut „pâinea noastră  cea spre  ființă”. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece pentru a merita zilnic pâinea e necesar ca să ne spălăm zilnic de păcate, aşa cum ne spălăm înainte de masă. Iertarea aproapelui este la îndemâna noastră şi ea constituie profilaxia şi terapeutica sufletului, în vederea mântuirii, fiind totodată  una dintre cele mai uşoare posibilităţi pe care ni le oferă  Dumnezeu pentru izbăvire. Iertarea acordată semenului va aduce sufletului omenesc pacea şi bucuria, pe măsură să-i împlinească menirea devenirii sale ca persoană ce poartă în sine tendinţa spre comuniune, în scopul afirmării în lume a valorilor morale şi sociale. În măsura în care fiecare iartă fratelui său din inimă, aşa cum iartă Dumnezeu, în aceeaşi măsură iertarea, la care Tatăl Ceresc are întotdeauna iniţiativa şi întâietatea, se împlineşte în comunitate şi în fiecare dintre cei care o împărtăşesc fraţilor lor. Numai  trăind această părtăşie a iertării descoperim profunzimea cererii din Tatăl Nostru.

Din iertarea  adevărată, recomandată evanghelic de către Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să lipsească cu desăvârşire orice formă de rău, dar şi răzbunarea. În această categorie, intră  cei care uită toate greşelile, nedreptăţile, ranchiuna, adversitatea şi ura, făcând loc în sufletele lor căldurii şi strălucirii iubirii. Aşadar, prin iertarea aproapelui din inimă Dumnezeu ne oferă  mai multe daruri: iertarea păcatelor; primirea faptelor noastre cele bune; agonisirea mântuirii. Iertarea este un dar, este generozitate infinită, căci reflectă supranaturalul în relaţiile dintre oameni. Cei implicaţi în acest act, sunt prin iertare în raporturi noi. Dumnezeu a înnoit firea umană iertând, iar omul când iartă îl imită pe Dumnezeu. Prin păcat el slăbeşte şi se degradează, iar prin iertare se înalţă, învie.

Duminica iertării

Acum înțelegem mai bine de ce în duminica dinaintea Postului Mare ni se cere în mod explicit să iertăm, deslușind totodată logica unei rânduieli unice în tot anul liturgic. În mănăstiri, la slujba vecerniei, în duminica lăsatului sec de brânză, se adună toată obștea și după ce starețul citește rugăciunea de dezlegare și de începere a postului își cere iertare întregii obști, urmând ca viețuitorii să-și ceară reciproc iertare zicând fiecare: „iartă-mă părinte sau frate și Dumnezeu să te ierte”! De la această tradiție din chinovii duminica izgonirii lui Adam din Rai se mai numește „a iertării.”

Cum se pot folosi de mântuitoarea datină de mănăstire credincioșii? La parohii nu prea se săvârșește vecernia respectivă, iar dacă unii preoți țin a o face, nu toți membrii comunității sunt prezenți. Cred că ar trebui să folosească orice prilej sau orice mijloc de comunicare pentru a-și cere iertare. La serviciu, la școală, oriunde, fără vicleșug, fără urmă de formalism,  un „iartă-mă!” rostit din inimă poate aduce o reparație substanțială multor relații  interpersonale degradate din pricina orgoliilor, ispitelor sau a multor uneltiri diavolești, dar înainte de toate ar îndupleca pe Dumnezeu să ne ierte tot ceea ce am greșit.

***

Arhimandrit Nichifor Horia – Predica la INTRAREA IN POSTUL MARE (Duminica izgonirii lui Adam din Rai, 2013):

CUM SA TRAIM POSTUL CEL MARE? DE CE SA POSTIM? Predica Parintelui Nichifor Horia (Iasi, 2013)…

***

Pr. Dr. Victor Vlăduceanu: Predică la Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză)

Un călător francez trecând prin deserturile Africii, într-o noapte luminoasă, în timp ce constelaţia crucii de la sud îi strălucea la orizontul astral, îi suna la ureche un zgo­mot necunoscut, ce alerga pe întinsul deşertului. Nubianul care îl însoţea îi zise: Ascultă deşertul! Se plânge, pentru că vrea să fie şi el o grădină. Imaginea aceasta zugrăveşte plastic aspiraţia sufletului nostru spre infinit, spre veşnicie. De atâtea ori parcă auzim şi noi un zgo­mot, un glas tainic. Este şoapta unei dorinţe generale de fericire şi de mântuire a celor credincioşi.

Îndeosebi aceste gânduri stăruie în timpul Sfântului şi Marelui Post al învierii Domnului – oază de reculegere sufletească – ten­dinţa unanimă de apropiere de Dumnezeu, de adâncire a vieţii noastre duhovniceşti, pentru dobândirea fericirii pe pământ şi, concomitent, pentru cucerirea paradisului nostalgic în Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Suntem în pragul Marelui Post al învierii Domnului, timp de îndreptare, înfrânare şi de împăcare a credinciosului cu Dumne­zeu prin apele cristaline ale lacrimilor. E cel mai potrivit prilej de a face din fiecare săptămână, din fiecare zi, din fiecare clipă, treaptă de înălţare de la cele vremelnice spre cele veşnice, prin post şi rugăciune.

Post şi rugăciune! Iată cele două componente ale desăvârşirii spirituale, care au o importanţă deosebită în procesul mântuirii. Postul şi rugăciunea sunt cele două coloane de lumină care se proiectează adânc în viaţa creştină. Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi spirituale care au darul să ne apropie de Dumnezeu, liniştea, mângâierea şi bucuria inimii noastre. Postul şi rugăciunea sunt cele două arme, pavăza cea mai pu­ternică împotriva ispitei, cum ne spune Mântuitorul: „privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Matei XXVI, 41) şi „acest neam (de demoni) nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post” (Matei XVII, 21).

Postul este o asceză fizică şi spirituală. El constă în abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi, în înfrânarea poftelor, în stă­pânirea patimilor. Postul – cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare predicator al creştinătăţii din toate timpurile, una din figurile cele mai reprezentative şi proeminente ale Orto­doxiei – „potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează”.

Postul nu este necesar numai pentru dobândirea mântuirii veş­nice, ci şi pentru păstrarea sănătăţii, lăcomia pântecelui fiind cea dintâi dintre cele opt căpetenii ale răutăţii.

Marele orator bisericesc Asterie, episcopul Amasiei, care ex­cela prin predicile sale pline de imagini, dar mai ales prin pro­nunţata lor tendinţă etică, spunea despre post: „Asprimile postului adorm patimile, sting iuţeala şi mânia, răcoresc şi potolesc furtuna ce clocoteşte din pricina prea multei mâncări. Şi după cum în timpul verii, când razele fierbinţi ale soarelui ard pământul şi fac bine celor înfierbântaţi şi năduşiţi, vântul de la nord, alungând înăbuşeala cu adierile sale plăcute, tot aşa şi postul dăruieşte ace­eaşi uşurare; alungând înfierbinţeala pricinuită în trup de prea multe mâncăruri”.

Puterea postului este fără de margini. „Prin post – afirmă ace­laşi renumit scriitor bisericesc al epocii de aur a literaturii creştine – Elisei a înviat un mort şi l-a însufleţit; prin post Moise a văzut pe Dumnezeu; prin post Daniil a biruit înşelăciunea şi rătăcirea Asirienilor; prin post chiar şi Domnul a înfrânt ispitele diavolului; prin post şi apostolii dobândeau cererile făcute pentru lucrurile mari; prin post ninivitenii au îndepărtat ameninţarea cu moartea. Şi ca să spunem pe scurt, postul este rugător, către Dumnezeu, vrednic de cinstit, mijlocitor vrednic de credinţă; postul dobân­deşte îndată lucrurile pentru care aduce rugăciuni lui Dumnezeu. Prin urmare, toţi care sunteţi bărbaţi credincioşi şi iubitori mai mult de Dumnezeu decât de plăceri, cu bucurie şi cu veselie apropiaţi-vă de zilele înfrânării”.

Pe lângă anumite restricţii de ordin alimentar, recomandate şi de medicină pentru păstrarea sănătăţii, se impune mai ales o re­naştere internă spirituală, o adâncire a vieţii noastre duhovniceşti, o regăsire a echilibrului nostru sufletesc, cum se exprimă atât de elocvent Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un om sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat cu nume bun, nu-l invidi­aţi. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi mâinile voastre şi toate mădularele tru­pului vostru… Ochii neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Gura trebuie să postească de sudălmi şi de alte vorbiri ruşinoase”.

Postul, sub ambele aspecte, este tot atât de necesar şi astăzi, pe cât de necesar şi rodnic a fost în epoca primară a creştinismului, în acţiunea de desăvârşire spirituală şi de convertire a sufletului uman. Respectarea posturilor este o îndatorire esenţială a bunului cre­dincios, cuprinsă în porunca a doua bisericească.

Postul este cu drept cuvânt scară cerească care ne duce spre îm­părăţia lui Dumnezeu, cetate aşezată pe vârf de munte, care se cu­cereşte prin râvnă continuă în ale duhovniciei, iar porunca postu­lui a confirmat-o însuşi Hristos Mântuitorul prin pilda Sa dumne­zeiască, postind 40 de zile şi 40 de nopţi pe stâncile arse de soare ale Muntelui Carantaniei, înainte de a începe activitatea Sa mesia­nică în lume. Sfinţii Apostoli, de asemenea, au postit şi au rânduit postul pentru toţi creştinii. În pustiul Arabiei Sfântul Apostol Pavel s-a nevoit cu aspra nevoinţă a postului. În pustiul Tebaidei au petrecut în post şi rugăciune atâţia cuvioşi şi pustnici, care îm­podobesc sinaxarul Bisericii noastre.

Despre însemnătatea pe care o are postul în strădania spre desăvârşire a creştinului, iată ce zice Sfântul Vasile cel Mare, un alt luceafăr al Ortodoxiei: „Postul învaţă pe toţi nu numai înfrânarea de la mâncăruri, ci şi înfrânarea de la iubirea de arginţi şi lăcomie, postul învaţă fuga şi îndepărtarea desăvârşită de orice răutate. Postul goneşte ispitele; postul duce spre evlavie, este tovarăş nedeslipit al cumpătării şi izvor al înfrânării. Dacă toţi oamenii ar primi postul ca sfătuitor al faptelor lor, nimic n-ar mai împiedica dorinţa păcii în lume. Dacă postul ar conduce viaţa noastră, ea n-ar fi plină de necazuri şi nici de tristeţe”. […]

Alt mijloc de renaştere internă spirituală, de apropiere de Dum­nezeu, este rugăciunea.

Ea este expresia vie a dependenţei creştinului de Dumnezeu, o necesitate adânc simţită a sufletului nostru.

Rugăciunea este cel mai sublim privilegiu al credinciosului, înlesnindu-i convorbirea intimă cu Creatorul.

Rugăciunea ne aduce pe undele ei vibraţiile Cerului, simfonia veşniciei, misterul divinităţii, iradiindu-ne calmul, echilibrul, se­ninătatea şi fericirea.

Rugăciunea, după expresia unui celebru scriitor – este o baie spirituală în oceanul perfecţiunii divine sau, cum se exprimă atât de plastic un ilustru predicator – este o clipă petrecută în ceruri.

Efectul binefăcător al rugăciunii este reliefat în Cartea Sfântă, depozitara cuvântului dumnezeiesc absolut, revelat şi etern. Prin rugăciune, Proorocul Ilie a coborât foc din cer, prin rugăciune Moise a despărţit apa mării şi a coborât mană în pustie, prin ru­găciune s-au săvârşit atâtea minuni. Cerul şi pământul, văzdu­hul şi apele şi toate stihiile lumii stau sub semnul şi puterea rugăciunii.

Rugăciunea adevărată implică în sine două condiţii esenţiale: să pornească din inimă şi să fie stăruitoare, după îndemnul ce-l dă Sfântul Apostol Pavel tesalonicenilor, ca neîncetat să se roage.

Rugăciunea este o trebuinţă de seamă a sufletului nostru. în rugăciunile noastre cucernice, având binecuvântata mijlocire a Domnului Iisus Hristos, rugându-ne cu deplină încredere care se deşteaptă în omul cu conştiinţă religioasă, ne simţim facându-ne mai buni, gândurile noastre se înalţă, simţămintele ni se curăţă, voinţa ni se îndreptează, inima ni se umple de negrăite nădejdi şi mângâieri.

Dacă pe Creator îl laudă păsările cerurilor în splendide armonii, dacă Lui I se închină florile câmpului care împodobesc pământul într-o exuberanţă sărbătorească şi cădelniţează spre ceruri valuri de miresme îmbătătoare, dacă pe Dumnezeu îl laudă stelele şi în­gerii cerului în acorduri serafice, cum ar putea ca omul – coroana creaturii – să nu ia parte la această preamărire a fiinţei lui Dum­nezeu. De vom cerceta istoria, dacă vom peregrina pe întinsul pământului, vom întâlni pretutindeni urme de rugăciune. În pusti­etatea ţinuturilor ecuatoriale, în imensitatea gheţurilor polare, sau în centrul unei zgomotoase metropole, în faţa unei pietre simple, sau sub cupola maiestuoasă a unei catedrale magnifice, credincio­sul a căutat întotdeauna să se înalţe pe aripi de rugăciune către fiinţa care cârmuieşte întreaga creaţie. Căci rugăciunea este cel mai binecuvântat izvor de putere şi sfinţenie în fugara noastră călătorie pe oceanul acestei vieţi efemere.

Ferice de credinciosul care tot timpul îşi înalţă smerit gândul şi cererea spre Părintele ceresc, care psalmodiază neîncetat, zi şi noapte, în cântări sfinte, pe Domnul Dumnezeu, potrivit îndemnului biblic: „Cheamă-Mă în ziua strâmtorării tale şi Eu te voi iz­băvi, iar tu mă vei preamări”.

Creştinul care neglijează comuniunea intimă cu Dumnezeu, prin rugăciune, din diverse considerente, se depărtează de Dumnezeu, efectul observându-se în gânduri, în cuvinte şi în fapte. Dimpotrivă, legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, prin rugăciune, imprimă pe figura credinciosului pecetea cucerniciei, a sfinţeniei. Lacrima caldă a rugăciunii ne fortifică, ne revarsă în suflet inco­mensurabile bucurii duhovniceşti. Ochii ne scânteiază de negrăite văpăi ale credinţei, iar inima parcă ne este un potir de lumină.

În timpul Sfântului şi Marelui Post al învierii, un glas tainic ne cheamă şi pe noi, îndemnându-ne spre o renaştere totală în duh şi adevăr, spre o trăire permanentă sub faldurile de lumină ale ceru­lui, în duhul transfigurator al Evangheliei creştine.

Să poposim cât mai des – mai ales în acest răstimp – la altarul mântuirii! Să ne apropiem de Domnul şi El se va apropia de noi! Lui să-I dăm toată şoapta gândului şi toată dorirea inimii noastre!

Să ne plecăm genunchii la treptele altarului, vorbind cucernic în rugăciune sfântă cu Hristos Domnul. Aceasta pentru a deveni un om nou, îndreptat, purificat şi renăscut. Căci numai astfel, re­născuţi sufleteşte prin post şi rugăciune, vom sărbători cu vredni­cie sărbătoarea bucuriei şi a iubirii creştine, Paștile noastre, cu tradiţionalele lui datini şi obiceiuri creştineşti, Amin!

Sursa: Pr. Dr. Victor Vlăduceanu (Glasul Bisericii nr. 3-4).

Vlad Botez: Scrisori din Occident. Întâlniri cu Dumnezeu. (I)

Așa cum spunea un părinte duhovnicesc, dacă ne-am raporta la toate întâlnirile noastre ca fiind întâlniri providențiale, dar mai ales la întâlnirile cu oameni bogați sufletește, cu oameni bogați prin experiențe, aceste întâlniri chiar așa ne vor și fi. Dacă nu ne întâlnim cu oameni care s-au îmbogățit riscăm să devenim orbi în perspectiva noastră existențială. În întâlniri cu oameni care au suferit ne dăm seama că suferința noastră, care  pare că ne strivește de cele mai multe ori, e un mizilic; în întâlniri cu oameni care n-au să pună pe masă o pâine ne dăm seama cât de jenante sunt plângerile noastre și, încet-încet, ne apucă rușinea și învățăm să ne rugăm și n-o să-I mai cerem lui Dumnezeu să ne ajute să luăm un examen sau să avem un salariu mai bun. Nu o să mai tindă rugăciunea noastră către cele practice, ci către cele ale Împărăției.

Și cum de ceva vreme, într-o țară din Occident fiind, Dumnezeu mi-a dăruit să mă îmbogățesc mult din astfel de întâlniri, m-am gândit să împărtășesc cele pe care le trăiesc și le aud aici.

O întâmplare transmisă prin viu grai. Trăită de părintele nostru duhovnic

Într-o zi, primesc un telefon. Un locuitor al acestei țări, căsătorit cu o româncă ortodoxă, mă roagă să vin la clinica unde soția sa e în comă de mai multă vreme. Acum, însă, medicii apreciază că mai are de trăit doar câteva zile. Soțul e un om fără nicio credință, dar care totuși știe de undeva că atunci când un om e pe moarte se cheamă preotul (avea să-mi confirme acest lucru mai târziu, nu-i spusese nimeni despre aceasta, pur și simplu i s-a născut în inimă gândul de a chema un preot ortodox).  

Insuflat de faptul că am mai avut experiențe de genul acesta, în timpul cărora bolnavii s-au trezit din comă doar ca să se spovedească, am plecat îndată spre clinica respectivă. Am intrat în salon și i-am rugat pe cei prezenți să iasă, să rămân doar eu cu doamna. Încredințat de faptul că duhul omului e viu, indiferent de starea în care se află trupul său, am început să vorbesc cu această femeie. Deși, aparent, vorbeam singur. Niciun răspuns din partea ei. Nici măcar o clipire de ochi. Nimic. I-am spus că o să-i citesc molitfa pentru spovedanie și apoi rugăciunea de dezlegare, iar atunci când voi pronunța păcatele enumerate acolo să încerce să își asume adânc cele pe care știe că le-a săvârșit.

Am încheiat rugăciunile, am mai rămas puțin lângă bolnavă și apoi am plecat spre casă. Peste câteva minute mă sună din nou foarte emoționat soțul doamnei și îmi spune să mă întorc pentru că femeia sa s-a trezit și mă cheamă la ea. Am ajuns din nou în salon și am întrebat-o pe femeie dacă mă recunoaște, dacă își aduce aminte că am mai fost la ea. „Am auzit tot ce mi-ați spus părinte. Dar mai sânt lucruri de spovedit”, a îngânat muribunda. Atunci am început să o ascult. Vorbea cu greu. La fiecare expirație abia reușea să articuleze o silabă. Dar ochii ei, suflarea ei, întreaga luptă a trupului arăta că se căia adânc pentru fiecare păcat. La început încercam să înțeleg ce vrea să spună dar, treptat-treptat, obosită fiind, nu mai reușea deloc sa articuleze cuvintele. Doar sunete care arătau că se căiește pentru fiecare păcat. Atunci am înțeles, încă o dată, că eu sunt doar un martor și că Dumnezeu e Cel care primește spovedania. Și iarăși, am înțeles că fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui.

Am mai stat un pic cu ea și i-am spus să încerce să-și aducă aminte păcatele din întreaga ei viață și să-i ceară iertare lui Dumnezeu dar și să-i ierte pe toți cei care de-a lungul vieții i-au făcut rău.

Cum o fi fost viața ei în cele ale credinței doar Dumnezeu știe. Am aflat de la soțul ei că a fost renegată și alungată de toată familia ei care a trecut la una dintre cele mai periculoase secte din Romania, ea rezistând cu eroism la încercările lor de a o convinge să se lepede și ea de Ortodoxie. Dar iată că pentru acest fapt măreț, de a-și păstra și mărturisi credința în Dumnezeul Cel Adevărat, de ce sfârșit cuvios s-a învrednicit!

După ce am plecat, a mai trăit cateva ore. Atât cât a avut nevoie să se împace cu sine însăși și cu toți cei din viața ei. Ieșind, l-am întrebat pe soțul doamnei unde va fi înmormântarea. S-a uitat la mine mirat și m-a întrebat despre ce înmormântare vorbesc. „O voi incinera”, a zis el. Atunci i-am explicat că în tradiția Bisericii Ortodoxe trupurile celor adormiți se înmormântează, incinerarea fiind străină Tradiției Bisericii noastre. „Vă văd așa de implicat în viața și moartea unui om pe care nu-l cunoșteați până acum câteva ore încât vă cred că e mai bine să o înmormântez. Și pentru că atât de mult am iubit-o, o să o înmormântez în satul în care locuiesc, să pot să merg cât mai des la ea, să o vizitez”, mi-a mărturisit bărbatul. Iată ce face dragostea!

Singur Bunul Dumnezeu știe pentru ce fapte din viața ei s-a învrednicit de așa un sfârșit creștinesc: să îi trimită înainte de moarte un preot ortodox chiar și în acest capăt de Europa, să îi dăruiască spovedanie în ultima zi de viață, și, iată, acum să rânduiască să ajungă povestea ei în inimile voastre, ale tuturor celor care citiți aceste rânduri. Si astfel, să puteți spune și voi măcar o dată: „Doamne, miluiește și iartă pe roaba ta Lăcrămioara, și o așează cu drepții!” Amin!


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Pagini Ortodoxe, Parintele Nichifor Horia, Postul Mare, Sarbatori, comemorari, sfinti, Spovedania, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “DUMINICA IERTARII, INCEPUTUL POSTULUI. Cum sa-i ierti pe cei care ti-au distrus viata?/ DE CE SA POSTIM? IN CE DUH POSTIM? – Predica audio a Parintelui Nichifor Horia

  1. Doamne miluieste si iarta pe roaba Ta Lacrimioara si o aseaza cu dreptii in rai.

  2. Daca cei pe carebtrebuie sa ii iert sunt eretici si ce au facut e o erezie? Ce fac? Daca am fost si eu eretic si am revenit la dreapta credinta? Daca le spun iertati-ma, ei au sa spuna ca sunt fatarnic ca cer iertare, dar tot nu caut partasia cu ei?

  3. @ marius

    Tot asa ma intreb si eu daca nu cumva Eva ar fi trebuit sa il ierte pe sarpe, sau Adam pe Eva, pentru ca i-a fost pricina de cadere… Dar n-am gasit pe niciunde asa ceva! N-a cerut Dumnezeu niciunuia lucrul acesta, ci astepta de la ei pocainta, si recunoasterea vinei personale.

    Altfel, nu vad ce sens ar avea sa te duci la “eretici” si sa le spui: fratilor, iertati-ma ca am plecat de la voi, dar mi-am gasit alta cale. Iertarea in sine cuprinde parerea de rau. Adica, cu alte cuvinte ai spune: imi pare rau ca am plecat de la voi, deci va rog sa ma iertati. Ori, trebuie sa iti asumi alegerea pana la capat! Mai corect ar fi sa te doara inima pentru ei, sa iti pare rau de ei, insa iertarea are si ea un sens destul de profund.

  4. Pingback: NEVOINTA IERTARII si a LEPADARII DE IUBIREA DE SLAVA: “Doar iubirea de slava, si fara celelalte patimi, este indeajuns ca omul sa se indraceasca” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune în Postul Nașterii Domnului

Carti

Documentare