ICOANA SFINTILOR ROMÂNI DE PE GOLGOTA NEAMULUI/ Amintiri din iadul inchisorilor comuniste. Interviu cu OCTAV BJOZA/ Parintele Iustin – marturisitorul marturisitorilor

• Ziarul Lumina:

Pr. Constantin Necula: Icoana Românească a Rusaliilor

Duminica a 2-a după Rusalii

(a Sfinților Români)

Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

În Duminica Sfinților Români îngăduită fie inimii de român să cânte Sfinților lui Dumnezeu, pe limbă românească rugători, mărturisitori ori mucenici împotriva lumii întunericului. Din peșterile zorilor de creș­tinism ale începutului Evangheliei pe teritoriul românesc de astăzi, din satele unde Sava Gotul cel Sfințit își catehiza ucenicii, care a făcut din Museos râu urcând spre Rai, din Halmyrisul vrednicilor Epictet și Astion, care ne învață încă de la 290 că adevărata școală este ucenicia pe lângă un Părinte binecuvântat de Harul lui Hristos, din pelerinajul împlinit în duh și cu­noaștere al unor prieteni înveș­niciți de Duh, Gherman al Dobrogei și Ioan Cassian – primii „universitari” ai Pustiei înflorite de Hristos, la voievozi, mucenici, arhierei și slujitori, țărani și ostași, fecioare și mame, preoți și pictori de biserici, copiști ori doxologi ai amvonului și câți nu-i vom putea enumera, urcă spre noi istoria unui Neam de candidați la Înviere. Fiecare aduce cu sine conștiința regiunii sale, straiele părții de Țară în care-au dobândit cetățenie cerească, mărturisirea Ortodoxiei care ne unește pe toți. Unii urcă în icoane în zeghe, flămânzi și umiliți, zdrobiți de răutatea lumii și nebunia dușmanilor Crucii. Alții, desculți și cu arma în mână, depășesc cu mult tranșeele în care ne-au păzit Neamul, casa și copiii, umplând cu dragostea lor cel mai de preț mausoleu al sfințeniei naționale: România!

Ce ne reprezintă ca neam?

Duminica aceasta, a Sfinților Români, ne descoperă rodul Rusaliilor în conștiința mărturisitoare a Ortodoxiei românești. Parte cunoscută, consemnată și asumată de noi, parte anonimă, asemeni unor icoane valoroase al căror iconar a evitat să pună numele său în amintire. Rusaliile acestea româneşti sunt prilej să ne aducem aminte cine suntem ca Neam, ce dar de jertfă ne ține apropiați Învierii Domnului Hristos, de nu mai avem a căuta către dumnezeii străini și idolii lumii pentru a ne salva sufletele. Suntem vinovați față de sfințenia alor noștri, rădăcina noastră de Duh și pământ, când ne plecăm dinaintea unor false altare, legate de falsul bine social comun ori corectitudinea politică, atunci când evităm să fim ai sfinților de teama unor presupuse prigoane, când ne temem și să vorbim, acolo unde ei au plătit cu suferințe adânci și deseori cu viața. Dinamismul mărturisitor al Sfinților Români ne obligă azi, ne cheamă să fim uniți nu doar în cuget și simțiri, ci și în rugăciune, în dragoste și în Liturghia tocmită, tot prin rânduiala și munca sfinților, pe limba română. Suntem cu Sfinții Români, părtași Rusaliilor, atât timp cât nu ne pierdem cumințenia morală, liniștea Liturghiei și puterea propovăduirii și trăirii Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

Nu-i predică mai adevărată, în astfel de momente, decât reasumarea idealului Iisus Hristos, așa cum au făcut-o ei. Nu ne vor nici ritualiști, nici hrăniți cu efuziuni triumfaliste. Ne vor vii întru Împăratul pentru Care au înfruntat și patimi și pătimire și temniță și deportare și umilințe fără egal în cultura umanității. Pentru că avem să-i asumăm în fiecare clipă pentru a avea, fie și măcar o dată în an, icoana Rusaliilor românești.

Poate că mai de preț decât memoria lor este reașezarea noastră în Evanghelie, în Ortodoxie și Biserică. Cu ei. Căci fără de ei nu am fi avut nici Evanghelie, nici Ortodoxie și nici Biserică, fără de ei diluția lumii ne transforma demult în praful istoriei, într-o notă de istorie a noilor mituri ce dezbină lumea. Cu ei suntem familia românească a Ortodoxiei. Mlădițe ale Viei celei mari, care este Biserica, cu dulceața limbii româ­nești în mustul care fierbe al vinului Împărăției. Boabe de grâu în prescura vie a Liturghiei.

Să nu fim nedemni de jertfa lor!

Nu știu dacă Sinaxarul îi va cuprinde vreodată pe toți sfinții români. Suntem încă martorii vieții unora dintre ei. Păstrăm în pomelnicele noastre străbunici și bunici frânți pentru întregirea Țării ori pentru libertatea de a vorbi limba română, apropiați dintre ai noștri încă mai vorbesc în șoaptă, cu frică nesfântă, marcați de durerile temnițelor comuniste, cu semnele răstignirii încă vii pe trupurile lor, ale uitaților noștri mucenici împotriva oricărei ideologii. Să nu fim nedemni de ei și de jertfa lor.

Cât de minunat încheia, la 30 iulie 1920, preotul militar Ioan Dăncilă discursul său la parastasul eroilor morți pe frontul de la Tisa:

„V-am văzut luptând! V-am admirat. V-am deplâns atunci și suntem azi mândri de voi toți! Iar azi, după un an după împlinirea unei picături în marea somnului vostru de veci, la aceste morminte răslețite de-a lungul Tisei pelegrinează sufletul nostru, sufletul unui neam întreg, depunând pe crucile și mormintele voastre omagiul vecinicei sale recunoștinți, vouă acelora care ne-ați cimentat onoarea!

Să asculte un popor întreg, cum la aniversarea zilelor de lupte grele, unde mii de vieți se stânseră, unde șiroaie de sânge țâșniră din piepturi plăpânde, cum aceste morminte, cum acești eroi din depărtare ne vorbesc! Glasul lor e sonor, se aude peste întreg Ardealul! Ei ne vorbesc și șopotul sufletului lor nemuritor ne spune: Neam Românesc! Ți-ai asigurat hotarele cu nebiruiți oșteni! Aici stăm noi de pază! Noi ne-am făcut datoria, acum așteptăm să v-o faceți și voi cei vii, cei fericiți!

Noi v-am câștigat o țară nouă, cum nici în vis nu îndrăzneați să o visați. Vouă vă rămâne sfânta datorință să păstrați ceea ce noi prin sânge mult am câștigat. La muncă, frați români! La muncă cinstită și rodnică! Lăsați la o parte micile hărțuieli și sfințiți prin roadele iubirii întreolaltă tezaurul udat cu șiroaiele de lacrimi vărsate după noi! Piară ura, dușmănia și partidele dintre voi! Lăsați să sălășluiască pe pământul stră­moșesc cinstea și eterna dragoste între toți frații Româ­niei-mari. Vesel să răsune doina peste văile și munții noștri, vesel să muncească întru consolidarea Țării sufletele de mii de frați prin fabrici, ca la melodia fericirii celor vii ai Țării noastre, noi, cei cari odihnim în pământ străin, să găsim raiul cel pierdut. Astfel ne glăsuiesc morții noștri după odihna lor de un an! Da, căci ei veghează nu numai la hotare, ci și asupra conduitei noastre de cetățeni ce suntem chemați să le încoronăm prin muncă și iubire opera lor, de care este legată odihna împreunată cu binecuvântarea sau blestemul lor” („Vorbesc mormintele”, vol. Clipe mărețe, Sibiu, 1923, pp. 45-46).

Domnul ne vrea între Sfinții Săi!

Nu alt gând decât acesta se naște și în sufletul meu. Al aducerii aminte de jertfa celor care ne-au adus Rusaliile praznic permanent în viețile noastre. Fără Hristos Domnul și Sfinții care i-au întrupat exigențele dinaintea noastră, în istorie și cotidian deopotrivă, nu avem chip dinaintea lumii ce ne vrea fără chip, nu avem mărturie dinaintea lumii ce ne vrea fără mărturie. Sfinții Români ce ne-au adus Rusaliile în mijlocul comunităților noastre s-au lăsat aprinși de focul Duhului Sfânt, arzând nu doar pentru Împărăția lui Dumnezeu, ci și pentru noi, cei care căutăm în focul lor aprinderea inimii noastre în Hristos. Sfinții noștri, inimoșii noștri străbunici și bunici, vajnicii străjeri ai hotarului cu cerul. Luând dar seama la faptele și mărturia lor să ne ținem vii, legați de Taina cea mare a Rusaliilor. Sus să avem inimile, către Domnul, Care ne vrea între Sfinții Săi!

Raluca Brodner: Poarta Albă, o Golgotă a neamului românesc

Odată ajuns aici, cu greu poţi îngădui timp somnului. Şi priveşti cu mare băgare de seamă pe unde calci. Canalul Dunăre-Marea Neagră, macii care însângerează dealurile, văile şi o mănăstire-mărturisitoare urcată sus, ca stavilă împotriva vânturilor aspre dobrogene. Totul în jur aminteşte de jertfa miilor de persoane exterminate de muncile silnice la Canalul Dunăre Marea-Neagră din anii 1950-1960 pentru „vina” că şi-au iubit neamul, credinţa, ţara. Memoria lor este în siguranţă, iar sufletele – cu mult mai liniştite, de când rugăciunea se simte necontenit, la orice oră din zi şi din noapte, în Mănăstirea Tuturor Sfinţilor Români-Galeşu, comuna Poarta Albă, judeţul Constanţa.

„Alţii, maică, au ridicat locul, nu noi. Ei au murit pentru păcatele neamului. S-au jertfit ca noi să ne ducem lupta pentru mântuire. Aceasta este lucrare de Sus”, vorbeşte cu ochii la crucea de lemn din mâna dreaptă, de care nu se desparte niciodată, maica stareţă Eleodora Dună. Cu o putere lăuntrică cum rar mi-a fost dat să văd la o femeie, hotărâtă, prezentă în orice activitate a obştii monahale, neobosită rugătoare, maica Eleodora a fost aleasă de vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Justin Pârvu să facă mănăstire în acest ţinut pustiit. Grea misiune! „Mărăcinii erau înalţi cât un stat de om. A fost nevoie de un utilaj special să curăţăm locul. Apă am găsit abia după câteva încercări neizbutite. Cu răbdare, rugăciune, dragoste şi binecuvântarea părintelui Justin s-au făcut toate”, îşi aminteşte cu zâmbet stareţa mănăstirii.

Maica mai are o vorbă pe care o spune oaspeţilor, mai cu seamă nou-veniţilor: „Aici începi să te vezi cum eşti cu adevărat. Mi-am dat seama în timp că locul acesta este de foc: nu ajunge şi nu rămâ­ne oricine aici. Are o încărcătură foarte puternică care este dată de jertfa sufletelor nevinovate curmate de regimul comunist la munca grea de la Canal. Sfinţii români din toate timpurile sunt cu noi şi doar ei ne ajută să ţinem flacăra credinţei aprinsă.”

Șantierul morții din Plaiul Popilor

Potrivit lui Ionuţ Druche, cercetător în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, pe locul unde odinioară, după cum spun sătenii, înfloreau bujorii roşii, în afara satului Galeşu, în drumul spre Ovidiu a fost înfiinţat cumplitul lagăr „Coasta Galeşu”. Locul coloniei de muncă a rămas în memoria locală sub numele de „Plaiul Popilor”, pentru că aici se aflau în detenţie cu deosebire clerici. Între cei are au trecut prin acest loc de chin se numără figuri mărturisitoare ale preoţimii ortodoxe române ca: Ilie Lăcătuşu, Arsenie Boca, Adrian Făgeţeanu, Constantin Galeriu, Crăciun Oprea, Ioan Negruţiu şi mulţi alţii, care au trecut în veşnică odihnă. Această categorie socială era selectată şi izolată atât pentru a i se aplica umilinţe şi privaţiuni mai mari, cât şi pentru a se putea eroda mai uşor rezistenţa sufletească a celorlalţi condamnaţi. Locul lagărului situat pe o uşoară înălţime de aproximativ 50 de metri este expus total viforelor dobrogene şi în vremea aceea era complet lipsit de orice sursă de apă.

Domnul Daniel Roman din Beiuş, judeţul Bihor, fost deţinut politic, mărturiseşte: „Am ajuns la «Colonia Galeşu» în 17 ianuarie 1953, când am fost adus seara de la Poarta Albă. Lagărul era împrejmuit cu garduri de sârmă ghimpată, erau trei rânduri de garduri, cu două culoare între ele şi cu fâşie de siguranţă, săpată şi greblată tot timpul, ca să se vadă eventualele urme. La colţuri erau posturi de pază, iar pe stâlpi înalţi era montată câte o gheretă de adăpost, pentru cei ce păzeau lagărul. Paza era asigurată de militari în termen, câte doi pe tură şi se schimbau la trei ore. Erau barăci de lemn, pentru 3.500 de deţinuţi. În fiecare baracă erau circa 300 de deţinuţi, iar baraca avea 4 dormitoare”.

Raţia alimentară mizerabilă a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine ­neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. Rareori primeau carne de cal, dar şi aceea alterată.

Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vagonete. Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre Marea-Neagră, s-a înregistrat în anul 1952 o medie a mortalităţii de 30-40 de deţinuţi/lună. Înhumarea celor decedaţi să făcea astfel: la Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape şanţul, iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul din ei nu avea parte de asistenţă religioasă.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere ale morţii, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru.

De menţionat că lagărul de la Poarta Albă a fost o închisoare destinată preoţilor de mir şi călugărilor. Astfel, au fost închişi şi supuşi torturilor fizice şi morale mii de preoţi de mir şi călugări, al căror număr exact nu este încă ştiut. Multora din cei morţi aici nu le este cunoscut nici măcar locul unde le odihnesc osemintele.

Un nou început

Cât a trăit, dorinţa părintelui Justin Pârvu a fost ca în fiecare colonie de muncă forţată să se construiască o biserică. În parte, visul i s-a împlinit. De curând, în anul 2016, maica stareţă Eleodora Dună a pus început unui locaş de rugăciune la Periprava. Momentul îi reaminteşte de înălţarea Sfântului Altar de pe locul fostului lagăr „Coasta Galeşu”: „Sfinţirea a avut loc pe data de 1 iunie 2012, ziua de prăznuire a Sfântului Justin Martirul şi Filozoful, în prezenţa IPS Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, care a aşezat piatra de temelie a bisericii paraclis a mănăstirii, şi a unui număr mare de preoţi şi pelerini veniţi din toată ţara”. Conform consemnărilor din presă, între cei prezenţi s-au aflat supravieţuitori ai gulagului comunist: preotul Gheorghe Oancea din satul Crucea, județul Constanţa, monahul Teodor Stănescu de la Mănăstirea „Petru Vodă”, Ion Negoiţă, George Cuşa, Ion Oprea, Anastase Buciuneanu şi alţi constănţeni veterani.

De atunci şi până acum, locul a înflorit, a devenit tot mai cunoscut şi mai căutat de pelerini. Obştea numără şapte monahii, iar preot slujitor este protosinghelul Ştefan Neicu. Pe lângă biserică, ansamblul monahal deţine chilii, arhondaric, stăreţie, Altar de vară, agheasmatar şi câteva troiţe aduse de cei care nu au dat uitării sacrificiul înaintaşilor mărturisitori. Curat, împresurat de flori şi de rugăciuni care se aud aproape neîncetat din sfântul locaş, locul este o mângâiere pentru orice suflet. Te simţi acasă, pentru că Sfinţii români stau de veghe, chiar dacă devii sfielnic de îndată ce afli istoria ţinutului. Sfinţii noştri, care se trag din acest neam, şi au fost oameni ca noi, şi L-au iubit pe Dumnezeu dincolo de cuvinte! Chiar ei, Sfinţii Români pe care îi cunoaştem atât de puţin şi care ne aşteaptă clipă de clipă să le cerem ajutorul! Ei sunt patronii acestui loc binecuvântat, pe care localnici şi sute de români din toată ţara vin să-i cinstească cu o zi înainte de prăznuirea lor. Procesiunea pelerinilor începe la vale de mănăstire, de la crucea din marmură înălțată lângă drum (ridicată în cinstea eroilor ştiuţi şi neştiuţi care odihnesc în ţărâna Dobrogei), până în curtea locaşului de cult. Stau la priveghere, cei mai mulţi înnoptează la arhondaric şi a doua zi participă la Sfânta Liturghie. Mai mult, anul acesta va fi ridicată o troiţă în centrul satului Galeşu, chiar în faţa bisericii parohiale. Ca şi în anii precedenţi, la hramul principal al Mănăstirii Tuturor Sfinţilor Români-Galeşu sunt aşteptaţi peste 1.000 de credincioşi. Bisericuţa în stil bizantin, în formă de cruce, construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă îi îmbrăţişează pe toţi. La fel şi obştea care a început pregătirile cu cel puţin o săptămână înainte de eveniment.

Ionut Aurelian Marinescu: Amintiri din iadul de după gratii

Despre întunecații ani ai represiunii comuniste, noi cei mai tineri aflăm de cele mai multe ori din cărți, articole și o serie de documentare, iar unii, chiar de la părinții lor. Deși tot mai puțini și nebăgați în seamă, sunt încă printre noi oameni care ne pot istorisi ce au pătimit ei înșiși, mărturiile lor dovedindu-se adevărate comori ale păstrării conștiinței noastre ca popor creștin european. Printre aceștia, unul dintre cei mai activi și râvnitori este chiar Octav Bjoza, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), care ne-a depănat amintiri ce îi sunt încă foarte vii.

Domnule președinte, care a fost în linii mari contextul în care vă aflați când ați fost arestat de Securitate?

Sunt născut în 11 august 1938, în orașul Iași, dar imediat după anii ‘40 ne-am mutat în zona Brașovului, tata lucrând la Calea Ferată, ca impiegat de mișcare. De atunci am trăit în împrejurimile Brașovului. Sunt absolvent al Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov, promoția 100 (1956). Visul vieții mele a fost să studiez Geografia. Am reușit la această facultate în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. M-am întors așadar din Brașov la Iași. Aveam un unchi, profesorul universitar Alexandru Piru, unul dintre stu­denții preferați ai lui George Călinescu, căruia la terminarea liceului i-am cerut un sfat legat de acest subiect. El mi-a spus: „Poate ar fi mai bine să dai la Iași. Du-te, te rog, acolo, pentru că acolo și zidurile universității mustesc de istoria acestei patrii”. M-am dus și am reușit. Însă le spuneam colegilor mei: „Este prea frumos să fie adevărat”.

Tocmai fusese înăbușită în sânge revoluția din Ungaria. Era sfârșitul lui noiembrie 1956 când rușii au intrat cu tancurile și au trecut peste studenți și peste mame cu copii în brațe. A fost măcel.

Pe când eram la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, aveam coleg de bancă pe Nicolae Vlad și eram, de asemenea, apropiat de alți doi tineri elevi, Adrian Ghețu și Horia Homănă. Aveau un cerc literar, neștiind că Securitatea nu permite să te aduni mai mult de două persoane. Cum apărea a treia persoană, ceva era suspect, acolo se punea ceva la cale. Nu de puține ori, mai târziu, aveam să constatăm că, dacă se adunau trei persoane, unul cu certitudine era informator al Securității.
Trist, dar adevărat!

În cadrul acelui cerc literar citeam versuri de scriitori interziși, pentru că după război au venit epurările în pătura de jos, în armată, în jandarmerie, care a fost desființată, în Academia Română etc. Academicieni cu renume au fost dați afară și tot felul de ghiolbani au pătruns în Academie. Exemplele sunt numeroase… După război au fost abandonate și s-au trimis la moarte elitele acestui neam, mai ales după înfiin­țarea Securității Poporului, în vara anului 1948.

În timp ce noi citeam texte sau versuri de scriitori interziși, veneau echipe de muncitori în biblioteci, cu câte un tabel. Unul lua din raft cartea, celălalt se uita pe tabel: „Nicolae Iorga? La foc! Andrei Șaguna? La foc! Octavian Goga? Naționalist! La foc!” Au scăpat George Coșbuc și Eminescu. Dar, atenție! Din Coșbuc se învăța doar „Noi vrem pământ”, absolut nimic din cele patriotice, sau cele despre Războiul din 1877. Eminescu? Doar Scrisoarea a III-a, o anume parte din ea, Epigonii, și Împărat și proletar…

Intră rușii în Budapesta, iar unul dintre noi spune: „Bine, bine, și noi stăm așa și nu facem nimic?” Atât a fost. Din mers ne-am organizat într-o organizație anticomunistă, cu ședințe după scurt timp, cu recrutări de câțiva membri de încredere. Cât privește titulatura, au fost trei propuneri, dar a învins „Garda Tineretului Român”, fără nici o legătură însă cu Garda de Fier. Subliniez acest lucru pentru că, pe vremea rebeliunii legionare, membrii orga­nizației noastre aveau între unu și doi anișori. Nu se putea face o asemenea legătură, deși Securitatea a încercat să ne dea o astfel de tentă. S-a făcut imediat un statut, un plan de luptă. Trebuia să luăm imediat legătura cu partizanii din munții Făgărașului, dar am căzut în ghearele Secu­rității dintr-o întâmplare. Vlad Nicolae senior, tatăl șefului organi­zației noastre Vlad Nicolae junior, avea corespondența pusă sub observație de câțiva ani. Șeful organizației, ajuns student la București, îi scrie o scrisoare, iar când Securitatea a văzut scrisoarea, a pus-o deoparte. Zece luni ne-a urmărit Securitatea, până ne-a identificat pe toți cei 15 membri ai asociației. Noi n-am fost prinși ca urmare a măiestriei ofițerilor de securitate, ci prin trădare.

Interminabila anchetă

Ați continuat activitatea și ca asociație literară? Cum ați fost reținuți de Securitate?

Nu s-au mai continuat problemele literare. Asociația s-a transformat într-o organizație de luptă anticomunistă. Era un ideal. Eram tineri. Fiecare avea câte o pasiune, voia să studieze câte ceva. Pe atunci, cele câteva noțiuni fundamentale, care azi nu mai înseamnă nimic, erau pentru noi mai mult decât totul: neam, patrie, tricolor și credință strămo­șească. Eram în stare să mergem și fără ezitare să ne dăm viața pentru salvarea demnității acestui popor. Măcar atât, pentru că în țară, prin toate pădurile, erau diviziile de tancuri și de infanterie ale Armatei Roșii, liberatoare, care 14 ani a uitat să se mai întoarcă acasă. Au stat aici pe mâncarea noastră, și nu numai atât…

Aceasta se întâmpla în anul 1957, când am intrat la facultate. La sfârșitul anului întâi am fost arestat. Abia terminasem anul întâi. Ultimul examen l-am dat în data de 25 iunie 1958, într-o miercuri. Era pe la orele 14:30-15:00 când am ieșit din examen, iar la ora 17:00 am fost arestat de la Căminul „Mihai Eminescu”, de pe strada Cuza Vodă, din Iași. Toți am fost arestați în aceeași zi, la aceeași oră, din diverse locuri unde ne aflam: eu la Iași, unii studenți în București, unul era prin Mediaș, iar restul în Brașov.

Aproape o lună și jumătate am fost anchetat la Iași de doi „cetățeni români”: de un fost strungar, devenit locotenent major de securitate, Casparovici Eugen, și de un frizer, devenit maior de securitate, David Isidor. Apoi am trecut, foarte scurt, pe la Securitatea Uranus din București, iar după aceea pe la Securitatea din Brașov. Pe toată această durată până la proces, noi nu ne-am întâlnit unul cu altul niciunde, nu ne-am intersectat nicăieri. Fiecare era separat, ca să nu putem comunica între noi. Procesul a avut loc în ziua de 10 octombrie 1958. Fusese o pauză, să spunem, între judecarea și condamnarea altor asemănătoare asociații anticomuniste, care primiseră pedepse mai mici. Între sfârșitul anului ‘57 și începutul anului ‘58, aveam impresia că pentru un timp se sistaseră procesele. Apoi însă a sosit o agravantă, 318/1958, care dubla și tripla pedepsele. Am fost toți încadrați în articolul 209 Cod penal, parcă punctul c., adică de la 15 la 25 de ani muncă silnică. Pentru toți cei 15 tineri procesul a durat o singură zi, de la ora 7 dimineața până la ora 23:00: acuzația adusă de procurorul militar Mircea Tiron, apoi ascultarea celor 15 inculpați, precum și a celor 15 avocați, care de altfel erau de formă, căci nu îndrăzneau să spună nimic. De altfel, s-au cunoscut cazuri în țară când au fost arestați pe loc dacă au insistat să-ți ia apărarea prea mult. Mi-au rămas în minte cuvintele avocatului unuia dintre colegii de organi­zație, care spunea: „Rog instanța să țină cont de faptul că, deși acești tineri au greșit față de țară, față de popor, în timp ce muncitorii acestei patrii lucrează la înălțimi amețitoare, pe macarale, și construiesc, să țineți totuși cont de tinerețea lor!” Nimic la obiect! Avocatul meu, Stoica se numea, − de unde să știu eu că fusese colonel de securitate, habar n-aveam, părinții mei nici atât, dar am aflat ulterior −, bătea câmpii și mi-au spus colegii că am dat cu pumnul în balustrada aceea din fața boxei și am spus: „Nu am nevoie de apărător, mă apăr singur!”

Am luat o pedeapsă mică totuși: 15 ani. Șeful organizației a luat 25 de ani, apoi vreo 5-6 membri 20 de ani, 3-4 dintre ei au luat 17 ani, iar alți 3-4 tineri 15 ani.

Simulacru de proces și pedepse pe măsură

După ce criterii aplicau comuniștii aceste pedepse?

După cât au fost de activi inculpații. Nucleul era format de unii din Brașov, ale căror locuințe erau chiar pe străzi apropiate, erau așadar foarte apropiați unii de alții și ca domicilii. Nu erau toți de la „Șaguna”, erau și de la alte licee. Grupul începuse încă din liceu, dar s-a definitivat pe parcurs. Pedepsele au fost incredibil de mari, pentru că nu apucaserăm să săvârșim nici o faptă. Totul s-a oprit la nivelul de intenție. Și, cu toate acestea, vedeți ce pedepse incredibile…

După vreo trei ani și jumătate de închisori și lagăre, dându-și seama că au greșit prin acordarea unor astfel de pedepse, la cererea procurorului general al Republicii Populare Române, s-a rejudecat procesul în lipsa noastră. Pedeapsa celor care primiseră 25 de ani s-a redus la 10 ani, a celor cu 20 de ani la 7-8 ani, iar cei cu 15 ani, ca și mine, am primit câte patru ani, pe care i-am făcut însă în nu mai puțin de 14 locuri. Incredibil! Am căutat prin dosare să văd motivul acestor mutări, însă nu există nici un document. Din discuții cu prieteni și colegi, am ajuns la concluzia că erau vânați liderii de opinie, și dacă erai încondeiat ca fiind un astfel de ins, probabil că nu trebuia să faci mulți purici într-un loc, ca să nu influențezi cumva pe ceilalți. Departe de mine au fost aceste gânduri, pentru că eram prea tânăr, dar există și un sâmbure de adevăr.

Cum ați primit vestea condamnării la 15 ani de închisoare?

De la proces ne-au luat și ne-au băgat pe toți într-o singură celulă. Eram 15, dar numai șase paturi. Era mare veselie însă. Părinții veniseră la proces cu îmbrăcăminte, cu medicamente, cu alimente, căci pe unii dintre noi îi știau părinții cu vreo suferință. Comuniștii au spus însă: „Nu le dați nimic acum. O să le dați mâine, când se pronunță sentința!” A doua zi însă, pe noi nu ne-au mai adus la pronunțarea sentinței. A fost o adevărată revoltă printre părinți, indignați că au fost mințiți.

Tatăl meu era pe al treilea rând în sală. În timpul procesului − bieții părinți nu aveau de unde să știe −, noi nu aveam voie, decât cu mare risc, să privim către sală. Eram sfătuiți să privim numai în jos, înainte și la dreapta, unde era completul de judecată: „Atât! Dacă nu, vă agravați situația!”

În stânga mea era un sergent major, blond către șaten, cu ochi albaștri, Sălăjan se numea, și mă înghioldea cu pistolul automat în coastă și îmi spunea: „Uită-te, că se uită la tine acum!” Era prietena mea, care se afla lângă părinții mei, în sală. Se vede treaba că avea un pic de suflet acel gardian. Dacă aș ști unde îi este mormântul, m-aș duce să-i pun o floricică, cu toate că a făcut parte din acea categorie de salariați ai Secu­rității care au produs orori inimaginabile.

Când au început a doua zi să citească sentințele, părinții erau îngroziți și revoltați că nu ne-au mai adus. Când au ajuns la: „Bjoza Octav, 15 ani muncă silnică!”, tatăl meu s-a ridicat arătând către completul de judecată: „Voi sunteți bandiții! Dați-ne copiii ­înapoi!” L-au arestat, l-au bătut vreo cinci luni, după care Tribunalul Militar și-a declinat com­petența în favoarea Tribunalului Civil, care l-a achitat, având puternice circumstanțe atenuante. Însă în modestul lui serviciu n-a mai fost primit înapoi niciodată. A murit în umilințe cumplite. Era un autodidact cum n-am întâlnit decât doar două cazuri în viață.

A doua zi, pe 11 octombrie, în jurul prânzului, vine completul la celulă, se deschide ușa, iar grefierul ne citește sentințele. Cum priveam ușa, în stânga, lângă cadru, era procurorul Tiron, cu mâna băgată la manta, căci era deja rece afară, împreună cu comandantul Penitenciarului Codlea, locotenent-major Sânt Ion Ion. Țin minte, avea o cicatrice pe unul dintre obraji. A început să citească, și unde n-am început să râdem toți… Incredibil! Toți râdeam… Doi frați gemeni din organizație râdeau mai tare decât toți, unul dintre ei chiar în hohote. La care procurorul, după ce s-a terminat de citit, a zis: „Ce râzi mă? Ce te-a apucat? Ce-i de râs?” Iar tânărul a răspuns: „Cum să nu râd? De nu vom reuși noi să facem toată pedeapsa asta, poate diferența o s-o faceți dumneavoastră!” Am înghețat toți. Procurorul a trântit ușa de a căzut tencuiala, dar nu s-a lăsat cu vreo pedeapsă suplimentară. Au plecat și duși au fost. Aceasta se întâmpla în 11 octombrie 1958.

„Dumnezeu e victoria binelui asupra răului”

Cum ați rezistat teribilei atmosfere din detenție?

În 14 ianuarie, dimineața, pășeam pentru prima dată într-o celulă, în Aiud, una dintre uzinele morții, iar apoi la Gherla, construită pe vremea Mariei Tereza. Noi am fost cei care am numit acel pavilion „Zarca Gherlei”. În fața mea apare un ins care făcea de vreo 10 ani închisoare. Mi se părea parcă cioplit în stejar și stâncă românească. Se uită la mine și mă întreabă: „De unde ești? Ce ai făcut? Cât ți-o dat?” Erau primele întrebări… „Ce mai știi nou de afară?” Erau dornici să mai afle câte ceva. „Să știi de la mine fiule că aici, după aceste gratii și sârmă ghimpată, nu există decât o singură etnie!” Eu mă uit însă în jur și văd români, maghiari, evrei, sași, șvabi, toate națiile din România. „Da, băiatule! Este etnia luptătorilor anticomuniști!” Același deținut a adăugat: „Și să mai știi un lucru, fiule! Aici, după gratii și sârmă ghimpată, nu există decât un singur Dumnezeu!” Mă uit însă în jurul meu: erau din toate cultele și sectele, căci groaza trebuia să pătrundă în toate ungherele societății. Tot el mă întreabă apoi: „Tu știi ce e Dumnezeu?” Eu mă uitam mirat la el; nu puteam să zic nici da, nici nu. „Dumnezeu e victoria binelui asupra răului, Dumnezeu e victoria luminii asupra întunericului, Dumnezeu este victoria frumosului asupra urâtului, Dumnezeu este infinitul mare, Dumnezeu este infinitul mic, Dumnezeu este în tine, măi băiete, și în fiecare dintre noi! Îți recomand să-L cauți toată viața, să nu renunți niciodată în a-L căuta!”

Altul îmi spunea: „În per­manență, fiule, să ai mentalitate de învingător. Spune de zeci, de sute, de mii de ori: «Eu sunt un învingător!», «Mie nu mi-e frică!», «Mie nu mi-e foame!», «Pe mine nu mă doare!», «Mie nu-mi este frig!», și așa va fi!” Am făcut-o, și așa a fost. Degeaba erai puternic fizic, căci, dacă în temniţă cădeai pradă deznădejdii, acolo rămâneai pentru totdeauna. Forța mea fizică a fost însă dublată de una psihică pe măsură. Am refuzat să mor. Am avut de două ori aprindere la plămâni și m-am vindecat fără medicamente. Am ieșit din temniță cu niște calități pe undeva „animalice”, mirosul dezvoltat, auzul dezvoltat, însă, încetul cu încetul, după eliberare, acestea s-au estompat și am constatat cu tristețe că am reintrat în rândul oamenilor obișnuiți.

Pe toată durata detenției, orice contact cu exteriorul era rupt. Nu pachet, nu vorbitor, nu scrisoare. Au fost nenumărate cazuri în care, în loc să vină acasă cel drag, la sfârșitul pedepsei venea o țidulă, pe care la început scria: „decedat în timpul detenției”, iar mai apoi dădea și unele precizări mai exacte: „a murit la data de…, în penitenciarul…”. Locul mormântului însă niciodată nimeni nu l-a știut. Acum, noi împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc am procedat la exhumarea unor deținuți. Se va face și ADN-ul, și vom ști familiile din care au provenit, iar osemintele vor putea fi duse, dacă dorește familia, în anumite cimitire. Dacă nu, le vom duce la biserica ridicată, prin grija noastră, la Aiud, pe Râpa Robilor.

„Întețiți teroarea!”

Cum ați îndurat tortura și munca silnică din lagărele de muncă?

Au fost perioade când muncile erau extrem de silnice, însă coeziunea dintre deținuți era nemărginită. Au fost perioade în care normele de muncă erau atât de mari, încât nu puteau fi realizate. Imaginați-vă, când am fost arestat aveam 76 de kilograme, și în închisoare ajunsesem la 52 de kilograme. Ne amuzam agățând traista, în care erau o gamelă și o lingură, în oasele bazinului, atât eram de slabi! Incredibil, dar adevărat! S-a întâmplat undeva în Europa cea indiferentă și nepăsătoare, undeva în România unor vremi nu demult apuse.

Mai toți cei tineri care mai eram cât de cât apți de muncă ofeream bătrânilor și bolnavilor munca noastră de peste zi. Cine ne dădea nouă forța să cărăm acele roabe imense de șantier pline cu vârf de pământ? Cine dădea putere ca acele schelete să care acele roabe cu pământ?… Seara, brigadierul, care era șef peste o formațiune de 40 de deținuți, dădea în poarta lagărului lista cu cei care nu și-au îndeplinit norma, iar aceia erau opriți pentru a fi bătuți. Și rămâneam noi să fim bătuți. Bătăile erau în funcție de cum se grăbea acasă cel care primea și cel care preda lista. În plus, veneau și ordine: Întețiți înfometarea! Întețiți bătăile! Întețiți teroarea psihică! Nu-i lăsați să vorbească nici în șoaptă între ei, în celulă sau la locul de muncă!

Teroarea psihică era permanentă! Ar fi vrut, dacă era posibil, ca noi să nu vorbim între noi deloc. Dacă reușeam să vorbim, era numai în șoaptă. Când ne adresam gardienilor sau ofițerilor, noi trebuia să vorbim numai în șoaptă, ca să nu audă celula de alături și să te recunoască după glas. Gardienii sau ofițerii se adresau către noi numai răcnind, ca să nu pună ceva la cale cu vreunul dintre noi. Se mâncau între ei… Foarte interesant! Însă noi ne simțeam mândri că putem face un astfel de gest. Pare de neimaginat…, țâșnea sângele din unii dintre noi, dar eram mândri că suntem români, iar acum am ajuns să-mi fie jenă... Nimeni nu sesizează acest lucru din cei aflați la putere. Spun: „Nu sunt bani!” Însă, din puținii bani care ar exista într-o astfel de țară, care a fost bogată…, întâi trebuia să începi cu cei care s-au jertfit pentru ea! În ceea ce ne privește pe noi, nu mă aștept la minuni de la autorități. Ne-au aruncat de la masa bogaților în devenire niște firimituri, medicamente gratuite…, după ce Statul Român ne-a luat pentru totdeauna tinerețea, sănătatea, agoniseala și multora chiar și viețile.

Pr. Prof. Vasile Păvăleanu: Părintele Justin – mărturisitorul mărturisitorilor

Se împlinesc patru ani de la intrarea în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână din ceruri (Evrei 9, 24) a unuia din cei mai cunoscuţi, mai iubiţi, mai jertfelnici şi mai harismatici duhovnici pe care i-a avut neamul românesc şi Sfânta noastră Ortodoxie, părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă. O viaţă de 94 de ani consacrată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii Lui – ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp (II Tim. 4, 2).

Fiecare duhovnic a strălucit pe firmamentul Bisericii lui Hristos prin anumite virtuţi, însă fiecare se remarcă într-un mod personal, special, căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41). Şi părintele Justin a strălucit într-un mod aparte, astfel încât a fost unic în pleiada marilor părinţi duhovniceşti. O viaţă sfântă, o forţă spirituală, o incontestabilă autoritate morală şi spirituală, un reper de nezdruncinat în învolburarea lumii de azi, o conştiinţă naţională mereu trează şi vie, o trâmbiţă ce a trezit conştiinţe şi a schimbat destine omeneşti, un văzător cu duhul în cele dinlăuntrul sufletului omenesc, un mărturisitor autentic prin cuvânt şi faptă a credinţei dreptmăritoare, o voce incomodă, critică pentru căderi şi dătătoare de mângâiere spre ridicare, o adevărată sinteză a spiritului şi cugetului unui neam, o flacără pururea arzând de dragostea lui Hristos, – aceasta este icoana părintelui Justin care a vieţuit aici mereu îngropat în popor, între oameni, iar dincolo îi poartă pe toţi îngropaţi în sufletul său mare cât sânul lui Avraam.

Care să fi fost oare resortul care l-a ridicat pe avva Justin la o asemenea înălţime a desăvârşirii, încât cei ce treceau pragul chiliei sale sau îl priveau simţeau adierea Duhului Sfânt prezent în el, care genera o transfigurare, o reală convertire şi o percepere a lucrării lui Dumnezeu prin sfinţii Săi?

Închisoarea i-a fost o adevărată şcoală, o veritabilă universitate

Precum însuşi mărturiseşte, factorii care au avut un rol important în formarea sa au fost: mama şi familia din care provenea, preotul şi comunitatea parohială din satul natal Petru Vodă, Mănăstirea Durău şi obştea de vieţiuitori în care s-a închinoviat, precum şi cei 8 ani de seminar monahal pe care i-a urmat.

Însă, un rol covârşitor, care întrece toate celelalte forme de zidire duhovnicească, l-a avut fără îndoială închisoarea, temniţa, perioada celor 16 ani de detenţie pe care părintele a îndurat-o din 14 mai 1948 până în primăvara lui 1964. Aici, părintele Justin, alături de foarte mulţi tineri, studenţi şi intelectuali, a suferit ororile unui regim de tortură, teroare, dezumanizare, umilinţă, înfometare, izolare şi chinuiri îngrozitoare. Toţi aceşti deţinuţi au găsit ca mod de supravieţuire, asemenea martirilor din vechime, rezistenţa prin credinţa în Dumnezeu cu toate manifestările ei: rugăciunea, postul, slujbele făcute în condiţiile date, lecturi biblice, convorbiri duhovniceşti, solidaritate umană cu cei suferinzi, răbdare, bărbăţie, demnitate şi toată podoaba virtuţilor, dar şi rezistenţa prin cultură, împărtăşind unul altuia cunoştinţele proprii, astfel încât, fiecare, după anii de temniţă, ajungea o adevărată enciclopedie.

Astfel, pentru părintele Justin şi pentru toţi camarazii săi, închisoarea a fost o adevărată şcoală, o veritabilă universitate, în care a acumulat atât de multe cunoştinţe, cât nu se câştigă în nici o instituţie de învăţământ de rang înalt şi care nu se dovedesc cu diplome şi sigilii doctorale, ci cu însăşi experienţa vieţii. Întrebat prin anii â70 de ce nu face facultatea de teologie, căci atunci mai mulţi părinţi din mănăstiri au fost îngăduiţi ca studenţi teologi: „Părinte, de ce nu mergeţi la Teologie?”, el răspundea: „Eu am o facultate mai mare decât toate facultăţile! Universitatea mea este puşcăria! Ce-am învăţat acolo nu se învaţă în nici o facultate!”.

Totodată, puşcăriile comuniste au reprezentat pentru acest mare duhovnic al nostru practicarea autenticei vieţi monahale. El, monahul de vocaţie, plecat din tinereţe şi închinoviat la Durău, cu 10 ani de experienţă în mănăstire şi 8 ani petrecuţi în rânduiala strictă a seminariilor monahale, va mărturisi peste ani că adevăratul monahism l-a trăit în puşcărie şi că, împreună cu toţi cei de după gratii, a cultivat la maximă intensitate virtuţile urcuşului duhovnicesc. „În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric….”.

Tot din propriile mărturii se înţelege că starea specifică a acestei perioade de detenţie a fost suferinţa pe care toţi deţinuţii şi-au asumat-o drept stare de jertfă închinată Mielului jertfit pentru mântuirea lumii (Ioan 1, 29) şi aidoma mucenicilor din vechime aduşi ca nişte miei spre junghiere. „În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul trupesc pe care îl dobândeşti doar atunci când ştii că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta îţi vedeai viaţa sfârşită şi momentul morţii”.

Suferinţa îndurată l-a transfigurat în aşa manieră încât avea să mărturisească: „Pentru mine celula a devenit mormânt al Învierii şi al strălucirii harului dumnezeiesc”. După gratii fiind, a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că de va ieşi în viaţă la libertate se va apleca cu luare aminte asupra tuturor suferinţelor omeneşti. Acest lucru părintele l-a împlinit cu prisosinţă până în ultima clipă a vieţii pământeşti, despovărând pe oameni de suferinţele lor şi luându-le asupra sa.

În puşcărie, părintele a fost martorul sfârşitului martiric al multora dintre camarazii săi. Unii au murit pe braţele lui, pe alţii i-a spovedit şi împărtăşit, a liturghisit chiar pe trupul unui muribund ca pe un sfânt antimis. Ştia sfinţenia lor care se pecetluia prin jertfa supremă. A văzut că de umilinţă aveau parte şi după moarte, căci trupurile lor erau aruncate în Râpa Robilor de la Aiud sau în gropi comune la Periprava şi în alte locuri de detenţie, fără cruci la căpătâi, fără prohodire creştinească, fără lacrimile şi tânguirea apropiaţilor.

Pionierul luptei pentru învierea memoriei celor ce s-au jertfit în închisori

După eliberarea din 1964, părintele Justin a rămas cu inima şi gândul la aceşti mărturisitori pentru credinţa în Dumnezeu şi le-a păstrat amintirea, făcând rugăciune pentru ei şi doar în cercuri restrânse povestea despre martiriul lor şi se întâlnea cu alţi foşti deţinuţi, căci era foarte urmărit. Era ferm convins de sfinţenia lor şi că ei „formează cea mai măreaţă şi mai frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, părintele era îngrijorat de atitudinea statului ateu care dorea cu dinadinsul aşternerea uitării peste jertfa martirică a celor din închisori şi educarea generaţiei noi într-un alt spirit şi cu alte idealuri.

După 1989, părintele Justin devine pionierul luptei pentru învierea memoriei celor ce s-au jertfit în închisori. Această lucrare s-a concretizat prin mai multe acţiuni:

A vizitat îndată după căderea comunismului Aiudul şi alte puşcării, spunând gardianului care încerca să-l oprească la intrare „că acolo este la el acasă!”;

A început să povestească şi să dea interviuri despre viaţa din puşcării, să atragă atenţia asupra măreţiei jertfei unei generaţii care „nu a urmărit scopuri politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii”;

A încurajat pe mulţi să scrie literatură memoralistică despre viaţa din închisori, astfel încât multe din lucrările existente pe această temă îl au ca autor moral pe părintele Justin;

A iniţiat, a coordonat şi s-a ocupat îndeaproape de realizarea unor monumente, troiţe, memorialuri sau mănăstiri în locurile sfinte, adevărate Golgote ale neamului românesc, ca de pildă la Aiud, la Sighet sau mănăstirea în memoria celor căzuţi la canalul de la Poarta Albă;

A iniţiat pelerinaje şi slujbe de pomenire pentru mărturisitorii din închisori sau la mormintele lor din diferite locuri din ţară. Bunăoară, cu ocazia unui pelerinaj la Aiud, aşezându-se între rafturile cu relicvele mărturisitorilor, a spus: „Singurul lucru de care îmi pare rău este acela că n-am murit şi eu aici să fiu dincolo, împreună cu ei”, încredinţat fiind de sfinţenia lor;

A avut iniţiativa promovării unui cult al sfinţilor închisorilor prin publicarea vieţilor, cântărilor, acatistului şi icoanelor, unele icoane fiind de-a dreptul impresionante prin simbolistică şi mesaj, sau prin aşezarea moaştelor lor spre venerare, toate acestea ca nişte etape premergătoare ale canonizării;

A susţinut cu toată tăria ca ziua de 14 mai să fie declarată ca zi de pomenire a sfinţilor închisorilor, pentru că atunci s-a pus în aplicare la nivel naţional Ordinul nr. 5 al MAI, ce prevedea arestarea tuturor elementelor reacţionare şi duşmănoase. În noaptea de 14-15 mai au fost arestaţi 10.000 de tineri, studenţi şi intelectuali. Această noapte este considerată de părintele Justin, arestat şi el atunci, „o noapte a Sfântului Bartolomeu, noaptea cea mai odioasă, mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”.

Apogeul lucrării părintelui Justin referitoare la sfinţii închisorilor a fost propunerea şi cererea insistentă a canonizării lor. Sfinţia sa a spus în nenumărate rânduri: „Mai am o nelinişte: să îi văd pe aceşti sfinţi canonizaţi!… Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru!”. Canonizarea nu este necesară acestor mărturisitori, ci poporului întreg şi generaţiilor de azi şi de mâine pentru a se identifica cu demnitatea şi tăria credinţei lor.

Toate aceste iniţiative şi dorinţe arzătoare ale părintelui Justin, considerate de unii, la vremea aceea, lipsite de realism, iar pentru alţii, de-a dreptul deranjante, se dovedesc astăzi a fi avut un caracter profetic.

Năzuinţele arzătoare ale mărturisitorului mărturisitorilor se împlinesc astăzi prin declararea de către Sfântul Sinod al anului 2017 ca Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Romnă şi cu legiferarea de către Stat a zilei de 14 mai drept Zi naţională de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste.

Părintele Justin a fost numit metaforic „Voievodul Ortodoxiei româneşti”. Un voievod trage un întreg neam după sine de la vlădică la opincă, de la domn la slugă. Forţa de a trezi şi de a trage după sine este şi mai mare acum, când se află în slava Preasfintei Treimi. Aşadar, cu siguranţă şi dorinţa părintelui Justin de canonizare a sfinţilor închisorilor va deveni realitate.