IMBRATISAREA LUI HRISTOS/ Cum ne ingamfam din umilinta si cum pierdem totul/ ATRACTIA HIPNOTICA A BARFEI/ Politica la Eshaton (Recomandari duhovnicesti)

• Apostolat in Tara Fagarasului: Cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos

De două mii de ani Hristos ne aşteaptă cu braţele deschise pe Crucea Golgotei. Aceasta este unica rampă de lansare pentru Înviere. Fiecare dintre noi ne aflăm la diferite nivele de altitudine. Calea e îngustă şi anevoioasă, dar e şi singura posibilă. Deşi avem atâta “nor de mărturii” despre cei care au reuşit să escaladeze muntele sfinţeniei, totuşi drumul trebuie deschis şi defrişat de fiecare om în parte. Nu s-a făcut nici o lucrare de modernizare a acestui drum.

Pentru a parcurge traseul, fiecare persoană are talanţii şi puterile ei. De aceea i s-au dat omului picioarele, “ca să umble pe căile Tale” şi să se urce într-un dud “căci pe acolo avea să treacă”; şi “mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale”; urechile “spre ascultarea credinţei”; “gura lui o umple de lauda Ta” şi ca să poată striga: “Doamne, fiica mea este rău chinuită de un diavol”; “buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău”; “toate mădularele şi gândirea lui întăreşte-le cu harul Tău”.

Şi darurile sunt încă şi mai multe: Tatăl nostru ne-a dat Chipul Său şi suflare de viaţă, încălţăminte nouă în picioarele noastre ca să ne protejeze de scorpii şi de balauri şi ca să nu izbim de piatră picioarele noastre, haină nouă, albă şi luminoasă, ca să ne ferească de zăduful ceasului al şaselea şi de frigul întunecos al nopţii eterne, păr “ca să nu se vatăme de schimbările vremii”, ne-a “aşezat capul peste celelalte mădulare, a pus în el mai multe simţiri, care nu se împiedică una pe alta”, ne-a dat inel de fiu în degetul nostru ca să recunoască Fiul în noi pe fraţii Săi, ne-a dat spate ca să putem purta povara celui căzut între tâlhari, ne-a dat candele ca să le umplem cu undelemnul şi lumina faptelor bune, ca şi alţii să se lumineze şi încălzească spre slăvirea Tatălui nostru Cel din cer, ne-a dat glas ca să mulţumim Celui Care înainte de a ne îmbrăca ne-a curăţat de lepră şi tină, ne-a dat “apa cea vie” ca nimeni să nu mai înseteze şi “merinde pentru viaţa de veci”, ne-a dat postul, rugăciunea, milostenia, iubirea şi iertarea…

Ne-a dat totul, ca să nu aibă nimeni cuvânt de apărare, căci “toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată”, “aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu”.

Începutul stă în venirea întru sine şi apoi în lepădarea de sine. După asta nimeni şi nimic nu ne mai poate sta în calea întâlnirii şi îmbrăţişării Fratelui nostru mai mare, “ca El să fie Cel dintâi întru toate”. 

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

• Doxologia:

Sfântul Ioan Gură de Aur despre îngâmfarea din umilinţă

Ai făcut ceva din smerenie? Să nu cugeti lucruri mari, căci atunci totul ai pierdut.

Deci, când rămâne cineva în smerenie? Când îşi aduce aminte de porunca lui Hristos, care zice: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice” (Luca 17, 10), şi iarăşi de porunca dascălului lumii, care zice: „Eu încă nu socotesc să o fi cucerit” (Filipeni 3, 13). Cel ce este convins că n-a făcut nimic mare, oricâte ar face, numai acesta este cu adevărat cel ce se smereşte, cel ce nu crede că încă a ajuns la sfârşit.

Mulţi s-au îngâmfat din umilinţă. Dar şi noi pătimim aceasta. Ai făcut ceva din smerenie? Să nu cugeti lucruri mari, căci atunci totul ai pierdut. De felul acesta a fost fariseul; s-a trufit fiindcă dădea săracilor a zecea parte, şi a pierdut totul. Însă nu tot aşa a pătimit vameşul. Ascultă-l pe Pavel care zice: „Nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat” (I Corinteni 4, 4). Ai văzut că el nu s-a îngâmfat pe sine, ci în tot felul se smerea şi se înjosea, deşi ajunsese în cea mai înaltă sfinţenie?

Şi cei trei tineri deşi se găseau în mijlocul cuptorului şi în foc, iată ce ziceau: “Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 5) În acest fel are cineva inimă înfrântă, şi de aceea puteau să zică: „Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 15) Astfel că şi după ce au căzut în cuptor erau foarte smeriţi, ba încă mai smeriţi ca înainte de a cădea. Fiindcă vedeau minunea făcută cu dânşii, şi crezându-se pe dânşii nevrednici de mântuire, au fost cuprinşi de o mare smerenie, căci, când ne convingem că ni s-a făcut bine fără să fim vrednici, atunci mai cu seamă ne umilim.

Deşi, de altfel, dânşii ce binefacere oare au primit fără să o merite? S-au dat pe sine focului, în timp ce alţii păcătuiau; erau încă tineri, şi totuşi nu au cârtit, nici nu s-au mâniat şi nici n-au zis: „Ei! şi ce bine este de noi, că-I slujim lui Dumnezeu? Acest împărat este necucernic, şi totuşi a devenit stăpânul nostru. Dar nu numai atâta; cu ce ne-am folosit noi închinându-se lui Dumnezeu? Împreună cu idolatrii suntem pedepsiţi de idolatru, în robie am fost aduşi, din patrie am fost scoşi, din libertate şi din toate cele părinteşti; robi şi slugi am ajuns, slujim unui împărat barbar”. Nimic din toate acestea n-au zis; însă, ce? „Păcătuit-am, făcut-am fărădelege.” Dar şi rugăciunea n-o făceau pentru dânşii, ci pentru alţii. „Tu ne-ai dat unui rege nedrept, cel mai rău care este pe pământ”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 8 )

Şi iarăşi Daniel fiind azvârlit în groapa leilor a doua oară, zicea: „Adusu-Ţi-ai aminte de mine Dumnezeule”. Şi de ce nu şi-ar fi adus aminte, Daniele, când tu L-ai slăvit pe dânsul înaintea împăratului, zicând: „Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine” (Daniel 2, 30), şi când ai fost aruncat în groapa leilor pentru că n-ai ascultat de porunca acelui împărat viclean? Pentru ce, dar, nu şi-ar fi adus aminte tocmai pentru aceasta? Nu oare pentru dânsul ai fost aruncat acum în groapa leilor? „Da! răspunde el; însă sunt dator pentru multe.”

Dar atunci ce am putea spune noi? Ascultă-L şi pe David ce spune: „Iar dacă El îmi va zice: «Nu mai este bunăvoinţa Mea cu tine», atunci iată-mă, facă cu mine ce va binevoi” (II Regi 15, 26), deşi avea cu sine mii de isprăvi. Şi Eli zice: „El este Domnul; facă, dar, ce va binevoi”. (I Regi 3, 18) Aceasta este datoria slugilor recunoscătoare, nu numai când primesc binefaceri, ci şi nenorociri, ca şi în strâmtorări, totul să-I atribuie Lui. Şi cum să nu fie absurd, când noi îl lăsăm pe stăpân ca să-şi bată slugile, ştiind că îi cruţă ca fiind ai lor, şi Dumnezeu nu va cruţa?

(Extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, Editura Nemira, Bucureşti, 2005).

Sf. Maxim Mărturisitorul despre patimi, boală și zidirea turnului Babel

Ce semnifică turnul ce s-a zidit în pământul Sennaar (Gen. 11, 1-9) ?

Şi noi zidim acest turn când suntem deturnaţi de la răsărit (Gen. 11, 2) sau, mai bine zis, atunci când ne abatem de la cunoştinţă: ajungem atunci în pământul Sennaar-ului, adică la patima lăcomiei pântecelui. Căci Sennaar se tâlcuieşte neodihna dinţilor, pentru aceasta şi noi de multe ori zidim turn, adică facem covârșitoare patimile trupești și le zidim, clădind patimă peste patimă. Până la cer (Gen. 11, 4), căci nu vor să se oprească vreodată din strădania lor pentru cele deşarte, ci pofta lor pentru ele este nesăţioasă. Dar Dumnezeu oprește zidirea turnului şi amestecă limbile (Gen. 11, 7), fiindcă ori de câte ori ne pedepsește spre folos, taie de la noi răul. Alteori însă, prin boală îl pedepsește pe cel biruit de necurăţia desfrânării sau îl înţelepţeşte pe cel robit patimii lăcomiei prin lipsuri, ca și cum ar opri zidirea turnului patimilor, totodată amestecând şi limbile. Căci pe cel desfrânat, care cugetă fără încetare cele ale desfrânării, îl oprește prin boală, făcându-l să fie preocupat de sănătatea trupului, ca și cum ar amesteca limba cugetării celei fără încetare a patimii.

(Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaestiones et dubia 2, extras din volumul în pregătire Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, trad. Laura Enache, introducere și note de pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, 2012)

[Dana Alecu] Defectele altora umplu golul meu?

A devenit aproape un reflex social ca în discuţiile cu semenii subiectul să alunece încet… spre alţii. Indiferent din ce punct porneşte conversaţia, ne trezim la un moment dat analizând neajunsurile, nereuşitele, greşelile unor persoane care, de cele mai multe ori, nu sunt prezente.

Cu cât aceste aspecte sunt mai evidente pentru partenerii discuţiei, cu atât, în mod bizar, entuziasmul lor creşte. Pe lângă punctul de vedere comun pe care cei doi sau mai mulţi îl împărtăşesc în discuţie, îi mai leagă şi un sentiment comun, acela dat de existenţa unei persoane în raport cu care se simt superiori – mai buni, mai inspiraţi în decizii şi alegeri, mai de succes. Constatarea asta este cea care imprimă un sentiment plăcut, care animă, dinamizează, face ca discuţia să se alimenteze prin ea însăşi, fără a fi nevoie ca protagoniştii să caute subiecte noi. Singurul lucru care se cere făcut este alegerea din când în când a unei persoane, fapt care relansează discuţia. Identificarea şi analizarea greşelilor celorlalţi au efectul aparent de a umple golul personal interior, de a distrage atenţia de la propriile probleme şi nemulţumiri, de a ne împiedica să ne confruntăm cu propria persoană aşa cum este ea, cu plusuri şi minusuri. Acesta este şi motivul pentru care oamenii discută cu entuziasm despre evenimente exterioare, politică, vreme, ştiri, vieţile altora, dar mai puţin despre propria persoană, despre ceea ce simt şi gândesc.

Dar să revenim la subiectul nostru… Pe lângă sentimentul de aparentă superioritate pe care îl conferă analizarea defectelor celorlalţi, discuţiile animate care se iscă sunt o ocazie de descărcare a propriilor nemulţumiri, mânii, resentimente…, fără a le spune pe nume şi a le asuma. Este ca şi cum am lua energia dată de trăirile noastre şi, în loc să o asociem factorului declanşator – persoană sau eveniment din viaţa noastră -, o reorientăm spre subiecte exterioare. Pare o decizie comodă şi eficientă, atâta timp cât ne putem descărca tensiunile, fără a ne apropia de „zona dureroasă“, fără a pune degetul pe rană.

Greşelile sau defectele pe care le criticăm sunt de fapt trăsături care ne aparţin

Eficienţa este însă doar aparentă, întrucât în acest mod ne umplem viaţa de vieţile altora, în special de aspectele nefericite ale acestora…, fără a acorda câtuşi de puţină atenţie propriilor probleme şi a le rezolva.

De la tonul justiţiar, la cel preocupat, aparent binevoitor şi compătimitor faţă de necazul celuilalt, acest gen de conversaţie acoperă, distrage atenţia, fără să umple însă propriul gol interior.

Este ca şi cum i-am trece pe cei din jurul nostru – cunoscuţi, colegi, amici – printr-o sită atât de fină încât noi înşine nu am reuşi să trecem prin ea. A ne orienta atenţia în mod exclusiv asupra greşelilor celorlalţi deformează percepţia, imaginea noastră asupra lor şi ne determină să îi identificăm cu greşeala, negându-le în mintea noastră dreptul la complexitate.

Discuţiile de acest gen prezintă însă un fel de atracţie hipnotică, deseori fiind dificil să rămâi un simplu spectator, fără a simţi presiunea din partea celorlalţi de a face şi tu măcar o remarcă, pentru ca apoi, la final, să rămâi cu un gust amar şi cu sentimentul că situaţia respectivă a scos ce e mai rău din tine.

Neajunsurile celorlalţi, în afară de această pseudo-împărtăşire a părerilor, ar putea să ne ofere o oportunitate reală de autocunoaştere, de completare a imaginii pe care o avem despre noi înşine, cu aspecte pe care nici nu le-am bănuit. Dacă i-am transforma pe ceilalţi din jurul nostru, despre ale căror defecte discutăm, în propriile oglinzi? Dacă am înţelege că greşelile sau defectele pe care le criticăm şi le corectăm în viaţa celorlalţi sunt de fapt şi trăsături care ne aparţin, dar pe care, dacă le-am recunoaşte, ego-ul nostru ar avea de suferit?

Dacă am accepta că ceea ce ne deranjează şi ne revoltă cel mai mult la ceilalţi sunt de fapt şi defecte ale noastre, pe care ne este mai uşor să le observăm la alţii decât la noi, punând astfel în aplicare mecanismul psihologic al proiecţiei?

Relaţia cu celălalt, oportunitate de întâlnire cu Dumnezeu

Pe lângă întâlnirea cu sine, semenii noştri, cu neajunsurile lor, ne pot oferi oportunitatea de a ne întâlni cu Dumnezeu. Să-L rugăm, de fiecare dată când vedem un lucru – trăsătură, atitudine, comportament – criticabil la cel de lângă noi, să ne arate şi darurile, „talanţii“, pe care i-a pus în acel suflet.

Pe lângă aceasta, mai puteţi face voi înşivă un exerciţiu care să vă ajute să vă lărgiţi şi să vă nuanţaţi percepţia asupra celorlalţi, de multe ori pervertită de tendiţa de a vedea doar răul. Astfel, pentru fiecare aspect criticabil pe care îl descoperiţi la celălalt, încercaţi să identificaţi două aspecte pozitive, de admirat, de apreciat la acesta.

Acest gen de atitudine este cu atât mai necesară pentru a contrabalansa tendinţa general constatată în jurul nostru, în societate, în programele de televiziune, indiferent de specificul şi factura lor, de la emisiuni informative, până la dezbateri televizate. Tonul, de obicei, este unul incisiv, încercându-se cu orice preţ identificarea şi evidenţierea punctelor sensibile ale adversarului în discuţie, în timp ce informaţiile prezentate au un caracter vizibil negativ. Acestea au ca efect treptat conectarea noastră la nişte tensiuni, uneori artificial preluate, dar care ne pot afecta în sens negativ preocupările, relaţiile cu ceilalţi şi calitatea vieţii. Restructurarea relaţiilor interumane după aceste modele de tip combativ duc, chiar şi pe ortodocşii ce respectă rânduiala Bisericii, la îndepărtarea de unul dintre scopurile vieţii: iubirea aproapelui.

• Ziarul Lumina [Catalin Raiu]: Formele de guvernare şi demnitatea umană: Politica la eshaton

Politica este activitatea care organizează viaţa comună în şi pentru cetate. Prin urmare, ar trebui să ne intereseze pe noi toţi mai ales dacă ne dorim o democraţie care să dea sens creştin demnităţii umane şi sacralităţii vieţii. Cine sunt însă cetăţenii care nu par interesaţi de politică?

Politica a existat întotdeauna. De la Aristotel şi Sfinţii Părinţi până la Sfântul Neagoe Basarab şi William Beveridge, activitatea şi reflecţia politică par să fi însoţit în permanenţă umanitatea. Însă politica drept activitate autonomă distinctă de morală şi religie a fost inventată abia de Niccolò Machiavelli, care îl sfătuia pe principe să renunţe la convingerile sale religioase şi morale în situaţiile în care raţiunea de stat o va cere. În cei 500 de ani de autonomie a politicii, reflecţiile asupra binelui comun au fost dintre cele mai diverse şi rareori consensuale. Mai mult decât atât, democraţia, “cea mai rea formă de guvernare exceptându-le pe toate celelalte care au mai fost încercate” (Winston Churchill, 1947), a fost pusă mereu sub semnul conflictului. Peste tot în lume democraţiile s-au născut prin revoluţii şi s-au susţinut prin conflictul de idei, electoral şi al exercitării puterii. Disputele politice fac parte din natura democraţiei şi chiar a politicului însuşi, de vreme ce Carl Schmitt reduce esenţa acestuia la distincţia ultimă dintre duşman şi prieten.

Politica în impas

Politica ar fi prin urmare o activitate legitimă în oricare dintre societăţi. În măsura în care este rea sau bună, ne afectează pe noi toţi. Iar în măsura în care este şi democratică, politica nu poate fi niciodată bună pentru toţi, tocmai pentru că democraţia se fundamentează ontologic pe conflict. Cu toate acestea şi mai ales în ciuda discursului oficial al diferitelor instituţii naţionale sau internaţionale, democraţia pare să fie înlocuită cu o postdemocraţie reticentă la însăşi natura ei conflictuală. Astăzi vorbim mai degrabă de “buna guvernanţă” decât de finalităţile guvernării politice, de reacţia pieţelor financiare decât de demnitatea persoanei umane, de economişti posesori de ştiinţă infailibilă deveniţi premieri prin numire decât de politicieni trecuţi prin focul dezbaterilor şi alegerilor politice, iar cetăţenii sunt consideraţi mai degrabă consumatori de servicii publice decât electori. Însuşi limbajul economic a cucerit arena politică de vreme ce se cere eficientizarea banului public, iar politicile publice trebuie să fie eficace. În aceeaşi logică, spitalele, şcolile şi chiar sistemele de asigurări sociale au intrat şi ele în câmpul economic din moment ce nu mai au relevanţă pentru societate prin natura lor, ci doar prin prisma profitului înregistrat.

Societatea civilă este şi ea dominată de discursul plat al “ONG-urilor de servietă” care se revendică din acelaşi umanism multiculturalist, iar valoarea centrală a oricărei forme de politică democratică, anume dreptatea socială, este înlocuită cu transparenţa decizională. În actuala arhitectură politică guvernele au înlocuit reflecţia asupra “ce e de făcut?” cu întrebarea “cum e de făcut?”, prin urmare politica însăşi nu mai are finalitate, e deja stabilită printr-un consens unanim, iar ceea ce rămâne de negociat este doar drumul care va fi parcurs.

Guvernare fără guvern

Experienţele totalitare ale secolului XX ne-au arătat că statul s-a extins atât de mult încât a intrat chiar şi în cele mai intime zone ale persoanei umane, iar economiile planificate şi în cele din urmă pe deplin falimentare ne-au învăţat că statul e un prost actor economic. Cu toate acestea, statul nu e altceva decât un imens aparat birocratic fără de care dreptatea socială nu poate fi pusă în practică. Pentru acest motiv el trebuie supus criticii permanente şi menţinut în ipostaza pentru care a fost creat, adică aceea de rezultat al contractului social şi de instrument al binelui comun. “Omul este care face statul după cum are el nevoie, iar nu statul pe om”, ne reaminteşte încă din 1924 episcopul Bartolomeu Stănescu într-o analiză teologică asupra modernităţii politice menită să sublinieze întâietatea persoanei umane în raporturile sociale. Astăzi însă guvernele s-au dereglat, s-au autogolit de politic şi migrează către sfere dominate mai degrabă de economic, management sau juridic.

Politica se face într-o cheie înfricoşător de consensualistă, iar democraţia nu mai este locul de refulare a diverselor clivaje, divergenţe sau conflicte, ci tinde să pângărească orice formă de partizanat. Prin urmare, celebrul “nu votez pentru că oricum va fi la fel” îşi găseşte deplina legitimitate în raţionamentul cetăţenilor de vreme ce politica însăşi nu mai este despre construirea binelui comun, ci doar despre administrarea unei fericiri predeterminate.