BISERICA IL COMEMOREAZA PE MIHAI EMINESCU. Ce spunea marele român “reactionar” despre ORTODOXIE? Dar despre “CIOCOII BOIEROSI SI FUDUI”?/ Emotionantul portret al lui Slavici despre cel “cu desavarsire lipsit de egoism”

15-01-2014 18 minute Sublinieri

UPDATAT

foto-eminescu

sursa foto: ziarullumina
  • Basilica:

Hotărârea Sfântului Sinod cu privire la Ziua Culturii Naţionale

Hotărârea Sfântului Sinod nr. 575 din 28 februarie 2013 privind modalitatea sărbătoririi Zilei Culturii Române şi a altor sărbători cu caracter naţional, precum şi reglementarea participării ierarhilor la aceste evenimente publice.

Întrucât prin Legea nr. 238/2010 a fost stabilită ziua de 15 ianuarie (ziua naşterii poetului Mihai Eminescu) ca „Ziua Culturii Naţionale” (art. 1), Biserica Ortodoxă Română, fiind mama spirituală a poporului român, trebuie să cinstească ziua de 15 ianuarie evidenţiind legătura dintre cult şi cultură, dintre Biserică şi societate în viaţa poporului român.

În urma discuţiilor în plen, la propunerea Comisiei canonice, juridice şi pentru disciplină, Sfântul Sinod a hotărât:

1. Aprobă ca, pentru Ziua Culturii Naţionale (15 ianuarie), eparhiile să organizeze pe plan local manifestări cultural-artistice şi acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile.

2. Slujbele de pomenire de la mormântul poetului Mihai Eminescu din Bucureşti sunt responsabilitatea exclusivă a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi a Patriarhiei Române.

3. Centrele eparhiale, protopopiatele, parohiile şi mănăstirile, din ţară şi din afara hotarelor ţării, vor coopera cu autorităţile administraţiei publice locale, cu şcoli şi instituţii culturale, pentru a evidenţia şi promova valorile perene ale culturii româneşti.

Prezenta hotărâre s-a comunicat tuturor eparhiilor din ţară şi străinătate, în vederea adoptării măsurilor necesare pentru punerea în aplicare.

Slujbă de pomenire la mormântul poetului naţional

Miercuri, 15 ianuarie 2014, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, va săvârşi slujba parastasului la mormântul poetului Mihai Eminescu din cimitirul Şerban Vodă din Capitală, începând de la orele 11.00.

La evenimentul organizat, în conformitate cu hotărârea nr. 575/2013 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 februarie 2013, de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor va participa un sobor compus din 4 preoţi, consilieri în cadrul Administraţiei Patriarhale şi Eparhiale, şi doi diaconi de la Catedrala Patriarhală. Răspunsurile vor fi date un grup coral (aprox. 20 elevi) de la Seminarul Teologic Liceal Ortodox Nifon Mitropolitul din Bucureşti.

SECTORUL CULTURAL ŞI COMUNICAŢII MEDIA AL ARHIEPISCOPIEI BUCUREŞTILOR

  • Doxologia:

Comemorarea lui Mihai Eminescu în biserici

După cum ne informează Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, adresează către preoții din parohii și din mănăstiri îndemnul de a adăuga, în contextul împlinirii, pe 15 ianuarie, a 164 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, la slujba Sfintei Liturghii, a unor rugăciuni speciale pentru acest fiu al Bisericii Ortodoxe. De asemenea, slujitorii sfintelor altare din Eparhia Iașilor sunt îndemnați să săvârșească și slujba parastasului, iar aceste slujbe să fie urmate de rostirea unui cuvânt de învățătură în care să fie evidențiată personalitatea și opera  acestui geniu al culturii române și universale. (C.S.)

Arhim. Mihail Daniliuc: Iubea Eminescu Ortodoxia românească?

Ca în fiecare an, mijlocul lui ghenar ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data nașterii. Așadar, ziua lui Eminescu: un fericit moment să ne reamintim de cel ce a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind cuvintelor armonii surprinzătoare, simțămintelor adâncime unică, iar viziunilor orizont nemărginit. Parcurgându-i zilele trecute câteva din articole, l-am regăsit pe Eminescu tonic, mereu surprinzător. De fapt, chiar atunci când îl citim ori recitim din scoarță în scoarță, poetul nostru național are încă multe cu care să ne uimească. Opera publicistică este un tezaur neprețuit al gândirii sale complexe. Vă mărturisesc că am rămas impresionat de diversitatea temelor abordate, precum și de profunzimea opiniilor legate de anumite probleme de ordin social-politic, economic, ba chiar religios. În amintirea genialului poet, ca în fiecare an, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim aspecte mai puțin cunoscute.

Bunăoară vi l-ați închipuit pe inegalabilul botoșănean a fi un vajnic apărător al Sfintei noastre Ortodoxii? Cu toate că la vârsta studenției Eminescu s-a preocupat de cunoașterea și a altor religii, totuși a rămas fidel spiritualității neamului din care a răsărit. Deși nu și-a propus să scrie tratate despre dogme, totuși, dându-și seama că religia face parte ontologic din ființa umană, nu a negat manifestarea ca atare. De aceea tema religioasă o regăsim nu doar în poezii, ci și în activitatea publicistică.

Așadar, a iubit Eminescu Ortodoxia? Chiar dacă răspunsul va părea incomod unora, trebuie să spunem că el s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune. Aspectul acesta devine mai important dacă ne gândim că în ultimele zile ale anului trecut dușmanii Bisericii, irozii zilelor noastre, căutând să-L ucidă pe Hristos în sufletele conaţionalilor, au trâmbițat prin mass-media o altă murdară dezinformare privind necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului din București. Nu știu dacă ei vor fi auzit de Eminescu sau de părerea lui legată de edificiul simbol al credinței bimilenare a poporului român. De aceea lor, dar nu numai, le amintim de articolul publicat în ziarul „Timpul”, din iulie 1881, unde Eminescu afirma că Bucureștiul, capitala României, cu o populație – pe atunci – de un sfert de milion, avea nevoie numaidecât de o catedrală. Oraşul numără astăzi aproape două milioane de locuitori, deci de opt ori mai mult ca în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Oare ce-ar zice Eminescu referitor la un asemenea subiect?

Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a mihai-eminescuunui fiu de preot din ținutul Iașilor. Într-un articol publicat pe 2 februarie 1879, jurnalistul de la „Timpul” critică dur atitudinea reprezentatului guvernului în teritoriu față de decizia Episcopului de Argeș, Ghenadie Petrescu, care a dispus înmormântarea după rânduiala ortodoxă a lui Nicolae Codreanu, fiul sufletesc al Bisericii dreptmăritoare. Trecând peste cele statornicite de chiriarh, un grup de „prieteni” ai defunctului, susținuți de prefect, l-au înhumat după ritualul „liber-cugetătorilor”, adică fără oficierea slujbei de înmormântare. Iată atitudinea categorică a lui Eminescu:

„nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum am ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”.

Nu au fost cazuri singulare. Eminescu a apărat cu demnitate și responsabilitate Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a neamului nostru românesc”, după cum a numit-o, ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscându-i Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc. Față de unele încercări de suprimare a limbii române din școlile transilvănene, Eminescu ia poziție fermă:

„noi românii formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.”

Impresionantă atitudine! Ar trebui să învățăm de la Eminescu să ne apărăm credința sfântă a strămoșilor cu mai multă fermitate și dragoste, pătrunși de aceeași nestrămutată convingere ca genialului nostru confrate:

„istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

  • Adevarul/

Pr. Marcel Radut Seliste:

România lui Eminescu şi România noastră – Icoane vechi şi icoane nouă

În cele şase articole apărute sub titlul „Icoane vechi şi icoane nouă” şi publicate în „Timpul”, la anul 1877, Mihai Eminescu realizează cu acurateţe genială o analiză politică şi sociologică a stării României acelor vremuri. În preajma zilei de 15 ianuarie, când vom aniversa naşterea marelui nostru poet naţional, vă ofer câteva fragmente din aceste articole şi vă invit să mărturisiţi despre întristătoarele asemănări existente între România lui Eminescu şi România noastră.

Mărturiseşte Eminescu despre starea de rătăcire a aşa-ziselor elite ”româneşti” ale timpului său:

„E o zicală veche că, de-ai sta sa numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcinta. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivitî. Condiţiile placintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice (…) sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătura fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă (mai ales n.n.) din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi. Dl.X bunaoara e plătit de stat ca să învete pe studenţii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe care nu le cunoaşte deloc. (…) În împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi. (…) Dar împrejurarile nefiind normale, dl.X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcând de prisos orice muncă intelectuală.

Căci natura comună nu munceşte decât de sila. Silit de împrejurări normale, dl. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câini şi umblă cu mâinile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-a voit să i-o deie. (…)  Tot astfel e dl. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mâini şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe câmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.

(…) Ce să mai zicem de advocaţi? Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pământului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mâini combate unul s-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor (Parlamentului n.n.) au caracterul de cârciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papura, de vorbe înşirate şi fire încurcate.

Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stapânire ţara. Plebea de sus face politica, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie sa şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută dl. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinte pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută! (…) Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în orasele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepadaturile Orientului şi Occidentului. (…) Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.

(…) Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii, şi prin ”calitatea” muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi, numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

(…) Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stapân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă platesc ce voi cheltuiţi cu dânşii? De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi!”(Mihai Eminescu, Timpul, 1877)

***

Întristătoare asemănare între mizeria sufletească în care se rătăciseră elitele României lui Eminescu şi haznaua în care se zbenguie vesele şi inconştiente, precum porcuşorii de lapte în căutarea scroafei, pseudo-elitele României timpurilor noastre. Au trecut 137 de ani, de la mărturisirea făcută de Mihai Eminescu în paginile Timpului, s-au produs schimbări multe în coloritul hainelor constituţionale şi teritoriale îmbrăcate de statul român, dar chipul celor care ne conduc, în rătăcirea noastră prin mahalaua Europei, a rămas acelaşi: „Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui…” Quo vadis, Romania?

România lui Eminescu şi România noastră – Mizeria vieţii noastre publice

Acceptând necesitatea modernizării statului român, dar promovând valorile şi tradiţiile româneşti împotriva unor împrumuturi de modele străine care să fie implementate forţat şi nenatural sufletului românesc, jurnalistul Mihai Eminescu rămâne actual şi folositor, prin editorialele şi analizele făcute asupra evenimentelor sociale şi politice din timpurile sale.

Jurnalistul Mihai Eminescu dăruieşte românilor săi, peste veacuri, o lecţie de civism şi de asumare a luptei pentru reformarea societăţii şi statului. Asemănările dintre starea României lui Eminescu şi starea României noastre sunt multe şi generează în mintea oricărui om, cu sinceritate preocupat de destinul naţiunii noastre, întrebări care trebuie să-şi afle grabnic răspunsul: Există în sufletul românesc o anume slăbiciune sufletească ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sunt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinând drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei?

Vă îndemn să citiţi editorialele şi analizele jurnalistului Mihai Eminescu – un alt fragment vă ofer şi eu, în rândurile următoare – şi să căutaţi răspunsurile atât de necesare pentru reaşezarea vieţii societăţii şi statului nostru pe un făgaş al normalităţii şi moralităţii.

Mărturiseşte Mihai Eminescu, în articolul scris în Timpul (IV) 1879, 23 Iunie, într-o perioada în care societatea românească era cuprinsă de frământări puternice provocate de revizuirea art. 7 din Constituţie, conform unor condiţiile impuse de Tratatul de la Berlin, tot aşa cum şi noi, anul acesta, vom fi şi deja suntem tulburaţi de revizuirea Constituţiei, de reforma administrativă, de alegerile europarlamentare şi prezidenţiale:

“Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot.

Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi-n America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi-n toate cafenelele, în România ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul – virtuţi cetăţeneşti; gheşeftul? scopul; şi politica umanitară? mijlocul. Acestea pe tărîmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, şi poate că aşa de tîrziu încît îl vedem în zadar.

Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvîntului în ţara aceasta decît pe tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atîrnă mai mult de la bunăvoinţa cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.

(…) Chipul unui ţăran român, om de la ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cîmp şi de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vîrf la toate : administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri. Această corporaţie nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă; sînt membri în această onorabilă corporaţie al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi.

În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile ipercivilizate şi, în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar şi la mai multe. Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică.

Acela ce cutează a se revolta faţă ca această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.”

(Mihai Eminescu, Timpul (IV) 1879, 23 Iunie)

***

Există în sufletul românesc o anume slăbiciune sufletească ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sunt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinând drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei?

Răspunsurile trebuie cât mai curând aflate!

Alexandra Tataru: Cine schimbă „Timpul” lui Eminescu?

Mi-am dat seama, sper că nu prea târziu, că “degeaba” am învăţat poezia lui Eminescu, că “degeaba” au încercat profesorii să ne spună de ce este poet naţional, de ce este un geniu al literaturii, că nimeni nu va mai fi ce a fost Eminescu, că simplitatea lui ascunde cele mai complexe mesaje etcetera, etcetera! Nu m-a convins nimeni de fapt! M-am convins singură!

Cuvântul “degeaba” este de fapt metafora neînţelegerii, la timp, a unui geniu adevărat, iar cei care mi-au transmis mesajul atunci nu au făcut-o prea hotărât să înţeleg că Eminescu este mai mult decât un „geniu pustiu” sau „luceafărul poeziei româneşti”. Astfel că, în viaţa mea a trebuit să trec singurică peste această etapă, descoperind altele şi amânând “cunoştinţa” cu Eminescu pentru altă perioadă.

Şi da! L-am reîntâlnit pe Eminescu, mai actual ca niciodată, ca şi Caragiale de altfel, chiar dacă cei doi rămân în contemporaneitate cu stiluri diferite şi nu-mi pasă dacă veţi spune că prea târziu! E mai bine decât niciodată!

A citi ce a scris Eminescu în “Timpul” secolului al XIX-lea este ca şi cum ai da timpul înapoi, dar în acelaşi timp ai trăi prezentul. Unii spun ca Eminescu a murit de o anume boală, alţii spun că a fost omorât, însă cu siguranţă publicistica lui nu este la îndemâna oricui şi nu la orice vârstă poate fi înţeles că acest geniu, chiar şi-a exprimat opinia şi gândurile cu cele mai pure simţăminte, iar în puritatea lui “naivă”, chiar nu ştiu dacă s-a gândit că cineva sau mai mulţi vor fi foarte deranjaţi!

Oare aşa se va întâmpla şi cu cei care, în ziua de astăzi, îşi asumă propriile opinii pe toate canalele media? Chiar dacă Eminescu era unul din puţinii formatori de opinie de la vremea aceea, eu tot mai cred că, în contemporan, se poate forma un grup ce îşi va putea expune ideile nepărtinitoare, nemanipulate şi neplătite de nimeni, ci doar sincere, fără frica de a muri “pedepsit” pentru opinie!

“Testamentul politic al lui Eminescu” în sinteza şi asamblarea logică de idei, Eminescu interzis – gândirea politică” realizată de Radu Mihai Crişan, o culegere a unor lucrări mai vechi, reeditate de către autor în anul 2008 cu toate drepturile libere de publicare, mă face să cred că “nevrednicul Crişan” şi-a asumat tot riscul şi s-a identificat cu o părticică din sufletul lui Eminescu spre a nu-i fi lăsate rândurile să moară în uitare.

Fără să pretindă că a reuşit perfect, autorul recomandă paragrafe întregi din publicistica lui Eminescu, din manuscrisele şi proza geniului, cu recomandarea tuturor să le parcurgă în întregime şi fiecare să-şi formeze propria opinie. Autorul dăruieşte aceste sinteze eminesciene cu “dragoste creştină şi dorinţa de a le fi de întru folos”.

Am remarcat selectia deja făcută de Marcel Rădut Seliste poate o idee cam direcţionată pe un anume segment, scos din context pe fondul unui fenomen intens mediatizat în ultima vreme! Eminescu este mai mult de atât! Eminescu a observat fenomene injuste la toate nivelurile care nu vizau identitatea naţională sau românismul în general şi nici “spiritul de echitate al poporului”.

În scrierile lui Eminescu, am observat faptul că nu i-a scăpat mai nimic din societatatea vremii şi orice frază pe care am citit-o are legătură şi cu sistemul contemporan, pe niveluri diferite.

Mizeria şi starea economiei, actuale?

La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economic a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic” (…). “Există două naţiuni distincte în această ţară: una stoarsă şi sărăcită de producători, alta îmbuibată, de muncitori (spoliatori)” (1881).

“Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi tihnă” (1878).

(…) “Mizeria materială şi morală a populaţiei , destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face cu cutări sau cutări principii de guvernământ” (1882).

“Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?” (1881).

Se apropie alegerile?

“Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului (…). Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”. (1882).

(..) “Partidele, la noi, nu sunt partide de principiu, ci de interese personale, care, păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în anul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării ” (1880).

… cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului (…) e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale şi alegeri, şi forme parlamentare, şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură” (1880).

Să se schimbe pe ici, pe colo, dar să ştim şi noi …

Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc (…) a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruoase. Nu mai există altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi de câştigat (…); a o învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără srupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”. (1881)

“Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele” (1878) … “aceea ce nu voim sunt: despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia”.

Ce s-a schimbat oare din Timpul lui Eminescu?

“Nici nu s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale” … (1880)

Iertată-mi fie nevrednicia de a nu-ţi cunoaşte toate opiniile şi crezurile, mărite Mihai! Acestea sunt doar gândurile mele de om simplu şi neştiutor în ale eminescologiei.

La mulţi ani să fii în inimile noastre şi sper ca tu să rămăi geniul, iar marele tău adevăr publicat să se schimbe în favoarea poporului căruia i s-a sfărâmat mereu un viitor!

Dacă este să se schimbe sau să revizuiască pe ici colo, să ştim şi noi şi oricât s-ar vrea moartea celor care gândesc, mereu se va găsi un grup de oameni care să vorbească!

Din moartea unui geniu, răsare-o naţiune, iar din fanarioţi, doar mix de poligloţi!

Mihai Eminescu avea „o voce blândă de tenor“. Portretul poetului, la 164 de ani de la naştere

[…]

Portret realizat de Ioan Slavici

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces. El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă.

Mihai-Eminescu-Biserica-Ortodoxa-neamul-romanescCeea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale. El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri.

Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul. Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate. „Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“  

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima. Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.

În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune. „Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ […] „Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor), Editura Humanitas, 2013

[…]

mihai-eminescu


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Articolele saptamanii, Eminescu, Preot Marcel Radut Seliste, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “BISERICA IL COMEMOREAZA PE MIHAI EMINESCU. Ce spunea marele român “reactionar” despre ORTODOXIE? Dar despre “CIOCOII BOIEROSI SI FUDUI”?/ Emotionantul portret al lui Slavici despre cel “cu desavarsire lipsit de egoism”

  1. Am o nelamurire. Nu prea cunosc multe, dar stiu ca biserica interzice adulterul. Atunci cum, unul care a trait in afara casatoriei cu Veronica micle e asa de omagfiat de catre biserica?

  2. @Christian:

    Pai pentru asta il omagiaza, oare? Sau pentru viata lui familiala?

  3. Pingback: EMINESCU ACTUAL – despre VANZAREA PAMANTULUI catre straini, colonizarea economica a României, transformarea angajatilor in unelte. ASASINAREA LUI EMINESCU – dezbatuta la “Panorama” si “Secvential” (VIDEO) - Recomandari
  4. Christian

    “…vor căta vieţii tale/Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

  5. @Christian
    Pe buna dreptate s-a spus despre Eminescu ca multi si-ar dori gloria lui,nu insa si viata zbuciumata.Cautand o viata prin iubiri interzise si printre dusmani de temut, Luceafarul nu apune inainte de a-l intalni pe Dumnezeu.E singurul lucru care conteaza.A murit spovedit si impartasit.Aceleasi controverse le-a starnit si Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant,desi trebuie sa fii orb sa nu vezi ca Dumnezeu l-a calauzit toata viata.Nu viata ne recomanda pentru viata vesnica,ci sfarsitul acestei existente zbuciumate,cu ridicari si caderi.

  6. Mihai Eminescu e suma lirica de voievozi – asa cum spunea Petre Tutea. Pacat ca cei mai multi dintre cei care i-am urmat nu am stiut sa-i pastram si sa-i ducem mai departe lupta.

  7. Pingback: Recomandare de carte: DR. GALINA RADULEANU – “Repetitie la moarte… din spatele gratiilor”. PILDA UNUI OM BIRUITOR -
  8. Pingback: 165 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu/ Eminescu, apărător al Bisericii Ortodoxe/ De ziua lui Eminescu şi a Culturii Române sărbătorim „mintea neamului nostru românesc” | Regăsirea frumosului pierdut
  9. Pingback: Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc” | Regăsirea frumosului pierdut
  10. Pingback: 15 IUNIE. Eminescu despre EDUCATIA RELIGIOASA si SURPAREA REPERELOR NATIONALE FUNDAMENTALE: “…desprețuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare