”NE-AM DAT LA CAINI”. Interviu exceptional cu actrita MARIA PLOAE despre jertfa martirilor din inchisori. ”TRECEM USOR PESTE CEEA CE N-AR TREBUI SA TRECEM”

De aceea noi trebuie să ne slujim de poezia asta care s-a scris, nu să zicem: “a, e de Gyr, un legionar”. Ca şi cum nu au suferit, n-au plătit destul. În loc să ne folosim de poezia lor şi s-o preţuim. Suferinţa, implicit universul concentraţionar, a generat şi frumuseţe, cu precădere morală, rugăciune şi poezie. Fără rugăciune şi poezie, Târgşorul, Piteştiul, Tg Ocna, Mislea, Jilava, Poarta Albă, Gherla şi îndeosebi Aiudul sunt de neimaginat…

*

• Jurnalul/ Anca Nicoleanu: Maria Ploae: “În temniţă, se sprijineau pe învăţăturile lui Hristos”

Cunoscuta actriţă vorbeşte despre spectacolul “Ne-am dat la câini”, un omagiu adus miilor de intelectuali torturaţi în închisorile comuniste, ce va avea premiera pe 25 ianuarie. Dar şi despre socrul său, renumitul psiholog Nicolae Mărgineanu, care a făcut 17 ani de temniţă grea, în perioada comunistă, despre prietenia care o leagă de  actorul Dragos Pâslaru, astăzi părintele Valerian de la Mănăstirea Pătrunsa, şi ajutorul pe care acesta îl oferă tuturor foştilor colegi care îl vizitează. Maria Ploae explică de ce o vedem atât de rar pe scenă şi povesteşte cu drag despre copiii şi nepoţii săi.

Anca Nicoleanu : Sunteţi foarte selectivă în alegerea rolurilor. Ce v-a determinat să acceptaţi să jucaţi în “Ne-am dat la câini”? (Spectacolul va avea premiera pe 25 ianuarie, la Sala Dalles, de la ora 19.30)

Maria Ploae: Această piesă s-a întâmplat să fie chiar pe sufletul meu, pentru că în ultima vreme m-am ocupat mai mult de poezia scrisă după gratii, care este de o mare valoare, nu numai literară.

Ce vă atrage atât de mult spre acest gen de spectacole?

În primul rând, este o datorie morală pe care o avem faţă de ceea ce s-a întâmplat  în închisorile comuniste, pentru nedreptatea uriaşă care s-a făcut acestui neam. Şi acum se văd consecinţele faptului că elita românească a fost băgată la închisori şi exterminată. E o replică în textul ăsta care spune că, de-a lungul a 65 de kilometri, s-au înfiinţat odată cu luna mai a anului 1950, 14 lagăre de exterminare, în care au fost aduşi 165.000 de deţinuţi, ca vitele de povară, tineri, bătrâni, studenţi, femei, bărbaţi, preoţi, profesori universitari. Este istoria noastră recentă şi, din păcate, foarte puţin cunoscută. În şcoli nu se vorbeşte despre lucrul ăsta, cărţile de istorie sunt aproape aşa cum le-am parcurs şi noi, şi parcă nimeni nu are interesul să promoveze trecutul nostru istoric, să se facă lumină. Singurul lucru bun e că s-au scris atâtea cărţi de memorii din care aflăm adevărul. Eu am în familie apropiaţi care au suferit mult. Este vorba despre socrul meu, profesorul Nicolae Mărgineanu, care a stat 17 ani în închisorile comuniste, şi sunt şi alţii din neamul soţului meu care au suferit. Dar cei care nu au persoane apropiate care au suferit, sunt departe de acest subiect şi e păcat. Nu ne va fi nicicând mai bine, dacă nu ne cunoaştem istoria.

De ce suntem noi, ca naţie, predispuşi să ne uităm trecutul?

Din păcate, avem ideea asta, că a fost ce-a fost, mergem înainte. Una dintre replicile mele din spectacolul ăsta spune: “Paradoxul poporului român este că e, deopotrivă, nefericit şi uşuratic”. Probabil că e felul nostru de a fi. Trecem uşor peste ceea ce n-ar trebui să trecem. Pentru că toate osemintele care sunt sfinte moaşte sunt pentru noi ca să ne ajute, toată această poezie scrisă în închisoare este ca să ne ajute, toată această memorialistică ce s-a scris, cărţi de mare ajutor sufletesc, chiar dacă nu suntem în război, chiar dacă sperăm că niciodată nu va mai trece tăvălugul care a trecut, sunt lucruri de care ne putem folosi, pentru a înţelege rostul nostru aici, pe pământ, şi pentru a şti cum să obţinem desăvârşirea spre care trebuie să tindem.Din păcate, simt că în ţara asta, şi bineînţeles la conducere, există oameni care au interes ca aceste lucruri să nu se ştie, să nu se cunoască, să nu se facă lumină.

De ce?

Pentru că am intrat într-o perioadă când totul este pentru viaţa materială, foarte puţini se mai gândesc la cea spirituală. Şi exact această comoară lăsată de tăvălugul care a trecut peste sufletele noastre ne-ar ajuta. Când m-a sunat Gavriil Pinte (n.n. regizorul şi scenaristul piesei) pentru spectacolul ăsta, i-am spus că vin cu mare bucurie, pentru că aşa ne ducem şi noi menirea noastră de artişti.

Cultura este, voit, înăbuşită

“Ne-am dat la câini” e un proces al comunismului, un tribut adus miilor de intelectuali torturaţi în închisorile comuniste.

E un cântec de slavă, o recunoştinţă, o plecăciune aduse celor care s-au jertfit şi care n-au dorit decât libertatea acestui neam. Erau patrioţi adevăraţi. Acum, cuvântul ăsta, patriot, parcă s-a demodat. Plecăm, ne părăsim ţara, ni se pare că n altă parte ne-ar fi mai bine, dar ei erau cu adevărat patrioţi. Ţineau la pământul ăsta, la neamul ăsta, şi mai ales la Dumnezeu. Şi aşa au rezistat şi ne-au lăsat şi nouă mărturiile astea de care ar trebui să ne slujim.

Vor exista şi versuri compuse şi memorate de către cei torturaţi în temniţă?

Mai ales. E poezia proletcultistă, de slavă lui Lenin şi Stalin, comunismului, şi pe de altă parte poezia născută după gratii. E vorba de versurile marilor noştri poeţi care au scris după gratii, respectiv Radu Gyr, Sergiu Mandinescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu. Este un scenariu care conţine şi aceste poezii, dar şi fragmente din memorialistica ce s-a scris şi din alte cărţi care vorbesc despre modul în care s-a impus acest sistem la noi în ţară.

De ce ducem lipsă de valori autentice?

Valori sunt, dar sunt ignorate. Şi cu bună ştiinţă sunt ignorate. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu teatrul. Este inadmisibil să nu se recunoască faptul că aceea care împinge neamul mai departe, care îl face să se afirme, e cultura. Din păcate, se loveşte în oamenii de cultură, pentru că ei au curajul, când se întâmplă lucruri groaznice din punct de vedere politic, să iasă în faţă şi să atragă atenţia. Din cauza asta nu suntem suferiţi şi suntem daţi la o parte, aproape ca în vremurile staliniste. Se închid teatre, se iau teatre, suntem scoşi la pensie, deşi suntem în plină putere mai ales acuma, când vrem şi avem ce să spunem şi ştim cum să spunem. Cultura este, voit, înabuşită. Sunt ignorate valorile şi, totuşi, omul de cultură nu este cel care iese cu barda în mână să-şi facă dreptate. El ştie să se dea la o parte şi să-şi vadă de viaţa lui spirituală şi altfel, având exemplul românilor care s-au jertfit în închisori, în închisorile în care unii au rezistat, alţii n-au rezistat. Având exemplul lor, ar trebui să fim şi noi altfel. Am devenit blazaţi şi nu e drept, nu e normal, nu e firesc.

“O bucată de marmeladă, în care mama sfărâmase vitamine, i-a salvat viata socrului meu”

Ce l-a ţinut în viaţă pe socrul dvs, în temniţele comuniste? Credinţa? Speranţa? (n.n. Nicolae Mărgineanu era docent în psihologie experimentală, a lucrat ca cercetător ştiinţific în SUA, la universităţile Harvard, Yale, Columbia. Ulterior, a fost director al Institutului de psihologie la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Cluj. După instaurarea comuniştilor, a fost încarcerat ca şi deţinut politic între 1948 şi 1964).

El a avut o fire extraordinar de optimistă. Toţi anii cât a stat la închisoare avea în gând, în suflet, ideea că peste două săptămâni va fi eliberat. Şi treceau cele două săptămâni pe parcursul a 17 ani. Deci optimismul, pe de o parte. Pe de altă parte, marea lui cultură. Era un om care ştia limbi străine, era un mare psiholog, prieten cu cei mai mari psihologi ai lumii, şi avea foarte mult de dăruit celorlalţi. Şi ăsta este unul din motivele pentru care ei au rezistat, pentru că fiind elita, fiind cei mai deştepţi oameni, ei aveau ce să dăruiască altora. De fapt, îşi făceau profesia lor, în închisoare. Şi, primind atât de mult, dar şi dăruind, asta le dădea satisfacţie. Aşa s-a născut şi poezia. Şi a fost transmisă de la unii la alţii, prin diferite metode, nu numai prin limbajul Morse, pe care noi îl subliniem în spectacol, dar o scriau pe cojiţe de săpun, pe talpa ghetelor, pentru că, dacă erai prins cu o bucăţică de hârtie şi creion, erai băgat “la neagra”, unde stăteai fără mâncare, la izolarea aia cumplită, uneori cu apă pe jos...

Pedepsele erau atât de mari, încât unii au fost condamnaţi la moarte, cum a fost Radu Gyr, pentru că a scris poezia “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”. În ciuda acestor pedepse incredibil de mari, totuşi se scria poezie, şi era învăţată pe de rost, şi o transmiteau unii altora. Aşa poeziile au ajuns să se menţină, cu variante. De exemplu “Iisus în celulă“, pe care eu o spun în spectacolul ăsta, are mai multe variante şi toate sunt frumoase. Revenind, deci  faptul că a putut să dăruiască atât de mult, că avea o credinţă. Ei se sprijineau pe învăţăturile lui Iisus Hristos. Cum spunea şi Aspazia Petrescu Oţel (n.n. a stat 14 ani în închisorile comuniste), trebuia nu numai să-i iertăm, dar trebuia să-i iubim, ca să ne curăţim sufleteşte, să nu existe înăuntrul nostru decât o stare bună, de iubire, pentru că starea de iubire te vindecă. Te vindecă de boli fizice. Şi, zicea ea, numai aşa puteam să rezistăm. Aşa a zis Iisus: “Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”. Şi mai explică Aspazia: iertându-i şi iubindu-i (n.n. pe torţionari), reuşeam să ne punem, de fapt, în armonie cu Dumnezeu, să ne ferim de boli, să putem să depăşim frigul, foamea, dorul de acasă, pentru că cel mai chinuitor era faptul că nu ştiai ce se întâmplă cu cei dragi.

Ce v-a mai povestit tata-socru?

Că o singură dată a putut să primească un pachet, pentru că îi mutau de la o închisoare la alta. Şi povestea că pachetul ăla i-a salvat viaţa, pentru că mama îi trimisese o bucată de marmeladă în care îi sfărâmase foarte multe vitamine. Şi îi mai trimisese şi un pieptar gros, care l-a ferit de frig, pentru că frigul a fost mai cumplit decât foamea. Era la Aiud, care se pare că a fost una dintre cele mai cumplite închisori. Deci asta i-a ţinut, faptul că aveau ce să povestească, ce să înveţe unii de la alţii. Culmea, ţăranii au rezistat mai greu decât intelectualii, pentru că ţăranilor le lipseau iarba, verdele, pădurea, izvorul, legătura sfântă cu pământul. Şi ei se ofileau mult mai repede.

“Tinem legătura cu Dragoş Păslaru, părintele Valerian de astăzi, se roagă pentru noi”

Acum 11 ani, aţi jucat în filmul “Binecuvântată fii închisoare”, în regia soţului dvs, dl. Nicolae Mărgineanu, în rolul unei intelectuale torturate în închisorile comuniste. Spuneaţi undeva că acest rol v-a ajutat să vă desăvârşiţi credinţa. Când l-aţi descoperit pe Dumnezeu?

Să-mi desăvârşesc credinţa e mult spus, căci suntem totuşi atât de legaţi de ceea ce înseamnă viaţa noastră pământească, încât nu ne desăvârşim niciodată. Doar sfinţii se desăvârşesc, dar măcar eu am rămas cu această strădanie de a practica credinţa, pentru că pe Dumnezeu în suflet îl aveam de la început. Şi îl avem cu toţii, pentru că de la Dumnezeu venim. Eu am avut noroc de părinţi credincioşi, mai ales mama, care este şi acum, la 84 de ani, foarte foarte credincioasă. Stă singură şi noi o sunăm mereu şi mergem des pe la ea: “Mamă, ce faci, cum te descurci singură?” Şi mama spune: “Eu nu sunt niciodată singură, eu sunt cu Dumnezeu”. Şi lucrul ăsta o ajută, pentru că are şi probleme de sănătate, dar se închină tot timpul şi spune “Doamne-ajută!”, şi Dumnezeu chiar o ajută. Mama ne-a dus de când eram mici la biserică, ne-a înălţat la icoane, să ne închinăm, să sărutăm mâna părintelui, să punem flori la icoana Maicii Domnului, toate lucrurile astea îţi rămân în memorie. Casa Domnului o vezi altfel prin ochii copilului şi altfel după aceea, când eşti mare. Şi chiar dacă a fost o perioadă când am practicat mai puţin credinţa, deşi mă rugam la fiecare examen, premieră, dar nu prea mai mergeam la biserică decât să ne facem botezul copiilor sau la Înviere, după aceea, însă, am avut noroc cu colegul nostru, Dragoş Pâslaru, părintele Valerian, care este acum la Pătrunsa, şi care în continuare ne ajută foarte mult, se roagă pentru noi. Se spune că are cel mai lung pomelnic (râde). Ţinem legătura şi cel mai fain e că el ţine legătura cu actorii, cu toţi colegii lui care au nevoie de ajutor. Ne ajută, şi ne întăreşte, şi se roagă pentru noi, este o relaţie extraordinară. “Când ai un necaz mare, dă-mi telefon”, aşa spune. “Lasă, nu deznădăjdui, ne rugăm, ne rugăm”, şi toate se rezolvă prin rugă. O mulţime de actori merg la el. El s-a dus tot mai departe, şi în sălbăticie. Şi acum, câteva zile pe săptămână merge şi stă în pustie, în crăpăturile pământului, cum spun ei, cu haina pe el, fără mâncare, fără nimic. Aşa pot să se roage liniştiţi, să fie cât mai aproape de Dumnezeu, că se pare că atunci când eşti numai tu şi cu Dumnezeu, fără mâncare şi toate grijile astea lumeşti, rugăciunea devine foarte puternică.

Aveţi trei copii, toţi şi-au ales cariere artistice. Ce i-aţi sfătuit, când v-au spus că vor să pornească pe acest drum?

Să spun ceva. Înainte, la IATC-ul meu, erau puţine locuri, se intra foarte greu şi aveam profesori foarte buni. Când terminai patru ani de artă teatrală, ieşeai actor. Acum sunt locuri multe, intră oricine, profesori nu sunt decât nişte colegi de-ai mei care nu s-au afirmat profesional şi care n-au experienţa scândurei şi care ştiu să povestească câte ceva din cărţi, dar atât. Pentru anul I, să zicem că ştiu să se descurce, dar apoi? Fiica mea cea mică, Oana Maria, care a făcut institutul, a ţinut-o într-un plâns de la început până la sfârşit. S-a spus că nu e timp, că sunt depăşiţi de sistem. Dacă eşti profesor la o clasă de 50-60 de oameni, nu ai timp să stai cu fiecare şi, în primul rând, să-l cunoşti pe fiecare ca să ştii să-l descifrezi şi să-i descoperi tainele acestei meserii absolut copleşitoare, de o frumuseţe extraordinară.

Aşadar, şi copiilor mei, şi tuturor colegilor mai tineri – am lucrat cu mulţi studenţi de la institut la “Binecuvântată fii, închisoare!“, pe care i-am tratat ca pe copiii mei – le-am spus că e foarte frumoasă meseria asta, şi că merită să te sacrifici, dar să ştii să faci şi altceva. Pentru că în meseria asta dacă nu te afirmi, în cazul fetelor, până la 40 de ani, pierzi timpul şi intră imediat neîncrederea în tine că nu eşti bun, că nu faci, că începi să te ratezi, şi asta este cel mai rău. Când poţi să faci teatru, faci teatru, când nu, faci altceva, în primul rând ca să poţi supravieţui, dar şi ca să ai satisfacţia că eşti bun la ceva, că nu-ţi trece timpul. Asta este sfatul şi, în general, copiii mei m-au ascultat şi mai fac şi altceva pe lângă meseria asta. Se descurcă şi cred că se vor descurca mereu, pentru că preţuiesc munca şi ideea de a face ceva. Şi sunt multe lucruri pe care îţi face plăcere să le faci. Eu descopăr acum şi zic, Doamne, dar parcă viaţa e prea scurtă pentru câte sunt de făcut…

“Fără rugăciune şi poezie, Jilava , Gherla, Aiudul sunt de neimaginat”

Ce-aţi descoperit?

Multe. Am o nepoţică, pe Maria, care are un an şi două luni, şi care m-a fermecat atât de tare, că le spun colegilor mei că viaţa e cel puţin la fel de frumoasă şi la vârsta asta a mea. Acum te bucuri de viaţă mai mult decât o făceai la tinereţe. La tinereţe zici că ai toată viaţa în faţă, dar când eşti mai avansat în vârstă (râde), te bucuri mai mult pentru că simţi că-ţi rămâne mai puţin timp. Atâta o iubesc pe Maria mică, atâta bucurie câtă îmi dă când mă plimb cu ea parcă n-am avut până acum, deşi mi-am iubit copiii cum nu se poate povesti. Dar puterea de a te bucura de viaţă este din ce în ce mai mare şi descoperi  dragostea de a te bucura de lucrurile simple, de flori, de frunze căzute, de lumină, altfel preţuieşti creaţia lui Dumnezeu. Până la urmă, în viaţa noastră, din bucurii mici este făcută bucuria mare. Numai că noi uităm, şi din când în când trebuie să ne scuture ceva, fie că stăm o vreme în spital şi când ieşim  preţuim o plimbare…

De aia ei, care stăteau în închisoare, aşteptau libertatea, ca să mai vadă soarele, să mai simtă mirosul ierbii. Îşi căutau un petic de geam în care să poată să vadă cerul sau o pasăre care-şi făcea cuib prin zonă… De asta poezia scrisă în închisoare era de fapt, în cea mai mare parte, rugăciune, şi îi ajuta foarte mult. Apropo de cât de importantă era poezia în închisoare, am aici un fragment din Viorel Gheorghiţă, care a scris cartea “Et ego”. El a făcut Gherla, Aiud şi reeducare la Piteşti, 17 ani de detenţie. Spune aşa: “Experienţa anilor de detenţie mi-a relevat taina mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră în ţeava caloriferului, prin intermediul cărora versurile cu sutele ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea ca ceara în para focului. Iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie şi, nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine. În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista“.

“În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru“, spune el mai departe, pentru că erau şi preoţi mulţi, dar şi studenţi care făceau parte din frăţiile de cruce, şi ştiau Biblia şi făceau Sfânta Liturghie cu posibilităţile lor. “Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat”, adaugă el. De aceea noi trebuie să ne slujim de poezia asta care s-a scris, nu să zicem: “a, e de Gyr, un legionar”. Ca şi cum nu au suferit, n-au plătit destul. În loc să ne folosim de poezia lor şi s-o preţuim. Suferinţa, implicit universul concentraţionar, a generat şi frumuseţe, cu precădere morală, rugăciune şi poezie. Fără rugăciune şi poezie, Târgşorul, Piteştiul, Tg Ocna, Mislea, Jilava, Poarta Albă, Gherla şi îndeosebi Aiudul sunt de neimaginat.

Cunoaşteţi bine Jilava, aţi filmat acolo “Binecuvântată fii, închisoare”…

Şi acum, când mă întâlnesc pe stradă cu colegele cu care am jucat ne spunem: “Îîţi aduci aminte ce bine era la Jilava şi ce fericite eram noi acolo?” Pentru că a fost o atmosferă binecuvântată, ne simţeam ca nişte surori, nu mai exista nimic din rivalitatea asta pe care o au actorii, dimpotrivă. Eram fericite că făceam şi noi parte, chiar dacă doar printr-o experienţă cinematografică, din trecutul acesta istoric. Pipăiam zidurile alea, cu scrijeliturile care au rămas de atunci, din vremea comunistă, cu paturile de atunci, saltelele cu paie, petele de sânge. Toate ne-au încărcat cu o energie bună, pentru că ne doream să facem şi noi parte din trecutul ăsta, să suferim şi noi măcar un pic alături de ei, eram solidari de fapt cu suferinţa neamului nostru.

Şi Steinhardt spune aşa: “Jilava. Reduit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean rece şi profund ostil. E o mână stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. În locul acesta ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaţa mea”. Asta apropo de ce am simţit şi noi, fetele care am jucat în “Binecuvântată fii, închisoare“. Şi continuă: “Din prima zi, constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie. Ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi în demnitate”. Despre asta e vorba, demnitatea asta pe care neamul nostru a cam pierdut-o. Dar ei aşa reuşeau, fie să moară în demnitate, fie să trăiască în demnitate. N-au abdicat. Erau caractere adevărate şi aşa au rezistat. Şi mai spune el: “Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc, Topârceanu are o deosebită căutare.” Le plăceau şi lucrurile mai vesele…

“Viaţa mea este minunatâ”

Se va pleca şi prin ţară cu “Ne-am dat la câini”?

Astea sunt intenţiile noastre. Eu îmi dau seama că e un spectacol important, greu de făcut şi greu s-a făcut. Gavriil Pinte are mare talent. Şi buna inspiraţie că s-a oprit la acest subiect şi că vrea ca acest spectacol să fie un fel de proces pe scenă al comunismului. Şi e bine măcar aşa, ca artă, el să fie făcut. Noi sperăm să îl jucăm peste tot în ţară şi, de ce nu, poate şi în străinătate. Sper ca Dumnezeu să ne ajute şi toţi cei care au suferit, martiri ai neamului nostru, sper să fie alături de noi şi să ajute să se menţină cât mai mult timp în lumină acest spectacol, ca să ne deschidă ochii, să ştim cine suntem şi mai ales cine am fost, ca să ştim cine vom fi.

De ce vă vedem atât de rar?

Pentru că asta e soarta artistului în vremea noastră. Am fost scoşi la pensie, deşi un artist, în mod normal e o valoare. Cum spuneam, sunt valori, dar nu sunt recunoscute. Teatrul nu se poate face numai cu tineri. Şi un actor, cu cât înaintează în vârstă, cu atât e mai valoros sau măcar aşa ar trebui să fie. De asta îl admiri pe Gavriil, pentru că a întâmpinat şi el multe probleme, obstacole, pentru că te ajută Bunul Dumnezeu, dar e şi celălalt, care pune şi el frâne. Şi în ciuda faptului că au fost multe greutăţi, el a mers mai departe şi a ştiut să ne ţină pe lângă el, să ne simţim bine, să ne simţim fericiţi că facem lucrul ăsta. E meritul lui Gavriil Pinte. Eu am mai avut o colaborare scurtă cu el la radio şi nu am ştiut că este un regizor atât de minunat.

Şi viaţa de dincolo de scenă cum vă este?

Minunată! Mai ales pentru că o am pe Maria, ea e din partea băiatului, a lui Nicolae, mijlociul. Şi în luna mai o să mai vină un băieţel din partea lui. Luminiţa, soţia lui, este cea care ni-l dăruieşte. Apoi o am pe Elena, care are trei luni, fetiţa Anei (n.n. fiica cea mare), care-i la New York. O văd pe Skype şi e atât de frumoasă. Abia aştept să o iau în braţe şi să-i simt mirosul. În aprilie vor veni aici. Iar Ana (n.n. regizoarea Ana Mărgineanu) este extraordinară, ea moşteneşte mult din firea socrului meu. Este extrem de tenace, cu un simţ al umorului foarte bine dezvoltat, cu o foarte mare dragoste pentru meseria ei şi cu o mare putere de a se adapta la condiţiile care i se oferă acolo. Se luptă şi sper din toată inima că Dumnezeu o va ajuta, pentru că are un caracter extraordinar şi tare o admir pentru felul ei de-a fi.

Legaturi: