PARINTELE MIHAIL STANCIU: Lamuriri cu privire la NOUL LITURGHIER (2012) si dezmintirea unor zvonuri. NU S-A SCOS ECTENIA CATEHUMENILOR, NU S-AU SCURTAT SLUJBELE

23-07-2012 19 minute Sublinieri

Nota noastra: Am fost sesizati cu privire la posibila scoatere a ecteniei catehumenilor si la scurtarea slujbelor din Noul Liturghier publicat la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Zvonul este fals, dupa cum aflam dintr-un punct de vedere transmis de parintele Mihail, iar realitatea este ca mai degraba opusa: avem de-a face cu o serie de reveniri la sensurile traditionale ale unor termeni ai ecteniilor/rugaciunilor. In ceea ce priveste practica omiterii ecteniei catehumenilor din liturghie la unele biserici, aceasta, din pacate, este o poveste mai veche, nu de ieri sau alaltaieri. Nu ne aflam insa in fata unei practici sistematice care sa fie impuse de Patriarhie in acest caz.

Parintele Mihail Stanciu: precizari cu privire la Noul Liturghier

Legat de atitudinile agresive nejustificate ale câtorva pretinși apologeți, „păzitori” și e-mărturisitori ai Ortodoxiei fac unele precizări.

Noua ediție a Liturghierului (editura Basilica, 2012) face corectări (îndreptări) și completări (explicări) la unele formule liturgice greșite sau ambigui (fie greșeli de traducere-interpretare, fie de tipar) preluate din edițiile tipărite în ultimii 50 ani.

Comisia liturgică a făcut per total o treabă bună, PS Ciprian și Părintele Chiril de la Antim, împreună cu ceilalți ierarhi, preoți și mireni implicați, fiind și pregătiți și bine intenționați. Evident, s-au mai strecurat și unele greșeli (mici, dar, deh, orice lucrare e perfectibilă), dar merită apreciat efortul de a oferi un text și o înțelegere cât mai apropiate de sensurile din Liturghierul în limba greacă (conform cu manuscrisele vechi) și din Liturghierele vechi românești. Apoi, au și fost introduse la finalul cărții câteva lămuriri suplimentare legate de traducere și de tipic care se cereau oferite preoților și diaconilor (ceasurile, slujbele în post ș.a.).

Trebuie precizat că rugăciunile nu au fost eliminate, nici scurtate, nici în cadrul Sfintei Liturghii, nici în rânduiala ceasurilor. Doar rugăciunea a doua din slujba Litiei a fost readusă la formula din Liturghierul grecesc.

În rânduiala Sfintei Liturghii, rugăciunile din timpul antifoanelor și al ecteniilor s-au mutat la finalul ecteniilor, astfel încât ecfonisele să încheie firesc rugăciunile (care pot fi citite cursiv și cu voce tare), după modelul liturghierului grecesc (și chiar al unora din primele ediții tipărite în românește).

Deci ectenia celor chemați nu s-a scos, nici n-a fost schimbată. Firesc este să se și facă în toate slujbele și bisericile, precum și următoarele două ectenii de dinaintea imnului heruvimic. Nu există nici un temei pentru eliminarea lor…

Amintesc că formula „unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând…” (în liturghierul grecesc este „ενότητα της πίστεως…”) din actenia de dinaintea rugăciunii ”Tatăl nostru” a corectat formula „unirea credinței” (gr. „ένωση της πίστεως” care nu e întemeiată) care sugerează altceva (un proces – eventual ecumenism, nu o stare de întregire și tărie a credinței drepte). Am subliniat acest text pentru că sunt și unii slujitori care nu înțeleg corect formula aceasta.

Alte lămuriri pot fi citite în textul de la finalul cărții (Liturghierul 2012) din fișierul atașat.

Consider așadar că temerile unor comentatori prea „sensibili” (uneori iritabili până la isterie), care țin să arate că „au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani 10, 2), nu sunt îndreptățite, iar îndârjirea cu care acuză editura de strecurări eretice în cărțile de cult nu le poate fi justificată doar de necunoașterea realității. Atitudinea lor de mândrie și defăimare agresivă necuviincioasă și necunoscătoare (fără temeiuri logice și teologice) nu are nimic de a face cu dreapta socoteală a Ortodoxiei și cu minima cultură teologică. Le oferim în fișierul atașat explicațiile corecturilor. Sperăm ca ei să parcurgă cu sinceritate, răbdare și bună credință temeiurile teologice biblice și patristice ale corecturilor și să se lămurească; iar dacă mai au răbdare să compare și personal formulele de acum cu textele românești, grecești și slavone vechi, le garantez că bucuria duhovnicească le va fi și mai mare.

Astfel, înțelegând corect termenii, cred că ne putem împărtăși cu și mai multă pace în suflet de lumina lui Hristos care luminează tuturor mai ales în cadrul slujbelor bisericești.

Deci să păstrăm „unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4,3 ) participând cu înțelepciune și inimă bună la slujbe, fără să ne lăsăm infectați cu atitudinea păguboasă de „superioritate agresivă” a închipuiților ultraortodocși dar neștiutori…

Iată și alt link … http://www.basilica.ro/ro/stiri/o_noua_editie_a_liturghierului_2938.html

***

 

 Lămuriri cu privire la prezenta ediţie a Liturghierului (apartine editorilor – n.n.)

Spre lămurirea Preacucernicilor şi Preacuvioşilor slujitori ai Sfintelor Altare aducem aici explicaţii pentru diortosirile efectuate în ediţia de faţă a Liturghierului, grupate pe capitole. Menţionăm că s-a avut în vedere şi practica panortodoxă, în acest scop folosindu-se unele ediţii reprezentative ale altor Biserici Ortodoxe, dintre care amintim: Ieratikon, Atena, 2004, revizuit de o Comisie sinodală condusă de I.P.S. mitropolit Nikodimos de Patra şi de pr. prof. Konstantinos Papaiannis, cu binecuvântarea Sf. Sinod al Bisericii Greciei, în vremea P.F. Arhiepiscop Hristodulos; Ieratikon, Simonos Petra, 2004, diortosit de marele liturgist grec prof. Ioannis Funtulis din Tesalonic şi tipărit cu binecuvântarea S.S. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I şi Slujebnik, Moscova, 2003, diortosit de o Comisie liturgică specială şi tipărit cu binecuvântarea S.S. Patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea. De asemenea, s-au consultat şi ediţiile româneşti reprezentative.

La Vecernie

1. În cadrul Litiei s-au inclus în Liturghier două variante pentru prima rugăciune, rostită de diacon (sau preot): cea dintâi variantă, din ediţiile anterioare ale Liturghierului, care cuprinde pomenirea doar a unora dintre Sfinţii Români, cei mai cunoscuţi, iar cea de a doua, cuprinzând pe toţi Sfinţii Români înscrişi în calendar, lăsându-se la latitudinea preotului alegerea uneia dintre ele.

În privinţa rugăciunii plecării capetelor, rostită de protos la Litie, s-a revenit la forma veche, scurtă, a acestei rugăciuni, prezentă şi la sfârşitul Pavecerniţei Mari. Menţionăm că şi până acum în Liturghiere mai vechi sau mai noi, s-a obişnuit ca, la prima rugăciune, să fie pomeniţi mai mulţi Sfinţi, iar la cea de a doua mai puţini (a se vedea rânduiala Litiei în ediţiile: 1679 – a Sf. Ierarh Dosoftei, 1895 ş. a.; chiar şi în ediţia din anul 2000, a doua rugăciune este puţin mai scurtă). În felul acesta, Sfinţii sunt pomeniţi la prima rugăciune, iar la a doua, accentul se pune pe cererile rugăciunii, nu pe enumerarea Sfinţilor, care s-a făcut deja o dată. Menţionăm că ultimele ediţii ale Liturghierului grecesc au revenit la forma veche şi concisă în privinţa ambelor rugăciuni.

2. S-au corectat şi precizat rânduiala Ceasului al IX-lea şi Rânduiala Vecerniei zilelor de rând.

La Utrenie

1. S-a revenit la forma veche (anterioară ediţiei 2000) a ecfonisului de după cântarea a IX-a: Că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti şi Ţie slavă înălţăm… (nu înalţă…), deoarece: Biserica română şi cele de limbă slavă au folosit dintotdeauna această formă, iar liturgiştii greci au recunoscut că aceasta este varianta corectă, prezentă în vechile ediţii şi manuscrise greceşti, introducând-o din nou în ultima ediţia a Liturghierului de la Simonos Petra (ediţie oficială a Patriarhiei Ecumenice) din 2004. În felul acesta se creează uniformitate panortodoxă.

2. S-a corectat şi precizat Rânduiala Utreniei zilelor de rând.

La proscomidie

1. În cadrul rugăciunilor pentru îmbrăcarea veşmintelor s-a adăugat rugăciunea ce trebuie rostită la punerea Crucii pectorale, necesară celor ce sunt stavrofori. Rânduiala cuprindea deja rugăciunea la bederniţă, deşi sunt mai puţini cei care poartă bederniţă, decât cei care au hirotesia necesară pentru a purta Cruce pectorală.

2. S-a revenit la forma veche, conformă cu textul grecesc al Septuagintei şi folosită de toate celelalte Biserici Ortodoxe, a citatului din Isaia 53, 7-8: Ca o oaie spre junghiere S-a adus; şi ca un miel nevinovat şi fără de glas înaintea celui ce-l tunde pe el, aşa nu Şi-a deschis gura SaMenţionăm că această traducere se găsea în toate Liturghierele româneşti, până la ediţia din 1956, când s-a preferat traducerea după textul masoretic, nu după cel grecesc, normativ în Biserica Ortodoxă. Menţionăm că şi în imnografie citatul din Isaia este prezent, fiind, desigur, conform cu textul biblic grecesc. Textul apare în această variantă în toate liturghierele greceşti şi slavone, mai vechi sau mai noi, precum şi în comentariile liturgice ale Sfinţilor Părinţi.

3. La rugăciunea pentru pomenirea celor răposaţi – rugăciune care nu se regăseşte în greacă sau slavonă, fiind specifică liturghierului românesc – s-a înscris cu litere mai mici ultima parte a acesteia, unde se pomenesc felurite circumstanţe ale morţii, unele rar întâlnite în zilele noastre şi neacoperind realitatea contemporană. Fiind vorba de un text prolix, rostirea lui va fi lăsată la latitudinea slujitorului.

4. S-au schimbat următoarele cuvinte, în vederea redării mai corecte a înţelesului termenilor greceşti:

a. jertfeşte, în loc de junghie (greceşte: θυσον). Forma corectă apărea în Liturghierul Sf. Ier. Dosoftei (1679), al mitropolitului Veniamin Costachi (1834) şi în Liturghierul din 1927.

b. unirea în loc de amestecarea (greceşte: ενωσιν). Această traducere corectă apărea la Sf. Ierarh Dosoftei, sub forma regională uniciunea, iar sub forma unirea a apărut în Liturghierul din 1895. Trebuie subliniat că turnarea vinului şi a apei în potir simbolizează, potrivit interpretării patristice, unirea celor două firi în Hristos; de aceea traducerea corectă (unirea) redă forma ortodoxă a exegezei amintite, în vreme ce termenul amestecare face trimitere la erezia severiană, după care cele două firi s-au amestecat, formând o singură fire (Cf. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 121).

5. În privinţa formulei prin care preotul se pomeneşte pe sine la proscomidie, s-a revenit la forma veche, prezentă în toate liturghierele româneşti de până la sfârşitul veacului al XIX-lea, formulă care se întrebuinţează la nivel panortodox, înlăturând adaosul: şi să nu opreşti pentru păcatele mele harul Preasfântului Tău Duh…, adaos preluat în mod nejustificat din anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, unde se află după sfinţirea Darurilor. În acel context rugăciunea nu se referea la oprirea harului în vederea sfinţirii şi preschimbării Darurilor, care erau deja sfinţite, ci la oprirea harului care se revarsă spre fiecare, personal, din Sfintele Taine, fiind o rugăciune înainte de împărtăşire. Prezenţa ei la proscomidie creează însă impresia că sfinţirea Darurilor euharistice este condiţionată de vrednicia preotului, ceea ce nu este conform cu teologia ortodoxă.

6. S-au făcut precizări cu privire la cădirea menţionată după sfârşitul proscomidiei, cădire care are rol pregătitor pentru începerea Sfintei Liturghii, ea nefiind legată în principiu de terminarea Proscomidiei. La liturghia arhierească această cădire se omite, întrucât ea va fi săvârşită de arhiereu după Vohodul mic.

La Sfânta Liturghie

1. La Ectenia mare, propunem înlocuirea formulei cu pace, prin varianta în pace (care apare în paranteză), aşa cum propusese, încă din anul 1955, marele nostru liturgist pr. Petre Vintilescu (în ,,B.O.R.” nr. 3-4/1955, p. 302), întrucât aceasta este traducerea exactă a expresiei greceşti: εν ειρηνη. Prepoziţia grecească εν s-a tradus în mod constant cu în sau întru, prepoziţii care arată interioritatea stării de pace, stare ce trebuie să-l stăpânească pe cel ce slujeşte sau participă la Dumnezeiasca Liturghie. Adăugăm că, deja, la ectenia cererilor, expresia este redată corect, pentru care se impune uniformizarea traducerii (Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi…)

2. A treia cerere a ecteniei mari aminteşte de bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Textul grec are cuvântul ευσταθεια, care se traduce exact prin statornicie, înţelegându-se stabilitatea, statornicia în bine şi în dreapta credinţă a comunităţilor creştine, şi nu bunăstarea materială, cum reiese din traducerea românească. Textele româneşti mai vechi arată faptul că traducătorii au considerat dificil de redat acest cuvânt, întrucât întâlnim variantele: dulce-tocmeale (Coresi, 1570), bună starea (Dosoftei, 1679), bună tocmirea (Mitrofan de Buzău, 1702), iar începând cu Liturghierul Sfântului Antim (Târgovişte, 1713), s-a impus varianta bună starea, scris în două cuvinte, urmând ca în ediţiile secolului XX să apară bunăstarea. Menţionăm că în Dictionnaire grec-français, A. Bailly, p. 856, cuvântul ευσταθεια este tradus cu fermeté, stabilité, consistance, équilibre du corps et de l`intelligence. Propunem, de aceea, schimbarea cuvântului bunăstarea (care ar fi trebuit să fie despărţit în două cuvinte) cu statornicia (cuvânt care apare în paranteză).

3. Atât la Rugăciunea antifonului al II-lea, cât şi la Rugăciunea amvonului, propunem înlocuirea cuvântului frumuseţea (podoaba) cu bună-cuviinţa. Expresia cei ce iubesc bună-cuviinţa casei Tale este un citat biblic, din Psalmul 25, care se regăseşte şi în rugăciunea spălării mâinilor la proscomidie, unde este tradus corect, potrivit ediţiei sinodale (2008) a Sfintei Scripturi. Aceasta este traducerea exactă a grecescului ευπρεπεια. Era nevoie deci de uniformizarea acestei expresii, care apărea tradusă diferit în cadrul aceleiaşi slujbe. Pe de altă parte, folosirea cuvântului frumuseţe conduce la o înţelegere exclusiv estetică a casei lui Dumnezeu, câtă vreme bună-cuviinţa exprimă atât frumuseţea sacră a artei religioase, cât şi buna rânduială a slujbelor, dar sugerează şi dispoziţia sufletească a celor ce sunt prezenţi în locaşul sfânt. Menţionăm că această traducere se întâlneşte şi în Liturghierul Sf. Ier. Dosoftei (1679).

5. La ectenia întreită din cadrul Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii, cererea pentru chiriarhul locului se va încheia cu cuvintele: pentru sănătatea şi mântuirea lui, întrucât cererea: şi pentru toţi fraţii noştri cei întru Hristos… se regăseşte în aceeaşi ectenie (Încă ne rugăm pentru fraţii noştri…) şi nu există în textele greceşti vechi şi actuale.  

6. La ectenia cererilor, încheierea corectă gramatical este: de la Domnul să cerem, şi nu: la Domnul să cerem… Menţionăm că forma corectă (de la…) apărea în traducerea Sfântului Ierarh Dosoftei (1679). Aceasta este traducerea potrivită pentru cuvântul grec παρα, şi surprinde sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva).

7. A doua cerere din cadrul acestei ectenii aminteşte de înger de pace, credincios îndreptător… Întrucât cuvântul grecesc οδηγος (provenit din substantivul οδος = cale, drum), înseamnă călăuzitor, conducător, îndrumător, propunem corectarea expresiei de mai sus în credincios călăuzitor, pe care o considerăm o traducere fidelă. Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, îngerul păzitor al omului îl călăuzeşte, îi arată drumul cel bun, nu îi îndreaptă greşelile, cum s-ar putea înţelege din cuvântul îndreptător. Traducerea poate fi comparată cu cea a termenului οδηγητρια, redat în românește, de obicei, prin Călăuzitoarea.

8. Propunem revenirea la forma veche, corectă şi folosită la nivel panortodox, a închinării înainte de Sfânta Liturghie, prin rostirea o singură dată, de către protos, a rugăciunii Împărate ceresc. Menţionăm că toate ediţiile şi manuscrisele liturgice ortodoxe pun această rugăciune o singură dată, iar în spaţiul românesc ediţiile oficiale au prezentat practica veche şi corectă până inclusiv în ediţia din 1967 a Liturghierului de Bucureşti. Pentru prima dată rostirea de trei ori a rugăciunii se pare că s-a ivit în mediul Greco-catolic transilvănean, fiind amintită de Tipicul greco-catolic de la Gherla, 1894, apoi şi de unele ediţii ale Liturghiei tipărite la Sibiu; după anul 1918 acest obicei a trecut şi în ,,Regat”, deşi nu a fost consemnat în Liturghier decât după anul 1974. În Arhieraticon s-a păstrat însă în continuare rostirea o singură dată a acestei rugăciuni. Menţionăm că şi ediţia din 2008 a descris corect acest moment liturgic.

Pentru evitarea pe viitor a confuziilor, au fost precizate cuvintele care însoţesc fiecare gest liturgic şi ce rosteşte fiecare slujitor prezent.

9. Propunem aşezarea celor trei rugăciuni ale antifoanelor, precum şi a rugăciunii trisaghionului, la locul lor logic, înainte de ecfonise, cu precizarea că, atunci când preotul slujeşte singur, le poate citi după ecfonis. Menţionăm că rostirea acestor rugăciuni la timpul potrivit lor, în timpul ecteniei şi înainte de ecfonis, se poate face atunci când preotul slujeşte cu diacon sau în sobor de preoţi. Această propunere ţine cont de faptul că în Liturghier este prezentată slujba săvârşită de un preot cu diacon, toate celelalte cazuri fiind excepţii, care se menţionează în rubrici sau note.

Rugăciunile sunt strâns legate de ecfonisele lor şi au fost concepute de Sfinţii Părinţi ca să fie rostite împreună, după modelul rugăciunii domneşti (Tatăl nostru…, Că a Ta este împărăţia…). În felul acesta (în timpul unei ectenii şi înainte de ecfonis)  sunt aşezate rugăciunile la: ectenia întreită, ectenia celor chemaţi, cele două ectenii pentru credincioşi, ectenia de după heruvic şi ectenia dinainte de Tatăl nostru. De asemenea, amintim că rugăciunile antifoanelor II şi III sunt tipărite la locul lor corect în Liturghierul lui Coresi (1570), iar în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile toate aceste rugăciuni apar în poziţia corectă în aproape toate ediţiile Liturghierului românesc tipărite până în 1950 inclusiv.

Menţionăm şi faptul că, atât ultima ediţie a Liturghierului rusesc (Moscova, 2003), cât şi ultimele ediţii din spaţiul grecesc (Atena şi Simonos Petra, ambele 2004), aşază aceste rugăciuni înainte de ecfonisele lor.

10. În cadrul ecteniei pentru morţi, rugăciunea este despărţită de ecfonisul ei în mod arbitrar, în ultimele ediţii ale Liturghierului, prin repetarea de către diacon a rostirii: Domnului să ne rugăm…, prezentă deja, în mod corect, la începutul rugăciunii. Menţionăm că intervenţia diaconului înainte de ecfonis nu apărea în ediţiile româneşti anterioare anului 1974, iar în Panihidă nici până în prezent nu s-a adăugat la toate ecteniile. Nici ultimele ediţii ale liturghierelor greceşti şi ruseşti nu o au. De aceea, ţinând cont de cele amintite, precum şi de faptul că această intervenţie este o repetiţie inutilă şi desparte fără motiv rugăciunea de finalul ei doxologic, propunem revenirea la forma corectă, prin eliminarea rostirii amintite şi tipărirea ecfonisului îndată după rugăciune, pentru a fi rostit ca un final firesc al acesteia.

11. În cadrul pomenirii eroilor la Vohodul mare, propunem formula: pentru apărarea patriei şi a credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti, care aminteşte motivul pentru care Biserica îi pomeneşte pe eroi şi precizează care este credinţa strămoşească a românilor, adică cea ortodoxă.

12. Dialogul dintre clerici, de după Vohodul mare, este prezent în toate riturile liturgice şi el pregăteşte aducerea Sfintei Jertfe de către protosul sinaxei euharistice. Astfel, el este prezent în forma veche, corectă, în Răsărit în Liturghia Sfântului Iacov şi în cea a Sfântului Marcu. De istoria acestui dialog s-au ocupat liturgişti din Occident (Robert Taft şi Alfons Raes) şi Orient (la greci: Panaiotis Trempelas, Ioannis Funtulis şi pr. Constantinos Papaianis; la ruşi: A. Sluţki, Mihail Jeltov).

Din păcate în Bisericile de limbă greacă acest dialog a suferit modificări în secolul al XVII-lea, întrucât s-a socotit ,,o înjosire” a protosului ca acesta să ceară rugăciunile diaconului (în calitate de conslujitor). Prin influenţa textelor greceşti tipărite ulterior, dialogul a fost modificat şi de ruşi şi de români.

Iniţial acest dialog consta din cererea protosului (episcop sau preot) ca ceilalţi clerici să se roage pentru el, şi din răspunsul acestora, concretizat în textul de la Luca 1, 35: Duhul Sfânt să vină peste tine… În mod clar, urarea se adresa celui ce urma să invoce pogorârea Sfântului Duh peste cinstitele Daruri, adică protosului; ea nu se adresa diaconului, care are doar rolul de ajutător la săvârşirea Sfintei Jertfe.

Pomenirile reciproce care deschid acum dialogul sunt de prisos, de vreme ce ele se spun şi când se aşază Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă.

Amintim că dialogul are forma corectă în Liturghierul lui Macarie (Târgovişte, 1508, – în textul slavon, căci traducerea românească este greşită – a cărui tipărire a început cu binecuvântarea Sfântului Maxim Brancovici, mitropolit al Ţării Româneşti), în Liturghierul lui Coresi (1570) şi în alte manuscrise de pe teritoriul românesc, precum şi în Dumnezeiasca Liturgie tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române la Bucureşti, în 1896 (p. 52-53).

Dintre Bisericile Ortodoxe surori, Patriarhia Moscovei a corectat dialogul amintit în Slujebnik-ul din anul 2003 (p. 125-126), iar Biserica Ortodoxă a Greciei a recomandat rostirea corectă a dialogului, cu prealabila înştiinţare a conslujitorilor, în Ieratikon-ul de la Atena, din anul 2004, tipărit în vremea P.F. Arhiepiscop Hristodulos (p. 344).

Forma corectă a acestui dialog este, potrivit surselor, următoarea:

Preotul: Roagă-te pentru mine, frate şi împreună-slujitorule!

Diaconul: Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Preaînalt să te umbrească!

Preotul: Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre!

Diaconul, plecându-şi capul, zice: Pomeneşte-mă, părinte!

Preotul (binecuvântându-l pe diacon pe cap): Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul: Amin.

Întrucât acest dialog îi priveşte doar pe sfinţiţii slujitori, pe care îi conştientizează de apropierea momentului când va fi invocat Sfântul Duh şi le cere o pregătire sufletească potrivită, propunem corectarea dialogului respectiv în forma de mai sus, în noua ediţie a Liturghierului românesc.

13. Propunem diortosirea formulei Mila păcii, jertfa laudei, în Milă, pace, jertfă de laudă. Potrivit cercetărilor recente ale liturgiştilor, aceasta este traducerea corectă. Este o formulă tripartită, aşa cum întâlnim în mod tradiţional în cultul nostru, reprezentând un întreit dar duhovnicesc adus de credincioşi lui Dumnezeu înainte de săvârşirea Jertfei euharistice. Menţionăm că forma corectă apare atât în cele mai vechi surse greceşti (sec. VI-XII), cât şi în cele mai vechi traduceri slavone, precum şi în primele ediţii româneşti: Liturghierul lui Macarie (1508, în textul slavon: Milă, pace, jertfă de cântare, căci traducerea românească din ultima ediţie anastatică este greşită), în Liturghierul lui Coresi (1570; Milă, pace, jertfă, cântare) şi în Liturghierul Sfântului Ierarh Dosoftei (1679; Mila, pacea, jertfă de laudă). Aceeaşi poziţie este adoptată şi de marele liturgist român Pr. Petre Vintilescu, în articolul ,,Mila păcii, jertfa laudei” in liturghiile bizantine (din ,,Studii Teologice”, 1/1940) și în lucrarea sa, Liturghierul explicat (ed. 1998, p. 231).

14. Propunem înlocuirea următoarelor expresii: a. tronul cel de sus, în loc de scaunul cel de sus, întrucât tronul este traducerea corectă a grecescului θρονος.

b. iertarea păcatelor în loc de lăsarea păcatelor, deoarece expresia din urmă creează impresia că păcatele sunt lăsate asupra celui ce se roagă de iertarea lor.

c. de asemenea în loc de încă, deoarece astfel se va reda mai precis înţelesul adverbului grecesc ετι, întrucât în limba română actual folosirea lui încă dă impresia că peste puțin timp nu vom mai face fapta respectivă, dar încă o facem, ca o concesie.

d. trezvia în loc de trezirea. Termenul trezvia (νηψις) este întâlnit în scrierile patristice, cu sensul precis de vigilenţă, luare-aminte, stare de supraveghere a gândurilor, pe când trezirea are mai degrabă conotaţia banală de deşteptare din somn sau trezire din beţie.

e. părtăşia Duhului Sfânt în loc de împărtăşirea Duhului Sfânt. Cuvântul grec κοινωνια a fost o ,,piatră de încercare” pentru vechii traducători. Astfel, Sf. Dosoftei (1679) l-a redat prin însoţitură; Sf. Antim, în ediţia publicată de el (1713), prin împreunare, ca şi alte ediţii din veacul următor (1833, 1858). Celelalte ediţii de mai târziu l-au tradus cu împărtăşirea, dar şi acest termen se poate cofunda cu împărtăşirea Sfintelor Taine, aşa cum se foloseşte el mai des. De aceea, propunem înlocuirea lui cu termenul părtăşia, pe care-l considerăm mai potrivit, pentru exprimarea, în limba română, a acestei comuniuni de natură specială: cu Sfintele Taine ne împărtășim, dar devenim părtași Sfântului Duh, adică intrăm în comuniune (κοινωνια) cu el.

f. De asemenea, propunem înlocuirea expresiei slujbă duhovnicească prin slujire cuvântătoare, întrucât aceasta este traducerea mai apropiată de sensul expresiei greceşti λογικη λατρεια. Cuvântul λατρεια înseamnă cult, adorare, slujire, iar traducerea lui prin slujbă (influenţată de textul slavon al liturghiei) îi restrânge înţelesul, limitându-l la slujba ca ritual bisericesc (denumită în greceşte ακολουθια). Adjectivul λογικος (de la λογος = cuvânt, raţiune) se poate traduce prin cuvântător, raţional, logic. Vechii traducători, precum şi toate ediţiile româneşti ale liturghierului până la 1950 inclusiv, au redat această expresie prin slujbă cuvântătoare, înţelegând ambele sensuri ale originalului grecesc (verbală şi raţională) deoarece facultatea omului de fiinţă vorbitoare-cuvântătoare o implică pe aceea de fiinţă raţională. Întreaga noastră relaţie cu Dumnezeu se face aici prin cuvânt, iar Sf. Nicolae Cabasila rezervă un capitol întreg din comentariul său acestei expresii. El spune: ,,De aceea se numeşte Jertfă şi slujbă cuvântătoare, pentru că preotul nu face nici o lucrare fizică, ci săvârşeşte aducerea Darurilor slujindu-se numai de cuvinte sfinţitoare […]. Prefacerea Darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge o împlineşte Harul pe când preotul doar se roagă. Deci, cu toate că Jertfa este, într-adevăr, o lucrare reală, dar, cum preotul conlucrează la împlinirea ei nu prin faptă, ci numai prin cuvintele rugăciunii, pe drept cuvânt zice el că nu aduce Darurile în chip activ, ci că săvârşeşte o slujire cuvântătoare” (Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, EIBMBOR, 1997, p. 120). În lumina celor enunţate, propunem în cadrul anaforalei înlocuirea expresiei slujbă duhovnicească prin slujire cuvântătoare.

g. Propunem înlocuirea expresiei Sfintele Patimi, prin Sfintele Pătimiri, având în vedere că limba română, spre deosebire – în acest caz – de limba greacă, dispune de sinonimele necesare pentru a reda corect sensul substantivului παθος în contexte diferite. De aceea, când exprimă sensul de chin, durere, este preferabilă forma românească pătimire, și nu patimă, care are mai degrabă conotații negative.

h. Adverbul mai vârtos a fost redat, în funcție de context, prin mai mult, sau mai degrabă sau întru totul (la prima incidență în psalmul 50).

15. În privinţa locului şi a modalităţii de sfinţire a anafurei, menţionăm că: Sfinţii Gherman al Constantinopolului şi Simeon al Tesalonicului, în comentariile lor liturgice, arată că prescurile întrebuinţate la proscomidie, binecuvântate prin semnul Crucii, prin însemnarea cu Sfânta Copie şi prin rugăciunile rostite, sunt sfinţite şi se consideră anafură (antidoron). Această poziţie este susţinută şi de Bisericile slave şi de cele greceşti. Însă, pentru pâinile sau prescurile care nu au fost folosite la proscomidie, este necesară o binecuvântare a lor. Mărturiile manuscriselor, precum şi scrierile Sfântului Simeon al Tesalonicului, arată că această rânduială se practica prin înălţarea în chipul crucii a pâinii respective înaintea Sfintelor Taine abia sfinţite şi prin rostirea unor formule preluate din rânduiala Panaghiei (din Ceaslov), așa cum se practică și azi în Bisericile de limbă greacă. Această binecuvântare se făcea îndată după pomenirea Maicii Domnului (Mai ales pe Preasfânta…), şi nu la sfârşitul rugăciunilor de mijlocire, întrucât anafura, după cum se ştie, o simbolizează pe Preasfânta Fecioară. Amintim, de asemenea, că sfinţirea anaforei se face în cadrul anaforalei liturgice, adresate Tatălui, anafora pe care o întrerupe, astfel încât nu este potrivit ca rugăciunea de sfinţire a ei să se adreseze Fiului, ci Tatălui.

De aceea, având în vedere că în Biserica noastră există o mare varietate de obiceiuri în această privinţă (există trei formule diferite în liturghierele din 1950, 1967 şi 1987 și mai mult de zece formule amintite de pr. prof. Petre Vintilescu în studiul său, Anafora sau Antidoron, din ,,Studii Teologice”, 1-2/1953), propunem următoarea rânduială, conformă cu principiile enunţate de Sfinţii exegeți ai cultului ortodox şi atestate de tradiţia liturgică:

Îndată după pomenirea Maicii Domnului (Mai ales pe Preasfânta…), preotul dă cădelniţa diaconului şi primeşte vasul cu anafură. Face semnul crucii cu el înaintea Sfintelor Taine, zicând: Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, binecuvintează, Doamne, pâinea aceasta, anafura sfinţilor Tăi. Formula propusă este o rugăciune clară, cu intenţie precisă, inspirată din formulele de la slujba înălţării Panaghiei, din Ceaslov. Ea este recomandată (într-o formă puţin amplificată) şi considerată cea mai potrivită, de liturgistul român pr. Petre Vintilescu (art. cit., p. 137).  Se evită astfel cele două expresii discutabile, întrebuinţate până acum: … în locul Sfintelor Tale Taine… (care crea impresia că anafura are aceeaşi valoare cu Sfintele Daruri) şi Binecuvântată este anafura Sfinţilor Tăi (care nu face referire la Maica Domnului şi care a fost copiată după expresia, de altfel greşită, Binecuvântată este căldura sfinţilor Tăi).

Formula propusă acum, deja întrebuinţată de unii slujitori, va fi rostită îndată după pomenirea Maicii Domnului, dovedind legătura dintre acest moment şi simbolistica anafurei. Înălţarea în chipul crucii, singura amintită de liturghierele româneşti mai vechi, este suficientă pentru sfinţirea anafurei, care este, astfel, prezentată spre sfinţire înaintea lui Hristos euharistic. (Așa se face și sfințirea panaghiei, după rânduiala din Ceaslov). Atingerea de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir a vasului cu anafură (mai ales când acesta este voluminos) pune în pericol stabilitatea Sfintelor Vase şi, implicit, siguranţa Sfintelor Taine; de aceea, este mai bine să se renunţe la acest gest, neconfirmat, de altfel, de sursele liturgice vechi.

16. La ecfonisul care introduce rugăciunea domnească (Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne…), precizăm că nu este vorba despre numirea lui Dumnezeu ca Tată – căci, în acest caz, s-ar fi folosit verbul grecesc ονομαζω –, ci despre invocarea (επικαλεισθαι) lui Dumnezeu-Tatăl.

Verbul επικαλεισθαι este un infinitiv al verbului επικαλουμαι, de unde vine cuvântul epicleză. Aici este vorba de invocarea lui Dumnezeu-Tatăl cel Ceresc. Accentul cade pe chemare-invocare, nu pe numirea lui Dumnezeu cu apelativul de Tată. Ne rugăm Tatălui să ne învrednicească a-L invoca prin rugăciunea pe care ne-a lăsat-o Fiul. De aceea, majoritatea ediţiilor româneşti articulează corect substantivul Tată – Tatăl, întrucât în limba greacă este în acuzativ și este articulat cu articol hotărât. Prin urmare, propunem următoarea traducere: Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeu-Tatăl cel Ceresc, şi a zice. În felul acesta se redă corect textul grecesc şi se regăseşte în forma cunoscută numele Tatălui ceresc (Dumnezeu-Tatăl, τον επουρανιον Θεον Πατερα).

17. Momentul ,,plinirii” potirului, adică al punerii în potir a părticelei IIS din Sfântul Trup, este însoţit de o formulă al cărei sens este obscur: Plinirea potirului credinţei Sfântului Duh. Pentru a da un sens acestei formule, unele liturghiere au tipărit-o în forma: Plinirea potirului credinţei prin Sfântul Duh (ed. 1950) sau Plinirea credinţei Duhului Sfânt (ed. 1713). Menţionăm însă că în toate liturghierele tipărite la noi până la începutul veacului al XVIII-lea, formula era cea veche şi corectă: Plinirea Duhului Sfânt, sub diverse forme (Împlerea Sfântului Duh, la Coresi, 1570; Împlutura Sfântului Duh, la Sf. Dosoftei, 1679; formula corespondentă în slavonă în Liturghierul lui Macarie, din 1508 şi în cel al episcopului Mitrofan de Buzău, din 1702). Răspunsul preotului sugerează că nu el ,,plinește” Sfântul Potir, ci Duhul Sfânt. Momentul unirii Trupului lui Hristos cu Cinstitul Său Sânge simbolizează Învierea Domnului și îndumnezeirea deplină a firii omenești în Hristos, realizată, desigur, prin Duhul Sfânt. Aceeaşi formulă este păstrată până azi în Bisericile de limbă slavă, şi la ea au revenit şi liturghierele greceşti în ultimele lor ediţii (2004). Folosirea formulei vechi ne singularizează între Bisericile Ortodoxe şi de aceea propunem să se revină la formula veche şi corectă.

18. În privinţa binecuvântării ,,căldurii”, menţionăm că traducerea: căldura Sfinţilor Tăi, este greşită. În limba greacă formele de masculin plural şi neutru plural, în cazul genitiv, ale adjectivului αγιος sunt identice (των αγιων). De aici confuzia între Sfinţii Tăi şi Sfintele Tale (Taine). Contextul ne arată că aici este vorba despre căldura Sfintelor Tale (Taine), nu a Sfinţilor Tăi.

De asemenea, formula corectă a turnării în potir a apei calde binecuvântate este: Căldura Duhului Sfânt. În acest sens, marele nostru liturgist, pr. prof. dr. Ene Branişte, scria: ,,formula mai veche şi mai corectă este: Căldura Duhului Sfânt, aşa cum o găsim în unii codici din secolele XI-XII, aflaţi azi în Biblioteca Naţională din Atena (vezi Panaiotis Trempelas, Cele trei Liturghii după codicii din Atena (în gr.), p. 136-137). În forma aceasta, mai veche şi mai concisă, care era desigur în uz şi pe vremea lui Cabasila, formula sacramentală a turnării căldurii în potir îndreptăţeşte şi mai mult interpretarea lui” (Preot prof. dr. Ene Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, EIBMBOR, 1997, p. 357). Formulele corecte ale ,,plinirii” potirului și ale turnării căldurii sunt susținute și de pr. Prof. Petre Vintilescu, în Liturghierul explicat (ed. cit., p. 310-315). Turnarea căldurii în potir după punerea părticelei IIS (ce simbolizează Învierea Domnului), arată, potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, că noi ne împărtășim cu Trupul înviat și cu Sângele cald, adică viu, al lui Hristos, plin de căldura și de prezența Duhului Sfânt.

19. Propunem uniformizarea formulelor de împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului, întrucât la împărtăşirea cu Sfântul Trup se rosteşte se dă mie, iar la gustarea din Sfântul Sânge se zice mă împărtăşesc. În limba greacă se foloseşte la amândouă cuvântul μεταδιδοται, o formă reflexivă; traducerea prin mă împărtăşesc  induce ideea romano-catolică că preotul este săvârşitor, idee care se află în antiteză cu rugăciunea dinainte de Sfintele, sfinţilor (…ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică a ni se da Preacuratul Tău Trup…) şi care ne îndepărtează de semnificaţia profundă a comuniunii: Sf. Împărtăşanie se primeşte, nu şi-o ia fiecare; în vechime era mai pregnantă această semnificaţie, căci nimeni, nici măcar protosul, nu se împărtăşea singur (a se vedea studiul lui Robert Taft: Receiving Communion – a forgotten symbol).

20. Considerăm potrivită păstrarea la forma de singular a verbului în unele ecfonise (Că a Ta este împărăția, și puterea, și slava…, a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția, și puterea, și slava…, Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea…), cântări (Plin este cerul, și pământul, de slava Ta…) și rugăciuni (toată darea cea bună, și tot darul desăvârșit, de sus este…), întrucât concordă cu textul grecesc și cu traducerea din ediția sinodală (2008) a Sfintei Scripturi (toate având sorginte biblică) și sunt conforme cu gramatica limbii române. În situațiile de mai sus nu este vorba de un subiect multiplu, ci de mai multe subiecte cerute de același predicat, enunțat o singură dată și subînțeles în cazul celorlalte subiecte, ce formează propoziții aparte. Acest fapt este marcat de prezența virgulei între subiectele amintite, care se justifică și prin faptul că, în acest context, conjuncția și se poate înțelege în loc de cât și. Astfel, gramatical, ecfonisul Că a Ta este împărăția, și puterea, și slava… se înțelege: Că a Ta este împărăția, (a Ta este) și puterea, (a Ta este) și slava…

Formulele acestea au și o valoare teologică, legată de mistagogia liturgică, deoarece ele exprimă înaintarea treptată în cunoașterea de Dumnezeu. Această uimitoare adâncire progresivă în descoperirea lui Dumnezeu nu mai este, însă, exprimată când verbul se află de la început la plural, anticipând prezența subiectului multiplu, în care substantivele stau juxtapuse indistinct.

21. La începutul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare s-a așezat o îndrumare de tipic referitoare la cazul când această liturghie se săvârșește unită cu Vecernia. Precizarea acestei rânduieli era absolut necesară și a fost redată în conformitate cu rubrica similară din ultimele ediții ale liturghierelor grecești (Atena și Simonos Petra).

La Liturghia Darurilor înainte-sfinţite

1. La Liturghia Darurilor înainte-sfinţite, propunem, în cazul în care preotul slujeşte cu diacon, citirea ultimelor patru rugăciuni ale Vecerniei ca rugăciuni ,,ale antifoanelor”, şi a primelor trei în timpul psalmului 103, iar dacă preotul slujeşte singur, citirea tuturor celor şapte rugăciuni în timpul psalmului 103. Această din urmă variantă este amintită în toate vechile liturghiere româneşti până în anul 1950, şi are avantajul de a oferi preotului timpul necesar pentru pregătirea şi mutarea Sfântului Agneţ cu toată atenţia şi fără grabă. Aceeaşi aşezare a rugăciunilor se regăseşte în Ieratikon-ul din 2004 de la Simonos Petra (al Patriarhiei Ecumenice). Aşezarea primelor patru rugăciuni ale Vecerniei ca rugăciuni ,,ale antifoanelor” este rânduită, potrivit principiilor enunţate şi la rugăciunile antifoanelor de la Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur şi se regăseşte în amândouă ediţiile greceşti actuale, amintite mai sus.

2. Înainte de momentul frângerii Sfântului Agneţ, am menţionat că preotul arată spre Sfântul Agneţ, nu atinge, întrucât acest gest putea aduce periclitarea siguranţei firimiturilor din Sfântul Trup, pe care preotul îl atingea, introducând mâna dreaptă pe sub Sfântul Aer. Vechile manuscrise amintesc de posibilitatea de a arăta doar spre Sfântul Agneţ (Panaiotis Trempelas, Cele trei liturghii după codicii din Atena (în gr.), Atena, p. 217). Acesta a fost ridicat deja la Liturghia la care a fost sfinţit, iar arătarea este suficientă, întrucât pe Sfântul Disc nu se află decât Sfântul Trup.

De asemenea, în acest moment liturgic, a fost corectată exclamaţia: Cele mai înainte sfinţite, Sfintele sfinţilor!, prin traducerea corectă: Sfintele cele mai înainte sfinţite, sfinţilor! (Τα προηγιασμενα Αγια, τοις αγιοις).

3. Au fost diortosite cererile pentru diferite trebuințe, la care s-au adăugat și cereri pentru elevi și studenți, solicitate adesea de credincioși.

4. A fost corectat și completat cu Sfinții Români Sinaxarul de la sfârșitul Liturghierului, în cadrul căruia au fost menționați Sfinții cei mai importanți din zilele anului, revizuindu-se numele și numărul lor, după sinaxarele din Mineie. De asemenea, la final s-au adăugat și pomenirile cu dată schimbătoare din perioadele Triodului și Penticostarului, care trebuie amintite la otpust și la Litie.


Categorii

"Reforma" in biserica/ aggiornamento, 1. ȘTIRI, Parintele Mihail Stanciu, Polemici, conflicte, zelotism, extremism, provocari

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “PARINTELE MIHAIL STANCIU: Lamuriri cu privire la NOUL LITURGHIER (2012) si dezmintirea unor zvonuri. NU S-A SCOS ECTENIA CATEHUMENILOR, NU S-AU SCURTAT SLUJBELE

  1. Probabil revizuirile acestea au intervenit ca o reactie buna la o recenzie mai taioasa la editia anterioara: http://www.teologie.net/data/pdf/PP_Recenzie_Liturghier-2008.pdf
    In general, bune completarile. Dar aprecierile legate de ecfonisul dinainte de Tatal nostru sunt deplasate. Nu, corect este sa-L chemam pe Dumnezeu drept Tata, dupa cum spune Sfantul Apostol Petru: “Daca numiti/chemati Tata pe Cel ce judeca fara partinire…”(1Pt. 1, 17).

  2. FELICITARI PENTRU ACEASTA EDITIE A LITURGHIERULUI, CARE IN SFARSIT REVINE LA ADEVARATA LITURGHIE, IN CARE RUGACIUNILE SUNT PUSE LA LOCUL LOR, SI IN MOD NORMAL ELE TOATE SE CITESC CU VOCE TARE IN AUZUL POPORULUI, DUPA CUM SPUNE nOVELA SFANTULUI IUSTINIAN, CARE SPUNE CA PREOTUL CARE NU CITESTESTE CU VOCE TARE, IN AUZUL POPORULUI RUGACIUNILE SA SE CATERISEASCA.

  3. Multumiri parintelui Mihail!
    Sa speram ca toata lumea s-a lamurit si nu va fi si de data aceasta ca si cu liniuta din calendar.

  4. Poate ar fi nimerita aici o precizare: cei care nu au dezlegare sa se impartaseasca nu sunt neaparat dintre cei ce nu pot participa la toata Liturghia. Pentru ca, dupa canoanele Sf. Vasile cel Mare, penitenta era impartita in mai multe trepte: cei care nu participau la “Liturghia credinciosilor”, cei care participau in genunchi, in picioare si care se impartaseau. Iar afurisirea era data pe fiecare perioada. Deci sunt si dintre cei care pot participa, dar nu sunt vrednici sa se impartaseasca.
    In plus, un canon mai recent (28 al Sfantului Nichifor, sec. IX) randuieste ca pacatele spovedite in taina sa fie canonisite cu oprire de la Impartasanie, dar nu si de a intra in biserica. Doar daca pocainta s-a facut in public, atunci se urmeaza randuiala din vechime de a fi oprit si de la intrarea in biserica.

  5. Apoi pentru slujitori, ar fi de observat: http://www.pemptousia.ro/2012/07/cuviosul-atanasie-din-paros-†-1813-despre-troparul-ceasului-iii-in-epicleza-euharistica-2/
    Dar si: http://www.pemptousia.ro/2012/07/teologia-liturgic-euharistica-a-cuviosului-atanasie-din-paros-1721–1813-–-prefata-dogmaticii/ , unde se spune intr-un paragraf (pentru toti): “După aceasta se pun încă şi azi cele ale catehumenilor, dar catehumenii nu sunt scoşi afară, pentru că nu mai sunt; se spun însă ca să se păstreze vechea ordine a Bisericii, poate ar fi cândva nevoie de ea.”

  6. Dl. Marcel Petrisor (referindu-se la cei care cred ca stiu si cand nu stiu):
    “Ca preutesele din Ardeal: solemne, impozante, umbland pururi cernite si abia incapand in trasura cand mergeau la targ. Cat despre pretentii, ce mai! Toate CREDEAU CA ELE STIU TOT CE SCRIE-N CARTI, DA’IN CARTI NU SCRIE TOT CE STIU ELE…” 🙂

  7. M-a bucurat foarte mult gestul Părintelui Mihail de a-si apăra confraţii când le este atacată munca şi cinstea. Ar fi de dorit ca de asemenea gesturi PUBLICE de solidaritate si respect sa aiba parte si Părintele, mai ales că a avut multă nevoie si cei mai multi dintre preoţi si ierarhi s-au ferit sa-si arate sustinerea in mod public, preferand incurajarile intre 4 ochi sau la telefon.

  8. @ Prof. Dan Răducu:

    Subscriem. Dar stim ca la romani solidaritatea frateasca, ca si recunostinta, este floare rara, rara de tot. Mult mai la ordinea zilei sunt tradarea, lasitatea, oportunismul…

  9. Pe deplin de acord.

    Părintele Mihail are o inimă foarte, foarte bună: sare pt fraţii lui, dar când este nevoie ca ei să sară pentru dânsul, se invocă imediat ascultarea.

    E greu să-ţi asumi prietenia sau preţuirea în mod PUBLIC. Mai ales dacă asta te costă (de la scaun până la a cădea în dizgraţia mai marilor)…

    E greu să stai pe două picioare şi pe deasupra să mai fii şi bărbat. În mod public.

  10. La multi si binecuvantati ani, parinte!
    Ma gandeam ce poti sa iei ca dar pentru un calugar si preot – doar binecuvantare !
    Asadar, binecuvantati!

  11. Nădejdea mea e Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă slavă Ţie!
    Chiar dacă nu l-am fi cunoscut pe părintele Mihail Stanciu, dar avem această bucurie duhovnicească, tot am fi fost de acord cu multe dintre precizările sfinţiei sale, privind locurile din ediţia 2012 a Liturghierului, unde au fost introduse modificări necesare sau diortosiri inspirate, argumentate corect teologico-cultural,aşadar în mod luminat şi justificat. Totuşi, cu sinceritate, bunăcuviinţă şi bunăcredinţă, ne exprimăm şi noi o nedumerire, după o sfătuire amănunţită şi atentă cu duhovnicul nostru, dar şi cu doi respectaţi profesori teologi, care au crescut generaţii de teologi, precum şi cu un arhiereu duhovnicesc, preţuit şi iubit pentru acrivia sa liturgică.
    Astfel,pe pagina 175 a Liturghierului din 2012(la prefacerea darurilor,acolo unde preotul, cu mâinile ridicate, zice încet rugăciunea)se scrie: “Doamne, Cel ce ai trimis Prea Sfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi,ci Îl înnoieşte întru noi,celor ce ne rugăm Ţie”.Cercetând şi alte ediţii ale Liturghierului, am găsit scrisă varianta “ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie” (ediţia din 2008).
    Deoarece, Duhul Sfânt este veşnic Persoană Treimică, deci din veşnicie, în veşnicie şi pentru veşnicie, cu certitudine, într-o logică divino-umană evanghelică şi filocalică, “El nu se înnoieşte întru noi”, ci “noi ne înnoim prin El”,în mod absolut logic şi firesc, în sensul că-L rugăm, stăruitor şi cu smerenie smerită, pe Dumnezeul Cel veşnic Viu şi în Prea Sfânta Treime slăvit şi închinat, să-L facă pururea prezent în noi. Teologic şi dogmatic ortodox, numai în felul acesta se poate exprima, plină şi deplină, teoforia de negrăit a Duhului Sfânt, care se lucrează prin arhiereii sau preoţii liturghisitori şi apoi prin lucrarea lor sfinţitoare în sufletele, cugetele şi inimile credincioşilor înviaţi lăuntric sau chemaţi la Taina mântuirii.
    Din punct de vedere strict lexical şi semantic verbul a înnoi= a(se)face ca nou (înlocuind ceea ce era vechi, uzat;a(se)reface, a(se)schimba (DEX, 1998, pag.534). Prin urmare,respectând sensul real al proprietăţii cuvintelor numai noi, oamenii,fiind vremelnici pe pământ ne putem înnoi, face ca noi, reface sau schimba, iar Sfântul Duh, ca Persoană Treimică fiind veşnic, nu se înnoieşte, nu se reface, nu se schimbă, ci doar lucrează tainic prin oameni,ceea El vrea să săvârşească. De aceea I Se spune atât de adânc teologic şi Duhul Adevărului, Mângâietorul,Vistierul Bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă, dar şi Sâvârşitorul.Amin.
    Cerem iertare Părintelui Mihail dacă greşim cumva, dar avemm încredere, cu smerită metanie de gând, că Prea Sfinţitul Ciprian şi întregul colectiv redacţional, pe care-i apreciem în mod deosebit pentru truda lor luminată, nu vor trece cu vederea acest modest semnal creştinesc şi în cazul în care nu este vorba de vreo traducere-interpretare eronată a noastră, vor îndrepta lucrurile pe făgaşul firesc al limpezirii dogmatice şi liturgice a pasajului respectiv. Iertaţi-mă şi rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul şi puţinăciosul în înţelegerile cele teologice. Ioan Gându

  12. @Ioan Gandu
    Trecand peste faptul ca nu-si prea are locul acolo acel tropar si peste faptul ca nu sunt sigur daca ati citat corect, fiind un dezacord care lasa dubii (nu am la indemana Liturghierul nou), este corect si are acelasi sens atat in formulare: “Îl înnoieşte întru noi”, cat si in cea: “ni-L innoieste nouă”. Sper ca nu va referiti la traducerea putin mai veche, dar nu cea mai veche: “ne innoieste pe noi”, care nu este corecta ca si traducere.
    Potrivit definitiei din DEX – a (se) face ca nou, a primeni – in rugaciunea aceasta poetica si foarte frumoasa se intelege ca cerem ca Duhul Sfant sa fie intru noi sau la noi, potrivit celor doua variante, ca la inceput, ca prima data, ca si cum nu L-am fi stins noi prin vreun pacat. Sau mai simplu, intelesul este de a ni-L da din nou.
    Teologic trebuie precizat ca nu Persoana Duhului Sfant este innoita, ci prezenta Sa negraita sau lucrarea, harul, dupa invatatura Sfintilor Parinti. Deci Duhul Se poate innoi la nivel de lucrare, sa lucreze, sa vieze, sa fie in noi imbelsugat ca la inceput.
    Traducerea cea mai corecta mi se pare: “ni-L innoieste intru noi” pentru ca verbul in greaca are sensul de a innoi ceva in ceva, iar dativul pronumelui arata ca actiunea se face catre noi. Cum in limba noastra este greoaie o astfel de exprimare, ramane fie “Il innoieste intru noi”, facand abstractie de dativul pronumelui, fie “ni-L innoieste noua”, facand abstractie de nuanta verbului. Dar sensurile nu sunt diferite.
    Avand in vedere ca la Cantarea a 5-a din canonul Duminicii Cincizecimii se spune: “în cei credincioşi drept Se înnoieşte” si acolo se foloseste nu dativul pt “cei credinciosi”, ci cu prepozitia “in”/”εν”, mi se pare mai corecta traducerea: “ni-L innoieste noua” pt ca aici nu se regaseste aceasta prepozitie.
    Desi este o greseala atat de mica incat poate fi trecuta foarte usor cu vederea, ar putea fi semnalate si altele, dintre care mentionez una mica: “Cu pace (in pace) Domnului sa ne rugam”. Suna romaneste varianta data in paranteze? Sunt si altele mai mari aratate mai sus. Sau cum suna “statornicia Bisericilor”?

  13. Doctor Gandu,

    PS Ciprian este o persoana deschisa dialogului (are audiente…) si cred ca nu s-ar supara daca v-ati adresa direct domniei sale, mai ales ca este vorba de persoane cu greutate: “doi respectaţi profesori teologi, care au crescut generaţii de teologi, precum şi cu un arhiereu duhovnicesc, preţuit şi iubit pentru acrivia sa liturgică”.

    Este pacat ca acest “semnal crestinesc” sa nu fie transmis – personal – PS Ciprian, de cei ce vor “indreptarea lucrurilor pe fagasul firesc al limpezirii dogmatice si liturgice a pasajului respectiv”. Fiind vorba si de un “arhiereu”, cu atat mai bine dialogul va fi de pe pozitii de – egalitate.

    M-as bucura sa ma insel, insa cred ca respectivii vor sa ramana – ANONIMI – nedorind sa-si pericliteze posturile/pozitiile dar poftind (totusi) la castanele fierbinti…

    Te saluta una din zecile/sutele de surori – stranse – odinioara (anii 90’) in jurul parintelui Constantin Galeriu.

    eg

  14. Troparul Ceasului al treilea „Doamne, Cel ce ai trimis Prea Sfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi,ci Îl înnoieşte întru noi,celor ce ne rugăm Ţie.” este o parafrază la cererea din psalmul 50 „Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (gr. „καρδίαν καθαράν κτίσον εν εμοί ο Θεός καί πνεύμα ευθές εγκαίνισον εν τοίς εγκάτοις μου”). Înnoirea Duhului Sfânt întru noi înseamnă, cum zicea și exegeticus mai sus, prezența în noi a Duhului Sfânt cu același belșug de lucrări ca la început (la Botez), adică fără nici o patimă opritoare sau stânjenitoare a harului dumnezeiesc…

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare