RADU PREDA, noul director al IICCMER: “Este datoria mea sa pun pe agenda institutului CAZURILE SFINTILOR INCHISORILOR… Hristos a inviat, dar CAND PUTEM AFIRMA CA AM INVIAT SI NOI? Poate la anul?”

O initiativa nobila si curajoasa de a lamuri, reabilita si recupera oficial martirajul celor din inchisorile comuniste

• Lumea Credintei: „Biserica ortodoxă trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent.” Interviu cu Radu Preda, director al IICMER – de Cristian Curte/ Lumea monahilor nr. 82, aprilie 2014

La începutul lunii aprilie domnul Radu Preda, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj şi director al Institutului INTER, a fost numit director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Un post care este o provocare pentru un teolog şi care poate reprezenta pentru acest institut o implicare în istoria recentă a bisericii. Interviul pe care domnia sa ni l-a acordat a plecat de la această premiză.

A fi teolog înseamnă, nu în ultimul rând, a fi un bun cunoscător al istoriei, în sensul în care istoria este cea mai palpabilă dovadă a Lucrării lui Dumnezeu. În plus, zic eu că aş putea aduce ceea ce, în cercetarea comunismului, de multe ori se pierde din vedere, şi anume dimensiunea etică. Să nu uităm că orice regim totalitar calcă în picioare nu doar legi, nu doar drepturi şi libertăţi, ci şi demnitatea umană.

De fapt de aici ar trebui să plece cercetarea.

Exact, cercetarea de aici ar fi trebuit să plece, de aici ar fi trebuit să plece inclusiv o lege a lustraţiei. Adică, nu e vorba de a vâna vrăjitoare sau de a plăti poliţe, ci de a restabili o ordine valorică, antropologică, fără de care societatea intră în haos.

Domnule profesor, aveţi acolo un „cartof fierbinte” şi deja au apărut comentarii. Cum veţi rezolva problema legăturii pe care Biserica Ortodoxă Română a avut-o cu fostul regim, foarte criticată şi, în acelaşi timp, destul de puţin înţeleasă – cel puţin de mass‑media?

Problema, într-adevăr, este foarte delicată, dar nu pentru că Biserica Ortodoxă Română ar fi colaborat mai mult decât alte culte, sau alte categorii cu regimul, ci pentru că, în comparaţie cu alte culte – de pildă, în comparaţie cu Biserica Reformată din Ardeal –, a întârziat nepermis de mult momentul asumării, în cunoştinţă de cauză, a trecutului recent, printr-o deschidere de bunăvoie a propriilor arhive, printr-o recunoaştere a rolului, cel puţin exemplar, dacă nu chiar de sfinţi, al unor oameni de-ai ei, bărbaţi şi femei, care au murit pentru credinţă – şi mă refer aici explicit la ceea ce numim cu un termen metaforic şi generic „sfinţii închisorilor”.

Faptul că noi am întârziat şi întârziem încă procesul acesta de confruntare cu propria noastră istorie se plăteşte prin alimentarea zvonurilor, a acuzelor de multe ori rău intenţionate. De ce? Pentru că – spun asta nu pentru prima dată – biserica trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent, pentru că va avea o surpriză uriaşă: va vedea că, în ciuda colaborării pe faţă – sau pe dos, dacă vreţi – a unor membri ai ierarhiei sau ai clerului, pe lângă compromisurile retorice precum lupta pentru pace şi altele asemenea, o abordare critică a perioadei şi o analiză istoriografică ar scoate la iveală un tezaur de martiraj şi de rezistenţă morală, care ar pune cu adevărat biserica întro cu totul altă lumină, dar nu ca instituţie, că nu instituţia trebuie să fie aici în centru, ci ca ceea ce este de fapt defintoriu pentru ea, şi anume comunitatea de credinţă. Or, noi de ani de zile constatăm că între comunitatea de credinţă şi cea civilă, largă, nu există punţi suficiente de legătură, astfel încât se alimentează tristul paradox că suntem o ţară majoritar religioasă, dar şi o ţară cu probleme majore în ceea ce priveşte coerenţa etică de zi cu zi.

Revenind, o analiză fără teamă şi fără tabuuri a istoriei recente a bisericii noastre ar scoate la lumină inclusiv pagini pilduitoare din care ne-am putea inspira în viaţa de zi cu zi într-o democraţie care, după cum se vede, are încă multe de învăţat.

Dumneavoastră vă gândiţi şi la câteva proiecte concrete în această direcţie?

Da. Mă gândesc că este datoria mea teologică şi morală, dar şi civică să pun pe agenda institutului cazurile, repet, generic formulat, ale „sfinţilor închisorilor”, adică ale celor care au intrat, eventual, cu un crez politic în puşcărie, dar care au rezistat în puşcărie şi au ieşit de acolo în virtutea credinţei religioase, unii mărturisind-o până la moartea proprie în puşcărie, iar alţii mărturisind-o mai departe, în perioada de după detenţie, unii chiar până în zorii post-comunismului.

Aşa cum avem convertiri de la comunism la gândirea liberală, aşa cum avem convertiri de la atitudine de asasin la călugăr, trebuie să avem şi convingerea că există posibilitatea convertirii de la o identitate politică, fie ea şi blamabilă şi blamată, la o fidelitate faţă de Hristos, care merge până în martiriu. Aşa încât forţa aceasta de convertire, de a se lăsa convertit, a omului trebuie să o punem în evidenţă.

• Adevarul/ Radu Preda: Înviere

În primele decenii ale comunismului în România, dincolo de faţada unei modernizări forţate, s-au consumat drame ştiute şi neştiute. Puşcăriile şi lagărele de muncă erau pline de indezirabili, de oameni care refuzau să intre în logica răului. Momentele importante ale calendarului religios erau cu atât mai dureros resimţite cu cât regimul politic făcuse din ateism propriul său crez.

Şi totuşi. Rezistenţa spiritului avea să se dovedească surprinzătoare, demontând din interior încrâncenarea stupidă a sistemului. Un preot, fost deţinut politic, povesteşte cum de Paştile anului 1952, la Aiud, îi spune spontan gardianului „Hristos a înviat!“. Răspunsul acestuia este şi el negândit: „Adevărat a înviat!“. Surprins şi speriat de acest schimb incredibil de replici, tânărul caraliu îi şopteşte deţinutului: „Să nu mai zici asta altcuiva!“.

Un alt fost deţinut politic, condamnat la muncă silnică, relatează cum înaintea Paştilor conducerea minei de la Baia Sprie decide izolarea preotului, deţinut şi el, care ar fi urmat să ţină slujba de Înviere. Replica a fost pe măsură: condamnaţii intră în grevă, refuzând revenirea la suprafaţă. În ciuda durităţii militare şi ideologice, şefii nu aveau niciun interes să se afle la Bucureşti de acest incident. După câteva zile de negocieri, utilizând toate metodele: de la intimidare la promisiuni, preotul este lăsat iarăşi în regim deschis. Lumina ieşea, la propriu, din adâncuri.

Un episod care, alături de multe altele, ilustrează puterea rezistenţei spiritului: anchetele cele mai groaznice, derulate pe durata a luni de zile, mizau pe înghenuncherea fiinţei.

Astfel, de Paşti sau de Crăciun, anchetatorii nu ezitau să facă uz de tortura emoţională, cerând, de pildă, abjurarea credinţei. Este cunoscut în memorialistică acel caz al unui profesor de teologie îndemnat să nege existenţa lui Dumnezeu. După istovitoare interogatorii şi bătăi, acesta cedează. „Aveţi dreptate: Dumnezeu nu există! Dacă însă nu există, mă întreb cum existaţi voi!“.

Exemplele pot fi continuate. Lecţia lor comună: nimic din ceea ce ni se pare greu nu se compară cu drumul parcurs de cei dinainte. În plus, suferinţa lor a fost suportată prin combustia credinţei, adică aveau o ardere din ce în ce mai rar întâlnită acum.

Printr-o chimie doar de Dumnezeu ştiută, mulţi dintre cei trecuţi prin infernul concentraţionar L-au regăsit şi, în plină violenţă a istoriei, L-au iubit, dând vieţii lor un sens din a cărui sevă ne hrănim, conştienţi sau nu, şi noi. Spunem rutinaţi „Hristos a înviat!“, dar când putem afirma că am înviat şi noi? Poate la anul?