REINTOARCEREA ACASA. Semnificatiile unor convertiri celebre/ CUM NE PREGATIM SI CUM TRAIM DUHOVNICESTE PELERINAJUL?/ Razboiul duhovnicesc trebuie dus neintrerupt. CEL CE SE INCREDE IN SINE E UN APOSTAT

12-10-2014 21 minute Sublinieri

parabola-fiului-risipitor1

Zilele trecute, o altă personalitate de prestigiu a vorbit ieşenilor. Este vorba despre profesorul de patrologie Andrew Louth (Marea Britanie), membru al Academiei Britanice pentru Ştiinţe, autor a numeroase cărţi şi studii de teologie patristică. Este unul dintre occidentalii care au descoperit Ortodoxia pe calea, mai ales, a studiului scrierilor Sfinţilor Părinţi. Deşi anglican, a publicat cărţi care, după aprecierea Părintelui Sofronie Saharov de la Essex, binecunoscut ucenic al Sf. Siluan Atonitul, erau pe deplin ortodoxe în conţinutul lor. După mai mulţi ani de la trecerea la Ortodoxie, a fost hirotonit preot pentru o comunitate parohială din Eparhia de Suroj, pe care o slujeşte de 11 ani. Aflat la vârsta deplinei înţelepciuni, nu doar prin prisma celor şapte decenii de viaţă, ci mai ales ca urmare a cuvintelor Sfinţilor Părinţi care l-au hrănit duhovniceşte şi l-au aşezat pe Cale, Părintele Andrew uimeşte prin simplitatea sa, prin naturaleţea sa, prin pacea şi smerenia pe care nu poţi să nu le “guşti” în prezenţa sfinţiei sale.

După ce a lansat, în cadrul FILIT, versiunea românească a unei lucrări de “Introducere în teologia ortodoxă”, Părintele Andrew a acceptat să evoce, în faţa ieşenilor adunaţi în primitoarea biserică “Adormirea Maicii Domnului” din Galata (extrem de dinamică, prin străduinţa Pr. Mircea Stoleru), o altă personalitate a lumii ortodoxe din Marea Britanie: este vorba de Mitropolitul Antonie Bloom (de Suroj). Era firesc să se organizeze un astfel de eveniment pentru unul dintre cei mai îndrăgiţi predicatori şi scriitori contemporani pe care i-a cunoscut Ortodoxia. Dovadă sunt şi numeroasele traduceri ale cărţilor, predicilor şi interviurilor sale în limba română. La Iaşi, Doxologia a tradus şi publicat, anul acesta, două dintre titlurile semnate Mitropolitul Antonie de Suroj: este vorba de “Mai aproape de Hristos. Spovedania şi iertarea”, respectiv “Rugăciunea care aduce roade. Buchet de texte duhovniceşti pentru lectura zilnică”.

În prima dintre cărţi, Mitropolitul Antonie insistă asupra necesităţii de a reface sau consolida comuniunea noastră cu Dumnezeu şi, implicit, cu cei din Biserică. Evident, iertarea, trăită sub toate aspectele şi implicaţiile ei, este singura cale spre a dobândi această pace. Spovedania, spre exemplu, are rolul de a-l reintegra în Trupul Bisericii pe cel ce s-a depărtat de Hristos. Duhovnicul primeşte la scaunul de spovedanie nu în nume propriu, ci în numele întregii comunităţi, al Bisericii, pe cel ce se pocăieşte/ întoarce cu toată inima spre Dumnezeu.

andrew-louth_foto-tudorel-rusu-8În celălalt volum, se regăsesc mai multe învăţături extrem de succinte, bune de lecturat în fiecare zi. Şi aici, accentul cade pe raportarea la Dumnezeu ca la Cel ce este loc al odihnei noastre, loc al vieţuirii noastre de fiecare clipă. Să facem din Dumnezeu un membru al familiei, având cu El o intimitate precum cu cei mai dragi nouă:

“Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma «Împărăţia lui Dumnezeu». Trebuie să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui.

(…) când un bărbat sau o femeie simte iubire pentru altcineva, pentru ei nu mai contează la fel alţi oameni. Ca să folosim o scurtă zicală din vechime: «Când bărbatul îşi găseşte o mireasă, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni». Nu este aceasta ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate bogăţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu?” (pp. 63-64).

“Să fiu eu însumi anatema…”

Urmărindu-le biografia, traseul acestor două personalităţi ale Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Antonie de Suroj şi Părintele Andrew Louth, pare a fi diferit. Primul a venit de la necredinţă la credinţă, printr-un moment de convertire survenit ca urmare a lecturării Evangheliei. Un moment zguduitor, în care a conştientizat prezenţa lui Hristos în camera în care se afla, prezenţă care, aşa cum mărturisea adesea, nu l-a mai părăsit niciodată. Părintele Andrew, pe de altă parte, nu a avut traseul unui călător pe drumul Damascului. Nu poate spune că şi-a pierdut vreodată credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Său (cu excepţia unei scurte perioade din adolescenţă), ci că a fost un parcurs natural, gândind ortodox chiar înainte de a fi propriu-zis membru al Bisericii dreptmăritoare: “Mai degrabă aş putea spune că credinţa mea şi-a găsit cu adevărat casa în Ortodoxie. A fost o trecere firească”. Ceva totuşi au în comun cei doi, ca de altfel şi alţi occidentali – sau din alte spaţii – convertiţi la Ortodoxie: e conştiinţa faptului că au ajuns, într-adevăr, acasă, că viaţa lor a ieşit la limanul împăcării desăvârşite cu Dumnezeu, cu oamenii, cu ei înşişi…

Şi ceea ce caracterizează convertitul autentic către dreapta credinţă este o anume delicateţe vizavi de acest fapt. Nu-şi fac din asta un titlul de glorie, trâmbiţându-şi pe toate drumurile opţiunea – dar nici nu-şi trec sub tăcere apartenenţa confesională -, după cum nu fac declaraţii belicoase despre confesiunea pe care au părăsit-o, evitând a stârni orice fel de polemică, dacă acest lucru nu constituie un imperativ misionar. Acest lucru îl poţi remarca nu doar la un fost anglican, precum Pr. Andrew Louth, la un fost romano-catolic, precum Pr. Gregory (Francis) desMarais, ci şi la cei cei provin din mediul protestant, precum Karl Christian Felmy, sau neoprotestant, ca Diacon Stephen Holley. Asta ca menţionez nume binecunoscute românilor, în general, şi ieşenilor, în special. Această atitudine ne-războinică a celor convertiţi are o explicaţie simplă, extrem de accesibilă. Aceşti oameni au ajuns, în Biserica Ortodoxă, cum spuneam, acasă. Iar omul care ajunge acasă, nu stă să se mai gândească la locurile pe unde a rătăcit, la piedicile pe care le-a întâmpinat pe traseu, la cei care l-au rănit, încercând să-l deturneze din drumul către ai săi. Ci, pur şi simplu, se bucură de cele ale casei şi de cei care constituie familia sa. Se bucură, cum se spune, de căldura căminului, de dragostea cu care este înconjurat în familie. Dacă se uită la cei ce încă nu sunt acasă, nu o face cu dispreţ sau cu mânie, ci cu durere şi cu nădejdea că şi ei vor găsi drumul cel bun.

Model exemplar, în acest sens, este Sf. Ap. Pavel, poate cel mai celebru convertit. Ajungând, dintr-un prigonitor al Bisericii, unul dintre cei mai activi apostoli, cu o râvnă misionară cât a celorlalţi la un loc, cel care se numea înainte Saul nu căuta către fraţiii săi care încă nu-L primeau pe Iisus Hristos ca Mântuitor, decât cu multă dragoste:

 “Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci” (Romani 9, 5).

Iată câtă dragoste avea Pavel pentru cei care rămăseseră în sinagogă!

Nu pot să nu constat, în acest punct, cât de violenţi sunt la adresa Ortodoxiei unii dintre cei care o părăsesc, câte atacuri declanşează asupra Bisericii. Acesta este semnul cel mai clar că nu şi-au găsit pacea. Modul în care luptă împotriva credinţei pe care au lepădat-o denotă multă nelinişte. Ceva asemănător, psihologic vorbind, se întâmplă cu ateii care nu mai contenesc cu lupta împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi. Cum poţi lupta împotriva Cuiva Care, după părerea ta, nu există? De ce te-ar deranja un Dumnezeu Căruia Îi negi existenţa? Cel mult, ar trebui să-L tratezi cu indiferenţă, şi pe El, şi pe cei care-L urmează. Dar e firesc să existe această frământare, această tulburare la cei care nu-L acceptă pe Dumnezeu. Pentru că în inima lor nu este pace, iar ei ştiu cumva – chiar dacă nu conştientizeză, propriu-zis – că nu au ajuns acasă, că sunt fii risipitori, rătăcind pe drumurile înşelătoare ale acestei lumi. De aceea, pe toţi cei care nu sunt acasă nu-i poţi privi decât cu dorul celui care speră în reîntregirea familiei. Care aşteaptă ca fratele său să-şi vină în fire. Dacă e onest în căutările sale, acest lucru se va produce. Căci, aşa cum spune Părintele Rafail, fiul filosofului Constantin Noica, “Ortodoxia este firea omului”.

Iubitorii de literatură patristică au participat joi, 2 octombrie 2014, în Aula „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, la conferinţa „Traducerea literaturii patristice: argumente, contextualizare şi probleme de traductologie“. Invitatul Editurii Doxologia, organizatorul evenimentului, a fost pr. Andrew Louth, profesor emerit de studii patristice şi bizantine din Marea Britanie. Evenimentul s-a înscris în programul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere, desfăşurat zilele trecute la Iaşi. În cadrul acestei conferinţe, a fost prezentată cartea „Introducere în teologia ortodoxă“, una dintre lucrările de referinţă ale pr. prof. Andrew Louth, recent apărută la Editura Doxologia.

În debutul serii a vorbit d-nul Cătălin Jeckel, directorul Editurii Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care a subliniat valoarea literaturii patristice:

„În domeniul vast al literaturii universale, literatura religioasă în general şi îndeosebi literatura patristică ocupă un loc distinct şi de importanţă esenţială. Fără a minimaliza rolul literaturii antice, pentru literatura clasică şi modernă, scrierile patristice sunt un real tezaur depozitar al resorturilor ideatice, morale, estetice şi stilistice“.

Prezentarea cărţii „Introducere în teologia ortodoxă“, una dintre lucrările de referinţă ale pr. prof. Andrew Louth, recent apărută la Editura Doxologia, a fost făcută de pr. Dragoş Bahrim, directorul Seminarului „Sfântul Vasile cel Mare“ din Iaşi, care a făcut referire la valoarea şi noutatea informaţiilor prezentate în volum:

„Despre teologia ortodoxă s-a scris mult de-a lungul anilor şi există nenumărate cărţi de teologie ortodoxă. Cu toate acestea, cartea «Introducere în teologia ortodoxă» a părintelui Andrew Louth nu este suma informaţiilor care s-au scris până acum. Dacă o răsfoim, observăm că literatura secundară pe care autorul o foloseşte este redusă la minimum, la fel şi referinţele la literatura secundară. Acest lucru s-a întâmplat dintr-o dorinţă metodologică a părintelui de a prezenta modul în care Părinţii Bisericii şi Biserica în ansamblu au înţeles teologia, au înţeles diferitele aspecte ale teologiei, precum şi cheile de care avem nevoie pentru înţelegerea corectă a ei. De aceea, în cartea «Introducere în teologia ortodoxă» sunt limitate sursele secundare şi sunt folosite în mod special izvoarele“.

„Creştinii, încă de la început, nu au avut nici o dificultate în a folosi o traducere a Scripturii“

Invitatul serii, pr. prof. Andrew Louth, a vorbit, printre altele, şi despre locul traducerii în creştinism şi mai ales în Ortodoxie:

„Spre deosebire de celelalte religii monoteiste, creştinismul nu are o limbă sacră. În cazul iudaismului, Scripturile sunt în limba ebraică, iar traducerea nu este niciodată mai mult decât o parafrază – în primele sinagogi, versiunea citită în aramaică, după lectura adevăratei Tora, era o parafrază în toată puterea cuvântului, iar în cazul islamului, aşa cum îl înţeleg eu, recitarea Coranului trebuie făcută în originalul arab, chiar fără a fi înţeles.

În cazul creştinismului, ideea celor trei limbi sacre – ebraica, greaca şi latina, limbile inscripţiei de pe Cruce – este o idee-înlocuitor, apărută în secolul al IV-lea, care nu reprezintă nimic mai mult decât o încercare compensatorie, necesitată de faptul că nici unul dintre textele scripturistice ale creştinilor nu este scris în limba latină. Creştinii, încă de la început, nu au avut nici o dificultate în a folosi o traducere a Scripturii. Citatele din Biblia ebraică care se găsesc în textele care au format Noul Testament nu provin deloc din Biblia ebraică, ci din traducerea cunoscută sub numele de Septuaginta. Istoria creştinismului oferă mărturii despre consimţământul şi disponibilitatea de a traduce Scripturile, iar mai apoi Liturghia, în limbile neamurilor, mai întâi în latină şi siriacă, apoi în limbi precum armeana şi georgiana, gotica şi slavona, în aceste ultime cazuri creând alfabete pentru a permite scrierea şi transmiterea traducerilor.

Am menţionat aceste lucruri pentru că adesea poate fi întâlnită la credincioşii ortodocşi de astăzi dorinţa de a sublinia caracterul sacru al vreunei limbi care a ajuns să fie sacră, fie ea greaca Scripturilor şi a Liturghiei, sau slavona bisericească, fapt care a pus ostacole în calea traducerii în limba poporului şi care rămâne o problemă pentru creştinii din ceea ce ne place să numim diaspora. Românii sunt, după cunoştinţa mea, singurii ortodocşi care nu suferă de această diglosie, iar sârbii se apropie şi ei de acest lucru“.

La final, părintele profesor Andrew Louth a răspuns întrebărilor venite din sală şi a acordat autografe doritorilor.

Din ce ne spunea recent părintele nostru, după un pelerinaj, ca și „concluzii și învățături”

În timpul unui pelerinaj, dată fiind încărcătura duhovnicească a zilelor – mai intensă decât în mod normal – sesizăm mult mai limpede prezența şi acțiunea legilor duhovnicești în viața noastră.

Fiind o lucrare duhovnicească prin excelență (încercările nefericite de combinare pelerinaj/turism sunt predestinate naufragiului), avem ocazia în aceste zile să trăim mult mai autentic viaţa la care ne cheamă Dumnezeu. E o şansă de a face imersiuni în lumea Duhului, de a învăța limba lui Dumnezeu.

Este importantă pregătirea pentru pelerinaj. Să încercăm să fim atenţi la ce aducem cu noi (nu zic de bagaje:-) )! E limpede că ne luăm cu noi și obiceiurile, inclusiv pe cele proaste. Am putea să ne străduim mai mult să le (ne) stăpânim măcar în zilele acestea. Desigur, căpătam forţă în acest sens dacă ne spovedim înainte şi, eventual, pe parcursul zilelor de pelerinaj.

Cred că toţi ne propunem două obiective în pelerinaj: să dobândim har şi experienţă duhovnicească, să ne pelerinajîntoarcem mai bogaţi întru Hristos.

Dincolo de întâlnirea cu obiectivele propriu-zise ale pelerinajului (moaşte, biserici, icoane făcătoare de minuni etc), dacă vrem ca această îmbogăţire duhovnicească să se întâmple, trebuie să avem în vedere câteva aspecte, pe care le-am remarcat şi noi în pelerinajul nostru.

– Ca să avem folos, e foarte important să ne luptăm să facem ascultare faţă de cel care conduce grupul, şi să cerem binecuvântare în toate.

– Jertfa aduce mult har (începând cu cele mai simple lucruri: căratul copiilor altora, de exemplu; cineva mi-a mărturisit că a primit mai mult har din asta decât atunci când s-a închinat la o icoană făcătoare de minuni).

– Jertfa fiecăruia dintre noi se întemeiază pe „mai fericit este a da decât a lua”(Fapte 20,35).

– Se folosesc mult cei care luptă să evite orice împrăştiere (gând, vorbă, privire).

– Mai întâi să ne rugăm pe săturate în fiecare loc unde ajungem, apoi să ne apucăm de filmări şi poze.

– Asceza din aceste zile e importantă: somn, vorbă şi mâncare mai puţine, şi mai multă luptă pentru a nu ne pierde atenţia, de a ne răbda fratele, mai multă rugăciune şi mai mult post.

– Să căutăm să nu facem „performanţe” de genul „cât mai multe obiective în zilele pe care le avem la dispoziţie”. Îmi amintesc cum am „dezamăgit” pe cineva când, la sfârşitul unei şederi de două săptămâni în Sfântul Munte, i-am zis că nu vizitasem decât trei mănăstiri. Răspunsul lui: „cum? doar trei? eu am făcut 19!” De parcă ar fi raioane într-un magazin. Fiecare loc are duhul lui, starea lui, şi nu le putem niciodată gusta dacă suntem într-o continuă alergătura pentru a putea „bifa” noi şi nenumărate „trofee duhovniceşti”.

Cum pierdem harul?

– Judecarea aproapelui este cea mai ușoară cale. Nu mai vorbesc de tensiuni şi certuri.

– Vorba multă, sărăcia duhovnicească a omului 🙂

„Facă-se voia mea” aduce multă întristare, este o meteahnă cu care ne întâlnim adesea în pelerinaj.

– Să nu ne pierdem pacea pentru o negociere de 5 lei (atunci când cumpărăm ceva, când plătim masa etc).

– Trăirea superficială a acestor zile speciale: cu acest timp nu ne mai întâlnim. Pentru unii aceste şapte zile (atât a durat pelerinajul nostru) pot fi ca şapte vieţi, pentru alţii pot fi ca șapte ceasuri – depinde cum ne raportăm la ele.

– Să avem grijă mai ales la sminteli. Să avem grijă să nu vorbim de rău un loc sau un om care ne-a dezamăgit.

După pelerinaj

Din pelerinaj, în principiu, te întorci schimbat. Dar abia apoi, în timp, vreme de câțiva ani, o să vezi ce a însemnat pelerinajul în viața ta: „după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7,20), zice Hristos. Dacă nu am adus roadă bună înseamnă că nu l-am făcut al nostru, că nu l-am folosit cum trebuie.

Să nu risipim cele pe care le-am primit. Risipim când aruncăm mărgăritarele porcilor (cf. Matei 7, 6), când povestim celor care nu dau doi bani pe Hristos despre starea și harul pe care le-am avut în pelerinaj.

Să fim foarte atenţi cu cele pe care ni le dă Dumnezeu în mod direct, personal. Și dacă e să le împărtășim, să le împărtășim cu sfătuire, în sensul că duhovnicul ar trebui și poate să spună ce se poate povesti apropiaţilor și ce nu. Mulţi sunt cei care s-au apucat să dezvăluie din cele pe care harul lui Dumnezeu le-a lucrat în inimile lor, şi s-au trezit apoi sărăciţi de acel har. Nu au înţeles că ce au primit era pentru ei.

După fiecare pelerinaj, viețile noastre ar trebui să capete o nouă strălucire. Aceasta este urmarea dobândirii harului, aceasta arată că ne-am folosit de cele trăite.

Altfel, vom face excursii, şi nu pelerinaje. Şi e păcat.

(Acest articol a apărut prima dată pe situl parohiei noastre www.enoria.ro/scrisoridinoccident)

Suntem adesea în călătorii de cele mai multe feluri, în diferite ţări sau locuri, obiective dintre cele mai exotice. Călătoriile noastre au caracteristici din cele mai diverse. Unele sunt de scurtă durată, altele mai lungi, unele au ca scop viteza, altele liniştirea sau, pur şi simplu, petrecerea timpului într-un mod plăcut.

Atunci când sunt întrebat care este scopul călătoriei mele, rămân un pic pe gânduri, pentru că nu pot răspunde foarte clar. Privesc întotdeauna călătoria ca pe ceva complex, care nu poate fi definit cu exactitate.

Nu mai avem astăzi timp de călătorii iniţiatice, dar tocmai despre aceste călătorii aş vrea să vorbesc. Mergem, alergăm, şofăm sau pilotăm, doar-doar vom ajunge mai repede la destinaţie, pentru ca acolo să… stăm. Stăm la o cafea, la un ceai, la masă, în faţa televizorului, stăm întinşi, relaxându-ne… stăm. În sudul ţării, acest cuvânt a căpătat chiar conotaţii locative, înlocuind „trăitul“ celor din Nord şi astfel, la Bucureşti, oamenii au ajuns să „stea“ tot timpul, şi acasă, dar şi după ce au călătorit.

Sigur că acest fel de a gândi este produsul lumii pline de tehnologie şi că altfel nici nu s-ar fi putut, având în vedere felul în care privesc astăzi oamenii lucrurile şi viaţa. Statul este o dorinţă a omului contemporan, pentru că acesta este nevoit să fie tot timpul în mişcare, să alerge ca, paradoxal, să „trăiască“. Aceasta este lumea în care trăim acum, vrem noi, ori nu!

Cu toate acestea, sunt convins că putem „fura“ călătoriile de odinioară, călătoriile în care ne regăsim, călătoriile în care putem găsi pe cineva, mai ales că infrastructura românească, încă sub nivelul celei europene, ne permite acest lucru. Trenurile noastre sunt încă lente şi au întârzieri, oferind oamenilor motive de discuţii şi interpretări. La fel e şi în cazul drumurilor, pe care se şofează încet, fapt care te obligă să te opreşti la un popas şi să vezi lumea un pic altfel.

Chiar dacă cei mai mulţi oameni nici nu-şi pun problema „trăirii“ în timpul călătoriei, ci rămân la nivelul „statului“, putem începe prin schimbarea percepţiei noastre asupra călătoriei.

Încă din vechime se considera că orice călătorie îl poate ajuta pe om să răspundă întrebărilor personale importante, problemelor cu care se confrunta, să găsească prieteni sau locuri pe care să le îndrăgească. Călătoria te putea forma ca om, te putea ajuta să îţi înfrunţi temerile şi te putea căli.

Cea mai importantă călătorie a cuiva este aceea spre persoana sau locul unde poţi afla răspunsul la cele mai importante întrebări ale vieţii: Cu cine să mă căsătoresc? Ce serviciu să-mi aleg? Să-mi dau sau nu demisia? Să plec sau nu din ţară? Să mai fac sau nu copii? Toate aceste întrebări răsar, la un moment dat, în mintea fiecărui om şi, de multe ori, obişnuit să primească totul, ca la supermarket, acesta vrea să afle imediat răspunsul exact la ele.

Paradoxul constă în aceea că, deşi oamenii se duc la persoane sau locuri unde vor să afle răspunsul, răspunsul nu se află acolo. Răspunsul este în inima lor, iar călătoria iniţiatică, fie ea şi imaginară, este poate singura cale de a-l afla. O persoană străină, indiferent de starea ei, nu ne poate spune exact ce e în inima noastră. Noi suntem singurii capabili să intrăm acolo şi să vedem ce ni se potriveşte.

  • Doxologia/

Mihail Daniliuc: Cum să ajung să iert și să iubesc pe vrăjmașul meu?

Duminica trecută am auzit citindu-se la Sfânta Liturghie o pericopă evanghelică referitoare la porunca poate cel mai greu de împlinit dată de Iisus: să-i iubim pe vrăjmașii noștri. Să recunoaştem că îndemnul respectiv ridică probleme serioase. Unii vor vocifera îndată: „Lui Hristos – Dumnezeu adevărat şi Om fără pată – I-a venit ușor să ierte și să Se roage pentru cei ce L-au batjocorit și răstignit. Pe noi, însă, fiinţe cu multe scăderi, ne cuprind adesea mânia, ura, intenţia de a ne răzbuna. Ne-ar fi cumplit de greu să ajungem la o asemenea stare: cineva să ne primejduiască viața, să ne prade bunurile, să ne destrame familia, iar noi, cu o imensă iubire, să-l iertăm, să ne rugăm pentru binele lui, să nu păstrăm nici un gând rău împotriva nimănui”. Par raționamente destul de pertinente. La urma urmei, simți că se iscă un conflict între porunca divină și libertatea umană, primită în dar de la Dumnezeu. Au existat nenumărate păreri divergente, ba chiar s-a scris enorm despre implicațiile „poruncii” Mântuitorului. Nu se poate pretinde însă că Dumnezeu suprimă libertatea, obligându-l pe om, într-un fel sau altul, să-i iubească pe El ori pe vrăjmașii lui. Vorbind despre aceasta, părintele Dumitru Stăniloae afirma: „Hristos conduce omenirea spre mântuire, dar nu forţând-o exterior, ci desăvârşind-o prin lucrare interioară şi prin iubire”. Dumnezeu l-a creat pe om ca o fiinţă raţională, înzestrată cu libertate. Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Dumnezeu i-a făcut omului cinstea de a-i da libertatea, aşa încât binele să aparţină în fapt celui care îl alege”. Aşadar, „libertatea aparţine persoanei şi o face stăpână peste orice sclavie şi peste orice necesitate firească”.

Porunca iubirii s-a dat tocmai datorită liberului arbitru uman, deoarece omul s-ar putea hotărî şi pentru altceva decât aceasta. Prin însăși natura ei, iubirea constituie opusul urii, al pizmei şi resentimentului. Atât în cel slab, cât şi în cel tare, iubirea implică o stare de frânare a pornirilor inferioare, egoiste, dispoziţia de a-l asculta pe celălalt, de a-l primi aşa cum este el, de a i se devota, fără nici o intenţie lăturalnică. În raportul dintre iubirea noastră datorată lui Dumnezeu şi cea datorată semenilor, primim în mod direct iubirea lui Dumnezeu, dar nu putem răspunde decât prin intermediul iubirii de semeni, deoarece Dumnezeu nu face parte din ordinea în care se realizează fapta noastră. Iubirea nu trebuie să rămână numai declarativă, ci ea se cere concretizată în practică, de aceea iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să orienteze actele omului către aproapele său, chiar dacă acesta i-a făcut sau i-a dorit răul.

Nu ne vine ușor să ne iubim dușmanul, căci firea noastră păcătoasă tinde să-și facă singură dreptate prin răzbunare ori alte acţiuni reprobabile. Este o cale lungă și anevoioasă de parcurs până când omul va experimenta o asemenea stare: să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să-i dorească binele celui care îi face rău. „Cum să-l iubesc pe cel ce m-a persecutat, contribuind la întemnițarea mea sau a familiei mele?”, ar zice un deținut politic. Îmi amintesc de confesiunile tulburătoare ale vrednicului de pomenire vlădică Bartolomeu Anania. Relatând chinurile suferite de la torționarii din temnițele comuniste, el afirma că nu i-a fost ușor să ierte, căci adesea îl băteau atât de crunt, încât nici nu putea merge. Chiar se întreba: „Trebuie să iert ca monah, ca purtător al harului preoției ori ca simplu om?” Să ierte deoarece așa poruncește Hristos ori fiindcă așa ar trebui să simtă? Să recunoaștem că ne găsim în faţa unor dileme nu ușor de lămurit.

Şi totuşi, Sfinţii Părinţi ne învață că Domnul Hristos nu putea da dovadă de lipsă de realism poruncind omului să împlinească dispoziții utopice, irealizabile. Probabil că mulți dintre noi se vor regăsi într-o astfel de încleștare interioară: „cum să iert, de vreme ce este dușmanul meu, mă pizmuiește, mă dezavuează, îmi periclitează afacerea, viitorul? Cum să acord clemență celui ce m-a lovit pe nedrept, aruncându-mă în temniță fără temei?”

Potrivit înțeleptelor sfaturi patristice, dacă observăm că nu izbutim să depăşim anumite resentimente, că sublima cruce a iertării ne pare mai grea decât propria noastră voință, atunci nu ne rămâne decât să-L rugăm pe Domnul să ne ajute ca să învingem greutatea. Numai iubirea Sa nețărmurită ne va vindeca sufletele și mințile de răutate, îndepărtând dorinţa de răzbunare. Tot dumnezeieștii Părinți ne povățuiesc să ne întrarmăm cu îndelungă răbdare, căci starea, dispoziția de a ierta o dobândim uneori după multă așteptare, suferință și răbdare. De aceea avem nevoie de stăruitoare rugăciune, astfel încât așteptarea să devină o împletire a lucrării harului divin asupra noastră cu hotărârea de a ne lăsa ghidați de puterea dumnezeiască izvorâtă din iubire nesfârșită pentru noi.

În rugăciunea pentru vrăjmași, Biserica ne vine grabnic în ajutor: prin rânduiala ei, s-au prevăzut aceste situații nefirești dintre oameni, dar și modalități de eradicare a lor. Bunăoară, la sfârșitul Liturghierului, pe lângă numeroase cereri vizând nevoile stringente ale oamenilor, găsim și o rugăciune pentru dușmanii care ne urăsc și ne asupresc. Spre stupefacția unora, veniţi la preot spre a-și trece vrăjmașii în pomelnic, dorindu-le răul, silindu-L astfel pe Dumnezeu să le devină răzbunător, acele rugăciuni cer îmbunarea răufăcătorilor, întoarcerea lor la credință și iubire milostivă față de semeni. Am întâlnit credincioși nemulțumiți de conținutul respectivelor cereri pline de iertare, înțelegere față de cei ce ne doresc ori ne fac răul.

Dar dacă ne vom strădui să-i iubim pe potrivnicii noștri, împlinind porunca divină, vom pricepe lesne că prin aceasta Domnul dorește ne îndrume spre Sine, arătându-ne cum putem ajunge acolo. Totodată, El nu vrea să ne lăsăm corupți de păcat, îndepărtându-ne de izvorul vieții, întunecând chipul divin din noi. Din această perspectivă, vom concluziona că iubirea la care Dumnezeu ne cheamă nu poate fi înțeleasă decât ca dependentă de voința liberă a omului, ca o faptă liberă făcută pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Aceasta se realizează în momentul în care voia lui Dumnezeu devine şi voia omului, iar el nu mai acționează în virtutea voinței sale, ci după vrerea Bunului Mântuitor. Avantajele pe care omul le va trage din comuniunea de gândire cu Dumnezeu sunt mântuitoare și veșnice.

Aroganța minții

Stăpâniţi de plăceri, de discuţii asupra acestor noţiuni înalte, prin care ei greşit socotesc a plăcea lui Dumnezeu, uită a-şi curăţi inimile, a se gândi la slaba lor cunoaştere, la adevărata mortificare şi la Sf Nicodim Aghioritul 1tăierea voinţei. Sunt cuprinşi de patima mândriei şi devin ei înşişi idolii cugetării lor. De aceea, încet-încet, pe nesimţite, fără a-şi da seama, ajung a crede că numai au nevoie de sfatul altora. Atunci se obişnuiesc, în orice trebuinţă, să alerge la propria lor judecată. E un lucru foarte periculos şi greu de îndreptat, fiindcă aroganţa gândirii e mai periculoasă decât cea a voinţei, când aroganţa voinţei, manifestată în minte, e mai uşor a fi remediată, supunându-se celei ce-i urmează. Dar când mintea are o opinie greşită, că judecata ei este mai bună decât a celorlalţi, cum şi prin ce poate fi corijată? Şi cum poate un om să se supună raţionamentului celorlalţi câtă vreme îl consideră nu aşa de bun ca al său?

(Nicodim AghioritulRăzboiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 28)

Să nu ne bizuim pe noi înșine

Iubite frate, este așa de necesar a nu te încrede în tine însuți, în acest război, că fără aceasta, fii sigur, nu numai că nu vei izbuti a câștiga victoria dorită, dar nici nu poți rezista câtva timp. Aceasta să se întipărească în mintea ta (Profetul Ieremia numește apostat de la Dumnezeu pe cel ce e încrezător și nădăjduiește în sine însuși, zicând: „Astfel zice Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om” (Ierem. XVII, 5). Sfântul Vasile cel Mare, interpretând aceste cuvinte spune că: prin „cel ce se încrede în om”, proorocul revelează ca noi să nu nădăjduim într-altul. Iar prin cuvintele: „care face din plăcere brațele lui”, vrea să spună că noi să nu ne încredem în noi înșine. Ambele lucruri sunt numite apostazie de la Dumnezeu, această expresie fiind interpretată și într-alt fel, duce la concluzia că cel ce se încrede în sine e un om apostat. Fiindcă zice că cel ce nădăjduiește într-un om este apostat de la Dumnezeu.

Vezi cât de minunată-i această carte din calea ce o urmează ea: ea face război dragostei egoiste care-i prima cauză, sursa și începutul tuturor patimilor și viciilor.). Fiindcă de la Adam avem o mare concepție despre noi înșine. Totdeauna credem că suntem ceva mai mult și credem că ar fi o mare greșeală să ne socotim că nu suntem nimic. Suntem ceva. (Socotința că suntem ceva se numește prezumție. E o patimă născută din iubirea de sine și devine izvorul, începutul și cauza celorlalte pasiuni, dar atât de subtilă și tainică e această mândrie, încât cei ce o au n-o simt. E un rău tot atât de mare pe cât e de subtil și tainic. Aceste patimi închid prima ușă a minții prin care Harul lui Dumnezeu voiește a intra, nu-l lasă să intre și Harul se retrage. Căci, cum poate veni Harul să lumineze pe cineva care se socotește a fi ceva mare; că-i înțelept și că n-are nevoie de alt ajutor, Domnul să vindece aceste boli și patimi luciferice. Cei ce-și arogă acest drept sunt nenorociți, cum spune Profetul: „Vai de cei ce se socotesc întelepți în ochii lor proprii” (Isaia V, 2), și Apostolul: „Nu vă socotiți înțelepți” (Rom. XII, 16) și Solomon: „Nu socotiți că sunteți ceva” (Proverbe III,7). E o prezumpție. E un defect greu de recunoscut, și care nu-i plăcut în ochii Lui Dumnezeu, Căruia Îi place o pătrunzătoare cunoștință de aceasta. Adică să recunoștem că orice har și virtuți vin numai de la El. El este „vistierul tuturor bunătăților” și de la noi nu poate veni nimic plăcut, nici vreun lucru care să-i placă, chiar dacă acest adevăr foarte necesar este lucrul dumnezeeștilor Lui mâini pe care dorește să-l dea iubiților lui prieteni, uneori cu inspirație și iluminare, alteori cu lupte grele, amărăciuni, uneori cu ispită violentă de neînvins, alteori cu alte mijloace pe care nu le înțelegem.

(Nicodim AghioritulRăzboiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 15-16)

Mândria și închipuirea de sine

Scrii că uneori te neliniştesc mândria şi închipuirea de sine.

Păzeşte-te de aceste patimi rele. Din exemplul dumnezeiescului prooroc David, se vede că mândria şi părerea de sine sunt mai rele decât curvia şi uciderea. Cele din urmă l-au dus pe Prooroc la smerenie şi pocăinţă, iar cele dintâi l-au condus spre cădere, precum mărturiseşte în unul din psalmi: „Eu am zis, nu mă voi clătina în veac” (Psalm 29: 6). După cădere însă, spunea cu totul altceva: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Psalm 21:7). (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 130)

Când ceilalți ne rănesc, Hristos mângâie inima noastră

Aşadar, tristeţea şi mâhnirea nu ne-au fost date ca să suferim când ne moare o persoană apropiată, când pierdem bani sau când suntem încercaţi de vreo nenorocire, ci ca să ne ajute în lupta noastră duhovnicească. Să ne întristăm nu pentru răul pe care ni-l pricinuieşte aproapele, ci pentru păcatele noastre, cu care Îl întristăm pe Dumnezeu. Păcatele Îl alungă pe Dumnezeu, pe când supărările pe care ni le pricinuiesc ceilalţi Îl aduc aproape de noi, ca să ne apere.

Şi oricum ar fi, să ştii că de tristeţi, chinuri, ispite şi supărări nu scapi în viaţa de pe Pământ. Trebuie să dai piept cu toate acestea fără teamă, înarmat fiind cu credinţă, nădejde şi răbdare. Să îţi doreşti să nu cazi niciodată în ispită. Dar când Dumnezeu îngăduie că cazi, să nu te superi, nici să nu te tulburi în inima ta. Fă în schimb tot ce poţi, ca un ostaş vrednic al lui Hristos.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, pp. 251-252)

Rabdă și te vei mântui!

Ocările trebuie să le răbdăm, căci pentru păcate trebuie să îndurăm ceva, dacă nu aici, atunci în viaţa viitoare. Numai că în viața viitoare necazurile sunt cumplite. Să ne izbăvească Domnul de ele cu harul şi cu iubirea Sa de oameni.

Dacă nu vom răbda necazurile, şi chiar dacă le vom răbda, dar cu cârtire, cu mânie, cu supărare şi cu ceartă, ce răbdare este aceasta? Este numai înrădăcinarea în noi a răutăţii, a mâniei, iar de aici vine mândria. Nu este nimic de mirare în faptul că monahul rabdă necazuri de care lumea nu ştie. Calea către Împărăţia Cerească este strâmtă şi spinoasă, şi pe ea a mers primul Însuşi Mântuitorul lumii. (Sfântul Iosif de la Optina)

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 194)

Despre păcatul desfrânării

Ar trebui ca aceşti creştini ortodocşi să-şi amintească mereu că Sfânta Biserică pedepseşte greu păcatul desfrânării, chiar dacă există pocăinţă, deoarece îi îndepărtează pe cei căzuţi în acest păcat de la Sfânta Împărtăşanie.

Păcatul trupesc capătă dimensiuni gigantice şi cuprinde în mrejele lui întreaga lume, se apropie vremea când Domnul va rosti din nou groaznica sentinţă, pe care cândva a rostit-o faţă de tot neamul omenesc, înaintea potopului universal: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Geneza 6, 3). Numai că, înainte, Domnul a distrus lumea  cu apă, iar lumea de acum va pieri de foc, la semnul Domnului, în ziua celei de-a Doua Veniri, aşa cum a proorocit despre aceasta Sfântul apostol Petru, spunând: Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui (II Petru 3 ,10).

(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din SofiaPredici, Editura Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, 2007, p. 202)

Trăim o luptă zilnică, în care Hristos ne ajută să biruim

Când te scoli dimineaţa şi te-ai rugat puţină vreme, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, primul lucru de care trebuie să-ţi dai seama este acesta, că tu eşti într-un loc, numit stadion [stadion însemnează locul unde se dau luptele atletice], care nu-i altceva decât inima ta şi tot omul dinăuntru. Ai în vedere că în faţă stă inamicul, pofta ta cea rea, contra căreia te-ai hotărât a lupta. Fii gata de atac şi netemător de moarte, dacă voieşti a birui. Cugetă că în partea dreaptă a arenei vezi chiar pe Comandantul tău biruitor, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Prea Sfântă Maica Sa şi cu multe oşti de îngeri, sfinţi şi îndeosebi cu Arhanghelul Mihail; iar la stânga, vezi răul infernal cu demonii lui, aromându-ți și îndulcindu-ți pasiunile şi poftele rele.

Aruncă-te în luptă, supune pe demon cu semnul crucii, fiind că ai un glas de la îngerul tău păzitor care grăieşte astfel: „Azi ai de luptat împotriva acestei pasiuni, a celorlalţi inamici ai tăi, nu lăsa inima a-ţi slăbi; nu fugi din luptă, fiindcă de faţă-i Domnul nostru şi Comandantul Suprem, Iisus Hristos, însoţit de toţi coloneii şi căpitanii. Adică cu toată oastea Lui glorioasă, gata a lupta împotriva tuturor inamicilor tăi. Nu-i va lăsa să te oprime, ori să te ia prins. Domnul, s-a zis, va lupta pentru noi”. (Ieşirea XIV, 14).

Deci, stai ferm, supraveghează-te, sileşte-te de suportă „necazul” ce-l simţi uneori; strigă din adâncul inimii tale cât de des; „Nu mă lăsa în mâinile vrăjmaşilor mei” (Ps. XXVI, 14). Strigă către Domnul, către Preasfânta Fecioară şi către toţi sfinţii, bărbaţi şi femei, şi totdeauna vei fi biruitor. Fiindcă este scris: „Scris-am vouă, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut ce este de la început. Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari, şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean” (I Ioan II, 14).

Şi dacă eşti slab, neobişnuit, stângaci, iar vrăjmaşii tăi sunt puternici şi mulţi, cu atât mai mare va fi ajutorul Celui ce te-a făcut şi te-a răscumpărat. Dumnezeu este neasemănat mai puternic în acest război; căci este scris: „Cine este acest împărat al Slavei? Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte” (Ps. XXIV, 8). El are mai multă dorinţă a te salva, decât vrăjmaşul de a te nimici.

De aceea luptă şi nu te mâhni de oboseală. Fiindcă din aceasta se naşte biruinţa şi marele tezaur adus de Împărăţia Cerurilor, şi sufletul este unit în veci cu Dumnezeu.

Deci, începe în numele lui Dumnezeu a lupta. Ia arma cu această speranţă. Cu încredere în Dumnezeu, cu rugăciuni, exerciţii, şi mai ales cu arma rugăciunii din inimă şi cuget care este: „Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă”; un nume aşa de înfricoşat, ca o sabie cu două tăişuri, întorcându-se în inima ta şi aruncând jos, biciuind, demonii şi pasiunile.

(Sfântul Nicodim AghioritulRăzboiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 49-50)

Războiul duhovnicesc trebuie dus neîntrerupt, cu mult curaj şi pe tot frontul

De voieşti a birui pe inamicii tăi mai repede, e nevoie să lupţi, frate, curajos cu toate patimile tale: mai ales contra egoismului, obişnuindu-te a întâlni ca pe nişte prieteni necazurile ce ţi le poate face lumea. Când un om nu recunoaşte absoluta necesitate a acestui război de sine, şi când îl socoteşte lucru de nimic, s-a întâmplat şi întotdeauna se întâmplă că biruinţele sunt grele, rare, nedepline şi nestatornice.

De aceea, acest război trebuie dus fără încetare ori slăbire, până în vremea morţii şi cu toată bărbăţia sufletului, pe care uşor o dobândeşti dacă o ceri de la Dumnezeu.

Mai cugetă la un fapt. Neputinţa şi ura continuă ce ţi-o poartă demonii si marea mulţime de rătăciri si dezorientări puse înaintea ta, nu pot nimic în faţa puterii nemărginite a lui Dumnezeu şi a dragostei ce o are pentru tine, a îngerilor din ceruri şi a rugăciunilor tuturor sfinţilor care luptă de partea ta, cum este scris despre Amalec: „Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam” (Eşirea, 17, 16).

Deci tot prin aceste cuvinte au fost purtate aşa de multe femei şi aşa de mulţi oameni. Gândurile acestea au stăpânit şi au mişcat toată lumea şi a înviorat înţelepciunea lumii.

De aceea să rămâi curajos, chiar de ţi s-ar părea că lupta inamicilor te-ar nimici şi te-ar pierde, că ea poate continua toată viaţa şi că te-ar arunca în cine ştie ce prăpastie. Pentru că toată puterea şi cunoaşterea vrăjmaşilor este pusă în mâinile dumnezeescului Comandant, Şefului Suprem, Iisus Hristos, pentru cinstea Căruia tu lupţi.

Domnul nu numai că nu va lăsa pe duşmani să te piardă, (fiindcă aceasta ar fi şi necinstirea Lui), ci va şi lupta în locul tău până ce-i va da prinşi în mâinile tale după buna Lui plăcere, cum e scris: „Căci Domnul Dumnezeul tău merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească şi să-ţi dea în mână pe vrăjmaşii tăi dinaintea ta; tabăra ta va trebui să fie sfântă, pentru ca Domnul să nu vadă la tine nimic necurat şi să nu se abată de la tine” (Deut. 23, 14).

Chiar dacă El amână biruinţa până în ultima zi a vieţii tale aceasta-ţi va fi de mare folos. Un câştig mai mare. Nu lepăda armele, nici nu fugi.

(Nicodim AghioritulRăzboiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 46-47)

12_rugaciunea_impotriva_cugetelor


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Convertiri, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti, Vlad Botez

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare