SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI: cuvinte pentru suflet/ Suntem de nevindecat cand dam vina pe Dumnezeu/ ACCEPTAREA SUFERINTEI/ In memoriam: pr. Constantin Mihoc; Patriarhul Teoctist (video)

6-08-2014 12 minute Sublinieri

“Schimbarea la Faţă a Domnului”, interviu acordat de PS Episcop Siluan pentru emisiunea „Cuvânt pentru suflet” a Postului de Televiziune „Trinitas TV“, al Patriarhiei Române, din 5 august 2013

  • Doxologia:

Persoane, sensuri și simboluri ziditoare în icoana Schimbării la Faţă a Domnului

Mântuitorul Iisus Hristos Se află în centrul compoziţiei, în partea superioară, înconjurat de o mandorlă alcătuită din cercuri concentrice în nuanţe de albastru în degradé. Albastrul capătă aici înţelesul simbolic al lumii cereşti, dar și al întunericului supraluminos ce-L înconjoară.

Domnul Hristos Se înfăţişează Apostolilor ca una din Persoanele Sfintei Treimi, stând de vorbă cu Moise şi cu Ilie despre viitoarea Sa Patimă, iar Faţa Sa strălucea ca soarele. Lumina ce izvorăşte din Hristos este însuși harul dumnezeiesc cel necreat care este prezent în întreaga Sa fiinţă.

Din trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze, semn al slavei Domnului, care îi luminează atât pe Moise şi pe Ilie, cât şi pe cei trei Apostoli, și indică în acelaşi timp prezenţa Duhului Sfânt Care în momentul Schimbării la Faţă se manifestă și sub forma unui nor luminos (cf. Matei 17, 5).

Hristos este îmbrăcat în veşminte albe, strălucitoare, semn al curăţiei Lui depline și al îndumnezeirii trupului Său –„Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmul 103, 2).

În mâna stângă ţine filacterul, simbol al propovăduirii, iar cu mâna dreaptă binecuvintează.

Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucea de o slavă venită din afară după revelaţia din muntele Sinai (cf. Ieșirea 34, 29), Faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcute accesibilă omului.

„Arătat-a Hristos ucenicilor taina în Tabor, strălucind cu faţa mai mult decât razele soarelui, hainele Sale fiind luminoase şi albe ca zăpada, Cel ce se îmbracă, SchimbareaFataprecum zice psalmistul, cu lumina ca şi cu o haină” (Canonul Utreniei din ziua Înainteprăznuirii, cântarea a V-a).

Muntele Tabor apare în icoana Schimbării la Faţă având trei culmi: una pentru Hristos şi celelalte două pentru Moise şi Ilie. Muntele constituie un element esenţial al peisajului biblic, fiind locul privilegiat al rugăciunii; el semnifică îndepărtarea de lume şi apropierea de Dumnezeu și este locul prin excelenţă al revelaţiei dumnezeiești.

Sfinții Prooroci Moise şi Ilie se află de o parte şi de alta a Mântuitorului, stând fiecare pe câte un pisc. Ilie se află în partea stângă a imaginii (la dreapta lui Hristos), iar Moise în partea dreaptă. Acești doi Mari Prooroci ai Vechiului Legământ sunt singurii oameni din poporul lui Israel care au văzut slava lui Dumnezeu și au auzit glasul Lui, Moise în norul luminos pe muntele Sinai (Ieșirea 34, 4-29) şi Ilie „în adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12) pe muntele Horeb.

Moise este reprezentat tânăr, sugerând că omul cu viață în Dumnezeu e mereu tânăr, dar și că Legea divină nu îmbătrânește, ţinând în mâini Tablele Legii, iar Ilie este reprezentat sub chipul unui bătrân cu părul lung, semnificând înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu.

Amândoi stau în picioare într-o atitudine plină de cucernicie, înclinaţi către Hristos. Sunt reprezentaţi pe culmi pentru că sunt oameni ai înălţimilor duhovniceşti, desăvârșiți în virtuți. De aceea, împreună cu Hristos poartă aureolele sfințeniei.

Potrivit unor tâlcuiri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Moise reprezintă pe cei adormiți, iar Ilie pe cei vii; Moise şi Ilie evocă Şeolul (Tărâmul morţilor) și Cerul, pentru că Moise a gustat moartea, iar Ilie este viu, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Înfăţişând alături de Hristos deopotrivă viii şi morţii, icoana afirmă că Iisus Hristos, ca Dumnezeu, are deplină putere asupra vieţii şi a morţii. Moise şi Ilie reprezintă totodată și cele două căi (moduri) de viețuire binecuvântate ale omului: căsătoria şi fecioria.

Ei simbolizează în acelaşi timp Pronia (Moise) și Judecata (Ilie) lui Dumnezeu, dar și Legea şi Proorocii, a căror plinire este Hristos. Prezența lor trebuia să le confirme ucenicilor că Hristos nu calcă Legea și Proorocii (cum Îl calomniau iudeii), ci că Hristos este dătătorul și plinirea lor.

Deoarece, potrivit relatării Sfântului Evanghelist Luca, Moise şi Ilie s-au arătat şi ei în slavă (9, 31), și ei sunt reprezentaţi adesea în interiorul cercului luminos. Prezenţa lui Moise ne aminteşte de experienţa sa de pe muntele Sinai când el însuşi s-a umplut de strălucire. „Iar când se pogora Moise din muntele Sinai, având în mâini cele două table ale Legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieşire 34, 29)

Atitudinea lor exprimă deopotrivă teamă, uimire şi bucurie la vederea lui Hristos strălucind și la auzul glasului Tatălui ceresc. Deoarece ei nu sunt încă desprinşi de cele omeneşti, starea lor exprimă în același timp și contemplație și tulburare.

Acești trei ucenici mai apropiați ai lui Hristos, care s-au învrednicit de vederea slavei lui Dumnezeu, au fost martori și ai învierii fiicei lui Iair (Marcu 5, 37) şi îi vom regăsi din nou în Grădina Ghetsimani (Marcu 14, 33).

În dreapta icoanei se află Petru, (Ioan la mijloc, Iacov în stânga), ridicându-şi o mână spre Hristos și grăind către El să ridice trei colibe…

Apostolii Petru, Iacov și Ioan sunt reprezentaţi căzuţi la pământ, ferindu-şi sau acoperindu-şi privirea la vederea slavei dumnezeieşti. După Sfântul Ioan Gură de Aur, doar pe acești trei ucenici i-a ales Hristos ca să li Se descopere în slavă deoarece Petru Îl iubea mult pe Hristos, Ioan era iubit mult de Hristos, iar Iacov şi-a mărturisit râvna până la jertfă pentru Hristos (fiind primul Apostol martirizat de iudei). Totodată, într-un înțeles mistic, cei trei reprezintă virtuțile care fac sufletul văzător de Dumnezeu: credința, nădejdea și dragostea.

Prezenţa lor în număr de trei era cerută şi de Legea lui Moise pentru adeverirea publică a unei mărturii. Dacă Moise şi Ilie reprezentau Tărâmul Morţii şi Cerul, ucenicii îi reprezintă pe cei vii de pe pământ, cu toții aflați sub ocârmuirea lui Dumnezeu.

Astfel, Vechiul şi Noul Legământ sunt reprezentate aici unificate în Hristos prin Moise şi Ilie pe de o parte, şi prin cei trei ucenici, pe de altă parte. Aducându-i de față pe cei doi mari Prooroci, Mântuitorul îi învață pe ucenici să fie desăvârșiți în blândețe (ca Moise) și în trezvie sau râvnă pentru Dumnezeu (ca Ilie) pentru a fi buni păstori ai poporului Său.

(Mărturiile icoanei SCHIMBAREA LA FAȚĂ, broșură editată de Arhimandrit Mihail Stanciu,Sfânta Mănăstire Antim, București, 2009)

Lumina mea/  Sf. Ioan Iacob Hozevitul

O! Soare al dreptăţii

Arată-mi raza Ta

Şi dintru nesimţire

Ridică viaţa mea!

Tu, Cel născut cu trupul

Ca om, la Bethleem,

Călăuzeşte-mi paşii

Spre veşnicul Eden!

Înviorează, Doamne,

Pe cel slăbănogit

Uitând fărădelegea,

Celui ce Ţi-a greşit!

Ridică-mi, Doamne, gândul

Din veacul trecător

Şi-mi potoleşte vântul,

Scoţându-mă din nor.

Învaţă-mă să caut

Spre veşnicul senin,

La care nu-i durere,

Nici scârbă, nici suspin!

Cu dragoste cerească

Aprinde-mă mereu,

Stăpâne, Milostive,

Şi Dumnezeul meu.

La tronul Sfintei Slave

Cu trupul azi şezând,

Arată, Doamne, milă

Spre cei de pe pământ!

pr. Constantin Sturzu: Când Dumnezeu e vinovat, eu sunt de nevindecat

Constatare: nu găsim, în Evanghelii, atunci când se vorbeşte despre vindecări sau despre învieri din morţi făcute de către Mântuitorul, nicio relatare despre vreun reproş adus lui Dumnezeu pentru starea de boală sau pentru moartea cuiva. Adică nu găsim vreun loc în care să se consemneze ceva de genul: „Cutare a venit la Hristos şi i-a zis: Iată ce pătimesc eu din pricina celor rânduite de Dumnezeu în viaţa mea, îndreaptă Tu acest lucru!”. Da, găsim situaţii în care ceva se reproşează totuşi Domnului sau ucenicilor săi. Tatăl fiului lunatic spune Mântuitorului, care tocmai coborâse de pe muntele Taborului, că ucenicii Săi n-au putut să-l scoată pe demonul care-i chinuia copilul. Şi este cam neîncrezător şi în puterea lui Iisus, căci Îi zice: „Dar de poţi ceva…” (Marcu 9, 22). Slăbănogul de la Vitezda se plânge şi el, de data aceasta că nu are om care să-l arunce în scăldătoare, atunci când îngerul tulbura apa. Dar nici aici (după cum nici la exemplul anterior), nu este vorba de a acuza pe Dumnezeu ca fiind la originea bolii. Slăbănogul spune asta doar pentru a explica de ce se afla în starea aceea de paralizie de atâta amar de vreme, mai exact de 38 de ani. Nici la Marta, sora Mariei, nu găsim nuanţe de reproş în sensul de a arunca asupra lui Dumnezeu vreo vinovăţie. Îi spune Domnului că nu a ajuns la timp să-l vindece pe Lazăr („dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” – Ioan 11, 21), dar aici nu este propriu-zis un reproş, ci mai degrabă manifestarea unui gând, pe de o parte, de încredere în puterea tămăduitoare a lui Iisus şi exprimarea, pe de altă parte, a regretului că această putere nu a putut opera, El nefiind prezent. Nu este justificat a identifica, în acest caz, nici la Marta, nici la intervenţia similară a Mariei, mai apoi (v. 32), vreo oarecare învinovăţire a lui Dumnezeu pentru boala care l-a răpus pe Lazăr.

Nici orbul din naştere nu-I reproşează lui Dumnezeu starea sa. Nici măcar atunci când află de la Hristos că nu este cineva sau ceva de vină pentru faptul că s-a născut cu această infirmitate, ci că motivul pentru care a venit pe lume aşa este „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). (Reacţia acestui orb este de neînţeles însă pentru omul contemporan, căruia astfel de explicaţii i se par mai degrabă scandaloase, ele fiind receptate prin prisma unui raţionalism excesiv şi limitat, ce nu acceptă explicaţii sau argumente care ies din „cercul strâmt” al binomului cauză-efect.) Mai mult, nu găsim în Evanghelii – la cei ce beneficiază de minuni – nici acuzaţii directe, nici subînţelese la adresa unor oameni sau a unor factori de altă natură care ar fi sursa răului din viaţa lor, mai ales a unor boli. Iar dacă vom găsi, totuşi, situaţii de genul acesta, ele nu sunt urmate de intervenţii ale Mântuitorului. Găsim, spre exemplu, un episod în care cineva Îi cere lui Hristos să intervină în disputa cu fratele său ca să-l determine să-i facă şi lui parte din averea moştenită, dar Domnul nu dă curs cererii, răspunzându-i pe un ton categoric: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12, 14).

Pe scurt: Iisus Cel din Evanghelii nu intervine decât atunci când oamenii nu dau vina pe nimeni şi pe nimic pentru boala sau necazul sau pentru lipsurile lor. Mai mult, unii chiar îşi asumă durerile şi neputinţele altora – cazul femeii cananeence sau al celor patru inşi care au cărat, în Capernaum, pe un paralitic -, alţii insistă să fie vindecaţi chiar dacă, la început sau pentru o vreme, Domnul nu pare a lua în seamă cererea lor (cum a fost şi în cazul celor doi orbi, despre care s-a vorbit duminica trecută în biserici). Am putea fi, aşadar, îndreptăţiţi să susţinem că există trei condiţii necesare ale vindecării sau ale izbăvirii (mântuirii) noastre: 1) a nu învinui pe absolut nimeni şi nimic pentru cele ce pătimim; 2) a ne asuma întru totul boala sau suferinţa, ca fiind ale noastre, chiar dacă ele nu sunt urmare a unor păcate personale; 3) a insista, dacă nu ni se răspunde imediat, cu cererea noastră înaintea lui Dumnezeu, cu nădejdea fermă că nu ne va trece cu vederea.

Logica lui Adam nu e logica Împărăţiei

Subiectul acesta nu este unul peste care să trecem repede, cum se întâmplă adesea. Aici găsim explicaţia pentru multele noastre blocaje şi ne-vindecări, nu doar de natură trupească, ci şi de natură sufletească. Câţi dintre noi nu acuzăm, într-un fel sau altul, pe cei din jurul nostru sau chiar pe Dumnezeu Însuşi pentru vreun necaz sau vreo suferinţă? Uneori, lucrul acesta se face direct şi conştient, fiind şi verbalizat ca atare. Alteori – şi aici sunt cele mai dese şi mai periculoase situaţii – nici nu ne dăm seama că, de fapt, noi procedăm aşa, că socotim pe altul vinovat de ceva din cele ce ni se întâmplă. Venim la biserică, ne rugăm, ne spovedim, poate chiar ne şi împărtăşim, avem o viaţă în care ne străduim să respectăm poruncile lui Dumnezeu, şi totuşi starea noastră duhovnicească nu se schimbă: suntem tulburaţi, adesea, avem păcate pe care le repetăm (chiar dacă nu sunt foarte grave) şi nu ne găsim pacea. Dacă vom privi, cu onestitate, înăuntrul nostru, vom sesiza un soi de viclenie: de fapt noi nu vrem, cu adevărat, să schimbăm viaţa noastră, ci doar să mai acumulăm „muniţie” cu care să lovim în Dumnezeu, pe Care-l învinuim, în varii moduri, de toate relele din viaţa noastră (şi avem şi „îndreptăţire”, în felul acesta, să recurgem la patimi – cum zice alcoolicul, „să bem de supărare!”). Şi ne apropiem de Dumnezeu nu cu acea conştiinţă curată şi cu smerenie, punând înaintea Lui toate neputinţele, rănile, păcatele noastre, ci doar cu ideea – chiar dacă neconştientizată ca atare – de a ne demonstra nouă înşine că nu se poate face nimic în privinţa acestor poveri sufleteşti şi trupeşti. Cu ocazia aceasta mai căpătăm încă un motiv, încă un impuls în a ne plânge de milă, convinşi fiind că noi am făcut tot ceea ce trebuie, dar lucrurile nu se schimbă din alte pricini, care nu depind de noi. Nu auziţi, adesea, pe câte unul spunând că „m-am dus şi la preot, m-am spovedit, am făcut tot ceea ce mi-a zis să fac, şi tot nu s-a schimbat nimic în viaţa mea”? Ne-schimbarea, ne-vindecarea sau ne-izbăvirea de răul din viaţa noastră sunt cauzate de această permanentă, subtilă cel mai adesea, ispită de a da vina pe altcineva sau pe altceva – pe Dumnezeu, în ultimă instanţă.

Această învinuire poate merge până acolo, încât să-I reproşăm Domnului însuşi faptul că ne-a adus la existenţă. Şi nu e vorba de un strigăt precum cel al lui Iov: „De ce m-ai scos din sânul mamei mele?” (Iov 10, 18). O astfel de interogaţie relevă sfâşierea unui om care nu mai poate îndura suferinţa şi care nu înţelege unde a greşit de i s-au întâmplat atâtea nenorociri… Nu. Reproşul nostru este înrudit, în fapt, cu cel al lui Adam, care a dat vina pe Dumnezeu pentru greşeala de a fi primit să guste, din mâna Evei, din fructul oprit („Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” – Facerea 3, 12). Deci, problema nu era că el a încălcat o poruncă a lui Dumnezeu, ci că Dumnezeu i-a dat femeie care l-a ispitit, mai apoi. Cam aşa ne comportăm şi noi, în zilele noastre: dăm vina pe slăbiciunea trupului, pe împrăştierea minţii, pe deprinderi dobândite din copilărie, pe diavol (la origine, înger luminos, creat tot de Dumnezeu, nu?), pe familia în care ne-am născut, pe starea naţiunii, pe defectele noastre fizice, pe vremea de afară, pe orice, numai să nu ne asumăm greşelile şi păcatele săvârşite. Iar consecinţa este că viaţa noastră nu se poate îndrepta.

Pentru ca Dumnezeu să poată interveni în viaţa ta, să te poată ajuta, este nevoie să-ţi asumi întrutotul întreaga ta existenţă, să vii înaintea Sa cu onestitate şi fără mai „târâi” cu tine şi pe alţii. Şi admiţând (crezând!), evident, că doar El te poate vindeca (mântui). Dacă vom avea curajul şi înţelepciunea de a renunţa la această viclenie a noastră – neasumarea, învinovăţirea altuia -, atunci vom deschide şi calea către minuni de mărimea celor din Evanghelii. Asta ne împiedică, la origine, să mergem pe calea desăvârşirii. Oricâte nevoinţe sau har am cere, dacă nu ieşim din logica lui Adam, cel de imediat după cădere, nu putem intra în (supra)logica Împărăţiei cerurilor.

Andreea Trandafir: Suferința acceptată dăruiește pace

Mai mult ca oricând, sensibilitatea și oroarea în fața suferinței au devenit mai intense și mai vehemente, provocând o reflecție și o concentrare de energie care au mobilizat lumea modernă în toate domeniile. Suferința, fie ea fizică sau emoțională, a ajuns să fie privită și percepută ca fiind inutilă, un datum ce trebuie evitat prin orice mijloace, oricât de imorale sau condamnabile ar fi acestea. Uităm însă că și suferinţa aparţine oamenilor în egală măsură ca și bucuria. Dacă această suferință este de fapt cale către o posibilă creștere personală, către o posibilă descătușare, o cale spre Iertare și Mântuire?

Dincolo de orice durere fizică, dincolo de orice zbucium care sfâșie interiorul, suferința rămâne un moment de intimitate al omului. În creuzetul acesteia, oamenii au ocazia de a reflecta cu toată ființa asupra propriei vieţi, asupra drumului parcurs până la acel moment, cu suișurile și poticnirile sale. Ea poate însemna adesea un mod şi o perioadă de împăcare cu propriul sine, cu semenii, dar şi cu viaţa veşnică. Suferinţa poate reprezenta momentul privilegiat în care omul își (re)descoperă vulnerabilitatea și nevoia intrinsecă de Dumnezeu şi de semeni.Creștinismul dă sens suferinței și o face suportabilă, scria Nicolae Berdiaev în cartea Destinul omului. Suferinţa naște adeseori reacţii care provoacă schimbări radicale în felul de a trăi, de a percepe și construi relaţia cu ceilalţi, cu mediul. „De-ţi vine vreo boală şi vreun necaz, nu te descuraja, ci mulţumeşte lui Dumnezeu că aceasta te face să te rogi şi mai mult lui şi să nu-ţi pui nădejdea în puterile tale. Cu cât simţi mai mult slăbiciunile tale, cu atât te vei apropia mai mult de Dumnezeu, punându-ţi nădejdea în El.” (Alexandru PrelipceanSpiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, I, Editura Doxologia, p. 184.).

Chiar dacă, aparent și iluzoriu, lipsa suferinței este o protejare a sufletului, tocmai această redescoperire a vulnerabilității este cea care deschide inima către iubirea de aproapele, către compasiune și empatie. Suferinţa îl îndeamnă, dacă nu chiar îl obligă pe om, la căutarea sursei care îi va revela adevărata finalitate. Suferința, spre deosebire de moarte, nu blochează, nu paralizează sensurile și trăirile. Când omul își acceptă și își recunoaște suferința ca purtătoare a unui sens mai înalt, aceasta ajunge să se transformeîntr-o șansă, în temelia unei regenerări. Dacă omul va dăltui în suferinţa sa forma crucii, atunci va deschide braţele pentru a primi toate după voia Lui Dumnezeu, urmând îndemnul: „Ia-ți crucea și urmează-mă”. „Dar Fiul lui Dumnezeu a suferit până la moarte, nu pentru ca noi să fim scutiți de suferință, ci pentru ca suferința noastră să fie ca și a Lui, obișnuia a le atrage atenția credincioșilor episcopul ortodox britanic Kallistos Ware. Altfel spus, suferința poate îmbrăca, și cel mai adesea o și face, și un sens al răscumpărării. Gând curat lângă gând curat, așezate și clădite cu răbdare peste semințele de smerenie, de acceptare, de asumare și acceptare sădite în suflet de suferință, toate vor ajuta și vor face mai ușoară crucea. După cum copilul primește să ia, la îndemnul părintelui atât de drag, chiar și cel mai amar medicament, acceptându-l cu resemnare, dar și cu încredere nezdruncinată că îi este spre vindecare, la fel s-ar cuveni să primim la rândul nostru și experiențele mai amare îngăduite de Dumnezeu a ni se interpune în cale.

Sfântul Isaac Sirul amintește că răbdarea a fost calea prin care au îndurat mucenicii chinurile la care au fost supuși. Adesea ne revoltăm împotriva Lui Dumnezeu, pentru că nu oferă un răspuns și o eliberare imediată din suferință, fără a înţelege că El își dorește mântuirea, în ciuda tuturor aparenţelor. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce credem noi că sunt. Pentru simplul fapt că am identificat un răspuns tehnic, de moment, şi, înainte de toate, uman la o problemă, nu înseamnă că acela este și răspunsul întreg(itor), ultim.

Datoria de conştiinţă a fiecăruia dintre noi faţă de cei ce suferă este aceea de a-i ajuta, de a-i mângâia, de a le potoli suferinţa şi de a le împlini lipsurile, cu prisosul nostru de efort. Purtaţi sarcina unii altora, sfătuiește Părintele Teofil Pârâian. Mulţi L-au cunoscut pe Dumnezeu împiedicându-se în spinii suferinţei. De ce să negăm acest drept unui om aflat în suferință?

Să preţuim așadar și spinii suferinței și să nădăjduim în vindecare; să prețuim încercările, așa cum Dumnezeu prețuiește lupta și râvna fiecăruia dintre noi!

La Parohia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din localitatea nemţeană Cuiejdi, Protopopiatul Piatra-Neamţ, a fost oficiată duminică, 3 august, o slujbă de pomenire pentru părintele profesor Constantin Mihoc, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi fost paroh al Parohiei Ortodoxe Române „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Berlin, la 5 ani de la trecerea sa la Domnul.

pomenire-pr-constantin-mihoc-1Prin grija părintelui Florin Gheorghe Sfarghie, parohul Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Cuiejdi şi la dorinţa credincioşilor, la această parohie, în fiecare an în luna august, se oficiază slujbe de pomenire pentru cel care şi-a pus viaţa la temelia bisericii din Berlin. Şi anul acesta la slujba Parastasului, oficiată după Sfânta Liturghie, au participat foşti colegi de seminar şi de facultate, membri ai familiei, precum şi numeroşi credincioşi care l-au avut ca părinte duhovnicesc. „Pentru parohia noastră a fost un moment deosebit. Cu toţii ne-am amintit cu mare drag de părintele. A fost un preot deosebit, un coleg cum nu mai întâlneşti niciodată şi un mare rugător, un om care împletea mereu rugăciunea cu milostenia. De fiecare dată când ajungea în România, slujea şi la mine în parohie. Îi cunoştea pe aproape toţi oamenii de aici, iar credincioşii îl îndrăgeau, dovadă că şi acum se adună în jurul meu şi îl pomenim cu dor. Eu îl simt permanent la slujbă lângă mine. După slujba Parastasului a urmat agapa frăţească la care a participat cu mare emoţie tot satul. Fratele părintelui Constantin Mihoc, părintele Dan Mihoc de la Suceava, care a fost prezent la slujba de pomenire, a rostit un cuvânt de învăţătură la finalul Sfintei Liturghii, aducându-ne tuturor aminte de prezenţa iubitoare şi plină de lumină a părintelui Constantin“, ne-a spus pr. Florin Gheorghe Sfarghie.

În ziua de 4 august 2009, în timp ce lucra cot la cot cu cei câţiva muncitori pe şantierul viitorului locaş de rugăciune din Berlin, zidul unei construcţii mai vechi s-a dărâmat peste părintele Constantin şi peste cel care îi era alături. Părintele Constantin a rămas viu în sufletele celor care l-au cunoscut, prin povăţuirile sale duhovniceşti, dar mai ales prin faptele sale, demne de un vrednic slujitor al Sfântului Altar. Familia părintelui profesor Constantin Mihoc i-a făcut prastas joi, 31 iulie, la Biserica „Buna Vestire“ din Suceava.

In memoriam Patriarhul Teoctist, Universul Credinţei, TVR 1

In memoriam Patriarhul Teoctist, 7 ani de la trecerea la Domnul, Universul Credinţei, 3 august 2014, TVR 1; Interviuri cu: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, academician Constantin Bălăceanu Stolnici, Părintele Bogdan Teleanu, Biroul de Presă al Patriarhiei Române


Categorii

Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Rânduială de rugăciune în Postul Paștilor

Comentarii

5 Commentarii la “SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI: cuvinte pentru suflet/ Suntem de nevindecat cand dam vina pe Dumnezeu/ ACCEPTAREA SUFERINTEI/ In memoriam: pr. Constantin Mihoc; Patriarhul Teoctist (video)

  1. Ma bucur ca se aminteste si de Patriarhul Teoctist Dumnezeu sa-l ierte. Mai ales in timpurile astea e bine sa mai aratam si ceva respect si apreciere pentru ierarhii actuali sau contemporani. DE criticat e usor insa eu chiar n-as vrea sa fiu in pielea lor in vremurile de acum. Ei trebuie sa faca fata cu mijloace materiale dar mai ales spirituale mult reduse unui val negru (si material dar mai ales spiritual) care este cu mult mai puternic si cuprinzator decit orice altceva din ultimii 2000 de ani. Mie chiar mi-e mila de ei. Si ma bucur ca nu am responsabilitatea zdrobitoare pe care o au acestia.

  2. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…

    http://bibliaortodoxa.ro/noul-testament/35/Ioan

    Dumnezeu-Omul Iisus Hristos,este singura fiinta mai presus de fiinta,care desi clipa dupa clipa adauga haina dupa haina pe trupul sau,acestea nu pot impiedica lumina Adevarului,a Frumusetii,a Dragostei… sa izvoreasca din adincurile Sale,ba chiar o maresc cumva,devenind tezaurul tuturor faptelor bune si frumoase infaptuite de cei care-L iubesc.

  3. Pingback: SARBATORILE SFINTILOR NEMTENI. Predici audio ale IPS Teofan si PS Macarie la Schimbarea la Fata/ MINUNI SI EXPERIENTE TABORICE COPLESITOARE in Sfantul Munte Athos si pe Muntele Ceahlau, “Taborul Romanesc”/ MANUSCRIS INEDIT AL SF. IOAN IACOB HO
  4. Pingback: “Vino iarasi la noi, Iisuse! Coboara de pe Tabor si vino in casele noastre, in sufletele noastre! Vino aici unde suferim si ne trudim pentru paine! Vino aici unde ne rastignim… DECI NU NE PARASI, IISUSE, CI VINO LA NOI, IN VALTOARE!” | C
  5. Petra, din aceasta pricina ne spun preotii sa ne rugam pentru ei!!
    Smintelile au venit!! iar cei prin care vin, se inmultesc ca zombie aia din filmul lui brat bitt… asta ultimul… nu mai tin minte titlul.. dar exact asa suntem.. intr-o fuga continua de cei contaminati 🙁

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare